Volume V, Issue 4(18), New series, september – november 2017
ASCENSIUNEA POPULISMULUI
Europa şi ameninţarea populistă
(Europe facing the populist threat)
Marian POPA
Abstract: The spectacular extension of the European populism is permanently put forward on the occasion of the domestic elections within the Member States. Meanwhile, because it was almost rigidly reflected by politicians or media, the insight of this political phenomenon is not still well percieved. The current article tryied to focus on the primarly issues affecting populism than proceeding to its detailed assesment in different countries. The article emphasized the fact that the Union’s disfunctionalities has largely contributed to the acceleration of the internal anti-European project trend. In the author’s opinion, the populist voting effects didn’t receive adequate answers from the EU. The European construction could enter in a blockge if the Union does not strongly reaffirms its traditional values and principles.
Keywords: populism, extremism, Uniunea Europeană, tratate europene, tratat constituţional, democraţie, criză economică, alegeri, imigraţie, Frontul naţional, Afd.
Ipoteze de lucru
UE este diferită faţă de acum 10-12 ani, când a fost adoptat Tratatul de la Lisabona. Între timp, Euro-entuziasmul a fost înlocuit cu pesimismul şi neîncrederea în instituţiile europene. Acest articol vizează manifestarea principalelor aspecte legate de dezvoltarea curentelor populiste europene, urmărind în paralel disfuncţionalităţile Europei politice reflectate atât în dispoziţiile tratatelor revizuite cât şi în promovarea unor politici care nu au reuşit să confere încredere cetăţenilor europeni, şi, care mai mult, au determinat amplificarea unor mişcări de contestare în interiorul Uniunii. Analiza nu se doreşte exhaustivă, fiind articulată în jurul etapelor principale pe care le-a traversat Europa începând cu primii ani ai acestui mileniu. În context, se consideră că criza economică declanşată în 2008 şi problema identitară reprezintă principalele provocări cu care se confruntă liderii europeni, şi care, în lipsa unor soluţii imediate şi curajoase riscă să accelereze creşterea în sondaje a partidelor populiste, cu consecinţe directe asupra stabilităţii construcţiei europene.
Introducere
În mod curent, neîncrederea în raport cu proiectul european a fost în permanenţă asociată cu euroscepticismul britanic, foarte prezent în perioada lucrărilor Convenţii privind viitorul Uniunii – 2002-2003, şi care a culminat cu Brexit. Cu toate acestea, se ignoră dificultăţile cu care s-a confruntat instituirea UE, plecând de la momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht.1 Avertismentul a fost luat parţial în considerare, prin introducerea în Tratatul de la Amsterdam a unor clauze de natură socială.2 În continuare, preocupările exprimate de un număr tot mai mare de cetăţeni din statele UE, în raport cu o Uniune percepută ca fiind puţin transparentă şi în care deficitul democratic era manifest, au determinat liderii europeni să procedeze la convocarea unei Convenţii Europene care să ia în discuţie principalele aspecte privind funcţionarea defectuoasă a Uniunii şi căi de îmbunătăţire a mecanismului instituţional. Reunită la început de mileniu, Convenţia Europeană a încercat să rezolve o parte din blocajele comunitare, propunând o serie de soluţii coerente –de ex. reducerea numărului de comisari, reprezentând astăzi un exemplu de manifestare a spiritului proeuropean. Dar, eşecul adoptării Tratatului Constituţional, în urma respingerii în chiar două din statele fondatoare – Franţa şi Olanda, urmat de negocierile privind un nou Tratat, la Lisabona, au arătat din nou limitele unei Uniuni care nu mai reuşea să convingă proprii cetăţeni. În contextul acelor ani, trebuie să ne referim la progresele realizate de două partide, considerate ca fiind în statele lor de extremă dreaptă – Frontul Naţional în Franţa şi FPO în Austria. În ambele cazuri, subliniem unitatea poziţiilor adoptate de partidele politice consacrate, fie că erau de dreapta sau de stânga. „Barajul” realizat în Franţa înaintea turului al doilea al alegerilor prezidenţiale, pentru a împiedica succesul controversatului lider Jean – Marie Le Pen respectiv respingerea la nivel european al liderului Haider, devenit prin alegeri libere cancelar al Austriei, au reprezentat însă, soluţii paliative, care au îndepărtat partidele indezirabile de la exercitarea puterii, dar care nu au rezolvat pe fond gravele distorsiuni democratice, prezente din ce în ce mai mult pe scena politică europeană. În paralel cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, declanşarea crizei economico-financiară în cadrul Uniunii a condus şi la o mişcare de reacţie previzibilă, şi anume aşa numita contestare a sistemului. La efectele dezastruoase produse de o economie în pierdere de viteză asupra marii majorităţi europene, încadrată de austeritate extremă a început să se suprapună, criza migraţiei, accelerată şi ca urmare a declanşării primăverii arabe, gestionate prost de Uniunea Europeană. Avem în prezent tabloul unei Europe în pană de idei, divizată şi puţin încrezătoare în viitorul ei. Populismul este mai prezent ca niciodată la nivelul statelor membre, rând pe rând alegerile desfăşurate aducând scoruri importante pentru partidele politice care contestă sistemul tradiţional rezultat în urma celui de-al doilea război mondial. Construită tocmai pentru a împiedica reapariţia naţionalismelor de orice natură, Uniunea Europeană este obligată să adopte o modalitate nouă de abordare problemelor complexe cu care se confruntă.
Cauzele dezvoltării populismului la nivel european
Noţiunea de naţional – populism a fost identificată de Pierre – Andre Taguieff în L’illusion populiste Berg International ca fiind caracterizată de două forme principale, pe de o parte protestul împotriva elitelor, în raport cu încrederea în popor, şi, pe de altă parte, populismul identitar, efect al atacului concentrat asupra noţiunii de naţional. În timp ce stânga este acuzată ca dezvoltând un populism mai mult protestatar decât identitar, în cazul dreptei, lucrurile stând invers. În esenţă, UE este acuzată pentru faptul că a instituit un organism supranaţional care nu a asigurat protecţia împotriva mondializării şi a generat o pierdere accentuată a valorilor tradiţionale. Criza financiară declanşată în 2008 a demonstrat fragilitatea societăţii postindustriale şi mondializate.
Etapele dezvoltării populismului european sunt strâns legate de evoluţii instituţionale – ratificarea Tratatului de la Maastricht şi răspunsul negativ francez şi irlandez la referendumurile organizate cu ocazia ratificării Tratatului Constituţional în 2005 respectiv al Tratatului de la Lisabona în 2007 fiind completate de criza care a afectat Uniunea Europeană din 2008.
Se uită mult prea uşor că Tratatul de la Maastricht a fost aprobat cu o marjă extrem de mică în Franţa 51,2 – 48,2 % şi respins o dată în Danemarca. Semnalele negative transmise la începutul anilor 90 de cetăţenii unei Uniuni aflată în plină transformare nu au fost luate în consideraţie, ignorarea lor conducând în timp la clivajele pe care le observăm în prezent.3 Introducerea consultării cetăţenilor în conformitate cu dispoziţiile Tratatului de la Maastricht a marcat sfârşitul consensului permisiv sau tacit acceptat al opiniei europene în raport cu construcţia europeană.4 Dintre numeroasele reguli fixate prin Tratatul de la Maastricht, cea mai criticată priveşte limita de deficit public de max. 3 % din produsul intern brut pentru deficitul public şi de 60% din P.I.B pentru datoria publică. Bazându-se pe 5 criterii – buget, datorie, rata dobânzii, inflaţie, fluctuaţiile ratei de schimb, , intrarea în sistemul euro nu a prevăzut şi un criteriu economic propriu-zis, ceea ce a condus la acceptarea unor state fără posbilitatea corectării dezechilibrelor ulterioare.5 Fixate arbitrar pentru a permite convergenţa economică a statelor membre, aceste praguri au indus în eroare liderii europeni, care au considerat că respectarea strictă a lor va determina evitarea efectelor crizelor economice, lucru infirmat însă de derivele economice ale anilor 2000 şi care au culminat în 2008. În consecinţă, Tratatul de la Maastricht, privat de dimensiunea socială nu a instituit un sistem de redistribuire care să permită corectarea acestor divergenţe. Liderii europeni au înţeles târziu că nu există niciun mecanism capabil să reglementeze crizele, mai ales în cazul unui stat aflat în faliment-ex. Grecia care a fost aproape de faliment în 2000 şi criza datoriilor suverane în 2012.
Clivajul substanţial între provocările europene şi mobilizarea liderilor politici pentru realizarea obiectivelor pertinente este ilustrată de crizele referendumurilor cu rezultate negative din Franţa şi Irlanda, mai sus menţionate, care au generat o politizare aprofundată a opiniilor publice cu privire la afacerile europene. Repetarea referendumurilor – cazul Danemarca în 1992 şi Irlanda în 2008 este încă o dovadă a fragilităţii democraţiei europene, care atunci când nu reuşeşte să convingă cedează la presiuni naţionale. În acest sens, trebuie amintită abandonarea uneia din cele mai curajoase inovaţii ale Tratatului Constituţional, reducerea numărului de comisari, la solicitarea Irlandei, pentru a accepta Tratatul de la Lisabona.
Prezentat ca soluţia democratică a refondării Europei, Tratatul de la Lisabona creează însă nu de puţine ori impresia ă Bruxellesul îşi exercită din plin rolul de conducere a UE. În continuare, liderii naţionali se refugiază în spatele deciziilor europene, iar încercări, reale sau nu, de a crea o anumită opoziţie – Grecia, sunt rapid expediate.
În contextul gravei crize economice, nivelul de încredere în instituţiile europene a atins cote extrem de joase ca urmare a crizei economice, în prim plan situându-se cetăţenii din statele cele mai afectate-Grecia şi Spania. Nereuşind să creeze un leadership pentru Europa, în principal prin răspunsul întârziat faţă de criza greacă, care a determinat bulversarea pieţelor şi mişcărilor speculative, Germania a forţat creşterea economică slabă, respectarea planurilor de austeritate generatoare de şomaj. Toate aceste măsuri au schimbat percepţia despre UE, considerat de tot mai mulţi din cetăţenii săi ca responsabil pentru situaţia economico – financiară precară, creşterea accelerată a profiturilor dar şi ca actor imparţial, vezi atenuarea criteriilor rigide ale Pactului de stabilitate şi creştere în 2004, trucarea conturilor publice ale Greciei, etc. , favorizând creşterea în sondaje ale partidelor populiste. Cetăţenii care au cea mai mică încredere în Uniune provin în primul rând din Grecia şi Spania. Dar aceeaşi neîncredere faţă de capacitatea Europei de a găsi răspunsuri coerent faţa de deteriorarea performanţelor economice există şi state care nu prezintă probleme-Germania.6 Impunerea programelor de austeritate a fost contraproductivă şi a produs efecte de întârziere în reluarea creşterii economice. Într-o Europă din ce în ce mai fragmentată, semnalele pieţei par mai mult orientate de BCE. Criza stângii europene a lăsat teren liber partidelor populiste, începând cu anii 1990. Acest lucru a fost demonstrat cu tărie în perioada crizei economice, când numai 3 state din 27 au avut la conducere guverne de stânga, care nu au reuşit să propună programe credibile în raport cu dreapta populistă, capabilă să creeze o hegemonie culturală de tip Gramscian care să fie impusă în toată Europa.7 Într-o Europă confruntată cu o scădere demografică importantă, evoluţiile stângii europene au urmat pe acelea ale stângii american, victorioasă în alegerile din 2008 şi 2012, care a mizat pe abandonul claselor populare reacţionar şi a favorizat dezvoltarea coaliţiilor eteroclite formate din tineri diplomaţi, femei şi imigranţi, principalele segmente de votanţi.
Un factor important pentru favorizarea populismului îl constituie dezindustrializarea accelerată care a afectat toată Europa dar în special Franţa. În timp ce Germania şi-a întărit şi diversificat o puternică industrie, – 22,2% din PIB, Franţa a pierdut, rând pe rând controlul asupra unor întreprinderi importante, ajungând la o pondere de numai 11% a industriei. Rezultatul delocalizărilor fiind şomaj crescut, teritorii abandonate, pauperizare şi implicit accentuarea sentimentului că Europa este principalul responsabil al acestor transformării.8
Răspunsurile instituţiilor europene faţă de provocările lansate de partidele populiste pot fi considerate ca parţial satisfăcătoare. Formulate în mod confuz, fără a aborda problemele de fond, evitând asumarea unor evidente erori-în context amintim de eşecul notoriu înregistrat de Strategia Lisabona, lansată la început de mileniu pentru o Europă mai performantă şi care să asigure cât mai multă ocupare a forţei de muncă, continuarea sa Strategia UE 2020, abandonată aproape imediat după lansare, precum şi perseverarea în promovarea unei politici de austeritate agresive, deşi efectele negative erau evidente. Modificarea tratatelor nu a condus la crearea unui instrument de control în această materie. Cu toate că, articolul 7 din Tratatul de la Lisabona prevede posibilitatea instituirii unui regim de sancţiuni împotriva unui stat membru, în cazul în care se constată un risc clar de violare a principiilor democratice de libertate a expresii sau a statului de drept, sancţiunile care pot fi adoptate nu sunt clar introduse, rămânând la stadiul teoretic. Respingerea unanimă şi individuală de către toate statele membre, dar nu de UE în ansamblu, a unei coaliţii formate în urma alegerilor din Austria între conservatori şi FPO, condus în anul 2000 de Jorg Haider, a evoluat de la o condamnare fermă şi fără echivoc la o soluţie diplomatică care a atenuat protestul iniţial. În continuare, UE a acţionat ca un actor preocupat să menajeze evoluţiile interne în statele membre, promovând o comunicare atentă în raport cu statele membre în cauză, care să nu dea acestora impresia unei ingerinţe din exterior.9
Partidele populiste au progresat datorită eşecurilor politice şi economice ale UE
Efectele primăverii arabe au fost insuficient gestionate de statele occidentale, situaţia în zonă fiind departe de a fi stabilizată. Ceea ce este extrem de preocupant rezidă însă în prelungirea incertitudinii cu privire la posibilitatea ca statele din flancul sudic al Mediteranei să fie capabile de a construi politici coerente. Explozia unei imigraţii necontrolate, în condiţiile în care statele direct afectate se confruntă şi cu o gravă criză economică – Franţa, Italia – amplifică necesitatea realizării unor intervenţii comune a UE. În acest sens, un plan global concertat împotriva imigraţiei provenită din Africa, ar fi trebuit să includă şi responsabilităţi specific complementare pentru miniştrii afacerilor externe, de cooperare şi dezvoltare, interne, etc.
Franţa teritoriilor pierdute reprezintă o temă predilect pe mişcările naţionaliste încă de acum 4 decenii. Consecinţă ale unor decizii politice neinspirate-legea reunificării familiale adoptată de Valery Giscard d’Estaing, problema imigraţiei în exces ocupă un loc central în dezbaterea politică internă franceză. Nereuşita integrării populaţiilor provenind din Magreb s-a accentuat, mai ales după 2005, când au izbucnit revolte la Paris, unde intervenţia fermă a ministrului de interne din acea epocă, Nicolas Sarkozy, i-a permis acestuia accederea la funcţia supremă din stat. În acest sens, denunţarea străinilor, a imigraţiei necontrolate, în special a islamului, a fost strâns asociată cu disfuncţionalităţile procesului de integrare europeană.10 În context, aceste mişcări consideră că disfuncţionalităţile Europei politice în gestionarea spaţiului Schengen reprezintă un atac direct la identitatea naţională şi la suveranitatea statelor membre.
Din 2015, imigraţia a devenit cea mai gravă problemă europeană, în condiţiile în care cancelarul german Angela Merkel practic a invitat fluxurile de refugiaţi să vină în Europa. Într-o primă fază, răspunsul comun european a fost confuz, ceea ce a determinat reacţia unor lideri consideraţi ca fiind populişti –Viktor Orban, premierul Ungarii, ţară care a întreprins întreprins eforturi pentru blocarea migranţilor pe ruta Balcanilor de Vest. Uniunea s-a situat într-o poziţie fragilă, luând în considerare faptul că nu a reuşit să impună alocarea unor cote obligatorii de migranţi în statele membre, lăsând practic 2 state Italia şi Grecia singure în faţa fluxurilor masive de refugiaţi. Astfel, există o mare discrepanţă între statele membre în ceea ce priveşte angajamentele de repartizare a emigranţilor şi lipsa de decizie politică în stoparea lor– clarificarea acestui fenomen. În context, întrebarea firească Mai este capabilă UE să gestioneze acest fenomen? a fost speculată de partidele populiste europene. Mai mult, poziţia statelor membre faţă acest fenomen fiind diferită, iar solidaritatea europeană fiind în general ignorată, scăderea încrederii în UE a progresat permanent, atentatele succesive din Franţa, Marea Britanie şi Germania din cursul anilor 2015-2016 creând provocări aproape insurmontabile pentru partidele considerate ca aparţinând sistemului liberal clasic. Luând în considerare faptul că o conştiinţă europeană este departe de fi realitate, migraţia este percepută ca o sfidare pentru statele membre . Aceasta şi în condiţiile în care o parte din elitele politice se exprimă în mod echivoc.11
Alegerile europene din 2014 au reprezentat un succes aşteptat pentru populiştii de dreapta şi stânga, care au profitat de efectele crizei economice pentru a denunţa în ansamblu incompetenţa elitelor, izolate în raport cu problemele grave ale populaţiilor, abandonarea dimensiunii naţionale şi critica dură cu privire la o Uniune considerată ca o roată de transmisie a mondializării impuse de instituţiile financiare. În esenţă, cele două dimensiuni ale populismului, precaritatea socială şi neacceptarea migraţiei ca soluţie de viitor pentru Uniune au figurat pe agenda politică a acestor partide.12 Cel mai spectaculos salt a fost înregistrat de Frontul Naţional în Franţa, care cu 24,9% din sufragii a devansat partidul mişcarea populară care a întrunit 20,7% . În 5 state din UE, populiştii au reuşit să treacă de pragul de 10% – 19,7% în Austria, 14,6% Ungaria, 13,2% Olanda, 12,9% Finlanda şi 11% în Polonia, în timp ce populiştii de stânga au obţinut locuri în 1o state, exemplu frapant SYRIZA în Grecia care împreună cu partidul Comunist au realizat 32,7%. Trebuie de asemenea remarcat ă succesul partidelor contestatare ale puterii de orientare stânga a fost mai mare în Europa – 15, prin condamnarea fermă a masurilor anti-austeritate Podemos – 17,8%, 6,3% în Franţa, 9,6% în Olanda, în timp ce partidele populiste de dreapta au reuşit si obţinut majoritatea voturilor în statele nordice – Marea Britanie, Danemarca, Austria, Finlanda, Olanda, Suedia.
Succesiunea tragicelor atentate produse în Franţa, Belgia, Marea Britanie în anii 2015 şi 2016 a avut drept consecinţă principală accentuarea unei rupturi profunde, accentuată exponenţial, între clasele politice care privilegiază viziune axată pe deschiderea frontierelor, mobilitate planetară valorizarea minorităţilor şi societate multiculturală, pe de o parte şi, naţiune, menţinerea frontierelor, tradiţii, repere susţinute de o largă majoritate a popoarelor europene, pe de altă parte.13 Confruntarea între mondializare şi populism, a cunoscut în cursul în cursul anului 2016 evenimente majore – Brexit, răspunsul britanicilor împotriva unei Europe acuzate de neputinţă în reglementarea fluxurilor migratorii, ascensiunea în sondaje a Frontului Naţional în Franţa şi o schimbare semnificativă a electorilor germani faţă de un cancelar considerat ca responsabil de sosirea în Germania a peste 1 milion de migranţi. Toate aceste evenimente au demonstrat aşteptarea existentă în rândul cetăţenilor pentru o politică transparentă, respingerea demagogiei, acţiuni coerente pentru susţinerea interesului general. Într-o Europă aflată în pierdere de viteză, dreapta radicală, populistă, xenofobă şi antisistem, reprezentată de Frontul Naţional, AfD, PWV Olanda, FPO Austria, Lega Nord, a progresat lent dar sigur. În acelaşi timp, şi stânga extremistă reprezentată de Podemos şi Movimento 5 stelle a înregistrat salturi notabile, ideile celor două curente convergând în ceea ce priveşte respingerea economiei de piaţă, refuzul mondializării, voinţa de întoarcere la o societate naţională şi suverană. Uneori prezente la guvernare, aceste partide, excepţie făcând primele două, şi-au moderat discursul violent. Extrema dreaptă, marginalizată în urmă cu 30-40 de ani, are astăzi capacitatea de a scoate de pe scena politică partidele tradiţionale de dreapta şi a face extrem de dificilă menţinerea partidelor de stânga.
Frontul Naţional
Frontul Naţional a avut o evoluţie sinuoasă în perioada anilor 2001-2017, creând probleme establishmentului politic francez dar nereuşind să rămână consecvent în raport cu poziţiile exprimate. Datorita faptului că sistemul electoral francez nu permite repartizarea proporţională a voturilor, FN deşi a înregistrat succese notabile în primul tur al diferitelor alegeri, nu a reuşit să le valorifice în mod concret şi în numărul de voturi aferente.14 Desprins de sub tutea fondatorului său, controversatul dar carismaticul lider Jean – Marie Le Pen, FN şi – a construit o nouă imagine adaptată tendinţelor din societatea franceză. Partidul a profitat în anii recenţi de o dinamică favorabilă aducând în dezbatere teme preocupante pentru cetăţenei-imigraţia, suveranitatea, euroscepticismul, necesitatea eliminării islamului radical. După succesele înregistrate la alegerile succesive europene, regionale – 27, 73%, formaţiunea a reuşit în 2017, pentru a doua oară în istoria sa, să intre, în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, obţinând 21,30% cu un număr de voturi mai mare ca la alegerile regionale 7.678.491 faţă de 6.018.904, datorită unei participări la vot superioare. Rezultatul în urma turului al doilea a ost considerat ca dezamăgitor, eşecul fiind pus pe seama prestaţiei dezamăgitoare a lui Marine Le Pen în faţa celui care a devenit Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron. Poziţia net anti-europeană, dar destul de confuză exprimată de Marine Le Pen în legătură cu posibila ieşire a Franţei din zona euro, nu i-au adus FN decât 3 milioane de voturi în turul doi faţă de primul. La alegerile legislative din 2017, FN a realizat 13,2 % din voturi cu 0,4% mai puţin decât în 2012.
AfD – Alianţa pentru Germania.
Pentru prima dată după al doilea război mondial, o formaţiune extremistă de dreapta a pătruns în Parlamentul german, ceea ce amplifică incertitudinile cu privire la capacitatea Uniunii de a gestiona dosarele actuale. AfD a preluat dinamica eşuată a mişcării Pegida – patrioţii europeni împotriva islamizării, şi, după realizarea unui procent de 7% la alegerile europene din 2014, şi-a dublat scorul, campania sa electorală centrându-se pe combaterea crizei migratorii.15 În vecinătatea Germaniei, Austria şi Cehia au optat recent pentru o soluţie mai apropiată de dreapta populistă, ultimele alegeri confirmând succesul guvernelor eurosceptice şi eşecul partidelor de stânga europene.
Dar tendinţa de a considera creşterea populismului în Europa ca reacţie uniformă împotriva ordo-liberalismului european trebuie evaluată cu mai multă atenţie, pentru că, între principalele partide din Franţa şi Germania, FN şi AfD, există multe diferenţe, în afara partajării comune a unei ostilităţi manifeste faţă de euro.16 În timp ce FN este partizanul etatismului keynesian, AfD susţine orientarea guvernului german în materie economică. Mai mult, programul economic al partidului german nu preconizează accelerarea investiţiilor sau a creşterilor salariale, văzute de mulţi specialişti ca singura soluţie salvatoare pentru creşterea competitivităţii.
Concluzii
Uniunea Europeană a eşuat în încercarea de a propune o Constituţie europeană, care ar fi putut să confere democraţiei o forţă a dreptului. Principiile şi valorile aferente Tratatului de la Lisabona nu au putut însă ă împiedice dezvoltarea unor tendinţe care în situaţii de criză au devenit acute.17
Mişcările populiste europene reprezintă un semnal de alarmă pentru Uniune, prin faptul că, deşi sunt adesea incoerente şi lipsite propuneri viabile subliniază liniile de fractură importante în cadrul construcţiei europene şi împiedică realizarea unor strategii realiste.18 Prezenţa acestor partide la guvernare nu apare ca o soluţie posibilă pe termen scurt, şi aceasta cu atât mai mult cu cât imediat după alegeri, în cadrul lor se produc mişcări interne care le slăbesc coeziunea. În acest sens, Marine Le Pen şi-a modificat discursul mai degrabă pentru regăsirea suveranităţilor decât pentru ieşirea brutală din euro.19
O întrebare firească-care este tema majoră a partidelor populiste astăzi. Un studiu recent,20 încearcă să acrediteze ideea că în ciuda gravităţii sale, este greşit să se considere că criza economică din ultimul deceniu este la baza sentimentelor populiste. În schimb, predomină sentimentul anti-imigraţionist, urmat de insatisfacţia cauzată de democraţie şi neîncredere în politicieni, partide şi parlament. Un răspuns tranşant este dificil de dat, ambele ţinte ale populismului – economia şi criza identitară vor constitui mult timp de acum încolo obiective majore pentru liderii politici din statele membre.
Evoluţiile FN reflectă rolul important pe care îl poate juca prezenţa unui lider carismatic în fruntea unei formaţiuni populiste, dar şi contradicţiile interne, care, adesea, diminuează succesul electoral previzibil, pentru că, deşi sunt tentaţi să voteze cu un astfel de partid, cetăţenii analizează în mod mult mai atent acordarea votului final. Strategia barării acestei formaţiuni a fost până în prezent mereu câştigătoare pentru partidele de stânga sau dreapta franceze, dar pe viitor această soluţie nu va mai putea fi susţinută fără costuri politice. Va fi greu de anticipat dacă anumite partide, astăzi de extremă dreapta, vor încerca să-şi schimbe mesajul, pentru a se redefini, în scopul cuceririi unui electorat aflat în continuă schimbare, preluând astfel anumite tendinţe manifestate în cazul unor partide clasice aflate în blocaj de idei , conform exemplului dat de Partidul Socialist şi mişcarea En marche în Franţa.
Europa se află la o răscruce a istoriei sale, în care neglijarea istoriei comune, a tradiţiilor, culturii poate avea influenţe extrem de negative. Problema identităţi trebuia tratată urgent. Parafrazând pe Massimo d’Azeglio, care în secolul XIX spunea Italia s-a făcut, mai trebuie să facem şi pe italieni, putem spune că Europa s-a făcut, mai trebuie să facem pe europeni.21 Regândire modelului european, readaptat la noile realităţi economico-politice este obligatorie. Numai o Uniune solidară şi regăsită poate garanta stabilitatea continentului.
Note
1 Discursul lui Philippe Seguin în cadrul Adunării Naţionale Franceze, conţine teme foarte actuale şi în prezent– suveranitate naţională, moneda euro, neoliberalismul promovat de Comisia Europeană, 5 mai 1992.
2 Tratatul de la Amsterdam, art. 109.
3 Question de l’Europe, no. 375, Euroscepticisme et europhobie: l’Europe à l’épreuve des populismes, www.robert/schuman.eu.
4 R. C. Eichenberg and R.J. Dalton, Post Maastricht Blues: The transformation of Citizen Support for European Integration, 1973-2004: Actu Politica, vol.42, nr. 2-3, 2007, pp. 128-152.
5 Sénat français, Commission des affaires européennes, compte rendu de la réunion du mardi 16 novembre 2010, p. 5.
6 Yves Surel, „L’Union européenne face aux populismes”, Notre Europe, no. 27, 2011.
7 Institut des relations internationales et stratégiques IRIS – 2010, La montée des populismes en Europe, compte – rendu de la conférence, 6 décembre 2010.
8 Alain Chatillon, Rapport d’information du Sénat français sur la désindustrialisation des territoires, no.403 du 5 avril 2011, pp. 30-50.
9 Y Surel, „L’Union européenne face aux populismes”, op. cit.
10 Eric Zemmour, Le suicide français, Paris, Albin Michel, 2014, pp. 237 – 250.
11 Vincent Ferré, „L Europe aux défis des populismes”, www.contrepoints.org, 27.06. 2016.
12 Questions d’Europe no. 315, Hausse des parties populistes mais relative stabilité des forces politiques aux élections européennes, 02.06.2014, www.robert-schumn.eu.
13 Maxime Tandonnet, „ 2016 : Pour la première fois les peuples dit den bas ont l’ascendant sur ceux d’en haut”, htpps://maximetndonnet.wordpress.com, 29.12.2016.
14 Arnaud Teyssier, Histoire politique de V ème Republique: 1958-2011, Paris, Perrin, 2011, pp. 250-300.
15 Julien Licourt, „Que pèse l’extreme droite européenne”, www.lefigaro.fr, 17.10.2017.
16 Remi Bourget, „Les divergences économiques des populismes européens”, Tribune, 21.12. 2016, www.iris-france.org.
17 Eugenio Scalfaro, „Macron l’europeista e la sagezza perduta della sinistra editoriale”, La Repubblica, www.repubblica.it, 29.10.2017.
18 Charles Vincent, „L’Ue lutte pour repousser le populisme avant les élections de 2019”, euractiv.com, 7.12. 2017.
19 Emission politique, www.lefigaro.fr, 20 septembrie 2017.
20 Larry Bertels, „The wave of right – wing populist sentiment is a myth”, www.washingtonpost.com, 22 June 2017.
21 Vincent Ferre, „L Europe aux défis des populismes”, op.cit.
Bibliografie
Cărți
TEYSSIER, Arnaud, Histoire politique de la Vème République: 1958-2011, Paris, Perrin, 2011;
ZEMMOUR, Eric, Le suicide français, Paris, Albin Michel, 2014;
Studii
EICHENBERG, Richard C. and DALTON, Russell J., “Post Maastricht Blues: The transformation of Citizen Support for European Integration, 1973-2004”, Actu Politica, vol.42, nr. 2-3, 2007;
Institut des relations internationales et stratégiques IRIS – 2010, La montée des populismes en Europe, compte – rendu de la conférence, 6/12/2010;
Questions d’Europe no. 315, „Hausse des parties populistes mais relative stabilité des forces politiques aux élections européennes”, www.robert-schumn.eu, 02/06/2014;
Question de l’Europe, no. 375, „Euroscepticisme et europhobie: l’Europe a l’épreuve des populismes”, www.robert/schuman.eu, 14/12/2015;
Sénat français, Commission des affaires européennes, Compte rendu de la réunion du mardi 16 novembre 2010;
YVES, Surel, „L’Union européenne face aux populismes”, Notre Europe, no. 27, 2011;
Articole
BERTELS, Larry, „The wave of right – wing populist sentiment is a myth”, www.washingtonpost.com, 22 June 2017;
BOURGET, Remi, „Les divergences économiques des populismes européens”, Tribune, 21 décembre 2016, www.iris-france.org;
CHATILLON, Alain, Rapport d’information du Sénat français sur la désindustrialisation des territoires, no.403 du 5 avril 2011;
FERRÉ, Vincent, „L’Europe aux défis des populismes”, www.contrepoints.org, 27 iunie 2016;
LICOURT, Julien, „Que pèse l’extreme droite européenne”, www.lefigaro.fr, 17.10.2017;
SCALFARO, Eugenio, „Macron l’europeista e la sagezza perduta della sinistra”, editoriale La Repubblica, www.repubblica.it, 29/10/2017;
TANDONNET, Maxime, „2016 Pour la première fois les peuples d’en bas ont l’ascendant sur ceux d’en haut”, htpps://maximetndonnet.wordpress.com, 229/12/2016
VINCENT, Charles, „L’Ue lutte pour repousser le populisme avant les élections de 2019”, euractiv.com, 7 septembre 2017;
Emission politique, www.lefigaro.fr, 20/09/ 2017.