Dragoș DRAGOMAN, Împotriva utopiei, Alexandria Publishing House, Suceava, 2024, 244 pagini

carte Dragoman”] Prin lucrarea Împotriva utopiei, Dragoș Dragoman se alătură – poate fără a se recunoaște în această postură – fostului său profesor Daniel Barbu[1], într-un anevoios demers de restaurare a abordării autentic critice a realității politice actuale. Temele abordate aici nu sunt totalmente noi, autorul le-a urmărit sistematic și minuțios în ultimele sale cercetări[2]. Sunt teme aparent incomode, „pe care politologii tind în general să le treacă sub tăcere”, după cum aprecia Ovidiu Gherasim-Proca, în recenzia[3] lucrării anterioare a lui Dragoș Dragoman, Declinul democratic din România după 2007. Neoliberalism, populism şi autoritarism. Reflecțiile autorului asupra stării democrației și avertismentele sale cu privire la dezvoltările nefaste (dar, altfel, în trend cu Europa) ale regimului politic românesc sunt împărtășite de Dragoș Paul Aligică și Sorin Antohi, după cum reiese din paragrafele prin care aceștia recomandă cititorilor Împotriva Utopiei (coperta a patra). Cartea se înscrie într-o literatură academică din ce în ce mai densă și mai largă, care pune în lumină grosso modo declinul instituțiilor reprezentative și al politicii (sub imperiul fuziunii dintre birocrația de stat și marele capital), erodarea libertăților individuale și suveranității demos-ului, instalarea unui sistem extins de monitorizare și cu posibilități fără precedent în controlul societății. Au scris despre aceste fenomene, încă din anii ’80-’90, înșiși Jacques Ellul[4], Giorgio Agamben[5], Giovanni Sartori[6]. Starea deplorabilă în care se găsește astăzi democrația îngrijorează cu atât mai mult cu cât știința politică, „în loc să fie conștiința critică a democrației, […] s-a transformat treptat într-un instrument de legitimare intelectuală a tuturor actelor de dominare pe care regimurile politice actuale le întreprind sub numele de democrație”[7]. Această afirmație făcută de Daniel Barbu în 2016 vine să descrie tabloul științei politice din prezent, căreia, asemenea profesorului său, Dragoș Dragoman încearcă să-i restituie obiectul propriu de studiu.

Cartea Împotriva Utopiei poate fi citită în continuarea aceleia care o precede, Declinul democratic din România după 2007, și care documentează o serie întreagă de glisări ale regimului politic românesc spre autoritarism, în perioada care a urmat aderării la Uniunea Europeană. Aceasta, în net contrast cu o anume perspectivă euro-optimistă, poate dominantă, care s-a conturat încă din anii ’90 în jurul canonului raționalizării actelor de guvernare și care s-a însoțit adesea de un soi de „bigotism european”, după cum mărturisea Vintilă Mihăilescu, în totală cunoștință de cauză, la douăzeci de ani după[8]. Cartea Împotriva Utopiei poate fi citită, de asemenea, separat, având o structură autonomă: argumentul central – acela că ne aflăm în prezența premiselor adâncirii autoritarismului sau chiar ale instalării unui nou regim totalitar – este urmărit pe etape, în cadrul celor nouă capitole. Modelul teoretic utilizat de autor este derivat din literatura academică asupra totalitarismului; conceptele-cheie care ordonează demersul de cercetare al lui Dragoman corespund elementelor definitorii ale statului total, elemente pe care le discută exhaustiv, în opera sa, Hannah Arendt[9]: ideologia (atotcuprinzătoare), propaganda, partidul unic, poliția politică și cultul personalității liderului (liderilor) (pp. 50, 60, 122).

Cum totalitarismul ia naștere pe tărâmul utopiei, iar noul sistem de putere care stă să se nască pe ruinele democrației de astăzi prezintă, potrivit lui Dragoman, trăsăturile caracteristice ale acesteia, primele două capitole ne invită să explorăm orizontul gândirii simplificate care însoțește transformarea de regim. „Lemnul strâmb al omenirii și rindeaua superstatului birocratic modern” (pp. 11-21) și „Isaiah Berlin împotriva utopiei” (pp. 21-53) ne (re)introduc în filosofia politică, de data aceasta pentru a înnoda hermeneutic firul textelor erudite cu ceea ce se petrece în cetatea noastră, post-democratică. Autorul nostru îl evocă pe Isaiah Berlin[10] pentru a ne reaminti ideea-sursă a totalitarismelor europene moderne, aceea că imperfecțiunea (aparentă a) naturii umane nu este insurmontabilă. Astăzi, aflați în plină Revoluție digitală (și cibernetică), o astfel de idee ne poate părea mai familiară decât oricând: se vorbește – poate obsesiv – în spațiul public despre șansele inimaginabile de îmbunătățire a vieții – sub toate aspectele sale – prin noile descoperiri tehnologice și științifice. Îmbunătățiri fără limite, redefiniri fără frontiere[11]. Nu se face vorbire, în schimb, despre virtuțile lumii pe care ne grăbim s-o înlocuim pentru a face loc noii utopii sau Marii Armonii universale. Nu se face vorbire nici despre reversul medaliei „eliberării de Natură și Cultură”: o știință care nu se orientează după valori etice, o birocrație omnipotentă și străină de etica responsabilității, fuzionarea birocrației de stat cu marele capital[12], transformarea sectorului de sănătate și a celui de educație[13] în sectoare de producție, uniformizarea culturală sau chiar dezumanizarea, controlul de tip Big Brother al „foștilor cetățeni” (p. 51), îngustarea până la insesizabilitate a sferei autonomiei persoanei și libertăților individului – date care ne duc cu gândul, poate, la scenariul lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă, sau la cel al lui George Orwell, 1984. De ce comparația cu sisteme distopice se impune? Deoarece, potrivit lui Dragoș Dragoman, schimbări concrete, în acest sens – discursive, legislative, instituționale – au avut loc în ultimii ani, în numele unor obiective formulate ambiguu și greu sau imposibil de cuantificat („însănătoșirea planetei” „dezvoltarea durabilă”, „lupta împotriva intoleranței”, „lupta împotriva terorismului” ș.a.m.d.). A apărut precedentul restrângerii sau chiar suspendării libertăților individului prin invocarea nu a Constituției, ci a „standardelor comunității”, în absența unei definiri prealabile și consensuale a acestei entități. Astăzi, în condițiile multiplicării actorilor din proximitatea polilor de decizie[14], în condițiile mai noii „democrații apolitice”[15], nu mai putem cunoaște cu precizie originea sau sediul deciziei politice; în încercarea de clarificare, Daniel Barbu a introdus sintagma „elită politică autoreferențială” (i.e, generată de capitalismul financiar global)[16].

Al treilea capitol, „Profeții noii ordini socio-economice” (pp. 53-65), folosește drept preambul celui de-al patrulea, „Ideologia Omului nou în noua revoluție industrială” (pp. 65-93). Mai întâi, sunt stabilite câteva dintre punctele de plecare înspre această nouă ideologie. Pe unul dintre acestea l-a indicat însuși Max Weber, prin întrebările sale cu privire la evoluția în timp a capitalismului practic în societățile (cândva, autentic) protestante; una dintre așteptările pesimiste ale sociologului german a fost aceea că aspirația către profit ar putea conduce omenirea spre competiția fără limite, spre un capitalism „fără suflet”. De la întâlnirea acestui nou capitalism cu prerogativele statului birocratic până la contopirea celor două și apariția capitalismului de supraveghere (non-uman, post-uman…) mai rămăsese încă o distanță de parcurs. Noua revoluție industrială a grăbit vizibil înspre noua ordine social-economică. Potrivit lui Dragoman, o nouă ideologie a Omului Nou s-a profilat în Occidentul ultimelor decenii și își face prezența din ce în ce mai simțită în România. O ideologie care „vizează eliberarea definitivă a omului de cele mai mari constrângeri, de Natură și de Cultură” (p. 67), înrudită cu behaviorismul și, am putea adăuga, aparținând ontologic, materialismului. Ar merita spus aici că și Daniel Barbu a întrevăzut zorii acestei noi revoluții antropologice, dirijate – de presupus – înspre un nou totalitarism; autorul a constatat acapararea spațiilor public și științific printr-o retorică seculară, pretins democratică, dar în fapt predicând un pluralism pasteurizat[17]. Datele unei transformări uniformizatoare se regăsesc și în scrierile publicate de Allan Bloom încă din anii ’80[18]. În susținerea tezei sale, Dragoș Dragoman analizează o serie de documente și discursuri oficiale recente; așezate în lumina nonconformismului intelectual și ideologic, traduse din limbajul de lemn al birocrației moderne în cel al filosofiei și teoriei politice, acestea ne sunt prezentate ca vehicule sigure pentru „ideologia Omului nou în noua revoluție industrială”.

Următoarele două capitole sunt, la rigoare, complementare și au ca temă propaganda. Al cincilea capitol al cărții, „Politică și știință: despre structura revoluțiilor științifice și libertatea cercetătorilor” (pp. 93-115), ne amintește, pornind de la exemplul unei dispute celebre din fizica teoretică și experimentală, dispută la care au luat parte mari savanți, distinși cu premiul Nobel (Einstein, Planck, Von Laue, de Broglie, Schrödinger, Bohr, Heisenberg, Pauli, Dirac, Born), principiile care stau la baza descoperirilor și progresului științific – așa cum le cunoaștem astăzi din lucrările lui Thomas Kuhn sau Karl Popper. Libertatea de conștiință și de exprimare a omului de știință constituie, fără îndoială, o condiție sine qua non. Descoperirea adevărului științific la capătul disputelor pur științifice și ingerința politicului în tranșarea disputelor științifice sunt două realități contrare. Dragoman este de părere că asistăm astăzi la apusul libertății cercetătorului, din moment ce suntem constant invitați – propagandistic – să urmăm știința „oficială” (Follow the science), să validăm în mod automat teoriile ce ne sunt prezentate drept „sacrosancte” de la înălțimea instituțiilor politice (spre exemplu, teoria încălzirii globale), să respingem a priori conținuturile ori explicațiile etichetate drept „false” ori „neconforme” de către „experții” din umbră cu care aceste instituții colaborează (chiar și atunci când sursa punctelor de vedere alternative sunt distinși savanți). Cu alte cuvinte, ar părea că „standardele comunității” au ajuns să înlocuiască normele cunoașterii științifice, compromițând iremediabil accesul la adevăr. Capitolul următor, „Propaganda pandemică și deriva autoritară” (pp. 115-159), îmbracă forma unui studiu de caz. Acest capitol, chiar dacă foarte bine documentat, pentru că se oprește asupra unuia dintre subiectele care au generat cele mai mari animozități în spațiul intelectual și al societății civile după ’90 (pandemia și metodele de combatere a acesteia), dar și pentru că propune o interpretare „curajoasă” (după formula lui Dragoș Paul Aligică), este susceptibil să se ciocnească de reticența unui număr însemnat de cititori. Dragoman îi provoacă pe cititorii săi, oricare le-ar fi poziția cu privire la perioada 2019-2022, să reflecteze deschis asupra caracterului (ne)democratic al sistemului care ne-a guvernat viețile (inclusiv în dimensiunea privată a acestora). A acționat acesta programatic, în scopul atomizării societății, al distrugerii solidarităților umane și, implicit, al creării unui „teren fertil” de tipul celor utilizate de statele totalitare? Cum se justifică fetișizarea medicilor, cultivarea egocentrismului (dar și a vinovăției) prin construirea și folosirea discursivă a categoriei „eroilor” (și, respectiv, a „antieroilor”)? Fac parte acestea din instrumentarul propagandistic, specific statelor care uzurpă spațiul libertăților individuale? Consensul științific invocat de reprezentanții politici – în apelul acestora la respectarea normelor și urmarea recomandărilor medicale „oficiale” – a fost realmente autentic, câtă vreme invocarea principiului falsificabilității – vital în dovedirea caracterului științific – s-a aflat sub sigiliul cenzurii și al oprobiului public?

În al șaptelea capitol, intitulat „Declinul democratic accelerat din România: Renașterea partidului unic” (pp. 159-197), Dragoman  examinează deplasarea graduală a principalelor două forțe ideologice, care s-au profilat după ’90, spre o alianță între stânga și dreapta „ce funcționează tot mai mult ca un partid unic” (p. 159). În contextul mai larg al „delegitimării Parlamentului ca organ reprezentativ suprem”, al creșterii prerogativelor serviciilor secrete (SRI) în defavoarea puterii reprezentative, al consolidării executivului, al aservirii politice a Justiției și a media, alianța celor mai mari două partide, inițial opuse ideologic, nu face decât să adâncească dezechilibrul statului de drept (p. 197). „În stadiul actual de consolidare autoritară este greu de spus dacă procesul va continua prin revenirea în forță a unui sistem totalitar pe care România l-a cunoscut în anii 50 ai secolului al XX-lea, dacă se va stabiliza într-o formă de autoritarism de tip sud-american sau dacă dedemocratizarea accelerată de după 2007 poate fi, cumva, oprită.” (p. 196) Previziunile ar putea fi dintre cele mai sumbre dacă luăm în considerare, în plus față de cele discutate mai sus, elementele specifice sistemului de poliție secretă pe care autorul le identifică în capitolul „Poliția secretă” (pp. 197-223): controlul monopolului adevărului (prin, spre exemplu, Agenția pentru Digitalizarea României, ADR, căreia îi revine rolul de „prevenire și combatere a dezinformării în mediul online”), limitarea drastică a libertății de exprimare și de întrunire, supravegherea completă a indivizilor în spațiul public (realizată inclusiv prin camere de recunoaștere facială), centralizarea datelor personale de către ADR și „operarea” acestora de către SRI prin intermediul „cloud-ului” guvernamental, restrângerea prin lege a circulației banilor în numerar, o „insidioasă cucerire a instituțiilor și economiei” de către serviciile secrete ș.a.m.d. Chiar dacă asemănările cu poliția politică de dinainte de 1989 nu sunt foarte pregnante, la fel ca și în trecut, „o rețea de agenți sub acoperire în toate domeniile”, tot mai vastă, pare a se ocupa zelos de zădărnicirea contextelor favorabile dezbaterii de idei, dezbaterii de proiecte (alternative) de societate. Destinația finală a fost deja stabilită, „lumea nouă” în care Natura și Cultura vor fi fost depășite. O viață depersonalizată. O nouă utopie, care rezervă „foștilor cetățeni” o nouă servitute. Un nou stat paternalist,  în legătură cu care am fost preveniți și de Alexis de Tocqueville – avem să aflăm din ultimul capitol al cărții, „Visul nostru postdemocratic” (pp. 223-229) – cu mult timp înaintea lui Huxley, Orwell, Berlin, Agamben, Sartori sau Barbu.

Cartea-manifest împotriva utopiei, pe care ne-o propune Dragoș Dragoman, va naște cu certitudine dispute, între materialiști și idealiști, între ciber-optimiști și ciber-pesimiști. Între adepții continuării birocratizării statului (și, deci, a unei irefutabile postdemocratizări[19]), pe de o parte, și promotorii democrației reprezentative autentice (fondată pe principiul primordialității voinței cetățenilor), pe de altă parte. Dar ce poate fi mai propice avansului cunoașterii științifice decât confruntarea de idei, liberă?!

Andreea ZAMFIRA

[1] Sunt de menționat aici, în principal, ultimele volume ale lui Daniel Barbu: Pia libertas. Despre formele politice ale libertății creștine, Editura Vremea, București, 2023; Între timp. Amintiri din casa Cezarului, Editura Litera, Bucureşti, 2017; Au cetățenii suflet?O teologie politică a societăților post-seculare, Editura Vremea, București, 2016.

[2] Dragoș Dragoman, Declinul democratic din România după 2007. Neoliberalism, populism şi autoritarism, Techno Media, Sibiu, 2022; „Quasi-militant democracy in Romania: Limiting contention by legal means”, în Joanna Rak și Roman Backer (coord.), Neo-Militant Democracies in Post-Communist Member States of the European Union, Routledge, Londra, 2022; „Save Romania Union and the Persistent Populism in Romania”, Problems of Post-Communism, Vol. 68, Nr. 4, 2021, pp. 303-314; Democratic Transition and Consolidation in Post-Communist Romania, Berlin, Peter Lang, 2019 etc.

[3] Ovidiu Gherasim-Proca, „Dragoș Dragoman, Declinul democratic din România după 2007. Neoliberalism, populism şi autoritarism, Techno Media, Sibiu, 2022” (recenzie), în Psihologia socială, Nr. 50, 2022, pp. 229-231.

[4] Jacques Ellul, Le bluff technologiaue, Hachette Pluriel, Paris, 1988.

[5] Giorgio Agamben, Mezzi senza fine. Note sulla politica, Bollati Bolingheri, Torino, 1996.

[6] Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, Humanitas, București, 2006 (1997, prima ediție).

[7] Daniel Barbu, Au cetățenii suflet? O teologie politică a societăților post-seculare, Editura Vremea, București, 2016, p. 8.

[8] Vintilă Mihăilescu, Sfârșitul jocului. România celor 20 de ani, Curtea Veche, București, 2010, pp. 185-186.

[9] Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, București, 2006 (1951, prima ediție).

[10] Isaiah Berlin, Lemnul strâmb al omeniri. Capitole din Istoria ideilor, Humanitas, București, 2021 (1947, prima ediție).

[11] Dintre lucrările românești care încearcă să deconstruiască astfel de demersuri de fluidizare conceptuală, și, implicit, de justificare a relativismului cultural și ideologic, menționăm aici: Andrei Vieru, Elogiul frontierelor. Mic tratat de libertate, Humanitas, Bucureștii, 2021.

[12] O descriere a acestui proces, așa cum se observă în Franța, Christian de Montlibert, Résistances au néolibéralisme, Éditions du Croquant, Vulaines sur Seine, 2019.

[13] Mircea Platon, Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc, Ideea Europeană, București, 2020; Cominternul educațional și deșcolarizarea digitală, Ideea Europeană, București, 2022.

[14] Aldrin, Philippe, Nicolas Hubé, Introduction à la communication politique, De Boeck Supérieur, Louvain-la-Neuve, 2022.

[15] Daniel Barbu, Între timp. Amintiri din casa Cezarului, Editura Litera, Bucureşti, 2017, pp. 324-335.

[16] Ibidem.

[17] Daniel Barbu: Pia libertas. Despre formele politice ale libertății creștine, Editura Vremea, București, 2023; Au cetățenii suflet?O teologie politică a societăților post-seculare, Editura Vremea, București, 2016.

[18] Allan Bloom, Criza spiritului american. Cum universitățile au trădat democrația și au sărăcit sufletele studenților, Humanitas, București, 2006 (1987, prima ediție).

[19]  Daniel Barbu, Între timp. Amintiri din casa Cezarului, Editura Litera, Bucureşti, 2017, p. 255.