Europa etnică. O analiză a analogiilor și contrastelor între Orient și Occident (Ethnic Europe. An Analysis of the Analogies and Contrasts Between East and West)

Europa etnică.

O analiză a analogiilor și contrastelor între Orient și Occident

(Ethnic Europe. An Analysis of the Analogies and Contrasts Between East and West)

 

Andreea ZAMFIRA

 

 

 

Abstract: This article aims at examining two types of similarities and dissimilarities between Central-Eastern Europe and Western Europe – similarities and dissimilarities that scientific literature put forward as analysis grid for the ethnic phenomenon. Romania, Bulgaria, Slovakia, Belgium, Switzerland, Italy and Spain are the main cases that we discuss within this article. For comparing them, several aspects are taken into consideration: the ethnogenesis or the formation process of ethnic minorities and of ethno-cultural identities; the evolution of the interethnic relations, of the relations between the “host” or “adoptive” State and the sub-national communities; the identity patterns and the ones of political representation today. The author’s leading conclusion is that the arguments one can generally use for constructing parallel monographs are not persuasive enough for sustaining a rigid separation between the two Europes.

 

Keywords: ethnicity, Europe, nation building, identity, political parties.

 

            În lucrările de știință politică, țările ex-comuniste și cele occidentale continuă a fi considerate două spații politice distincte ale Europei. În mod evident, istoria îndepărtată și cea recentă servesc, în ponderi comparabile, drept surse centrale pentru justificarea acestei delimitări[1]. După demantelarea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est (regiune cu o personalitate bicefală recunoscută în literatura de specialitate), o oarecare banalizare a ideii împărțirii continentului în „trei Europe”[2] ori „trei spații imaginare”[3] pare să se fi produs în favoarea importanței acordate distincției Est-Vest, între statele foste comuniste și cele cu democrații consolidate. În opinia adepților tezei occidentale ce susține incompatibilitatea dintre națiune și democrație[4], o serie de factori, printre care etnicitatea[5] și naționalismul[6], transformă „Noua Europă” într-o unitate de analiză particulară, ceea ce împiedică discuția despre eventualele similitudini privind impactul etnicității și interetnicității asupra modelelor culturale și asupra vieții social-politice. Acești autori, însă, pierd din vedere, pare să ne sugereze Daniel Barbu[7], parcursul însuși al democrațiilor occidentale.

Capitolul de față se constituie într-un bilanț al analogiilor și contrastelor construibile teoretic și care au rolul de a ne ghida în studiul Europei etnice, al diversității etnice și efectului acesteia asupra structurării identităților, culturilor și comportamentelor politice. În ce măsură Europa etnică poate fi cuprinsă în studiile comparatiștilor? Prin ce se deosebesc, prin ce se aseamănă comunitățile etno-lingvistice din Europa? Există diferențe profunde, structurale? Așadar, care sunt principalele elemente care plasează societățile europene uneori în monografii paralele, alteori în studii comparative?

 

Europa etnică, în registrul conceptual și teoretic

 

În Europa, un important număr de țări pot fi caracterizate drept vechi laboratoare ale diversității etno-culturale. Acestea toate au în comun prezența îndelungată pe teritoriul lor a mai multor grupuri etno-lingvistice – unele majoritare la nivel național, regional ori local (francofonii în regiunea bruxelleză; germanofonii în cantoanele elvețiene Jura, Neuchâtel, Vaud și Geneva; catalanii în regiunea spaniolă cu același nume, românii în Transilvania etc.), altele minoritare (francofonii în Valle d’Aosta, regiune aflată în nord-vestul Italiei; bascii în Țara Bascilor, maghiarii în România și Slovacia; turcii în sudul Bulgariei etc.). Diferite de la o țară la alta, denumirile date grupurilor minoritare din punct de vedere numeric, care trăiesc de sute de ani pe teritoriul statelor de adopție, sunt tributare concepțiilor despre națiune și, de altfel, întregului proces de construcție națională. Se poate ușor observa, de exemplu, că referințele „etnice” sunt frecvente mai cu seamă în descrierea realităților din Europa Centrală și de Est și, în contraparte, o anumită rezervă în utilizarea adjectivului „etnic” în documentele emise de instituțiile publice din statele Europei Occidentale dar și în literatura academică despre societățile din Vest. Se vorbește, deci, despre comunitățile lingvistice din Belgia, Elveția, Finlanda sau Norvegia, despre comunitățile etnice din Serbia, Ungaria, România ori Republica Moldova; mai mult, substantivul „minoritate” este întrebuințat cu foarte multă precauție în primul caz, al grupurilor etno-culturale din Occident, și, la polul opus, foarte adesea și fără implicații oneroase în al doilea caz. Aceste două situații, la fel ca și absența recensămintelor etno-lingvistice în unele state europene (Belgia, Italia etc.), nu sunt, desigur, întâmplătoare. Diferențele etno-lingvistice și efectul acestora asupra stabilității democratice și securității statelor au constituit dintotdeauna subiectul unor discuții aprinse în mediul politic și, de asemenea, un obiect important al preocupărilor teoreticienilor[8].

Cum definim etnicitatea? În literatura de specialitate, principalele caracteristici comune grupurilor etnice (minoritare ori majoritare) sunt limba, cultura și memoria socială. Formarea identității etnice presupune, în primul rând, apartenența obiectivă a individului la un grup cu un background socio-cultural propriu și, în al doilea rând, subiectivizarea acestei apartenențe. În sânul comunităților etno-lingvistice, relațiile sociale se fondează pe sentimente subiective de apartenență și, în același timp, pe solidarități ce se află în opoziție cu cele ale altor grupuri. Limba reprezintă un criteriu fundamental de identificare categorială și, implicit de diferențiere sociologică, rolul acesteia în configurarea politicului fiind incontestabil. Potrivit lui Max Weber, limba „facilitează în cel mai înalt grad înțelegerea reciprocă și, în consecință, stabilirea tuturor relațiilor sociale. […] ea face mai ușoară nașterea comunalizărilor”[9]. Element distinctiv și de diferențiere, limba separă minoritățile de majorități, grupurile dominate de cele dominante. Raportul simbolic de forțe care se instaurează între cele două funcționează ca un principiu organizator[10] în „economia schimburilor lingvistice”[11].

Rezultate ale interiorizării apartenenței lingvistice (și, eventual, politico-istorice), etnia și națiunea au la bază o credință similară, credința (subiectivă) într-o comunitate de origine. Această credință într-o comunitate de origine reprezintă, de altfel, un element central în definiția pe care sociologul german sus-amintit o dă grupurilor etnice și în cea pe care Benedict Anderson[12] o va atribui mai târziu națiunilor. Pentru Weber, grupurile etnice sunt „grupuri umane care cultivă credința subiectivă într-o comunitate de origine fondată pe similitudini la nivelul habitusului exterior sau al moravurilor, sau al amândurora, sau pe amintiri din perioada colonizării ori a migrației, astfel încât această credință devine importantă pentru propagarea comunalizării – puțin contează dacă o comunitate de sânge există sau nu în mod obiectiv”[13]. Pentru Anderson, națiunea nu este altceva decât un artefact cultural; istoria națiunii este, de fapt, o istorie a „atașamentelor profunde” la o „comunitate imaginată” – imaginată, deoarece imaginea despre ceilalți membri și despre comuniunea pe care o formează este construită în absența acestora, pe reprezentări. Mai mult, trecutul națiunii este imemorial, ceea ce transformă simbolurile culturale într-un „limbaj sacru”. Frontierele existente între națiuni sunt, deopotrivă, obiective și subiective. Spre deosebire de etnii, națiunilor le este recunoscută autoritatea politică simbolică.

            Influența limbii sau a apartenenței la o comunitate de limbă – și, deci, influența factorului etno-lingvistic – asupra opiniilor și comportamentelor este crucială. În concepția lui Mattei Dogan, dintre toate clivajele, cel lingvistic este singurul care a rămas neschimbat de-a lungul timpului. Iar dovada acestui fapt este menținerea limbii printre factorii cei mai importanți în determinarea votului, atât în țări din Europa Centrală și de Est (ex-Iugoslavia, fostele state sovietice) cât și în țări din Vestul Europei (Belgia, Elveția)[14]. Ideea rolului structural pe care îl joacă factorul etno-lingvistic a fost susținută, de asemenea, de Brian Barry, Walker Connor, Arend Lijphart etc. În încercarea de a nuanța chestiunea impactului apartenenței la o comunitate de limbă, ultimii doi autori citați aici au completat teoria clivajelor încrucișate (the cross-cutting cleavages theory), introdusă în știința politică de Eric Schattschneider și Seymour Martin Lipset[15], și teoria apartenențelor suprapuse (the overlapped memberships theory), propusă în sociologia grupurilor de David Truman și Arthur Bentley[16], cu următoarea aserțiune: indivizii care provin din comunități mixte din punct de vedere etno-lingvistic manifestă opinii și atitudini mai moderate decât aceia care s-au dezvoltat într-o comunitate omogenă doar în cazul în care culturile aflate în interacțiune nu sunt diametral opuse și nu se resping reciproc[17]. În antropologie, Fredrik Barth a susținut un punct de vedere similar, acela că interdependența ori interetnicitatea trăită ca experiență pozitivă presupune o anumită complementaritate a grupurilor[18]. Relația dintre diversitate și toleranță nu este, așadar, implicită.

            În mod evident, factorul etno-lingvistic deține un rol fundamental în orientarea opiniilor și atitudinilor politice. În acest sens, Brian Barry afirma că distincția dintre conflictul etnic și toate celelalte este una esențială. În timp ce conflictul religios și cel de clasă, spre exemplu, sunt conflicte de natură organizațională, conflictul etnic este singurul care, chiar și în absența elementului organizațional, poate genera un grup coerent. Spre deosebire de grupurile religioase și socio-economice, cele etno-lingvistice sunt preocupate nu numai „de modul în care țara ar trebui guvernată”, ci și de întrebarea dacă „țara ar trebui neapărat să existe”[19]. François Nielsen a arătat, de asemenea, că diferențele etnice sunt mai profunde decât toate celelalte dar că, în general, ele se atenuează sub influența procesului modernizator[20].

            Literatura despre etnicitate este intim legată de cea dedicată naționalismului. Relația dintre cele două concepte devine mai evidentă atunci când introducem în discuție un al treilea concept – liant – acela de sentiment al apartenenței (etnice, naționale). În viziunea lui Weber, există mai multe tipuri de relații între comunitatea de bază și sentimentul național[21]. De exemplu, în cazul germanofonilor din Alsacia, sentimentul național rezultă din identificarea cu comunitatea de limbă, și nu de cultură. În Elveția și Belgia, în schimb, sentimentul național și sentimentul apartenenței la comunitatea lingvistică nu coincid.

În științele sociale, definițiile date etnicității sunt de trei tipuri, fiecare corespunzând unui anumit nivel de analiză: nivelul individual sau micro-social, nivelul grupal sau mezo-social și nivelul macro-social. Potrivit lui Marco Martiniello, la nivel micro-social, „etnicitatea prezintă o dimensiune foarte subiectivă. Ea corespunde sentimentului, conștiinței apartenenței pe care individul o manifestă în raport cu un grup etnic”. La nivel mezo-social, etnicitatea devine un agent al mobilizării, al acțiunii colective. La nivel macro-social, apartenența etnică obiectivă și subiectivă constituie elementul fondator al organizațiilor sociale și politice[22].

Astfel explicitată, etnicitatea ne apare a fi un concept ușor operaționalizabil și pe care îl putem utiliza atât în analiza regiunilor occidentale cât și în cea a spațiului post-comunist. Această afirmație, însă, pare a nu întruni consensul în rândul specialiștilor. Chiar dacă noțiunea de etnicitate a fost tot mai amplu întrebuințată în științele sociale anglo-saxone începând chiar cu anii ’70[23], autorii francezi manifestă în continuare o anumită reticență în acceptarea acesteia, preferând în schimb „comunitarismul”. Acest termen, în viziunea francezilor, elimină riscul oricărei trimiteri la „rasă[24]. Considerăm totuși că această precauție suplimentară este nejustificată din moment ce diferitele interpretări date de-a lungul timpului fenomenului etnic au fost net separate: teoriile primordialiste (Clifford Geertz[25], Pierre Van den Berghe[26]) și tezele sociale (Robert Park[27], Fredrik Barth[28] etc.). Dacă habitusul exterior a constituit elementul central în analiza primordialiștilor, moștenirea culturală comună pe care se fondează comunitățile reprezintă punctul de plecare al teoriilor sociale, interacționiste (despre etnicitate și memorie colectivă) ori instrumentaliste (despre mobilizarea etnică și mișcările politice).

 

Europa etnică, dintr-o perspectivă istorică

 

Istoria comunităților pe care astăzi le numim fie etnice, fie lingvistice este esențială în explicarea relațiilor interetnice, modelelor identitare, culturale și comportamentale de la nivel infra-național. O distincție fundamentală între comunitățile etno-culturale minoritare la nivel național, ne spune Yves Plasseraud, se datorează modului în care acestea s-au format. Unele dintre ele au luat naștere în urma unor exoduri voite, altele sunt rezultatul unor deplasări de frontieră (ce a avut loc după încheierea unui război ori a împărțirilor de teritoriu). Dacă primele trăiesc, deci, în mod obișnuit într-o situație minoritară (germanii din România, aromânii din Albania, Grecia și Serbia etc.), cele de-ale doilea (maghiarii din Slocavia și România, germanofonii din Alsacia etc.) s-au format „prin contingență”, prin impunerea – de cele mai multe ori – a unui dictat[29].

Urmărind principalele secvențe din istoria acestor comunități, putem afla importante date despre evoluția relațiilor interetnice dar și a relațiilor dintre stat și comunitățile sub-naționale. În continuare, vom prezenta câteva dintre țările cel mai frecvent studiate în lucrările de specialitate, țări în viața politică a cărora factorul etno-lingvistic joacă un rol însemnat: România, Bulgaria, Slovacia, Belgia, Elveția, Italia, Spania.

Situată în apropierea zonelelor de conflict din Europa de Est si Balcani, România are o istorie mai puțin marcată de conflicte interetnice[30]. Istoria grupurilor etno-lingvistice minoritare se confundă într-o oarecare măsură cu cea a Transilvaniei[31], regiunea cea mai eterogenă a țării. Relaţiile dintre români, maghiari şi germani poartă marca trecutului regiunii transilvane. Principat independent la început, Transilvania a devenit vasală în cadrul Imperiului Otoman (1526), a fost anexată de către Habsburgi (1691) şi alipită Ungariei (1867), rămânând astfel până la unirea cu Regatul Român (1918) – recunoscută de Tratatul de la Trianon, semnat doi ani mai tîrziu. După modificarea frontierelor, maghiarii, care constituiau clasa socială dominantă încă din Evul Mediu, şi-au pierdut ireversibil privilegiile, devenind o minoritate. Această inversare de roluri a rămas până azi unul dintre episoadele cele mai dificile din istoria maghiarilor din România. Spre deosebire de maghiari, germanii – care s-au așezat pe teritoriile românești începând cu secolul al XII-lea, confruntați și ei cu schimbarea ierarhiilor sociale şi nobiliare, au acceptat mai bine această situaţie. Măsurile sistematice de omogenizare etno-culturală luate de noul stat român creat în 1918 și continuate de regimul comunist au afectat toate grupurile minoritare. Unitatea ţării şi loialitatea minorităţilor din Transilvania au fost cele două obiective majore care au fost urmărite în procesul de nation building din România. La sfârşitul Primului Război Mondial, situaţia maghiarilor şi a germanilor s-a înrăutățit și mai mult. Populaţia majoritară, lipsită de drepturi politice și dezavantajată din punct de vedere social şi economic în trecut, a adoptat o atitudine ofensivă în relațiile cu cele două naţiuni cu care se aflase până nu demult în disputa pentru suveranitatea Transilvaniei şi pentru drepturile ce-i fuseseră uzurpate. După al Doilea Război Mondial, regimul comunist a înmulțit măsurile de omogenizare naţională, fapt care a condus la tensionarea relațiilor interetnice. O parte dintre germani, învinovățiți în masă pentru crimele naziste împotriva umanității, au fost deportaţi în Uniunea Sovietică. Dreptul la reprezentare politică le-a fost drastic limitat. Este momentul în care se produce primul mare val de emigrare. După 1989, întoarcerile germanilor în patria-mamă, temporare ori definitive, devin tot mai frecvente. La recensământul din 1992, după un al doilea mare exod, procentul lor în Transilvania a scăzut de la 10% la aproximativ 0,5%. În schimb, dimensiunea comunității maghiare din Transilvania, estimată la 30% în 1910, nu s-a schimbat semnificativ de atunci (aproximativ 26% în 1992). Conform recensământului din 2002[32], germanii din România nu depășesc 0,3% din populația totală iar maghiarii ating aproximativ 6,6%.

În Bulgaria, minoritatea cea mai importantă, turcă, este, la fel ca și maghiarii din România, o minoritate formată prin contingență[33]. Istoria relațiilor dintre cele două națiuni ce trăiesc pe teritoriul bulgar se conjugă strâns cu istoria relațiilor dintre statele turc și bulgar. Mult timp supusă Porții Otomane (de la sfârșitul secolului al XIV-lea și până în 1878), țara și-a câștigat independența abia în 1908. Crearea statului modern și a națiunii bulgare a fost însoțită de trecerea de la vechile ierarhii sociale la altele noi. Stabilirea tutelei bulgare în 1878, anul dezintegrării Imperiului Otoman, a coincis cu căderea în dizgrație a vechilor deținători ai pozițiilor sociale privilegiate și, în același timp, a vechilor opresori – turcii. La fel ca și ungurii din Transilvania în timpul Imperiului Austro-ungar (înainte, deci, de 1878), turcii se bucuraseră de o serie de drepturi care erau refuzate populației majoritare. Situația minorității turce, însă, s-a schimbat dramatic în 1944, când armata sovietică a ocupat teritoriul bulgar. Noul regim instaurat dorea să șteargă pas cu pas și pentru totdeauna urmele culturii și limbii turce de pe teritoriul Bulgariei. Efectele acestui plan, aflat în dezacord total cu ceea ce afirma Constituția din 1947, nu au întârziat să apară. Naționalizarea școlilor turcești, crearea de clase mixte, impunerea programelor de învățământ comandate de partidul unic, colectivizarea, confiscarea proprietăților private sunt numai câteva dintre măsurile concrete pe care comuniștii bulgari le-au implementat pentru realizarea a ceea ce ei numeau „protecția drepturilor” minorității turce[34]. Dacă astfel de măsuri au fost luate în aproape toate țările europene comuniste, slavizarea forțată a numelor musulmane – ale pomacilor (bulgari creștini, convertiți la Islam în timpul Imperiului Otoman) și, mai apoi, a celor turcești – constituie unul dintre procedeele larg folosite în „fabricarea națiunilor” eurasiatice[35]. Campania de bulgarizare cea mai brutală a avut loc în timpul iernii din 1984-1985 și a vizat slavizarea patronimelor cetățenilor de origine musulmană dar și a toponimelor turcești. Efectele acestei campanii au fost: adoptarea alfabetului chirilic (chiar și pe monumentele tombale), dispariția limbii turce (și, de altfel, a oricărei alte limbi minoritare), trecerea în ilegalitate a folosirii limbii turce etc. Regimul comunist din Bulgaria a fost unul dintre cele mai autoritare și brutale în ceea ce privește exercițiul drepturilor și libertăților cetățenești, ceea ce explică absența oricărei mișcări de rezistență. Condusă de Todor Jivkov pe întinsul a mai mult de trei decenii, dintre toate țările europene cu democrație populară, Bulgaria este aceea care a întreținut cele mai apropiate relații cu Uniunea Sovietică. Ca o consecință directă a măsurilor represive, trei mari valuri migratoare spre Turcia s-au produs între 1950-1951, 1969-1978 și 1984-1989. Astfel, procentul musulmanilor din Bulgaria a scăzut de la 25%, în 1878, la aproximativ 10%, în 2001[36]. Ca și în România și celelalte țări foste comuniste, Revoluția bulgară din 1989 a adus o serie de modificări – constituționale și instituționale – ce au făcut posibilă restaurarea drepturilor cetățenilor de altă origine decât cea a majoritarilor[37].

În Slovacia, maghiarii (10%)[38] reprezintă comunitatea etnolingvistică cea mai numeroasă după slovaci. Asemenea turcilor din Bulgaria și maghiarilor din România, această minoritate s-a format prin contingență, este rezultatul istoriei – în mare parte comună – a două țări vecine. O istorie care începe acum aproape o mie de ani și care se încheie în 1918, în momentul creării Cehoslovaciei, o istorie marcată de frustrări comune și de resentimente reciproce. Instaurarea Imperiului Austro-ungar în 1867 și Tratatul de la Trianon din 1920 constituie două dintre evenimentele principale care au fragilizat relațiile interetnice dintre slovaci și maghiari. În 1867, a început un amplu proces de maghiarizare, de asimilare culturală și de subordonare politică a populației slovace. 1920 a adus inversarea rolurilor[39]: trei milioane de maghiari și-au pierdut privilegiile, devenind diaspora în Cehoslovacia și România, pe teritoriile ce aveau să compună Iugoslavia, în Polonia și Austria. Regimul comunist cehoslovac, instaurat în 1948, a inițiat o serie de reforme care aveau să consolideze puterea statului în detrimentul drepturilor cetățenilor. Printre măsurile care au afectat în mod direct identitatea maghiară pot fi amintite: interzicerea utilizării limbii materne în instituțiile publice, închiderea școlilor maghiare, confiscarea proprietăților, noua împărțire a teritoriului și formarea de unități administrative la nivelul cărora majoritatea populației era constituită de slovaci etc. În istoria Cehoslovaciei comuniste, au existat și scurte perioade de relaxare a tensiunilor dintre stat și minorități. Un astfel de episod a început atunci când Alexander Dubček, ales lider al Partidului Comunist Slovac (1968), a anunțat o serie de măsuri de liberalizare socio-economică și politică, precum și recunoașterea drepturilor educaționale și culturale ale minorităților. Această scurtă periodă (Primăvara de la Praga), trăită cu mult entuziasm în rândurile întregii populații, a fost întreruptă șase luni mai târziu, după adoptarea Pactului de la Varșovia și intrarea trupelor sovietice. Situația avea să se îmbunătățească abia după 1989 (Revoluția de Catifea), odată cu divizarea Cehoslovaciei în două republici distincte, cu proclamarea independenței Slovaciei (1993), re-democratizarea vieții politice și restaurarea drepturilor pentru minorități.

În Belgia, din punct de vedere juridic, cele două mari comunități lingvistice istorice sunt egale. Niciuna nu este majoritară, niciuna nu este minoritară. În documentele oficiale, distincțiile etno-culturale nu au nicio relevanță. Recensămintele nu oferă date despre structura etno-lingvistică a populației. Cu toate acestea, din punct de vedere sociologic și antropologic, flamanzii și francofonii reprezintă categorii de populație diferite, cu caracteristici proprii: limbă, cultură, mentalități, mituri și simboluri, obiceiuri și tradiții, istorie, poziție geografică etc. Din punct de vedere istoric, teritoriul belgian s-a aflat dintotdeauna sub influența a două mari culturi, a două mari modele culturale[40]. Pe acest teritoriu, cele două comunități de limbă, revendicându-și origini diferite, au deținut supremația politică rând pe rând. În cursul secolelor al XVII-lea și al  XVIII-lea, Provinciile Unite, Franța și Austria au ocupat zonele ce formează Belgia de astăzi. După încheierea perioadei de francizare (1815), neerlandeza sau flamanda a devenit limba oficială însă doar pentru puțină vreme (1822-1830), până la câștigarea independenței teritoriului cu ajutorul Franței. În pofida numeroaselor legi instituind statutul egal al celor două limbi, franceza a continuat să joace un rol mai important, fapt care a întreținut nemulțumirea neerlandofonilor. Mai mult, distanța economică Nord-Sud și tensiunile comunitare implicite au determinat, pe termen lung, adâncirea clivajului etno-lingvistic. În 1963, ca răspuns la revendicările flamande, a fost creată „frontiera” ce separă azi Flandra, Valonia (ambele unilingve) și regiunea Bruxelles-Capitală[41]. Comunele mixte din jurul capitalei au fost dotate cu un sistem de facilități. În anii ce au urmat, partidele din Belgia s-au separat și ele după criteriul lingvistic, formând astfel două sub-sisteme paralele complete (unul francofon, celălalt neerlandofon) și un sub-sistem incomplet (germanofon, reprezentând populația de limbă germană din cele două cantoane situate în estul provinciei Louvain și care au fost atribuite Belgiei prin Tratatul de la Versailles din 1919).

Elveția este una dintre societățile europene cele mai fragmentate din punct de vedere lingvistic. Germanofonii formează majoritatea (63,7%); francofonii (20,4%), italofonii (6,5%) și retoromanii (0,5%) sunt principalele grupuri minoritare[42]. Germana este limbă oficială în majoritatea cantoanelor (17). Cantoanele Geneva, Neuchâtel, Jura și Vaud sunt unilingve, francofone; Fribourg, Berna și Valais sunt trilingve iar Tessin (Ticino) este singurul care folosește italiana ca limbă oficială. Niciun canton nu este omogen din punct de vedere lingvistic. În cantoanele unilingve, dimensiunea grupurilor minoritare variază între 7% și 37%. Diversitatea etno-lingvistică este rezultatul unei lungi istorii a confluențelor între mai multe popoare și culturi[43]. Lunga perioadă de timp din Evul Mediu în care teritoriul helvetic s-a aflat sub Imperiul Carolingian și, mai apoi, sub Imperiul German, crearea  primei confederații (1291), obținerea independeței din 1648 (Pacea de la Westfalia), ocupația franceză (1798-1815), adoptarea primei Constituții (1848) se află printre cele mai importante capitole de început în istoria Elveției. La fel ca și în cazul Belgiei, Italiei, Finlandei, României ori Slovaciei, grupurile etno-lingvistice minoritare cu o veche prezență pe teritoriul țării au în comun cu populațiile vecine importante elemente identitar-culturale. Aceasta, în pofida faptului că elvețienii francofoni nu sunt descendenții direcți ai francezilor, că elvețienii germanofoni și italofoni nu consideră a avea origini comune cu populațiile ce trăiesc azi în Germania și, respectiv, în Italia. Coeziunea națiunii elvețiene nu poate fi înțeleasă decât prin raportarea la îndelungatul proces de articulare a unei identități coerente și stabile[44]. Imaginea poporului ancestral, puternic atașat de ideea de libertate și independență, spiritul comunitar și tradiția umanitară sunt câteva dintre elementele constitutive ale mitului identitar elvețian.    

În Italia, Trentino-Alto Adige și Valle d’Aosta sunt două dintre cele cinci regiuni cu statut special. Provincia Bolzano (Tirolul de Sud) , care face parte din regiunea Trentin, este singura în care italienii sunt minoritari. În Valle d’Aosta, structura etno-lingvistică a populației s-a modificat semnificativ de-a lungul timpului; astfel, dacă la sfârșitul secolului al XIX-lea francofonii formau aproximativ 95% din populația acestei regiuni, astăzi aceștia se află în minoritate[45]. Tirolul de Sud, situat la frontiera ce separă lumea latină de cea germanică, a devenit parte a Austriei în 1815 și, ulterior, supus unui amplu proces de germanizare. Acest episod a durat până la anexarea la Italia (1919), moment în care germanizarea a fost înlocuită cu italienizarea. Până în 1972, când i-a fost recunoscut un statut special, regiunea a traversat mai multe perioade dificile (colaborarea cu Germania nazistă și expulzarea minorității germanofone, ocupația germană între 1943 și 1945, persecutarea populației italiene, conflictul din 1946 dintre Italia și Austria)[46]. În ceea ce privește Valle d’Aosta, aceasta a beneficiat de autonomie administrativă chiar și în perioada Ducatului d’Aosta. Italienitatea acestei regiuni a fost atestată de documente datând chiar din secolul al XIV-lea. Regiunea a fost anexată de Regatul Italiei în timpul unificării. Rissorgimento a marcat debutul apropierii de cultura și ideaurile politice italiene. În 1948, statul italian a conferit acestei regiuni un statut special.

În Spania, toate cele șaptesprezece regiuni se bucură de autonomie adminisrativă. Unsprezece dintre acestea sunt unilingve iar șase utilizează două limbi oficiale[47]. Bascii și Catalanii sunt singurele grupuri etno-lingvistice minoritare reprezentate politic la nivel național în mod constant. Deși nici bascii și nici catalanii nu se identifică în raport cu vreun stat vecin, se auto-diferențiază net în raport cu castilianii (spaniolii) și aduc în susținerea acestei deosebiri o serie de argumente din istoria regională. Printre aceste argumente, ar putea figura: folosirea dialectului basc după încheierea procesului de romanizare și latinizare din Peninsula Iberică; păstrarea independenței politice a bascilor din 711 până în 830 (periodă în care alte regiuni au fost ocupate de arabo-musulmani); crearea de către catalani a primei puteri din regiunea mediteraneană occidentală (la începutul secolului al XIV-lea); mișcările autonomiste basce și catalane de la începutul secolului al XX-lea etc.[48] Autonomia bascilor și catalanilor a luat sfârșit odată cu instaurarea dictaturii franchiste (1936). Măsurile represive adoptate de caudillo împotriva bascilor și catalanilor, dar și împotriva vorbitorilor de alte dialecte decât castiliana (aragonez, asturian, galic etc.) au fost foarte violente: trecerea în ilegalitate a utilizării acestor idiomuri în școli, publicații și ceremonii religioase, distrugerea cărților publicate în alte limbi decât spaniolă, introducerea cenzurii în edituri, spaniolizarea toponimiei basce, închiderea Universității Basce și a Institutului de Studii Catalane, ocuparea asociațiilor sociale și culturale de către armată etc. Acesta este contextul în care asistăm la o radicalizare fără precedent a mișcărilor bască și catalană. După moartea lui Franco (1975), Spania redevine democratică. Deși dispun de un important număr de drepturi noi în urma formării Comunităților autonome (1978), bascii și catalanii continuă să ceara Spaniei concesii suplimentare.

Proiectul franchist, la fel ca și cel comunist, considerând diferența o amenințare, a orchestrat ample operațiuni de omogenizare a societății și, deci, de distrugere a diversității. Observăm că, în ciuda interdicțiilor, constrângerilor și persecuțiilor cărora le-au căzut victime în timpul regimurilor autoritariste, identitățile etnice au rezistat în mod remarcabil, fapt pe care Georges Schöpflin îl explică prin faptul că acestea se formează la nivelul celor mai profunde apartenențe[49]. În opinia autorului, etnicitatea nu dispare, aceasta supraviețuiește încercărilor puterii de a o suprima, asimila ori, pur și simplu, integra, oricare ar fi instrumentele utilizate de stat: asimilarea (Franța, Bulgaria), devoluția teritorială (Catalonia, Tirolul de Sud), consociaționalismul (Elveția, Belgia) etc.[50] În mod cert, astăzi, în Europa există un număr mare de modele de amenajare lingvistică. Aceasta și datorită faptului că recomandările Uniunii Europene în ceea ce privește drepturile minorităților rezultă grosso modo din normele cuprinse în Carta Drepturilor Fundamentale, act ce afirmă principii generale, cum ar fi respectul diversității culturale, religioase și lingvistice (Art. 22/ 2007), interzicerea oricărei forme de discriminare (Art. 21/ 2007).

 

Europa etnică: modele identitare și de reprezentare politică

 

Din punct de vedere al structurii etno-lingvistice, atât „Noua Europă” cât și Europa Occidentală ar putea fi comparate cu niște mozaicuri, întrucât frontierele dintre comunitățile etno-lingvistice nu corespund în mod exact acelora ce separă statele. Există, însă, o diferență majoră. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Europa Occidentală, minoritățile din țările ex-comuniste continuă să se definească precum diaspore, să se identifice în raport cu statele eponime[51], și nu în raport cu statul adoptiv. Potrivit lui Rogers Brubaker, minoritatea, statul de adopție și țara-mamă (kin-state ori homeland) formează o triadă iar cele trei naționalisme prezente în această triadă sunt, de cele mai multe ori, antagonice[52]. Este cazul celor trei milioane de maghiari din România, Slovacia, Serbia, Ucraina etc., celor două milioane de albanezi din Serbia, Muntenegru și Macedoania, celor două milioane de sârbi și croați din Bosnia și Herțegovina (înainte de război), celor un million de turci din Bulgaria etc.[53] Această situație rezultă, printre altele, și din incapacitatea statului de adopție de a reduce, prin politici adecvate, distanța socială din regiunile cu populație mixtă și de a încuraja formarea loialităților naționale[54]. O altă particularitate a Europei Centrale și de Est o reprezintă multitudinea statutelor juridice și, implicit, a drepturilor ce revin grupurilor minoritare. În Estonia și Letonia, majorității rușilor, considerați non-cetățeni, nu le este recunoscut dreptul de vot. În Lituania, în schimb, accesul la cetățenie nu este condiționat de limbă[55]. În Slovenia, România și Polonia, există legi speciale ce atribuie din oficiu minorităților naționale un număr de mandate în parlamentele naționale[56].

Atât în țările foste comuniste cât și în cele din vestul Europei, interesele specifice ale grupurilor etno-culturale sunt reprezentate de partide politice non-naționale[57]. Evoluția discursurilor și comportamentelor acestor partide pe scena politică reflectă într-o anumită măsură evoluția situației grupurilor minoritare din aceste regiuni iar, în cazul țărilor din Europa Centrală și Orientală, chiar maturizarea clasei politice.

Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți (DPS) a turcilor din Bulgaria, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR), Partidul Civic Maghiar (MOS) și Mișcarea Creștin-Democrată Maghiară (MKDH) din Slovacia, Asociația Democratică a Maghiarilor din Voivodina (VDMK) sunt numai câteva dintre partidele etnice ce demonstrează, prin discursurile și platformele lor politice, că interesele centrale ale grupurilor minoritare s-au modificat în timp și că, în același timp, politica etnică a încorporat o nouă dimensiune – europeană. Deși o serie întreagă de revendicări etno-culturale rămân în continuare pe agenda de lucru a acestor partide, acest lucru nu ne împiedică să observăm că locul mizelor autonomiste, etniciste (devoluția teritorială, self-government) pare a fi luat treptat de preocupările privind modernizarea sistemelor de educație, de sănătate, de securitate socială,  buna guvernare etc.[58]

Deși deseori diferite din punct de vedere programatic, partidele etno-regionaliste din țările occidentale demonstrează și ele importanța chestiunilor etno-identitare în viața politică a comunităților locale. În Finlanda, Partidul Suedezilor (SFP), un partid mic dar un partener important în cadrul coalițiilor guvernamentale, are drept obiectiv central înfăptuirea descentralizării. În Norvegia, laponii (samii), deși reprezintă aproximativ 1% din populația totală, dispun de propriul lor parlament iar revendicările lor se întind de la drepturi politice speciale la crearea unui sistem de instituții paralel[59]. Situația Irlandei de Nord, provincie administrativă a Marii Britanii, este poate una dintre cele mai delicate; aceasta surprinde prin cel puțin două aspecte: excluderea de la exercitarea puterii și nivelul violenței etnice. Chiar dacă irlandofonii formează aproximativ 10 % din populația provinciei, niciun partid britanic nu numește candidați pentru Irlanda de Nord. Timp de 59 de ani, irlandezii catolici, spre deosebire de scoțieni, nu au fost reprezentați în cabinetele guvernului central[60]. Potrivit lui Johána Kristín Birnir, frustrările acumulate au generat banditismul politic, rebeliunile locale, chiar și actele de terorism. În Italia, în schimb, mișcarea politică a sud-tirolezilor (Partidul Poporului Sud-tirolez – SVP), și ei excluși de la putere aproximativ la fel de mult timp, nu a degenerat, ci a continuat să fie pașnică. La fel ca și sud-tirolezii germanofoni, francofonii din Valle d’Aosta, reprezentați de Uniunea Valdostană (UV), par a fi uitat experiența fascistă și perioada excluderii politice, definindu-se identitar prin raportare la miturile și istoria acestei regiuni – ca parte a Italiei[61]. În viața politică a Franței, partidele etno-regionaliste joacă un rol marginal. În departamentul Pirineilor Atlantici, Partidul Național Basc militează pentru prezervarea limbii și culturii basce. În Alsacia, formațiunea denumită Alsacia Înainte (ADA) este, de fapt, un satelit al Frontului Național. Doar în Corsica există un număr important de partide (Partidul Națiunii Corsicane, Independența Națiunii Corsicane etc.) cu un discurs etno-identitar clar. Asemănător ADA, partidele de extremă dreaptă din Belgia  (Interesul Flamand – VB, Frontul Național – FN) sunt susținute atât de alegătorii naționaliști cât și de cei xenofobi.

Astăzi se poate observa cu ușurință faptul că violența etnică, intransigența mișcărilor etno-naționaliste, xenofobia în spațiul public, revendicările autonomiste nu sunt fenomene întâlnite exclusiv în țările Europei Centrale și Orientale. Dacă la începutul anilor ’90 acestea erau net mai frecvente în Estul Europei, douăzeci de ani mai târziu deosebirea dintre cele două regiuni pare să piardă progresiv din intensitate.

 

Concluzii

 

În Europa etnică, diferențele cele mai mari par a fi cele dintre comunități, nu dintre țări. Desigur, în analiza sistemelor de amenajare etno-lingvistică și a sistemelor de partide, distincția dintre Europa Centrală și de Est, pe de o parte, și Europa Occidentală, pe de altă parte, ne apare ca fiind importantă. Totuși, studierea istoriei, a formării și evoluției identității în spațiile plurietnice, ne determină să afirmăm că despărțirea celor două regiuni în cercetările consacrate etnicității și interetnicității nu este pe deplin justificată. O dovedește, în plus, similitudinea preocupărilor partidelor etno-regionaliste. Fenomenul etnicității și cel al interetnicității nu comportă un caracter excepțional în niciuna dintre cele două zone examinate aici. Aceste observații ar putea servi drept argumente în pledoaria pentru studiul comparativ al comunităților ce formează Europa etnică.

 

 

Bibliografie:

 

 

Anagnostou, Dia, Nationalist Legacies and European Trajectories: Post-Communist Liberalization and Turkish Minority Politics in Bulgaria, Southeast European Black Sea Studies, Vol. 5, Nr. 1, 2005, pp. 89-111.

Anderson, Benedict, Imagined Communities. Reflections on the Origins and Spread of Nationalism, Verso, London, 1983.

Barbu, Daniel, De l’ignorance invincible dans la démocratie. Réflexions sur la transformation post-communiste, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. I, Nr. 1, 2001, pp. 19-29.

Bărbulescu, Mihai, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, București, 2002.

Barry, Brian, Political Accommodation and Consociational Democracy, British Journal of Political Science, Vol. 5, Nr. 4, 1975, pp. 477-505.

Barth, Frederik (editor), Ethnic Groups and Boundaries: The Social Organization of Culture Differences, Allen & Unwin/Forgalet, London/Oslo, 1969.

Barth, Fredrik, „Problems in Conceptualizing Cultural Pluralism, with Illustration from Somar, Oman, în The Prospects for Plural Societies, David Maybury-Lewis (editor), American Ethnological Society, Washington, 1984, pp. 77-87.

Bidart, Pierre, La singularité basque. Généalogie et usages, Presses Universitaires de France, Paris, 2001.

Birnir, Johána Kristín, Ethnicity and Electoral Politics, Cambridge University Press, New York, 2007.

Bouquet, Jean-Jacques, Histoire de la Suisse, Presses Universitaires de France, Paris, 2007.

Bourdieu, Pierre, Ce que parler veut dire. L’Économie des échanges linguistiques, Fayard, Paris, 1982.

Bourdieu, Pierre, La distinction. Critique sociale du jugement, Les Éditions de Minuit, Paris, 1979.

Bousmar, Eric, Sébastien Dubois și Nathalie Tousignant (editori), Les 175 ans de la Belgique. Histoire d’une commémoration et commémoration d’une histoire: regards critiques, Facultés universitaires Saint-Louis, Bruxelles, 2007.

Braud, Philippe, Sociologie politique, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2004.

Brubaker, Rogers, Nationalism Reframed. Nationhood and the National Question in the New Europe,  Cambridge University Press, Cambridge, 1996.

Connor, Walker, Self-Determination: The New Phase, World Politics, Vol. 20, Nr. 1, 1967, pp. 49-50.

Conversi, Daniele, The Basques, the Catalans and Spain, University of Nevada Press, Reno, 1997.

Csergo, Zsuzsa, Talk of the Nation. Language and Conflict in Romania and Slovakia, Cornell University Press, Ithaca, 2007.

Cuaz, Marco, Alle radici di un’identità. Studi di storia valdostana, Le Château, Aoste, 1997.

de Meeüs, Adrien, Histoire des Belges, Fayard, Paris, 1958.

De Waele, Jean-Michel și Laetitia de Radiguès, La minorité hongroise de Slovaquie jusqu’à la chute du gouvernement Meciar, Transitions, Vol. XXXV, Nr. 2, 1994, pp. 23-45.

Dogan, Mattei, Sociologie politică. Opere alese, Editura Alternative, București, 1999.

Dorchy, Henry, Histoire des Belges des origines à 1991, De Boeck-Wesmael, Bruxelles, 1991.

Drobizheva, Leokadia, Rose Gottemoller, Catherine Kelleher și Lee Walker (editori), Ethnic Conflict in the Post-Soviet World: Case Studies and Analysis,  M.E. Sharpe, New York, 1996.

Dumitrescu, Doru, Carol Căpiţă și Mihai MANEA (editori), Istoria minorităţilor naţionale din România, Editura Didactică şi Pedagogică, București, 2008.

Eberhardt, Piotr, Ethnic Groups and Population Changes in Twentieth-Century Central-Eastern Europe. History, Data and Analysis,  M.E. Sharpe, New York, 2003.

Elster, John, Claus Offe și Ulrich K. Preuss (editori), Institutional Design in Post-Communist Societies: Rebuilding the Ship at Sea, Cambridge University Press, Cambridge, 1998.

Eminov, Ali, Turkish and Other Muslim Minorities of Bulgaria, Hurst, London, 1997.

Ferrer, Ferrán, L’Espagne des communautés autonomes et les droits linguistique, în La mosaïque linguistique. Regards éducatifs sur les pays industrialisés, Soledad Perez (editor), L’Harmattan, Paris, 1998.

Geertz, Clifford, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, 1973.

Giurescu, Dinu C. (coord.), Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 2003.

Hasquin, Hervé, Historiographie et politique en Belgique, Université de Bruxelles/Institut Jules-Destrée, Bruxelles/Charleroi, 1996.

Hermet, Guy, Histoire des nations et du nationalisme en Europe, Éditions du Seuil, Paris, 1996.

Jenne, Erin K., Ethnic Bargaining. The Paradox of Minority Empowerment, Cornell University Press, Ithaca, 2007.

Leff, Carol Skalnik și Susan B. Mikula, Institutionalizing Party Systems in Multiethnic States: Integration and Ethnic Segmentation in Czechoslovakia: 1918-1992, Slavic Review, Vol. 61, Nr. 2, 2002, pp. 292-314.

Lijphart, Arend, Democracy in Plural Societies. A Comparative Exploration, Yale University Press, New Haven, 1977.

Lipset, Seymour Martin, Political Man: The Social Bases of Politics, Doubleday, Garden City, 1960.

Lutem, Ömer, The Turkish Minority in Bulgaria, Foreign Policy Quarterly, Nr. 25.

Manent, Pierre, La démocratie et la nation, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. I, Nr. 1, 2001, pp. 9-17.

Manhès, Yves, Histoire des Belges et de la Belgique,Vuibert, Paris, 2005.

Martiniello, Marco, L’ethnicité dans les sciences sociales, Presses Universitaires de France, Paris, 1995.

McRAE, Kenneth D., The Plural Society and the Western Political Tradition, Canadian Journal of Political Science/Revue Canadienne de science politique, Vol. 12, Nr. 4, 1979, pp. 675-688.

McRAE, Kenneth D., Conflict and Compromise in Multilingual Societies: Switzerland, Wilfrid Laurier University Press, Waterloo, 1983.

Milza, Pierre, Histoire de l’Italie: des origines à nos jours, Fayard, Paris, 2005.

Nevola, Gaspare (editor), Altre Italie. Identità nazionale e Regioni a statuto speciale, Carocci Editore, Roma, 2003.

Nielsen, François, Toward a Theory of Ethnic Solidarity in Modern Societies, American Sociological Review, Vol. 50, Nr. 2, 1985, pp. 133-149.

Nouzille, Jean, Transylvania. An Area of Contacts and Conflicts, Editura Enciclopedică, București, 1996.

Park, Robert Ezra, Race and Culture, The Free Press, Glencoe, 1950.

Petcova, Lilia, The Ethnic Turks in Bulgaria: Social integration and impact on Bulgarian-Turkish relations, 1947-2000, Global Review of Ethnopolitics, Vol. 1, Nr. 4, pp. 42-59.

Pilet, Jean-Benoit, Jean-Michel De Waele și Serge Jaumain (editori), L’absence des partis nationaux: menace ou opportunité, Éditions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2009.

Plasseraud, Yves, Les minorités, Montchrestien, Paris, 1998.

Poutignat, Philippe și Jocelyne Streiff-Fenart, Théories de l’ethnicité (suivi de Fredrik Barth, Les groupes ethniques et leurs frontières), Presses Universitaires de France, Paris, 1995.

Rose, Richard și Neil Munro, Elections and Parties in New European Democracies, C.Q. Press, Washington, 2003.

Roy, Olivier, The New Central Asia: The Creation of Nations, New York University Press, New York, 2000.

Saint-Blancat, Chantal, Transformazione linguistica e culturale della minoranza valdostana, Duc, Aoste, 1979.

Schattschneider, Eric, Party Government, Rinehart and Co., New York, 1942.

Schöpflin, Georges, Nations, Identity, Power. The New Politics of Europe, Hurst, London, 2000.

Semb, Anne Julie, „How Norms Affect Policy: The Case of Sami Policy in Norway, International Journal on Minority and Group Rights, Vol. 8, nr. 2-3 (Special Issue on Sami Rights in Finland, Norway, Russia and Sweden), 2001, pp. 177-222.

Şimşir, Bilâl N., The Turks of Bulgaria (1878-1985), K. Rustem & Brother, London, 1988.

Stein, Jonathan (editor), The Politics of National Minority Participation in Post-Communist Europe. State-Building, Democracy, and Ethnic Mobilization, East-West Institute, M.E. Sharpe Armonk, New York, 2000.

Suciu, Oana-Valentina, Are We at the End of Ethnicity?, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. IX, Nr. 3, 2009, pp. 501-514.

Suciu, Oana-Valentina, Political Representation of Ethnic Minorities in Romania Elections 2004, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. V, Nr. 1, 2005, pp. 143-167;

Sugar, Paul F. (editor), Ethnic Diversity and Conflict in Eastern Europe, ABC-Clio, Santa Barbara, 1980.

Sugar, Peter F. și Ivo J. Lederer (editori), Nationalism in Eastern Europe, University of Washington Press, Seattle, 1969.

Szúcs, Jenó, Les trois Europes, L’Harmattan, Paris, 1985.

Todorova, Maria, Balcanii şi balcanismul, Editura Humanitas, București, 2000; Alain Monnier, L’Europe de l’Est: différente et diverse, Population, Vol. 46, Nr. 3, 1991, pp. 443-461.

Toledano Laredo, Emma, Le poids des minorités hongroises dans les relations internationales de la Hongrie, Transitions, Vol. XXXVII, Nr. 2, 1996, pp. 77-129.

Truman, David B., The Governmental Process: Political Interests and Public Opinion, Knopf, New York, 1951. Bentley, Arthur F., The Process of Government: A Study of Social Pressures, Principia Press of Illinois, Evanston, 1955.

Van des Berghe, Pierre, Race and ethnicity: Essays on Comparative Sociology, Basic Books, New York, 1970.

Von Busekist, Astrid, La Belgique. Politiques des langues et construction de l’État de 1780 à nos jours, Éditions Duculot, Paris/Bruxelles, 1998.

Walter, François, Histoire de la Suisse, Éditions Alphil, Neuchâtel, 2011.

Weber, Max, Économie et société, Vol. I, Les catégories de la sociologie, Plon, Paris, 1995.

Weber, Max, Économie et société, Vol. II, L’organisation et les puissances de la société, Plon, Paris, 1995.

Wils, Lode, Histoires des nations belges: Belgique, Flandre, Wallonie: quinze siècles de passé commun, Quorum, Ottignies, 1996.

Witte, Els (editor), Histoire de Flandre: des origines à nos jours, La Renaissance du livre, Bruxelles, 1983.

Woolf, Stuart J., Storia d’Italia, le Regioni dall’Unità ad oggi, la Valle d’Aosta, Einaudi, Torino, 1996.

 



[1] Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, Editura Humanitas, București, 2000; Alain Monnier, L’Europe de l’Est: différente et diverse, Population, Vol. 46, Nr. 3, 1991, pp. 443-461.

[2] Jenó Szúcs, Les trois Europes,  L’Harmattan, Paris, 1985.

[3] Guy Hermet, Histoire des nations et du nationalisme en Europe,  Éditions du Seuil, Paris, 1996.

[4] Pierre Manent, La démocratie et la nation, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. I, Nr. 1, 2001, pp. 9-17.

[5] Oana-Valentina Suciu, Are We at the End of Ethnicity?, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. IX, Nr. 3, 2009, pp. 501-514.

[6] Potrivit lui Brubaker, chestiunea naționalismului este esențială pentru înțelegerea fenomenelor specifice Europei post-comuniste. Vezi Rogers Brubaker, Nationalism Reframed. Nationhood and the National Question in the New Europe,  Cambridge University Press, Cambridge, 1996.

[7] Daniel Barbu, De l’ignorance invincible dans la démocratie. Réflexions sur la transformation post-communiste, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. I, Nr. 1, 2001, pp. 19-29.

[8]  Kenneth D. McRae, The Plural Society and the Western Political Tradition, Canadian Journal of Political Science/ Revue Canadienne de science politique, Vol. 12, Nr. 4, 1979, pp. 675-688; Arend Lijphart, Democracy in Plural Societies. A Comparative Exploration, Yale University Press, New Haven, 1977.

[9] Max Weber, Économie et société, Vol. I, Les catégories de la sociologie, Plon, Paris, 1995, p. 81.

[10] Pierre Bourdieu, La distinction. Critique sociale du jugement, Les Éditions de Minuit, Paris, 1979.

[11] Idem, Ce que parler veut dire. L’Économie des échanges linguistiques, Fayard, Paris, 1982.

[12] Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflections on the Origins and Spread of Nationalism, Verso, London, 1983.

[13] Max Weber, Économie et société, Vol. II, L’organisation et les puissances de la société, Plon, Paris, 1995, p. 130.

[14] Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, Editura Alternative, București, 1999, pp. 214-218.

[15] Eric Schattschneider, Party Government, Rinehart and Co., New York, 1942; Seymour Martin Lipset, Political Man: The Social Bases of Politics, Doubleday, Garden City, 1960.

[16] David B. Truman, The Governmental Process: Political Interests and Public Opinion, Knopf, New York, 1951; Arthur F. Bentley, The Process of Government: A Study of Social Pressures, Principia Press of Illinois, Evanston, 1955.

[17] Walker Connor, Self-Determination: The New Phase, World Politics, Vol. 20, Nr. 1, 1967, pp. 49-50; Arend Lijphart, op.cit.

[18] Fredrik Barth, „Problems in Conceptualizing Cultural Pluralism, with Illustration from Somar, Oman, în The Prospects for Plural Societies, David Maybury-Lewis (editor), American Ethnological Society, Washington, 1984, pp. 77-87.

[19] Brian Barry, Political Accommodation and Consociational Democracy, British Journal of Political Science, Vol. 5, Nr. 4, 1975, pp. 477-505.

[20] François Nielsen, Toward a Theory of Ethnic Solidarity in Modern Societies, American Sociological Review, Vol. 50, Nr. 2, 1985, pp. 133-149.

[21] Max Weber, Économie et société, Vol. II, L’organisation…, pp. 140-144.

[22] Marco Martiniello, L’ethnicité dans les sciences sociales, Presses Universitaires de France, Paris, 1995, pp. 21-25.

[23] Philippe Poutignat și Jocelyne Streiff-Fenart, Théories de l’ethnicité (suivi de Fredrik Barth, Les groupes ethniques et leurs frontières), Presses Universitaires de France, Paris, 1995.

[24] Philippe Braud, Sociologie politique, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2004, pp. 86-101.

[25] Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, 1973.

[26] Pierre Van des Berghe, Race and ethnicity: Essays on Comparative Sociology, Basic Books, New York, 1970.

[27] Robert Ezra Park, Race and Culture, The Free Press, Glencoe, 1950.

[28] Frederik Barth (editor), Ethnic Groups and Boundaries: The Social Organization of Culture Differences, Allen & Unwin/Forgalet, London/Oslo, 1969.

[29] Yves Plasseraud, Les minorités, Montchrestien, Paris, 1998, pp. 42-51.

[30] Doru Dumitrescu, Carol Căpiţă și Mihai MANEA (editori), Istoria minorităţilor naţionale din România, Editura Didactică şi Pedagogică, București, 2008; Dinu C. Giurescu (coord.), Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 2003; Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, București, 2002.

[31] Jean Nouzille, Transylvania. An Area of Contacts and Conflicts, Editura Enciclopedică, București, 1996.

[32] Sursa: Recensământul populației și al locuințelor (2002), Institutul Național de Statistică al României. http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/index_rpl2002.htm (accesat la data de 31 martie 2012).

[33] Bilâl N. Şimşir, The Turks of Bulgaria (1878-1985), K. Rustem & Brother, London, 1988.

[34] Ömer Lutem, The Turkish Minority in Bulgaria, Foreign Policy Quarterly, Nr. 25; Lilia Petcova, The Ethnic Turks in Bulgaria: Social integration and impact on Bulgarian-Turkish relations, 1947-2000, Global Review of Ethnopolitics, Vol. 1, Nr. 4, pp. 42-59.

[35] Olivier Roy, The New Central Asia: The Creation of Nations, New York University Press, New York, 2000.

[36] Sursa : Recensământul populației (2001), Institutul Național de Statistică al Bulgariei. http://www.nsi.bg/regstatmapen.php (accesat la data de 31 martie 2012).

[37] Ali Eminov, Turkish and Other Muslim Minorities of Bulgaria, Hurst, London, 1997, pp. 167-178; Dia Anagnostou, Nationalist Legacies and European Trajectories: Post-Communist Liberalization and Turkish Minority Politics in Bulgaria, Southeast European Black Sea Studies, Vol. 5, Nr. 1, 2005, pp. 89-111; John Elster, Claus Offe și Ulrich K. Preuss (editori), Institutional Design in Post-Communist Societies: Rebuilding the Ship at Sea, Cambridge University Press, Cambridge, 1998, p. 268.

[38] Sursa : Recensământul populației (2001), Institul de Statistică al Republicii Slovace. http://portal.statistics.sk/showdoc.do?docid=3035 (accesat la data de 31 martie 2012).

[39] Carol Skalnik Leff și Susan B. Mikula, Institutionalizing Party Systems in Multiethnic States: Integration and Ethnic Segmentation in Czechoslovakia: 1918-1992, Slavic Review, Vol. 61, Nr. 2, 2002, pp. 292-314.

[40] Adrien de Meeüs, Histoire des Belges, Fayard, Paris, 1958); Els Witte (editor), Histoire de Flandre: des origines à nos jours, La Renaissance du livre, Bruxelles, 1983; Henry Dorchy, Histoire des Belges des origines à 1991, De Boeck-Wesmael, Bruxelles, 1991; Hervé Hasquin, Historiographie et politique en Belgique, Université de Bruxelles/Institut Jules-Destrée, Bruxelles/Charleroi, 1996; Lode Wils, Histoires des nations belges: Belgique, Flandre, Wallonie: quinze siècles de passé commun, Quorum, Ottignies, 1996; Yves Manhès, Histoire des Belges et de la Belgique,Vuibert, Paris, 2005; Eric Bousmar, Sébastien Dubois și Nathalie Tousignant (editori), Les 175 ans de la Belgique. Histoire d’une commémoration et commémoration d’une histoire: regards critiques, Facultés universitaires Saint-Louis, Bruxelles, 2007.

[41] Astrid Von Busekist, La Belgique. Politiques des langues et construction de l’État de 1780 à nos jours, Éditions Duculot, Paris/Bruxelles, 1998. 

[42] Sursa : Recensământul federal al populației, realizat și publicat de Biroul Federal de Statistică al Confederației.

http://www.bfs.admin.ch/bfs/portal/fr/index/dienstleistungen/geostat/datenbeschreibung/volks-__gebaeude-2.html (accesat la data de 31 martie 2012).

[43] Jean-Jacques Bouquet, Histoire de la Suisse, Presses Universitaires de France, Paris, 2007; François Walter, Histoire de la Suisse, Éditions Alphil, Neuchâtel, 2011.

[44] Kenneth D. McRae, Conflict and Compromise in Multilingual Societies: Switzerland, Wilfrid Laurier University Press, Waterloo, 1983, pp. 172-179.

[45] Chantal Saint-Blancat, Transformazione linguistica e culturale della minoranza valdostana, Duc, Aoste, 1979; Marco Cuaz, Alle radici di un’identità. Studi di storia valdostana, Le Château, Aoste, 1997; Stuart J. Woolf, Storia d’Italia, le Regioni dall’Unità ad oggi, la Valle d’Aosta, Einaudi, Torino, 1996.

[46] Pierre Milza, Histoire de l’Italie: des origines à nos jours, Fayard, Paris, 2005.

[47] Ferrán Ferrer, L’Espagne des communautés autonomes et les droits linguistique, în La mosaïque linguistique. Regards éducatifs sur les pays industrialisés, Soledad Perez (editor), L’Harmattan, Paris, 1998.

[48] Pierre Bidart, La singularité basque. Généalogie et usages, Presses Universitaires de France, Paris, 2001; Daniele Conversi, The Basques, the Catalans and Spain, University of Nevada Press, Reno, 1997.

[49] Georges Schöpflin, Nations, Identity, Power. The New Politics of Europe, Hurst, London, 2000.

[50] Ibidem, pp. 116-128, 231-240.

[51] Emma Toledano Laredo, Le poids des minorités hongroises dans les relations internationales de la Hongrie, Transitions, Vol. XXXVII, Nr. 2, 1996, pp. 77-129.

[52] Una dintre excepțiile cele mai importante în acest sens ne este oferită de germanii din țările Europei Centrale și de Est.

[53] Rogers Brubaker, op.cit., pp. 55-77. De asemenea, vezi Erin K. Jenne, Ethnic Bargaining. The Paradox of Minority Empowerment, Cornell University Press, Ithaca, 2007, pp. 91-125; Paul F. Sugar (editor), Ethnic Diversity and Conflict in Eastern Europe, ABC-Clio, Santa Barbara, 1980; Peter F. Sugar și Ivo J. Lederer (editori), Nationalism in Eastern Europe, University of Washington Press, Seattle, 1969.

[54] Potrivit lui Jean-Michel De Waele și Laetitia de Radiguès, soluționarea conflictelor interetnice depinde în bună măsură de angajamentele pe care țările și le asumă în cadrul parteneriatului cu instituțiile europene și, de asemenea, de eforturile financiare pe care statele le depun în acest sens. Vezi Jean-Michel De Waele și Laetitia de Radiguès, La minorité hongroise de Slovaquie jusqu’à la chute du gouvernement Meciar, Transitions, Vol. XXXV, Nr. 2, 1994, pp. 23-45.

[55] Leokadia Drobizheva, Rose Gottemoller, Catherine Kelleher și Lee Walker (editori), Ethnic Conflict in the Post-Soviet World: Case Studies and Analysis,  M.E. Sharpe, New York, 1996.

[56] Oana-Valentina Suciu, Political Representation of Ethnic Minorities in Romania Elections 2004, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. V, Nr. 1, 2005, pp. 143-167; Richard Rose și Neil Munro, Elections and Parties in New European Democracies, C.Q. Press, Washington, 2003, p. 46; Jonathan Stein (editor), The Politics of National Minority Participation in Post-Communist Europe. State-Building, Democracy, and Ethnic Mobilization, East-West Institute, M.E. Sharpe Armonk, New York, 2000.

[57] Jean-Benoit Pilet, Jean-Michel De Waele și Serge Jaumain (editori), L’absence des partis nationaux: menace ou opportunité, Éditions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2009.

[58] Zsuzsa Csergo, Talk of the Nation. Language and Conflict in Romania and Slovakia, Cornell University Press, Ithaca, 2007; Piotr Eberhardt, Ethnic Groups and Population Changes in Twentieth-Century Central-Eastern Europe. History, Data and Analysis,  M.E. Sharpe, New York, 2003.

[59] Anne Julie Semb, „How Norms Affect Policy: The Case of Sami Policy in Norway, International Journal on Minority and Group Rights, Vol. 8, nr. 2-3 (Special Issue on Sami Rights in Finland, Norway, Russia and Sweden), 2001, pp. 177-222.

[60] Johána Kristín Birnir, Ethnicity and Electoral Politics, Cambridge University Press, New York, 2007, pp. 167-177.

[61] Gaspare Nevola (editor), Altre Italie. Identità nazionale e Regioni a statuto speciale, Carocci Editore, Roma, 2003.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns