EDITORIAL

Evoluția relațiilor diplomatice în domeniul militar dintre SUA și UE în mandatul lui Donald Trump

Paul Emanuel ȚAP

Abstract: This article aims to analyze the evolution of diplomatic relations between US and EU in the military and defence dimension after the beginning of the president Donald J. Trump term. In the last years the statements of the american president have begun to be increasingly contradictory and different from the EU’s interests. He promoted a number of new giudelines that influenced american foreign policy and he said that the motto of the american foreign and domestic policy will be „America First”. The EU has begun to no longer see the US as an undeniable ally and has begun to promote a series of policies aimed at improving European cooperation in the military sector in order to become more independent and autonomous to the US in the military field. This study is based on the process tracing research metodology and this paper attempts to provide an answer to the research question: how the US-EU diplomatic relations evolved in the military dimension after the 2016 elections? This article focuses on the component of NATO and to the posibility of creating an European Common Army, this hypothesis has been influenced by the controversial statements and the new guidelines of the american foreign policy. So, the cooperation in the military field between US and EU in the last years can be described as a strained cooperation more than a friendly one.

Keywords: bilateral relations, diplomacy, military dimension, USA, EU.

Introducere

Studiul relațiilor internaționale a fascinat, fascinează și cu siguranță va continua să fascineze publicul din întreaga lume, indiferent că ne re­ferim la simple persoane pasionate de asemenea problematici sau la spe­cialiștii din domeniu. Relațiile diplo­matice au fost și continuă să fie studiate din toate perspectivele posi­bile pentru a se evidenția rolul și im­plicațiile acestora în ceea ce privește evoluțiile și gestionarea mediului de securitate global, indiferent de di­mensiunea vizată¹. Există numeroase studii care se preocupă de studierea relațiilor diplomatice dintre diferite entități. Spre exemplu, unele accen­tuează cooperarea Uniunii Europene (UE) cu statele submediteraneene în ceea ce privește gestionarea acelor

aspecte care atentează la securitatea multidimensională a acestora². Altele se axează pe problematica relațiilor dintre UE și statele de la periferia estică a continentului european³ sau pe studierea relațiilor bilaterale dintr-o organizație internațională de secu­ritate care este formată din mai multe state membre și Rusia⁴.

Deși multe analize au investigat evoluțiile relațiilor diplomatice dintre SUA și UE, studiul de față dorește să completeze un gol în cadrul literaturii de specialitate. S-au realizat foarte puține studii despre modul în care au evoluat relațiile diplomatice dintre SUA și UE în ceea ce privește di­mensiunea militară odată cu debutul mandatului prezidențial al lui Donald J. Trump. Acest articol își propune să răspundă următoarei întrebări de cercetare:cum au evoluat relațiile diplomatice dintre SUA și UE pe dimensiunea militară după alegerile din 2016?

Articolul este realizat prin utili­zarea metodei de cercetare denumită process tracing, ce vizează nu doar oferirea unei perspective descriptive cu privire la un anumit eveniment, fapt sau acțiune, ci dorește să explice de ce și cum s-a ajuns la acel eveni­ment și care sunt evoluțiile potențiale ale acestuia.

Perioada de timp analizată în cadrul acestui studiu vizează inter­valul temporal dintre debutul man­datului prezidențial al lui Trump (ianuarie 2017) și mai 2019. Datele utilizate sunt atât informații primare, precum site-uri de știri internaționale, documente emise de diferite instituții, declarații de presă ale diferiților ofi­ciali și decidenți politici, cât și secun­dare, din literatura de specialitate.

În ceea ce privește selecția ca­zurilor, studiul se axează pe relațiile militare dintre SUA și UE, ele­mentele specifice din cadrul acestora fiind evidențiate de relațiile din cadrul NATO, apariția unor orga­nisme permanente de cooperare mili­tară și de apărare la nivelul UE, precum PESCO sau o Armată Comună Europeană.

Relevanța subiectului este evi­dențiată atât de importanța globală a parteneriatului diplomatic bilateral dintre SUA și UE, care influențează mediul global de securitate în an­samblu, cât și de debutul mandatului prezidențial al lui Trump, care prin tendințele politice pe care le pro­movează pune sub semnul întrebării stabilitatea parteneriatului SUA-UE.

Articolul este structurat în patru secțiuni. Prima oferă o serie de definiții cu privire la ce înseamnă diplomația și relațiile diplomatice în ansamblu. De asemenea, se face o scurtă trecere în revistă a modului în care au evoluat relațiile dintre SUA și UE, fiind evidențiată dimensiunea care urmează să fie analizată în cadrul studiului.

A doua secțiune prezintă aspecte legate de selecția cazurilor, impor­tanța relațiilor dintre un stat și o organizație internațională, metoda de analiză și tipul de date utilizate, iar a treia secțiune analizează modul în care au evoluat relațiile militare dintre SUA și UE odată cu debutul mandatului prezidențial al lui Trump, accentul punându-se pe componenta NATO și tensiunile SUA-UE.

Concluziile rezumă principalele rezultate și pune în discuție direcțiile ulterioare de cercetare.

Relațiile diplomatice

Conceptul de diplomație provine din franțuzescul diploma, care la rândul său își are originile în greaca veche, format din diplo („îndoit” sau „împăturit în două”) și sufixul ma („obiect”). În trecut, permisele de călătorie, dar și documentele prin care prinții acordau diferite favoruri erau caracterizate de utilizarea acestui concept. Ulterior, termenul a început să se extindă la toate documentele oficiale emise de cancelarii, dar și la acordurile dintre suverani. Diplo­mația a început să devină un echiva­lent al relațiilor interstatale. În Franța secolului al XVIII-lea, termenul diplomate desemna o persoană care era autorizată să negocieze în numele statului⁵.

Diplomația poate fi definită ca fiind „utilizarea inteligenței și a tactu­lui care să conducă la concretizarea relațiilor dintre guvernele statelor independente, extinse ulterior spre reacțiile statelor vasale sau condu­cerea afacerilor dintre state prin utilizarea mijloacelor   pașnice”⁶.

Pentru Harold Nicolson, diplomat englez al secolului trecut, diplomația reprezintă „procesul și mașinăria prin care (…) se efectuează negocierile”⁷, iar pentru teoreticianul James Der Derian„diplomația devine o mediere între persoane, grupuri sau entități”⁸. Diplomația clasică „este practicată de un personal calificat într-un sistem de norme, iar obiectivele majore țin de interesul național, de securitatea și stabilitatea unui stat, de întreținerea alianțelor existente, de crearea unora noi și de intrarea în parteneriate ce respectă suveranitatea și obiectivele de politică externă ale țării respec- tive”⁹. Trebuie să evidențiem faptul că diplomația poate să fie bilaterală, multilaterală, publică sau de navetă, în funcție de interesele părților aflate în procesul de negociere.

Diplomația bilaterală „descrie, în general, negocierile purtate între două guverne ale statelor suverane”¹⁰, dar și negocierile dintre un guvern și un actor non-statal. Diplomația multi­laterală „reprezintă totalitatea meca­nismelor de relaționare între entitățile Comunității Internaționale, nego­cierile fiind purtate între mai multe grupuri guvernamentale, care se realizează în cadrul unei Organizații Internaționale”¹¹. Diplomația publică „acționează pentru influențarea atitu­dinilor publice asupra formării și exercitării politicii externe. Ea urmă­rește interacțiunea dintre țări și cetățenii lor, schimbul de opinii și dezvoltarea multiculturalismului”¹². Diplomația de navetă sau, în limbaj anglo-saxon, shuttle diplomacy, are ca principal scop acela de a „favoriza crearea unui cadru propice pentru de­mararea negocierilor care să conducă la obținerea unui acord de încetare a focului. Diplomația de navetă implică un emisar care are ca principal scop acela de a media părțile aflate în conflict”¹³. Având în vedere cele prezentate mai sus, relațiile diplo­matice pot fi explicate și ca „o serie de relații interumane care necesită mediere, iar mediatorii poartă numele de diplomați”¹⁴.

Relațiile diplomatice dintre state vizează în principal cele cinci dimen­siuni ale securității, și anume „dimen­siunea politică (stabilitatea organi- zațională, ordinea socială și secu­ritatea politică), dimensiunea militară (capacitățile militare ofensive și defensive care să asigure securitatea internă și externă a statelor), dimen­siunea economică (stabilitatea relați­ilor comerciale globale și a piețelor), dimensiunea societală (securitatea culturii și a popoarelor din punct de vedere identitar și social) și dimen­siunea mediului înconjurător (comba­terea provocărilor la adresa securității mediului înconjurător)”¹⁵.

Putem menționa nenumărate exemple de relații diplomatice între statele suverane ale Comunității Internaționale care s-au concretizat de-a lungul timpului în funcție de natura și scopul pe care le-au avut, dar vom enumera doar o parte dintre acestea. Astfel, au existate relații diplomatice care vizau multiple di­mensiuni și domenii de interes între SUA și „Israel, Arabia Saudită, Franța, Germania, Marea Britanie, Rusia, China, Africa de Sud, Brazilia”¹⁶ și multe altele. De asemenea, trebuie să menționăm și faptul că relațiile dintre statele membre ale unor Organizații Internaționale, cum ar fi ONU, ASEAN, BRICS, NATO, OPEC, G8, OSCE, FMI, OMC, G20 sau UE, au un rol esențial în ceea ce privește asigurarea securității și păcii inter­naționale, dar și progresul economic, tehnologic, militar, asigurarea respec­tării drepturilor și libertăților omului și protecția mediului, aceste aspecte neputând fi atinse fără o bună cola­borare între membrii organizațiilor.

UE joacă un rol esențial în ceea ce privește „dezvoltarea relațiilor diplo­matice internaționale, promovarea drepturilor omului, relațiile comer­ciale, dezvoltarea internațională și sprijinul umanitar, dar și cooperarea cu organizațiile multilaterale”¹⁷. Societatea europeană e guvernată de „pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”¹⁸, iar particularitatea sa este evidențiată de complexitatea structurală a acesteia, care cuprinde atât „instituții și actori politici, cât și acorduri și procese decizionale pe care nu le regăsim la nivelul altor organizații internaționale”¹⁹.

Relațiile SUA-UE

Relațiile transatlantice (SUA-UE) pot fiîmpărțite în trei etape prin­cipale. Prima etapă este cuprinsă între sfârșitul anilor ’40 și durează până spre sfârșitul Războiului Rece, a doua etapă este cuprinsă între perioada anilor 1989-2001, iar cea de-a treia este reprezentată de perioada post- septembrie 2001 până în contempo­raneitate. După anul 1947, relațiile diplomatice dintre SUA și UE au fost caracterizate atât de implicarea și sprijinul pe care SUA le-au oferit statelor europene cu privire la aju­toarele financiare ce aveau să susțină reconstrucția post-conflictuală a Europei de Vest, cât și de conso­lidarea și instituționalizarea NATO, care avea să devină cea mai im­portantă organizație transatlantică de apărare colectivă și asistență mutuală pe plan militar²⁰.

Încheierea confruntărilor cu URSS a însemnat pentru SUA faptul că avea mai multă „libertate față de consolidarea aranjamentelor sale ex­terne, și anume dezvoltarea din ce în ce mai puternică a relațiilor diploma­tice cu UE. După 1991, UE apare ca o nouă forță internațională, care va reprezenta prima mare amenințare la adresa hegemoniei sistemice uni­polare a SUA, iar acestea din urmă vor adopta o serie de măsuri bazate pe forță, pentru a-și consolida poziția de hegemon global, mai ales în ceea ce privește gestionarea crizelor post Războiul Rece”²¹. Astfel, SUA încep să se concentreze din ce în ce mai puternic pe consolidarea cooperării și a dezvoltării relațiilor diplomatice cu UE„din două considerente principale, și anume faptul că UE reprezenta singura contra-greutate economică și politică a SUA, evidențiindu-se astfel titlul de potențial rival hegemonic, cel de-al doilea considerent fiind marcat de similaritatea valorilor și idealurilor promovate și urmărite de cele două entități politice”²².

În perioada post Războiul Rece, relațiile diplomatice dintre SUA și UE au fost caracterizate de gesti­onarea noilor riscuri, pericole, vul­nerabilități și amenințări la adresa securității globale, materializate sub forma „terorismului internațional, proliferarea armamentului de distru­gere în masă, gestionarea proble­melor sociale, politice, economice sau militare materializate în interiorul așa-numitelor state eșuate sau a dife­ritelor conflictele regionale, lupta împotriva rogue states, promovarea drepturilor omului, dezvoltarea eco­nomică, măsurată prin intermediul globalizării, dezvoltarea sistemelor educaționale, protecția mediului, soluționarea sărăciei și inegalității sociale mondiale. Deși se observă cât se poate de clar o similaritate între valorile și idealurile promovate de SUA și UE, ideile SUA cu privirea la gestionarea anumitor probleme de securitate globală au fost uneori contestate sau divergente față de cele promovate de UE”²³.

După anul 2001, relațiile diplo­matice dintre SUA și UE au fost caracterizate de materializarea unei noi agende comune influențate de atentatele din septembrie 2001. Războiul împotriva terorii „inițiat și condus de SUA, care și-au mărit bugetul alocat apărării, a marcat o perioadă de unitate internațională axată pe Afganistan în ceea ce pri­vește combaterea terorismului. Treptat, SUA au dezvoltat o abordare unila­terală a agendei, acest aspect cauzând materializarea unor tensiuni și diver­gențe de opinii în interiorul statelor aliate. Unele state din cadrul UE au început să promoveze politici de securitate internă și externă, dar și de combatere a terorismului, diferite, marcându-se distincția clară între Războiul împotriva terorii promovat de SUA vs Lupta împotriva terorii promovată de UE. Este de menționat faptul că UE reprezenta singura putere care să influențeze deciziile Washingtonului”²⁴.

În urma Summit-ului SUA-UE din iunie 2006„s-au trasat liniile directoare care să ghideze viitorul relațiilor bilaterale dintre SUA și UE, evidențiindu-se patru aspecte gene­rale, și anume cooperarea în dome­niul politicii externe și gestionarea colectivă a problemelor din cadrul Orientului Mijlociu, confruntarea și rezolvarea colectivă a problemelor globale, securitatea energetică, res­pectiv problemele economice și co­merciale. Astfel, utilizarea exclusivă a forței militare a reprezentat o confirmare a faptului că gestionarea problemelor din Orientul Mijlociu (de exemplu, Liban, 2006) trebuie să combine atât elementele de forță militară americană, cât și compo­nentele soft ale puterii UE”²⁵.

Astfel, SUA și UE împărtășesc „obiective similare cu privire la pro­blemele globale, iar relațiile diplo­matice dintre cele două continuă să fie cele mai puternice, compre­hensive și importante strategic din lume, datorită cooperării lor la toate nivelurile și dimensiunile”²⁶, dar cu toate acestea „sunt din ce în ce mai incapabile să ajungă la un acord cu privire la modul în care trebuie gestionate problemele globale. UE promovează acorduri multilaterale, iar SUA încep din ce în ce mai mult să se opună acestora dacă nu se vor asigura interesele SUA în cadrul acordului final”²⁷.

Dimensiunea de analiză a studiului

Relațiile diplomatice dintre SUA și UE au fost prezentate în cadrul literaturii de specialitate din perspec­tiva analizării multiplelor dimensiuni care conferă coerență relațiilor bila­terale dintre acestea. Literatura de specialitate s-a preocupat de anali­zarea dimensiunilor economice, po­litice, sociale, militare, de mediu, dar și de cooperareadintre SUA și UE în ceea ce privește atingerea idealurilor de securitate internă și externă a statelor.

În cadrul analizei ne vom axa pe relațiile diplomatice dintre SUA și UE în perioada de după alegerile din 2016, care coincide cu debutul mandatului prezidențial al lui Trump, rezumându-ne la o singură dimen­siune. Vom analiza modul în care au evoluat relațiile diplomatice dintre cele două blocuri politico-militare, axându-ne pe dimensiunea militară și de apărare a acestora, evidențiind cooperarea militară din interiorul NATO, dar și posibilitatea crista­lizării unor organisme de securitate proprii la nivelul UE, prin care să se demonstreze o oarecare autonomie și lipsa de dependență a continentului european în materie de apărare față de SUA. Interesul pentru analizarea relațiilor diplomatice dintre SUA și UE din perspectiva dimensiunii militare este marcat de faptul că cele două entități politice reprezintă la nivel global două forțe care, în urma acordurilor și tratatelor multilaterale asumate bilateral, dețin capacitatea de a influența asigurarea păcii și securității internaționale la toate nive­lurile, în ciuda anumitor controverse și divergențe de opinii dintre acestea.

Metodologia cercetării

Această secțiune explică de ce am ales să analizăm relațiile diplomatice dintre SUA și UE din perioada post- 2016, de ce sunt atât de importante la nivelul Comunității Internaționale și care este importanța consolidării rela­țiilor dintre un stat și o organizație internațională, urmând o descriere a metodei de analiză utilizată în cadrul studiului, respectiv tipul, sursa și mijloacele de colectare a datelor care vor sta la baza analizei noastre.

Selecția cazurilor

Acest studiu analizează relațiile diplomatice dintre SUA și UE în perioada de după debutul mandatului prezidențial al lui Trump. Partene- riatul SUA-UE este foarte important la nivelul Sistemului Internațional, deoarece SUA și UE, ca entități individuale, joacă un rol extrem de important în asigurarea securității internaționale. Chiar dacă odată cu debutul mandatului prezidențial al președintelui Trump au început să se materializeze din ce în ce mai pu­ternic o serie de tensiuni și divergențe între cele două entități, parteneriatul SUA-UE continuă să reprezinte „o ancoră a ordinii economice, politice și de securitate mondială”²⁸.

Am decis să analizăm relațiile diplomatice dintre SUA și UE în perioada de după alegerile din 2016 deoarece aceasta este una a controver­selor. Alegerea președintelui Trump a însemnat debutul unor serii de diver­gențe de opinii în ceea ce privește adoptarea și implementarea anumitor politici care să vizeze gestionarea și rezolvarea problemelor globale legate de dimensiunile economice, politice, militare, societale sau de mediu.

Relațiile dintre un stat și o orga­nizație internațională

Relațiile diplomatice dintre un stat și o organizație internațională sunt foarte importante deoarece una dintre principalele forme „de organizare a relațiilor internaționale poate fi repre­zentată de instituțiile și organizațiile internaționale, indiferent dacă acestea sunt comerciale, diplomatice, de securitate sau multilaterale”²⁹.

NATO, de exemplu, joacă un rol major în ceea ce privește „gesti­onarea crizelor internaționale, menți­nerea păcii, relațiile cu Rusia, conso­lidarea relațiilor transatlantice, susți­nerea contribuțiilor naționale la structura totală a capacităților con­venționale, ofensive și defensive la nivelul statelor membre NATO, în perioade de crize sau războaie, susți­nând totodată realizarea obiectivelor de securitate și pace internațională”³⁰. În plus, NATO și ONU joacă un rol crucial în ceea ce privește organi­zarea și demararea operațiunilor de menținere sau impunere a păcii, care reprezintă o serie de „misiuni bazate pe intervenții militare în cadrul unor anumite state, cu scopul explicit de a menține și restabili pacea și secu­ritatea internațională, regională sau locală prin încheierea unui conflict violent din acel stat”³¹.

Din cele expuse mai sus se poate observa importanța pe care organi­zațiile internaționale o au la nivel inter­național. Astfel, structura, rolul și implicațiile pe care Uniunea Europeană le are la nivelul Comunității Interna­ționale fac din această organizație un actor internațional responsabil, cu care se pot concretiza o serie de parteneriate și relații diplomatice care să contribuie la dinamica politicilor internaționale care vizează promo­varea principiilor democratice și ale statului de drept.

Metoda de analiză utilizată

Științele politice se află într-o perioadă de inovare majoră în ceea ce privește „refacerea și îmbunătățirea instrumentelor de analiză calitativă și în special a acelor instrumente de inferență cauzală care au reprezentat motivația principală dezvoltării process tracing sau a metodei de urmărire a unui proces”³². Metoda de urmărire a unui proces (process tracing) reprezintă „un instrument fundamental al analizei calitative, prin intermediul căruia se poate realiza un proces de cercetare cali­tativă, dar și cantitativă. Acesta poate fi definit ca o inovație majoră din cadrul științelor politice care să asigure înlăturarea scepticismului cu privire la calitatea pe care o are o anumită analiză”³³.

Alte definiții din cadrul literaturii de specialitate explică metoda de urmărire a unui proces ca fiind „o metodă de cercetare care este utili­zată cu scopul de a urmări meca­nismele cauzale, utilizând o analiză empirică detaliată, în cadrul unui studiu de caz, care să reliefeze modul în care se desfășoară un proces cauzal”³⁴.

Urmărirea proceselor implică „ana­lizarea aprofundată a unui singur caz, spre exemplu, o intervenție, un pro­iect, o țară, o organizație, un individ sau relațiile dintre anumite entități. Process tracing-ul trebuie să includă efectul supus investigării, cauza ipo­tetică și procesele, respectiv eveni­mentele ce se leagă de ipoteză și efectul urmărit. Efectul supus investi­gării ar putea fi un rezultat sau un impact, cauza ipotetică, o interacțiune sau o intervenție, iar procesele și evenimentele sunt cele care leagă ipoteza și efectele”³⁵.

Astfel, metoda de analiză process tracing sau cea a urmăririi proceselor reprezintă una dintre „cele mai valoroase instrumente metodologice din cadrul științelor sociale”³⁶.

Tipul de date utilizate

Datele și informațiile pe care le vom analiza în cadrul studiului nostru vor fi atât date primare, neprelucrate (discursuri, știri neprelucrate, docu­mente oficiale), cât și date secundare (articole, studii, cărți). În principal acestea vor fi preluate din surse online, respectiv anumite site-uri de știri internaționale sau site-urile instituțiilor oficiale, precum cele ale UE, ale Parlamentului European, ale Departamentului de Stat al SUA etc.

Datele și informațiile vor fi culese și analizate progresiv, în conformitate cu evenimentele care au loc la ora actuală, analizând și anumite infor­mații de la începutul mandatului Trump și noile reorientări ale poli­ticilor SUA-UE.

Datele pe care le-am utilizat în cadrul secțiunii a treia au fost co­lectate din surse online, respectiv anumite site-uri de știri interna­ționale, centre de analiză a relațiilor internaționale și politică externă, respectiv anumite site-uri oficiale ale unor diferite instituții. Site-urile pe care le-am utilizat sunt: The Globalist, Carnegie Europe, Express, Euractiv, Defense One, Politico, ABC News, USA Today, Foreign Policy, AA (Anadolu Agency), BBC News, Forbes, Newsweek, Quartz, Bloomberg, US Department of Defense, E- International Relations, NATO, Center for European Reform, Council of Foreign Relations. Datele pe care le-am colectat și pe care le- am utilizat în cadrul acestei secțiuni au fost colectate din intervalul de timp cuprins între iulie 2016 și aprilie 2019.

Dimensiunea militară a rela­țiilor diplomatice SUA-UE (2016-2019)

În cadrul acestei secțiuni ne vom axa pe analizarea relațiilor SUA-UE în domeniul cooperării militare. Odată cu debutul mandatului preșe­dintelui Trump, relațiile bilaterale SUA-UE au început să devină din ce în ce mai instabile, ambele entități începând să promoveze o serie de planuri și politici prin care parte- neriatul istoric pare să se dezin­tegreze. UE manifestă tendințe din ce în ce mai unitare și autonome față de politicile SUA, iar politica externă promovată de administrația preziden­țială americană tinde să se îndrepte mai mult spre consolidarea anumitor relații bilaterale decât pe abordarea și rezolvarea multilaterală a proble­melor globale. Acest parteneriat bilateral caracterizat prin distanțarea dintre cei doi parteneri începe să se resimtă pe planul cooperării militare, care se realizează în mare parte prin intermediul NATO. Politica externă promovată de Trump a ridicat o serie de semne de întrebare cu privire la angajamentul SUA în cadrul acesteia, dar și materializarea unor îngrijorări din partea UE cu privire la sprijinul militar pe care SUA l-ar oferi în cazul în care UE s-ar confrunta cu o serie de pericole de securitate.

Analiza va reliefa         direcțiile

discursurilor oficialilor SUA-UE din perioada iulie 2016 – martie 2019, respectiv felul în care au fost in­fluențate relațiile militare dintre cele două entități. În cadrul acestei secțiuni sunt prezentate și analizate acele aspecte care vizează cooperarea statelor din cadrul NATO, percepțiile președintelui Trump cu privire la această organizație, respectiv inițiati­vele europene de a crea și dezvolta o serie de organisme internaționale care să aibă ca principal scop acela de a concretiza o serie de relații militare și de apărare care să ofere UE o anumită autonomie față de SUA în domeniul militar.

Președintele Trump a folosit un discurs anti-NATO în campania prezidențială, iar deciziile și direcțiile de politică externă pe care admi­nistrația acestuia le promovează în domeniul cooperării militare pot fi interpretate drept o dorință a acestuia de implementare a promisiunilor făcute electoratului de a retrage SUA din NATO.

Componenta NATO

În pofida anumitor divergențe, NATO și UE împărtășesc interese strategice comune și se confruntă cu provocări similare. În iulie 2016, în cadrul summit-ului NATO de la Varșovia, s-a „susținut ideea coope­rării celor două entități în ceea ce privește combaterea diferitelor amenințări. În anul 2017 încep să se contureze noi domenii de cooperare, iar în iulie 2018 cele două declară faptul că se concentrează asupra pro­gresului rapid în domeniul mobilității militare, combaterea terorismului, combaterea amenințărilor nucleare, recunoscându-se faptul că dezvol­tarea capacităților europene sunt esențiale în ceea ce privește eforturile comune de a face spațiul euro- atlantic mai sigur, UE fiind cel mai important aliat al NATO”³⁷. La sfâr­șitul anului 2016, secretarul general al NATO a afirmat că „securitatea Europei și a Americii de Nord este interconectată, iar un NATO mai puternic este bun pentru UE și o UE mai puternică este bună pentru NATO”³⁸, întărirea cooperării mili­tare la nivelul statelor membre UE și chiar crearea unui organism indivi­dual și complementar de securitate fiind privite pozitiv de către SUA, respectiv NATO, în această primă instanță.

Alegerea lui Trump a marcat „creșterea tensiunilor asupra NATO, fiind abordată în special chestiunea creșterii cheltuielilor în domeniul apărării la nivelul statelor membre. SUA au criticat nivelul scăzut al cheltuielilor UE în domeniul apărării, insistând ca aliații NATO să-și respecte angajamentul de a investi 2% din PIB în domeniul apărării până în 2024”³⁹. UE se opune din anumite puncte de vedere „insisten­țelor și politicilor SUA privind gestionarea securității și cooperarea în cadrul NATO, abordarea UE față de securitate fiind una multidimen­sională, bazată mai mult pe furni­zarea de resurse pentru ajutorare și dezvoltare”⁴⁰ decât pe o politică de forță și descurajare.

În ultima perioadă s-au mate­rializat o serie de divergențe în cadrul relațiilor militare SUA-UE, eviden­țiate în interiorul NATO, care au survenit odată cu debutul mandatului Trump. Majoritatea divergențelor de opinii sunt legate de „economia de apărare a NATO. SUA acordă o importanță mult mai mare în ceea ce privește bugetul de apărare decât aliații europeni. În 2016, SUA a avut un buget de 679,453 de miliarde de dolari, iar UE, un buget de doar 238,844 de miliarde. Statele euro­pene au promis că își vor mări cheltuielile de apărare pentru a atinge obiectivul critic de 2% al NATO până în 2024, deoarece în anul 2016 68% dintre cheltuielile militare erau suportate de SUA, în același an observându-se o creștere de 3,8% a cheltuielilor de apărare la nivelul UE”⁴¹.

Discursul președintelui Trump cu privire la cooperarea militară cu UE

În pofida faptului că SUA au adoptat o serie de politici contrare UE, precum „retragerea dintr-un număr din ce în ce mai mare de organisme și acorduri care a ridicat o serie de semne de întrebare cu privire la angajarea și respectarea din partea SUA a principiilor multilatera- lismului”⁴², administrația Trump a declarat: „cooperarea militară și de apărare este una puternică, încă din anul 2011, semnându-se un acord- cadru privind participarea SUA la operațiunile UE de gestionare a crizelor, securitatea reprezentând una dintre principalele preocupări ale administrației Trump”⁴³.

În decembrie 2016, secretarul de stat John Kerry și Federica Mogherini, reprezentantul PESC, au semnat „un tratat de asistență logistică militară a UE, care să susțină cooperarea mili­tară dintre cele două părți semnatare în orice situație, de la operațiuni de menținere a păcii și asistență uma­nitară la operațiuni de luptă majoră”⁴⁴. Conform Departamentului Apărării SUA, „acordul de achiziție dintre SUA și UE promovează securitatea în întreaga lume, iar acordul va contribui la consolidarea parteneriatului strategic dintre SUA și UE”⁴⁵.

Cu toate acestea, se observă o schimbare a discursului președintelui Trump cu privire la cooperarea militară și de securitate. La începutul mandatului el afirma că „vom revitaliza vechile alianțe și vom forma o uniune între statele lumii ci­vilizate care să lupte împotriva tero­rismului islamist radical pentru a-l eradica”⁴⁶, iar în aprilie 2019 susținea că „alianțele au slăbit SUA. Aliații au luat mai mult decât au dat și au cheltuit mult mai puțin în apărarea lor față de SUA, acest aspect fiind inco­rect față de SUA și de contribuabilii 47 americani” .

Oficialii administrației Trump susțin ideea conform căreia „unele dintre principiile care au guvernat relațiile internaționale în ultimii 70 de ani sunt încă valabile, dar altele trebuie eliminate, observându-se o înclinare din ce în ce mai puternică a SUA față de consolidarea relațiilor bilaterale, în detrimentul abordării multilaterale a problemelor”⁴⁸, această atitudine ridicând o serie de semne de întrebare din partea UE cu privire la respectarea angajamentelor asumate de SUA față de UE.

În ceea ce privește discursul președintelui Trump cu privire la cooperarea militară dintre SUA și UE, acesta a avut un singur element constant, și anume afirmarea în repetate rânduri a faptului că statele membre ale NATO trebuie să-și respecte angajamentul asumat de a contribui cu 2% din PIB pentru apărare. În mai 2017, în cadrul discuțiilor de la Bruxelles, Trump a cerut ca „statele membre NATO să-și plătească datoria militară, invocând lupta împotriva terorismului, însă nefăcând referire la Articolul 5 al cartei NATO, stârnind un șir de controverse în rândul europenilor, deoarece acel articol reprezintă esența și piatra de temelie a organi­zației care asigura apărarea colectivă a membrilor. Unele state, precum Germania, au reacționat ofensiv la afirmațiile lui Trump, susținând că și ajutorul pentru dezvoltare pe care îl furnizează contribuie la securitatea internațională”⁴⁹.

Astfel, dacă la începutul man­datului prezidențial, chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp, discursul președintelui Donald Trump a fost unul favorabil revitalizării vechilor alianțe, având și o atitudine pozitivă față de dezvoltarea unor organisme militare autonome față de NATO la nivelul UE, treptat, discursul acestuia a devenit din ce în ce mai ofensiv, făcând aproape de fiecare dată referire la argumentul conform căruia statele membre NATO trebuie să-și respecte obligațiile financiare, invocând în repetate rânduri faptul că NATO, ca alianță de apărare colectivă, nu mai aduce foarte multe beneficii SUA, acesta evidențiind faptul că, pe viitor SUA, ar putea părăsi NATO.

Discursurile și politicile ofici­alilor europeni privind dimensiunea militară a UE

Politica     externă americană,

America First, a stimulat materiali­zarea unui sentiment de „singurătate” a UE, motivat de faptul că cel mai important aliat al acesteia, SUA, promovează o serie de direcții din ce în ce mai diferite față de percepțiile UE. Astfel, UE „a decis să-și ia destinul în propriile mâini și să pro­moveze o cooperare multilaterală în domeniul apărării. Scopul principal al noilor decizii politice este acela de a se promova ideea unei Europe independente față de SUA, în materie de apărare și securitate”⁵⁰, fără să se atenteze la rolul pe care îl are NATO.

Recent, Trump l-a anunțat pe pre­ședintele francez Emmanuel Macron că va retrage trupele americane din Siria, aceasta reprezentând o lovitură grea pentru UE în ansamblu, deoarece ar alimenta curentele popu- liste cu privire la emigranții din UE, crescând influența Rusiei în zona Siriei. Președintele francez a declarat faptul că „liderii europeni nu se mai pot baza pe SUA”⁵¹, deoarece, în pofida faptului că a invocat Articolul 5 al Cartei NATO, Trump ar putea încălca orice angajament pentru a-și atinge propriile interese. Bruno Tertrais, directorul adjunct al Fundației Centrale pentru Cercetare Strategică de la Paris, a declarat că „atitudinea și afirmațiile lui Trump afectează credibilitatea NATO ca instrument de descurajare și de apărare”⁵².

Amenințările contemporane, poli­tica externă a președintelui Trump, declarațiile controversate ale acestuia, care contestă anumite principii de bază care au fundamentat relațiile SUA-UE în ultimele decenii și care tratează NATO ca fiind „o alianță învechită, evidențiindu-se dezapro­barea clară față de Articolul 5 al Cartei”⁵³, au încurajat statele euro­pene să creeze Structura Permanentă de Cooperare Europeană (PESCO).

Discrepanța majoră dintre SUA și UE în ceea ce privește capabilitățile militare și cheltuielile privind apă­rarea, dublate de „amenințarea tero­rismului  internațional,    războaiele civile de la periferia Europei, criza migranților, o Rusie din ce în ce mai agresivă”⁵⁴ și o „atitudine din ce în ce mai ambiguă a SUA cu privire la implicarea în activitățile de eradicare a amenințărilor privind securitatea și cele militare de pe continentul euro- pean”⁵⁵ au încurajat ideea realizării unei cooperări militare și de apărare la nivelul statelor europene.

Ideea creării unei Armate Comune Europene a fost și este din ce în ce mai puternic susținută de politicienii și oficialii responsabili de guvernarea UE, reliefându-se ideea că supravie­țuirea blocului depinde de cooperarea militară între statele europene. Membrul german al Parlamentului European, Michael Gahler, a afirmat că „numai împreună suntem puter- nici”⁵⁶. Această idee a fost puternic susținută și de alți lideri ai UE, precum, Viktor Orban și Jean-Claude Juncker, care a afirmat în decembrie 2016 că „este necesară crearea unei Armate Comune Europene, pentru a se întări cooperarea la nivelul UE”⁵⁷, accentuând totodată ideea că „doar puterea soft nu este suficient de puternică într-o lume din ce în ce mai militarizată”⁵⁸. Prin promovarea și implementarea principiilor care să conducă la cristalizarea unei Armate Comune Europene, s-ar stimula totodată o serie de proiecte de cercetare „industriale în domeniul apărării, reducându-se astfel depen­dența față de Washington în domeniul tehnologic și militar”⁵⁹.

Ideile care stau la baza conso­lidării cooperării între statele euro­pene în domeniul apărării sunt fundamentate pe propunerile franco- germane, subliniate în principal de fostul ministru francez al Apărării, Jean-Yves Le Drian, și de cel al Germaniei, Ursula von der Leyen, care promovează materializarea unei „Uniuni Europene de Apărare, con­stituită dintr-un grup de bază, dar care să fie deschisă tuturor membrilor UE… un Schengen de apărare”⁶⁰.

Cu toate că în cadrul UE există și păreri contrare creării PESCO, în urma summit-ului de la Bratislava din 2016, întâlnire la care Marea Britanie nu a participat, „ideile fran- co-germane au fost apreciate de majoritatea statelor participante, iar posibilitatea ieșirii Marii Britanii din UE ar putea fi benefică pentru blocul european, în ideea în care un obstacol în calea creării Armatei Comune Europene ar fi eliminat, iar Agenția Europeană de Securitate (EDA) ar beneficia de o creștere bugetară în domeniul PSAC”⁶¹.

Dialogul despre crearea unui Armate Comune Europene  Inițial, administrația americană a privit cu simpatie inițiativele de dezvoltare a cooperării statelor euro­pene în domeniul apărării, dar, odată cu materializarea practică a prin­cipiilor care fundamentează apariția organismelor europene de apărare, SUA au început să devină din ce în ce mai ostile față de acestea. Ambasadorul SUA de la NATO a declarat: „SUA nu dorește ca PESCO să devină un vehicul protecționist pentru UE. Vom urmări cu atenție dacă acest lucru se întâmplă, iar dacă așa ceva se va materializa, s-ar putea să se destrame alianța de securitate pe care o avem”⁶². Unii politicieni se tem că NATO și PESCO ar putea deveni concurenți pentru investițiile și cheltuielile din domeniul apărării, iar unii oficiali americani au declarat că „SUA susține PESCO atât timp cât este complementară și nu distrage atenția față de activitățile și cerințele NATO”⁶³, deși UE recunoaște că NATO este piatra de temelie a apărării colective. În pofida părerilor, majoritar negative, venite din partea SUA, fostul subsecretar de stat și ambasador la NATO, Nicholas Burns, a afirmat că „este o greșeală ca SUA să privească cu ostilitate PESCO, deoarece această inițiativă ar putea întări cooperarea UE-SUA”⁶⁴.

În noiembrie 2018, miniștrii de Externe și de Apărare ai UE„au căzut de acord cu privire la dezvoltarea unor noi proiecte militare în cadrul PESCO, care să dezvolte noi sisteme de arme și să contribuie la crearea unui centru de formare pentru agenți secreți, iar Washingtonul a solicitat ca și companiile americane să aibă șansa de a se alătura noilor proiecte ale UE”⁶⁵. Scopul proiectelor este acela de a face UE mai independentă față de SUA în ceea ce privește dimensiunea militară.

În mai 2018, Înaltul Reprezentant al PESC, Federica Mogherini, a afirmat în timpul unei întâlniri de la Bruxelles că „este o zi istorică pentru apărarea europeană. Pe lângă inde­pendența în domeniul apărării, scopul PESCO este și acela de a îmbunătăți competitivitatea în industria de apărare a continentului”⁶⁶, iar prin semnarea Tratatului de la Aachen din 22 ianuarie 2019, „Franța și Germania, în urma unui angajament de apărare reciprocă, contribuie și la crearea unei Armate Comune Europene, motivată în principal de faptul că SUA începe să slăbească relațiile NATO-UE, manifestând o serie de tendințe izolaționiste”⁶⁷.

Președintele Donald Trump a criticat în nenumărate rânduri ini­țiativele europene de creare a unor structuri militare de cooperare per­manente, considerându-le ofensatoare față de SUA. Acesta l-a criticat pe președintele francez Emmanuel Macron cu privire la faptul că pro­movează o apărare europeană bazată pe impulsul Germaniei, „un stat care a fost responsabil de izbucnirea celor două Războaie Mondiale”⁶⁸. În schimb, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, îl sprijină pe președintele francez, susținând că „evoluțiile din ultimii ani au contribuit la crearea unei adevărate armate europene, care să funcționeze în paralel, dar în același timp complementar cu NATO și care să se afle sub autoritatea Consiliului European de Securitate”⁶⁹. Tot pentru a susține ideea creării unei Armate Comune Europene, Angela Merkel a afirmat că „vremurile în care puteam conta pe deplin pe ceilalți sunt depășite, iar noi trebuie să ne luăm destinul în propriile mâini, prin asumarea unei cooperări unitare mai mari în domeniul apărării”⁷⁰. Pentru a-și exprima dezaprobarea și îngri­jorarea față de inițiativele europene, Trump a afirmat că „toate programele UE trebuie să fie în strânsă coordonare cu NATO”⁷¹, evidențiind totodată că „UE ar trebui în primul rând să-și respecte angajamentele față de NATO și abia apoi să se preocupe de altfel de proiecte de cooperare în domeniul apărării”⁷².

Discuție

Dimensiunea militară a relațiilor diplomatice SUA-UE în perioada ianuarie 2016 – aprilie 2019 este caracterizată de o serie de contro­verse și divergențe de opinii cu privire la modul în care ar trebui gestionate problemele de securitate militară și apărare dintre cele două entități politice. Dacă la începutul mandatului prezidențial Trump a susținut revitalizarea organizațiilor și parteneriatelor istorice SUA-UE, în momentul de față, discursul preșe­dintelui american promovează tot mai mult ideea că SUA ar trebui să renunțe la NATO, din cauza faptului că celelalte state membre nu își respectă angajamentele asumate, în special cele financiare, dar și din cauza faptului că alianțele de acest gen slăbesc adevăratul potențial al SUA.

Discursul și politicile eurosceptice și anti-NATO promovate din ce în ce mai puternic de administrația ame­ricană au creat un cadru favorabil demarării unor discuții la nivelul oficialilor și guvernanților europeni cu privire la ideea că UE trebuie să devină un actor din ce în ce mai responsabil, unitar și autonom față de SUA în ceea ce privește dimensiunea militară.

Inițiativele europene de consti­tuire a unor organisme de cooperare și acțiune comună independente de SUA sunt privite cu ostilitate de președintele american, care, în pofida declarațiilor controversate din ultima perioadă, a susținut că europenii se pot baza pe sprijinul SUA. UE reprezintă la ora actuală cel mai important actor global în ceea ce privește furnizarea puterii soft, însă SUA au un avantaj incontestabil, pe care îl promovează la nivelul Comunității Internaționale într-o ma­nieră aproape hegemonică, și anume puterea hard. Supremația militară a SUA este evidentă, iar lipsa de susținere pe care o conferă euro­penilor cu privire la crearea unei Armate Comune Europene rezidă, pe de o parte, din tema de a nu pierde acest avantaj militar, dorind să controleze inițiativele militare și de apărare ale UE prin intermediul NATO și, pe de altă parte, din pricina faptului că dezvoltarea unei industrii europene în domeniul militar ar putea submina rolul pe care industria militară americană îl are în Europa, acest aspect nefiind unul benefic pentru economia americană.

În plus, tensiunile și lipsa de sincronizare a percepțiilor SUA și UE cu privire la cooperarea militară sunt susținute de diferențele de percepții ale modului în care trebuie asigurată securitatea și apărarea entităților politico-militare implicate în procesul de relaționare. SUA pro­movează o politică de putere susți­nută de potențialul militar pe care îl posedă și consideră că securitatea și apărarea statală trebuie asigurate prin forță. UE, în schimb, promovează ideea că securitatea poate să fie asi­gurată și din perspectiva furnizării diferitelor ajutoare care să susțină dezvoltarea anumitor state sau gru­puri minoritare, evitându-se astfel uzul de forță militară și promovând o atitudine diplomatică menită să gestioneze vulnerabilitățile privind securitatea. Astfel, diferențele de perspectivă dintre cele două entități politico-militare au dus la degradarea relațiilor militare dintre SUA și UE.

Concluzii

Acest articol a dorit să răspundă următoarei întrebări: cum au evoluat relațiile diplomatice SUA-UE pe dimensiunea militară după alegerile din 2016? Relațiile diplomatice dintre SUA și UE, două dintre cele mai puternice și influente blocuri politico- militare la nivel global, implică toate dimensiunile care s-ar putea regăsi în cadrul raporturilor diplomatice. Analiza a prezentat o serie de elemente care au oferit un punct de vedere legat de evoluțiile parteneriatului SUA-UE în dimensiunea militară și de apărare.

Relațiile militare dintre SUA și UE din perioada de după alegerile din 2016 au fost și continuă să fie din ce în ce mai tensionate. De la începutul mandatului prezidențial, Trump și-a expus în repetate rânduri dezacordul cu privire la faptul că alianțe precum NATO au un caracter nociv pentru dezvoltarea adevăratului potențial al SUA și că statele membre ale acestei alianțe nu își respectă angajamentele financiare asumate bilateral. Având în vedere contextul de securitate actual, caracterizat de o serie de dinamici și evoluții continue inclusiv în ceea ce privește riscurile de natură militară, ultimul lucru care ar trebui să se întâmple în materie de cooperare militară între SUA și UE ar fi ruperea relațiilor dintre acestea și părăsirea NATO de către SUA, alianță ce reprezintă pilonul de bază al asigurării apărării colective.

În timpul lui Trump, relațiile militare SUA-UE, în loc să fie orientate spre cooperare, deschidere și acceptare a diferitelor perspective cu privire la modurile prin care se poate asigura securitatea, sunt ca­racterizate de tensiuni continue. Dincolo de dorința UE de a obține o anumită autonomie în materie de apărare militară față de SUA, atitu­dinea, politica externă și afirmațiile controversate ale lui Trump au motivat inițiativele europene de a-și gestiona apărarea militară prin struc­turi europene proprii, care să nu fie influențate de SUA.

Astfel, pentru a oferi un răspuns cât mai clar și mai cuprinzător la întrebarea de cercetare a acestui stu­diu, relațiile diplomatice în dimen­siunea militară și de apărare dintre SUA și UE din timpul mandatului prezidențial al lui Trump nu pot fi caracterizate de cooperare, ci au devenit din ce în ce mai tensionate, competitive și incoerente. Parafra- zând-ul pe Fareed Zakaria, „Trump pare să se îndepărteze de ideea unei Americi plasate în centrul unei ordini internaționale deschise, bazate pe reguli”.

Dincolo de analizarea propriu-zisă a dimensiunii militare, acest studiu are și un al doilea scop, și anume acela de a reliefa o serie de lecții care să susțină mai bine înțelegerea mo­dului în care se desfășoară atât relațiile bilaterale actuale dintre cele două entități politice, cât și modul de desfășurare a relațiilor bilaterale glo­bale, aceste lecții având un caracter de aplicabilitate universală.

Una dintre cele mai importante implicații ale acestei analize este aceea că, în momentul în care unul dintre actorii implicați în procesul de relaționare face abuz de avantajele geopolitice sau geostrategice pe care le are față de celălalt partener, dorind să-și manifeste dominanța hegemo- nică asupra acestuia sau să îl intimideze, celălalt partener va fi nevoit să aplice o serie de strategii prin care să-și demonstreze autono­mia față de celălalt partener. În cazul de față, SUA au încercat să con­troleze și să influențeze din toate punctele de vedere sistemele de apărare și securitate europeană, con­trol exercitat în mare parte prin influența NATO. Atitudinile lui Trump au motivat UE să dezvolte o serie de canale autonome de co­operare în domeniul apărării pentru a-și expune autonomia privind secu­ritatea și cea de apărare față de SUA, demonstrându-i că hegemonia mili­tară a SUA ar putea să fie detronată printr-o serie de politici și organisme comune de acțiune asupra unor situații de criză la nivelul blocului european.

Relațiile diplomatice trebuie să se bazeze în primul rând pe principiile respectului și reciprocității. Atâta timp cât unul dintre actori urmărește atingerea propriului interes fără să țină cont de dorințele celuilalt, rela­țiile diplomatice nu vor fi caracte­rizate niciodată de progres și armonie, ci de tensiuni și divergențe.

Deși cooperarea în ceea ce privește dimensiunea militară dintre SUA și UE are un rol fundamental în ceea ce privește nu doar asigurarea stabilității și securității celor două blocuri politico-militare, ci și a me­diului global în ansamblu, există o multitudine de dimensiuni care pot să fie analizate și cuprinse în studii ulterioare.

Astfel, analizele ulterioare pot să vizeze modul în care atracția și susținerea președintelui Trump față de statele și partidele politice euro­pene sau globale cu tendințe națio­naliste ar putea influența securitatea internațională. Cum ar arăta lumea dominată de egoismul naționa­lismului extremist și de apropierea lui Trump de diferitele state ale căror regimuri de guvernare sunt cele de tip comunist, precum cel din Coreea de Nord. O altă direcție de cercetare poate viza modul în care pot evolua relațiile diplomatice dintre SUA și UE în ceea ce privește gestionarea crizelor care se manifestă în Orientul Mijlociu, accentul punându-se în special pe problematica actuală a Iranului și pe tensiunile arabo- israeliene. Politicile comune în ceea ce privește combaterea amenințărilor teroriste reprezintă o altă dimensiune din cadrul relațiilor SUA-UE care ar putea fi dezvoltată într-o lucrare viitoare.

În principiu, relațiile diplomatice dintre două sau mai multe entități statale sau non-statale nu se rezumă strict la o anumită dimensiune, majoritatea acestora vizând domenii largi de cooperare. Relațiile diplo­matice dintre SUA și UE vizează toate dimensiunile posibile de cooperare, iar o direcție ulterioară de cercetare ar putea viza modul în care vor evolua relațiile diplomatice dintre SUA și UE în acest moment, deoarece primul mandat prezidențial al lui Trump se apropie de sfârșit, iar aspectele legate de cooperarea SUA- UE pe plan militar sunt încă incerte.