Efectul regimurilor totalitare

Dan-Ioan Dascălu, Personalitatea totalitară, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2023, pp. 264

Fenomenul totalitar a marcat tragic istoria secolului XX, în contextul modernizării societății, oferind ipostaze în care, utilizând mijloacele tehnice pentru a-și întări dominația și controlul social până la nivel de individ, a generat efecte tragice asupra personalității umane. Despre acest fenomen, ne vorbește Dan Dascălu în lucrarea sa, Personalitatea totalitară, considerând că „personalitatea totalitară” se conturează tocmai ca efect, ca produs al acestor regimuri totalitare, și nu ca sursă a lor.

Lucrarea pe care o suspun atenției este ediția revăzută și adăugită a celei care a apărut la Editura Didactică și Pedagogică, în 2002. Autorul nu și-a oprit preocuparea față de subiect odată cu apariția acelei ediții și astăzi ne propune varianta de față.

Dan Dascălu cercetează modul de internalizare a modelului de personalitate impus de puterea politică în tentativa de construcție a personalității conform cerințelor ideologice fondatoare și legitimatoare ale modelului „personalității ideale” sau a „omului nou”. În dezvoltarea acestui fenomen au participat filosofi, istorici, politologi, sociologi, psihologi. Dan Dascălu prezintă evoluția conceptului „totalitar”, analizând devenirea lui de la stadiul de etichetă până la evantaiul de sensuri pe care îl avem astăzi în față: tip de regim ideal, dominația totală a partidului-stat, subordonarea totală a societății civile, dominarea comunicării sociale, dominația totală asupra individului, toate acestea în diferitele ipostaze ale totalitarismelor reale din diferitele contexte istorice. Parcurgând o vastă literatură științifică a fenomenului totalitar și a personalității totalitare, autorul constată că aceste studii nu conturează o teorie unitară a personalității totalitare, dar premisele teoretice diferite se întâlnesc în zona întrebărilor: cum de au putut apărea aceste regimuri?, cum se explică adeziunea la acestea?, cum s-a produs dominația individului?, care sunt caracteristicile „omului nou”? ș.a.m.d. (pp. 15-90).

În capitolul dedicat „Modalităților de abordare a personalității totalitare” (pp. 90-147), autorul definește conceptul de personalitate autoritară, trecând în revistă diferitele interpretări inter-, trans- și multidisciplinare ale unor autori consacrați, aducându-ne în atenție ipostaze de manifestare ale personalității totalitare: ca „om de masă”, ca „personalitate birocratică” și ca „homo ideologicus”. Concluzia studiului definește personalitatea totalitară ca pe una dirijată în contextul în care aceasta este o construcție psihosocială și este supusă unui proces de dirijare a personalității.

În capitolul „Modelul totalitar al omului nou”, autorul pleacă de la observația faptului că regimurile totalitare au reușit să „stăpânească” masele, să le mobilizeze, impunând ideologia unică prin mijloace persuasive, supraveghere de masă și teroare (p. 148-208). „Cetățeanul”, „muncitorul”, „militantul” sunt figuri ale maselor, definte și normate diferit de la un regim la altul, constituind ingredientele modelului de „om nou” pe care-l edifică și-l impun, proces în care ideologia totalitară are un rol determinant. Dan Dascălu realizează o analiză profundă a fenomenului, prezentând pedagogia „omului nou”, specifică secolului XX, în diverse forme: „educația nazistă”, sistemul pedagogic al lui A. S. Makarenko, reeducarea în spațiul penitenciar și reeducarea la nivelul întregii societăți comuniste.

Analiza nu putea eluda totalitarismul românesc. În subcapitolul „Modelul «omului nou» și pedagogia formării în totalitarismul românesc”, autorul prezintă omul nou de tip legionar, promovat de Legiunea Arhanghelului Mihail în 1927 și de Garda de Fier după 1930, caracterizat prin reîntoarcerea la creștinismul ortodox ca regenerare a morală a societății, la asumarea valorilor religioase inalienabile spiritului românesc și ale misticismului, la reforma omului nou prin asumarea programului politic legionar, cu eliminarea iudaismului românesc și cu crearea unei noi elite sociale și culturale prin selecție socială. „Omul nou” se caracterizează prin luptă, jertfă, înaltă conștiință și muncă pentru înoirea națiunii și înflorirea ei. „Totul pentru țară” însemna reeducarea în cuiburi și tabere de muncă, în care munca manuală și viața aspră în comun erau menite să formeze omul nou.

„Omul nou” reapare în România după instaurarea guvernului Petru Groza, în 1945, și se consolidează odată cu înființarea Partidului Municitoresc Român și cu reproducerea modelului stalinist, până în 1965, când se sfârșește „obsedantul deceniu”. El se consolidează în „Epoca de aur”, după 1965, odată cu începutul domniei lui Nicolae Ceaușescu. Până în 1971, regimul a acceptat o „minirevoluție culturală”, pe fondul unei liberalizări relative, dasr aceasta se încheie după vizitele lui Ceaușescu în China, Coreea de Nord și Vietnamul de Nord din iunie 1971, când se instaurează stalinismul național.

După cum spuneam, profesorul Dan Dascălu realizează o analiză critică a internalizării modelului „omului nou”. El evidențează faptul că „omul nou” pe care-l propune fascismul, în toate ipostazele sale, este supusul perfect, care acceptă puterea totalitară ca singură autoritate politică și spirituală, care îndeplinește fidel comenzile acesteia prin supunere voluntară, masificare, uniformizare, înregimentare, personalitatea lui fiind construită printr-un proces dirijat iar personalitatea sa fiind reconstruită după modelul impus (pp. 209-234). Aceeași schemă funcționează și-n cazul regimurilor comuniste, în care sunt angajate resurse umane și un aparat birocratic pentru asta. Autorul identifică reprezentarea socială a omului nou ca teorie implicită a personalității, pe o populație centrată pe membrii de partid dintr-un oraș mediu – Fălticeni –, utilizând metoda analizei de conținut pe un eșantion de documente PCR din localitate, pe o selecție de 85 dosare de primire în partid. Au fost analizate 100 de recomandări date de membrii de partid, pe un grup de 72 muncitori și 13 intelectuali, dintre care 41 sunt bărbați iar 44 – femei. Grupurile celor care dădeau recomandări avea o structură similară: 38 muncitori și 11 intelectuali, dintre care 38 erau bărbați iar 41 – femei.

Dmersul științific este completat de „cercetarea socială a «omului ideal»”, cu tot instrumentarul științific: ipoteze, metodă, subiecți, scoruri, analiza rezultatelor, interpretarea acestora, formele de rezistență, supravețuire și maladii morale ale personalității. Autorul își propune să studieze în perspectivă amprenta totalitară cercetând reprezentările sociale ale celor care au trăit experiența totalitară, reprezentări ale statului, ale instituțiilor politice ale muncii și ale educației. El propune o lectură psihosociologică a fenomenului totalitar, reușind să depășească abordările univoce de tip istoric, sociologic, politologic sau antropologic, fiind interesat nu de justificările ideologice ale celor care au pus în scenă regimuri totalitare, nici de caracteristicile de personalitate sau de grup ale indivizilor care au implementat controlul total asupra societății, cât de omul care a suportat oprimarea, care a fost silit să adopte un comportament conformist, obedient și standardizat în scopul supraviețuirii.

Postfața volumului este scrisă de politologul Daniel Șandru, președintele IICCMER, care a sprijinit editarea acestei ediții. Închei această recenzie cu considerațiile sale: „În cartea de față, autorul ilustrează profilul personalității totalitare nu în sensul unei premise ce a permis instaurarea regimului comunist din România, ci drept rezultat al modelării indivizilor de către acesta. Personalitatea totalitară, așa cum o analizează Dan Dascălu, este «produsul finit» al totalitarismului, urmare a unui proces în care dominația partidului-stat, teroarea permanentă a represiunii (chiar dacă, temporal vorbind, aplicată în forme diferite), masificarea socială și uniformizarea, presiunea birocratică și ideologică, controlul social total au reprezentat tot atâtea metode pentru ca această «construcție dirijată» să se apropie cât mai mult de idealul «omului nou». Un ideal la fel de drag, așa cum știm astăzi, atât fasciștilor, cât și comuniștilor români, a căror sintetică reunire ideologică a avut loc în național-comunism, supraviețuind postcomunismului până în prezent” (pp. 262-263).

Doru TOMPEA