Evoluţia ştiinţei politice în România – reflecţii pe marginea unui domeniu în continuă schimbare

(The evolution of political science in Romania – reflections on a constantly changing field)

Radu CARP

Abstract

This article makes some considerations about the evolution of the political science in Romania following the change of the political regime in 1989. Although many issues could be discussed in detail in this framework, the article traces back just the most fundamental changes, like the journals, the status of political science as a discipline taught in universities, the research challenges in the area, etc. The evolution of the main domain and its varieties – political science, international relations, security studies – is also discussed. In the end, the most important challenges ahead of political science in Romania are underlined.

Keywords: international relations, journal, political science, research, security studies, university

Întrebările la care ne-am propus să răspundem sunt: de unde s-a început cu evoluţia ştiinţei politice în România, în ce punct ne aflăm în prezent şi care sunt provocările cu care ne vom confrunta cu siguranţă în viitor?

Multă vreme, ştiinţele sociale au fost marginalizate. Înainte de 1989, din motive ideologice, nu putea exista decât o singură variantă a studierii comportamentului social: cea marxistă. Chiar şi interpretările occidentale ale marxismului care se abăteau de la linia ideologică stabilită de clasici erau ascunse în România. Prezentarea Şcolii de la Frankfurt, de exemplu, convenea doar la modul abstract, pentru a afirma că regimul comunist de la Bucureşti încurajează marxismul; în realitate, se încerca îndepărtarea de scrierile acestor autori. Recent, Timothy Garton Ash descria experienţa sa din Berlinul de Vest şi, simultan, din Berlinul de Est din anii 1970[1]. Guvernarea din RDG încerca cu obstinaţie să împiedice tinerii din Vest, entuziasmaţi de Marcuse şi de alţii asemenea, să intre în contact cu tinerii din Est. Atunci când Vladimir Tismăneanu descria Şcoala de la Frankfurt într-o carte apărută la Editura Politică[2], s-a considerat o concesie care, ca orice abatere ideologică din acele timpuri, a fost făcută pe ascuns, fără ca Partidul Comunist  Român să-şi asume conţinutul cărţii, să o promoveze, să o integreze în corpul oficial de literatură care ajuta la propaganda ideologică.

Astfel, la începutul anilor ’90, s-a pornit cu un dublu handicap: absenţa literaturii de specialitate în domeniul ştiinţei politice, cu excepţia câtorva iniţiaţi care au avut, prin apartenenţa la şcoala de cadre a PCR, Institutul „Ştefan Gheorghiu”, acces la literatura occidentală, atent filtrată pentru a nu reflecta cu adevărat dezbaterea de idei din Occident. Scrierile lui Vaclav Havel, de pildă, nu erau disponibile nici măcar în traducerile în limbi de circulaţie internaţională în România, chiar şi pentru cei familiarizaţi cu tainele ştiinţei politice aflaţi în solda regimului comunist. Dintr-o dată, după schimbarea de regim politic, a fost nevoie de recuperarea unui handicap în materie de scrieri fundamentale dar simpla punere a acestora în circuit nu era suficientă, fiind necesară contextualizarea.

La începutul anilor ’90, s-a pus din acest motiv accent pe traducerile unor texte fundamentale. Autori precum Mill, Tocqueville, Constant, Aron ș.a. erau cu desăvârşire necunoscuţi publicului larg – cu excepţia unor traduceri fragmentare din secolul al XIX-lea, grevate de înţelegerea limitată a contextului în care au fost scrise aceste texte. Din fericire, munca de traducere – în majoritatea cazurilor, de bună calitate – a fost însoţită de comentarii profesioniste. Ediţiile superficiale au fost sesizate ca atare şi denunţate prin luări de poziţie ale comunităţii academice în formare.

Trebuie adăugat rolul inestimabil al Europei Libere de dinainte de 1989. Faptul că Monica Lovinescu vorbea publicului românesc despre Arendt, Aron, Finkielkraut ș.a. a contribuit decisiv la impunerea acestor autori în conştiinţa colectivă. Abia ulterior, când respectivele intervenţii au fost grupate în volume[3], s-a realizat importanţa acestei contribuţii. Cultura orală s-a transformat în cultură scrisă, nu înainte de a fi fost receptată, de asemenea indirect, prin cultura scrisă.

A fost cea mai grea perioadă din evoluţia ştiinţei politice, deoarece instituţiile încă lipseau sau erau într-un stadiu incipient. Editurile mari precum Humanitas și, mai târziu, Polirom şi-au asumat un risc, nefiind clar de fapt cui se adresează. Interesul pentru politică în primii ani de după 1989 a fost decisiv în formarea unui public ce a răspuns favorabil ofertei acestor edituri.

Începând cu anii ‘90 s-au creat primele facultăţi de ştiinţe politice din România, ca parte a unor universităţi de prestigiu – Universitatea din Bucureşti, Universitatea Babeş-Bolyai, Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Ulterior au apărut facultăţi de ştiinţe politice în cadrul altor universităţi – cazul Universităţii „Petre Andrei” din Iași fiind meritoriu în acest sens, mai ales pentru riscurile asumate într-o perioadă tulbure, în care interesul pentru ştiinţa politică în general era extrem de volatil.

Care este motivul pentru care apariţia acestor facultăţi a fost un moment decisiv? În primul rând, pe lângă traducerile literaturii de specialitate, au început să apară contribuţii serioase la acest domeniu ale autorilor români. Aceştia au venit din domenii foarte diferite – filosofie, istorie şi drept preponderent –, neavând în marea lor majoritate o educaţie în domeniul sociologiei. Ştiinţa politică s-a definit de la bun început în România post-decembristă ca un domeniu multidisciplinar, iar acest moment originar produce efecte şi astăzi. Mult mai târziu, sociologii au început să fie interesaţi de analiza fenomenelor politice, efectuând racordarea deplină a tendinţelor occidentale. Totuşi, cei veniţi din domenii diverse au beneficiat de experienţa universităţilor americane, realizând importanţa instrumentelor cantitative şi calitative. Aşa cum la începutul anilor ‘90 ştiinţa politică a venit pe filiera franceză, datorită burselor de studiu oferite în acest sens, la începutul anilor 2000, o nouă generaţie va beneficia pe deplin de facilităţile oferite de universităţile americane, inclusuiv de acces la literatura de specialitate publicată în reviste de nişă.

Trebuie menţinat rolul decisiv pe care l-a jucat la dezvoltatea ştiinţei politice reviste precum Sfera Politicii sau Polis. Din publicaţii destinate mai degrabă publicului larg interesat de politică, acestea au deveni reviste adresate unui public din ce în ce mai specializat. În aceeaşi categorie se înscrie şi revista Altera, publicată de Liga Pro Europa la Târgu Mureş, destinată unui public interesat de problematica minorităţilor naţionale, mai puţin extins dar extrem de receptiv şi care a oferit un cadru foarte potrivit de dezbatere. Reconcilierea româno-maghiară, izolarea extremismelor politice şi identitare au fost decisiv marcate de această revistă care, din păcate, nu a mai continuat.

Anii 2000 au găsit ştiinţa politică din România în mijlocul unui şantier: facultăţile de profil s-au înmulţit, au început să apară primii lor absolvenţi care au dorit să-și continue activitatea în câmpul academic sau în cercetare şi au contribuit la rândul lor la evoluţia ştiinţei politice. Cei care începuseră doctorate în Europa Occidentală sau în SUA au continuat cariere academice în străinătate sau au revenit în România. Au început să apară primele reţele universitare bazate nu doar pe schimburi academice, ci şi pe proiecte de cercetare. Timid, s-a început finanţarea din partea unor instituţii de profil din România: IER, UEFISCDI etc. Evoluţia nu a fost atât de dinamică precum ar fi fost necesar, chiar şi în acest moment fiind necesare resurse financiare pentru cercetare, deoarece resursa umană există şi poate fi pusă mai bine în valoare.

Treptat, ştiinţa politică din România s-a dotat cu toate instrumentele necesare. Numărul de facultăţi de profil s-a stabilizat, la fel ca şi al studenţilor. Au apărut reviste cu nimic mai prejos decât echivalentul lor occidental, precum Studia Politica. Romanian Political Science Review, atractive nu doar pentru autorii români dar şi pentru cei din străinătate. Există cărţi de specialitate ale unor autori români, precum şi traduceri ale unor scrieri importante. Bibliotecile publice s-au adaptat acestei evoluţii, astfel încât resursele relevante sunt disponibile pe scară largă, în toate marile centre universitare, graţie reţelei BCU. Domeniul ştiinţei politice a recuperat enorm, fiind în prezent la acelaşi nivel cu cel al altor ştiinţe. Criteriile de promovare în cariera academică iau în calcul componenta afirmării la nivel internaţional. Faptul că domeniul ştiinţei politice include trei subdomenii – ştiinţa politică în sine, relaţiile internaţionale şi studiile de securitate – a fost mai întâi formulat la nivelul unor criterii nu îndeajuns discutate în cadrul comunităţii de experţi, dar ulterior a căpătat o largă acceptare.

În acest moment, există reputaţi politologi români care activează la universităţi de prestigiu din străinătate: Dragoş Aligică, Aurelian Crăiuţu, Alin Fumurescu, Iulia Joja (SUA), Veronica Anghel (SUA/Italia), Sorina Soare (Italia), Lavinia Stan (Canada), Ramona Coman (Belgia), Corneliu Bjola, Sergiu Gherghina, Cristian Niţoiu (Marea Britanie), Alina Mungiu Pippidi (Germania), Camil Ungureanu (Spania), Eliza Gherghe (Turcia) ș.a.. Despre evoluţia ştiinţei politice din România s-au scris lucrări de sinteză, dintre care menţionez două contribuţii relative recente apărute în revista Studia Politica. Romanian Political Science Review[4].

Domeniul este în continuă evoluţie şi adaptare. Există câteva probleme nesoluţionate asupra cărora va exista cu siguranţă o reflecţie mai amplă în perioada următoare. Încerc să le enumăr succint:

1. Lipsesc încă lucrările fundamentale, cum ar fi dicţionare, enciclopedii, tratate – doar cel din urmă domeniu fiind reprezentat prin câteva lucrări. Nu există o Istorie a gândirii politice româneşti, de exemplu. Lipsesc şi lucrările de popularizare, în format accesibil, care să descrie concepte sau evenimente fundamentale (de exemplu, Liberalismul, Antisemitismul, Partidele politice după 1989, Revoluţia din decembrie 1989).
2. Nu există o revistă aflată la graniţa dintre jurnalismul politic şi revistele de strictă specialitate care să fie redactată într-o limbă de circulaţie internaţională şi pusă astfel într-un circuit mai amplu, o revistă care să se refere la fenomenele politice din România în context regional. Polonia a reuşit să ofere un exemplu de succes în acest sens, revista New Eastern Europe, un experiment care implică nu doar comunitatea academică dar şi analişti politici sau politicieni.
3. În ciuda unor eforturi repetate în timp, nu există o asociaţie reprezentativă la nivel naţional. Au existat asemenea încercări, obstacolele fiind deopotrivă logistice sau legate de lipsa de determinare de a merge mai departe.
4. Partea de cercetare a domeniului este slab reprezentată, există un singur institut al Academiei Române de profil – Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” – care nu a evoluat organic precum facultăţile de ştiinţe politice, nu a fost nevoit să se adapteze cereriilor şi ofertei şi nu a avut o legătură solidă cu mediul universitar (doar la nivelul de vârf al conducerii, dar nu a existat o preocupare instituţională). Alte instituţii din subordinea unor ministere sau a Guvernului – IDR, IER, IICMER – acţionează cu bune intenţii, există o producţie remarcabilă de lucrări ştiinţifice dar angajaţii lor se încadrează mai degrabă în noţiunea de funcţionar public decât de cercetător. Facultăţile de profil au în subordinea lor numeroase centre de cercetare dar acestea supravieţuiesc doar pe bază de granturi obţinute prin competiţii externe şi nu sunt institute în adevăratul sens al cuvântului, beneficiind de finanţare distinctă.
5. Nu s-a realizat legătura organică şcoală-liceu-universitate, niveluri distincte în care să existe o familiarizare cu cultura civică/democratică/politică gradual, pe măsura nivelului de cunoaştere specific vârstei. Sunt puţini profesori care predau în şcoli şi licee materii care să trezească interesul pentru a studia ulterior de manieră profesionistă ştiinţa politică.
6. Nu există o corelaţie foarte bună între partea teoretică şi cea practică a pregătirii în ştiinţele politice. Stagiile de pregătire în cadrul partidelor politice sunt cvasiinexistente. Instituţiile publice sunt reticente în a organiza practica studenţilor şi aceasta înseamnă a nu putea explica la faţa locului cum funcţionează de fapt acestea.
7. Interfaţa cu mediul privat este foarte slabă. Puţine firme private sau bănci sunt implicate în finanţarea unor cercetări de ştiinţe politice şi astfel resurse importante nu sunt atrase de mediul academic, aşa cum se întâmplă în alte ţări.
8. Domeniile relaţii internaţionale şi studii de securitate nu beneficiază încă de infrastructura ştiinţei politice. Interesul studenţilor este mare, în creştere, dar numărul experţilor nu este încă semnificativ, este vorba de o comunitate dispersată, fără reviste de specialitate, cu posibiltăţi reduse de a asigura o pregătire de specialitate pe întregul lanţ licenţă-master-doctorat.
9. Există domenii în care cunoştiinţele de ştiinţe politice nu sunt deloc puse în valoare. Partidele politice nu angajează specialişti, ci preferă să incheie contracte cu firme care realizează sondaje de opinie sau cu resurse media online.
10. Declinul media, în special a presei scrise, a făcut ca temele politice să nu fie abordate neapărat de experţii în ştiinţe politice, în sens larg, de domeniu care subsumează cele trei subdomenii. „Analiştii politici” sunt de multe ori istorici, militari sau pseudo-experţi care nu au în realitate nicio pregătire sau au o pregătire în alte domenii. Dezbaterile media de calitate scăzută afectează întregul discurs despre politică, între dezbaterile savante din paginile unor reviste de specialitate şi talk show-urile monotone şi redundante nu mai există de regulă nimic. Imaginea analizei profesioniste despre politică este astfel degradată din start în opinia publică.
11. Lipsa de resurse financiare a universităţilor şi pentru proiecte de cercetare face ca, pe termen lung, resursa umană a facultăţilor de ştiinţe politice să nu mai poată fi pusă în valoare.
12. Din cauza mediului restrâns al experţilor, lipseşte expertiza pe o anumită ţară sau regiune. Dacă, de exemplu, există la un moment dat evenimente majore dincolo de frontiera României – însă în aceeaşi regiune –, nu există persoane capabile să înţeleagă în profunzime ce se întâmplă, să ofere explicaţii publicului autohton etc. De exemplu, regiunile Balcanii de Vest sau Caucazul de Sud sunt acoperite profesionist doar de o persoană, maxim două. Abordare profesionistă înseamnă implicit cunoaşterea limbilor din aceste regiuni – o mai veche carenţă care nu s-a estompat. De aceea, decidenţii politici autohtoni nu pot lua decizii bazându-se pe o expertiză reală.
13. Nu există serii de ştiinţe politice/relaţii internaţionale/studii de securitate ale editurilor. Cărţile cu adevărat relevante pentru domeniu sunt publicate la edituri foarte diverse, de multe ori acelaşi autor publicând o carte la o editură, următoarea carte la o altă editură ş.a.m.d.

În urmă cu câţiva ani, m-am aflat la Universitatea din Florenţa în calitate de profesor invitat. În autobuzul cu care am călătorit până la universitate am cunoscut o student româncă ce studia ştiinţe politice la această universitate unde predă şi Sorina Soare, absolventă a FSPUB. S-a încheiat astfel un ciclu generaţional cel puţin: cei care au început să predea ştiinţe politice la mijlocul anilor ‘90 au contribuit la crearea unei generaţii de profesionişti care educă în prezent o altă generaţie de profesionişti, născuţi în jurul anilor 2000. Din acest motiv, este într-adevăr momentul să ne întrebăm de unde am pornit, ce se întâmplă în prezent şi care sunt provocările viitorului.

BIBLIOGRAFIE

ASH, Timothy Garton, Homelands: A personal history of Europe, Bodley Head, 2023.

BUZOGÁNY, Aron; Ramona COMAN; Francisco DE ARAUJO VASQUEZ, „Institutionalization, professionalization, and internationalization of Romanian political science”, in Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. XXI, no.2/2021, pp. 301-323.

DRAGOMAN, Dragoș; Bogdan GHEORGHITA, „Structuring political science in Romania: A brief overview”, in Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. XXI, no.2/2021, pp. 287-300;

LOVINESCU, Monica, La apa Vavilonului, Humanitas, Bucureşti, 2023; Etica neuitării, Humanitas, Bucureşti, 2023.

TISMĂNEANU, Vladimir, Noua stângă şi Şcoala de la Frankfurt, Editura Politică, Bucureşti, 1976.

[1] Timothy Garton ASH, Homelands: A personal history of Europe, Bodley Head, 2023.

[2] Vladimir TISMĂNEANU, Noua stângă şi Şcoala de la Frankfurt, Editura Politică, Bucureşti, 1976.

[3] Vezi Monica LOVINESCU, La apa Vavilonului, Humanitas, Bucureşti, 2023; Etica neuitării, Humanitas, Bucureşti, 2023.

[4] Dragoş DRAGOMAN, Bogdan GHEORGHITA, „Structuring political science in Romania: A brief overview”, in Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. XXI, no.2/2021, pp. 287-300; Buzogany ARON, Ramona Coman, Francisco DE ARAUJO VASQUEZ, „Institutionalization, professionalization, and internationalization of Romanian political science”, in Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. XXI, no.2/2021, pp. 301-323.