Evoluție sau involuție parlamentară. Analiză comparativă a Parlamentului României după Marea Unire și a celui actual

(Parliamentary evolution or involution. Comparative analysis

of the Parliament of Romania after the Great Union

and the current one)

Dacian VASINCU

Abstract: The present study is a brief analysis of the evolution of Romanian parliamentarism, starting from the organization and the political impact of the first Parliament of the Great Romania after the end of the First World War and the national reunification. Using the comparative technique and the SWOT diagnostic analysis I will try to have a comparison between what was 100 years ago and what happens according to the current Legislative structure of the 2016-2020 mandate. The main premises of the article are based on the political configuration after the First World War, a brief history of the realities of that time and the impact of the decisions of those years on future generations. The justification of these premises is also evidenced by the data taken from the reality of then and now.

The conclusions of the article will take into consideration the interpretation given by the diagnostic analyzes used, in order to highlight the evolution or the involution of the objectives of the political class in the last one hundred years.

Keywords: parliamentary parties, The Great Union of Romania, SWOT diagnostic analysis, parliamentarism, the first parliamentary elections.

Organizarea primului Parlament al României Mari

Sistemul electoral imprimat de Constituţia de la 1866 avea în centru votul censitar, ce asigura dominaţia claselor privilegiate, în special şi în contextul ,,creşterii ponderii econo­mice şi a rolului social al burgheziei”¹. Însă alegerile parlamentare din 1919 au fost precursoarele lansării refor­melor politice, economice și admini­stra­tive, îndeosebi votul universal și reforma agrară, care au determinat schimbări vizibile în mentalul colectiv al populației, stimulând participarea publică la acțiunile politice. După ele, pluralismul politic a căpătat o deosebită amploare, iar în deceniile interbelice, care au cunoscut atât perioade de stabilitate politică, cât şi de instabilitate, s-au cristalizat noi doctrine politice, care au acoperit întregul spectru politic, de la extrema stângă la extrema dreaptă. Este și perioada în care unele partide tradi­ţionale au părăsit arena politică.

Principalele partide care vor activa în primul Parlament al României Mari vor pune amprenta ideologică a for­mării noului cadru al parlamenta­rismului interbelic. O primă urmare a reformelor de după război şi a creării României Mari a constituit-o diversi­ficarea vieţii politice, fragmentarea spectrului politic, până atunci stabil şi dominat de numai două partide politice, cel Conservator (constituit în 1871) şi cel Liberal (1875). Partidul Conservator, ale cărui merite în constituirea României moderne sunt de necontestat, s-a dezintegrat îndată după efectuarea reformei agrare şi adoptarea votului universal. Guvernul filogerman al lui Al. Marghiloman a căzut după intrarea României în război. Sub preşedinţia lui Take Ionescu, conservatorii vor reveni o dată la putere, dar numai pentru 30 de zile (1922), dispărând apoi cu totul din viaţa politică a ţării. La alegerile din 1919, Partidul Conservator a obţinut 3,89% din voturi (16 mandate), la cele din 1920 numai 2,82% (4 mandate), iar în 1922 nu a reuşit să obţină nici un mandat în Parlament.

Partidul Național-Liberal a con­tinuat să joace un important rol politic, reprezentând în practică cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Liberalii au condus neîntrerupt din 1914 până în 1919 (cu o scurtă întrerupere între martie-noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale europene, au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal. După o scurtă perioadă de organizare și extindere în teritoriile alipite, liberalii s-au reîntors la putere, cârmuind cu autoritate între 1922 și 1928 (cu o întrerupere între martie 1926 şi iunie 1927) şi între 1933 și 1937. Perioada 1922-1926 a fost epoca celor mai mari succese liberale, guvernul lui I.I.C. Brătianu rezolvând cu pricepere problemele dificile ale organizării noului stat întregit, ale unificării celor patru regiuni atât din punct de vedere administrativ, cât și legislativ.

Partidul Național-Țărănesc a fost principalul partid de opoziţie al perioadei interbelice. El a fost creat în 1926, prin fuzionarea Partidului Naţional Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, cu Partidul Ţărănesc, înfiinţat de Ion Mihalache în Vechiul Regat (1918). Deşi aveau o bază socială mult mai largă decât liberalii, naţional-ţărăniştii nu au guvernat decât foarte puţin, între 1928 și 1931 şi între 1932 și 1933, nereuşind să se impună ca un autentic şi eficient partid de guvernământ. Condus de lideri formați în mediul austro-ungar din punctul de vedere al reperelor morale și comportamentale, dar lipsiţi de abilitatea şi supleţea politică a liberalilor, ţărăniştii au făcut mai multe greşeli tactice, cum ar fi acceptarea revenirii în ţară a principelui Carol (1930) sau „alianţa” electorală cu Mișcarea Legionară (1937).

       Alegerile pentru primul Parlament al României Mari au avut loc în noiembrie 1919. Au fost aleși 560 de deputaţi şi senatori. Partidul Naţional din Transilvania a obţinut cele mai multe mandate (169), urmat de gruparea politică țărănistă (Partidul Țărănesc împreună cu Partidul Țărănesc din Basarabia), care a obținut aproape un sfert dintre locurile parlamentare, și de național-liberali.

Alegerile din 1919 s-au desfăşurat în baza a trei legi electorale. Prima a fost publicată în 16 mai 1918 şi a înlocuit principiul „votului censitar” cu cel al „votului universal”. Primul articol al legii spunea că „toţi cetăţenii români majori vor alege prin vot obştesc obligatoriu, egal, direct şi secret”. Trebuie să subliniem faptul că dreptul la vot îl aveau doar bărbaţii, femeile fiind exceptate de la exer­citarea acestuia. Votul universal a rămas la nivel de deziderat, urmând a dobândi consistenţă începând cu revizuirea constituţională din 20 iulie 1917, când legea modificatoare a art. 57 din Constituţie a consfinţit, numai pentru deputaţi, faptul că aceştia puteau fi aleşi de cetăţenii români majori prin vot universal, egal, secret, direct şi obligatoriu pe baza repre­zentării proporţionale.

Autorităţile au constatat ulterior o mare încurcătură: legea era valabilă doar în Vechiul Regat şi în Basarabia. Situaţia s-a îndreptat în august 1919, când s-a publicat câte o lege electorală pentru Transilvania, respectiv Bucovina. Din lucrarea Modernizarea sistemului electoral din România (1866-1937), semnată de Sorin Radu, aflăm că decretul-lege care cuprindea dispoziţii privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat în Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş impunea scrutinul majoritar. Alegerile urmau să fie orga­nizate în circumscripţii uninominale din care provenea cea mai mare parte a celor 205 deputaţi şi 86 de senatori. Mai aflăm că reprezentarea propor­ţională era admisă, prin excepţie, în cazul oraşelor municipii: Arad, Oradea, Cluj-Napoca şi Timişoara, din care proveneau câte doi deputaţi. „Competiţia electorală a antrenat un număr de 25 de partide şi partiduleţe politice. Printre formaţiunile care au contat în ochii alegătorilor s-au numărat Partidul Naţional Liberal, Partidul Conservator, Partidul Naţional din Transilvania, Partidul Ţărănesc din Basarabia, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Poporului şi gruparea politică creată de marele istoric Nicolae Iorga”, notează Grigore Toloacă.

Cronologic, evenimentele electo­rale au decurs astfel: pe 2 octombrie 1919, la zece luni de la actul istoric de la 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand a semnat decretul de convocare a alegerilor pentru Adunarea Deputaților și a Senatului, la care erau chemați să participe, pentru prima oară împreună, locuitorii Vechiului Regat al României, ai Basarabiei, ai Bucovinei și ai Transilvaniei. Misiunea lor era aceea de a alege Parlamentul Marii Uniri și, prin aceasta, de a pune bazele politice ale noii organizări statale. Scrutinul, primul bazat pe principiul votului universal, s-a desfășurat în prima de­cadă a lunii noiembrie 1919: în zilele de 2, 3 și 4 noiembrie pentru alegerea Adunării Deputaților și în zilele de 7, 8 și 9 noiembrie pentru alegerea Senatului².

Rezultatele au adus o mare sa­tisfacţie alegătorilor din Ardeal. Partidul Naţional din Transilvania a obţinut cele mai multe mandate în noul parlament al ţări: 169. Pe listă urmau liberalii cu 100 de mandate, iorghiştii cu 18, conservatorii cu 13 și socialiștii cu 7. Restul mandatelor le-au revenit celorlalte grupări politice participante la alegerile din 1919.

Cum nici una dintre formaţiunile politice nu a obţinut majoritatea de 50% plus unu, era nevoie de o coaliţie de partide care să formeze majoritatea necesară. „Târguielile” au durat până la mijlocul lunii decembrie 1919, când s-a format primul guvern al României Mari. În fruntea executivului era tran­silvăneanul Alexandru Vaida-Voevod. În perioada în care prim-ministrul a participat la Conferinţa de Pace de la Paris, interimatul la Guvern a fost asigurat tot de un transilvănean, Ştefan Ciceo Pop. Portofoliul Lucrărilor Publice a fost ocupat de un alt ardelean, Octavian Goga³. La 25 no­iembrie, s-a încheiat un acord de co­laborare între Partidul Național, Partidul Țărănesc, Partidul Naționalist-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina și Partidul Țărănesc din Basarabia pentru constituirea unui bloc parlamentar.

La 20 noiembrie 1919, la Ateneul Român (Palatul Adunării Deputaţilor se afla în renovare), își începea lucrările primul Parlament al României de după Marea Unire. Fastul şi solemnitatea au fost pe măsură. „Lucrările legislativului au debutat, conform cutumei încetăţenite, în prezenţa regelui Ferdinand, care a citit obişnuitul mesaj. De data aceasta, se înţelege, cu conotaţii speciale. Printre parlamentarii din primele rânduri din sală se aflau şi dintre cei veniţi din Transilvania: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Ştefan Ciceo Pop, M. Popovici, Sever Dan, Sever Bocu, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu. Pe toţi îi unise lupta activă pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru Unirea cu ţara”, scrie Grigore Toloacă în revista Dacoromania.

Guvernul a căzut însă în martie 1920,  în urma eșecului proiectului de lege agrară prezentat regelui Ferdinand și a încheierii unui acord între Ion I.C. Brătianu, liderul Partidului Național Liberal, și Alexandru Averescu, conducătorul Ligii Poporului (care a devenit Partidul Poporului), acesta din urmă fiind solicitat să formeze noul guvern. Astfel, după demiterea guvernului condus de Alexandru Vaida Voevod, Regele Ferdinand a semnat decretul dizolvării Corpurilor Legiuitoare și a convocat corpul electoral pentru noi alegeri în zilele de 25-27 mai, pentru alegerea deputa­ților, și în 30-31 mai, pentru senatori. La alegerile din mai 1920, Partidul Național nu a obținut decât 27 de mandate în Adunarea Deputaților,  Partidul Poporului reușind să valo­rifice calitatea de partid de guvernare și să obțină majoritatea, cu 206 mandate.

Analiză SWOT a importanței mandatului parlamentar 1919-1920

Așa cum reiese din cele arătate mai sus, primele alegeri parlamentare și constituirea primului Parlament al României Mari au reprezentat un progres, prin aplicarea unei legislații relativ noi, inclusiv votul universal acordat doar bărbaților, precum și prin reformele instituționale parțial dema­rate încă din 1918. Pentru înțelegerea efectului primelor alegeri după Marea Unire și a activității parlamentare în mandatul 1919-1920, am recurs la tehnica de diagnosticare metodologică SWOT.

1. Puncte slabe:

– neînțelegerile politice cauzate de viziunile ideologice și de influența externă dintre parlamentarii proveniți din Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureș și Basarabia și cei din Vechiul Regat;

– lipsa de integrare și centralizare a actelor normative care ar fi trebuit să definitiveze recunoașterea tuturor pro­vinciilor românești ca parte juridică a României Mari (fapt finalizat ulterior, în perioada 1921-1922);

– eterogenitatea componenței Parlamentului și absența unui prag electoral, fapt ce producea periodic tensiuni în promovarea deciziilor parlamentare;

– orgoliile parlamentarilor cu ex­pe­riență proveniți din rândul conser­va­torilor, liberalilor și țărăniștilor/so­cialiștilor care nu susțineau cu know-how-ul lor demersurile parlamen­ta­rilor noi.

2. Puncte tari:

– aportul decizional al Regelui Ferdinand în dorința de a monitoriza simbolic gestionarea activității primu­lui an parlamentar;

– efervescența și entuziasmul pa­triotic al parlamentarilor din Legislativ, cu speranțe în desăvârșirea aplicării actului Marii Uniri;

– politicieni cu experiență deci­zională, specialiști din diverse do­menii de activitate (militari, avocați, ingineri, doctori), proveniți din funcții de conducere sau de administrație de la nivelul Imperiului Austro-Ungar, al Imperiului țarist și al vechiului Regat al României;

– profesioniști și tehnicieni care înțelegeau necesitatea formării unui corp de specialiști necesari noului Parlament al României;

– inițierea și adoptarea rapidă a actelor de recunoaștere a Unirii provinciilor istorice cu țara-mamă, precum și a primelor acte privind votul universal, reforma agrară și reformele instituționale (armata, învățământul, primele programe de ajutor social);

– se decid prin legi și se dezbat propuneri legislative privind centra­lizarea principalelor active financiare și instrumente de creditare din Transilvania și Bucovina (aflate până în anul 1919 sub controlul autorităților maghiare, austriece și al diverșilor intermediari financiari) cu cele din Vechiul Regat, sub apanajul Băncii Naționale a României;

– activitate parțial voluntară (nu exista încă aplicat formal conceptul de „remunerație parlamentară”) și voca­țională, precum și un program pre­lungit al ședințelor de dezbatere a inițiativelor legislative necesare uniformizării legislației naționale.

3. Oportunități:

– declarația Regelui Ferdinand privind reforma agrară, motivantă pentru populația din mediul rural (țărănimea și micii producători agricoli);

– Conferința de Pace de la Paris și Războiul Civil din Rusia;

– noua geopolitică europeană favo­rabilă formării noilor state naționale sau recuperării teritoriilor pierdute: Polonia, Ceho-Slovacia, Iugoslavia și Italia;

– tensiunile sociale din statele aparținând vechilor imperii (Ungaria, Germania, Austria) favorizau for­marea unor alianțe militaro-diplo­matice de control asupra acestor țări pentru preîntâmpinarea unor atacuri asupra României, Poloniei, Ceho-Slovaciei, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (devenit Iugoslavia).

4. Amenințări

– pretențiile Rusiei Sovietice și nerecunoașterea alipirii Basarabiei la România;

– creșterea amenințătoare a comu­nismului și fascismului în Europa;

– apariția pe cenușa fostelor imperii a unor noi state totalitare și dictatoriale: Ungaria comunistă a lui Béla Kun, Italia lui Mussolini, zorii nazismului în Germania;

– repercusiunile războiului asupra situației economiei globale și prefigu­rarea marii crize din 1929-1933.

Pe scurt, prin această analiză se pot identifica elementele privind im­portanța primului Parlament al României Mari, iar interpretarea acestei metode o vom detalia în comparație cu parlamentarismul actual.

Evoluția realității parlamentare din 2016 până în prezent

Legislativul românesc a cunoscut după 1989 o serie de schimbări, cele mai importante înregistrându-se după introducerea, în 2008, a votului uninominal și revenirea, în 2016, la votul pe liste. Puterea decizională a parlamentarilor români – mai precis, influențată de transferul de la votul pe listă (dominat absolut de decizia conducerii partidelor politice) – la sistemul de vot uninominal. Aceasta a reprezentat o tranziție de la hegemonia decizională centralizată a partidelor politice la forţa locală a respectivelor formaţiuni (vot ce a reprezentat o tranziţie neînțeleasă și greșit aplicată). Această delegare a fost parțial înlocuită începând cu anul 2016, cu o „reinventare” a vechiului sistem al votului pe listă, fapt ce demonstrează adaptabilitatea sistemului parlamentar la ambițiile politice creionate după 1990 (comparativ cu sistemul aplicat după Marea Unire, când organizarea tipului de scrutin electoral a rămas neschimbat timp de 20 de ani).

Pentru înțelegerea analizei diagnostice pe care o voi realiza, trebuie să ținem cont de evoluția elitei politice postdecembriste, precizând etapele de modificare a mentalului politic parlamentar. Între 1990 și 2000, elita parlamentară era formată atât din indivizi formați în perioada interbelică (mă refer la seniorii partidelor istorice), cât și din cei formați în comunism. Acest fapt a condus la rezultate neașteptate pentru societatea românească: fenomenul Piața Universității, mineriadele, colapsul/distrugerea asistată a marii industrii sectoriale, disponibilizările din sectorul economic, primele fapte mari de corupție din domeniul bancar, jocul piramidal CARITAS, afacerea FNI etc. Între 2000 și 2012, elita parlamentară s-a împărțit dihotomic între stânga și dreapta, între oligarhi și „apărătorii dreptății”, mai precis între cea cu metehne neocomuniste, dar îmbrăcată în forme de comunicare democratică și cea care înțelegea nemulțumirile maselor și încerca democratizarea și parcurgerea etapelor spre statul de drept, descentralizare administrativă și diminuarea corupției la nivelul puterilor locale și centrale. Între 2012 și 2016, și-a făcut apariția o nouă serie de politicieni, cu putere politică limitată față de cea deja existentă, care au intrat în contradicție cu comportamentul rudimentar și constant al parlamentarilor apăruți imediat după revoluție. Acești „lupi tineri” sunt împărțiți în două categorii: una adeptă a interesului personal, cu dorința de a avea acces la toate palierele decizionale, și alta, formată din cei aflați sub influența școlarizării vest-europene sau americane, care combină interesul personal cu cel de grup, cu o viziune politică raționalistă, fără sentimentalismele politice existente în trecut⁴. Această a doua grupare a elitei parlamentare s-a epuizat după alegerile parlamentare din decembrie 2016, când a devenit dominantă elita caracterizată de un pragmatism cu obiective pe termen scurt și mediu, ce a optat pentru control centralizat al instituțiilor, în special al celor judiciare, bagatelizarea conceptului de corupție, reașezarea geopolitică a României în contextul conflictelor regionale (prin acțiuni de apropiere fie de Occident, fie de Rusia sau, mai nou, de Israel), cu riscul eliminării variantelor de compromis. Cele evidențiate fac subiectul urmă­toarei analize diagnostice care va identifica evoluția sau involuția ca­drului decizional legislativ din 2016 până în prezent.

1. Puncte slabe:

– autosuficiența organizatorică, cu comportamente specifice începutului anilor ‘90;

– perpetuarea unui clientelism la nivelul aparatului de specialitate al celor două Camere;

– demotivarea funcționarilor pu­blici parlamentari performanți prin limitarea activităților de tip manage­ment prin obiective (fără interes partizan);

– creșterea numerică a funcționa­rilor politici pe posturi de funcție publică, având un rol de etatizare a deciziilor parlamentare în favoarea unei singure formațiuni politice;

– scăderea gradului de eficiență a activităților parlamentare și subordo­narea deciziilor monopolitice și guvernamentale;

– stereotipie a acțiunilor parlamen­tare și lipsa fondului proiectelor legislative (propuneri legislative, in­ter­pelări etc.), în contrast cu cantitatea de formă a acestora;

– transparență de fațadă a formelor de control parlamentar, în special etatizarea comisiilor de anchetă parla­mentară privind monitorizarea acti­vităților instituțiilor publice și de siguranță națională.

2. Puncte tari

– existența unor politicieni cu experiență parlamentară ce reprezintă echilibrul unor valori instituționale;

– continuitatea unor metode de lucru tipice și cu rezultate în aplicarea procedurilor parlamentare (etapele și formele procedurii legislative);

– informatizarea activității parla­mentare și dinamizarea organizării de tip electronic la nivelul structurii de conducere și de execuție a Parlamentului României;

– menținerea unei ierarhizări parla­mentare, prin compromis transpar­tinic, în scopul echilibrării deciziilor legislative asupra domeniilor de interes public (de exemplu, dezbaterea proiectelor de acte normative din domeniul justiției, dezbaterea pro­iectului legii bugetului de stat conform procedurilor constituționale din 2001, proiectele și strategiile privind PIB-ul în domeniul educației, militar etc.);

– păstrarea unei aparențe institu­ționale cu efecte pozitive în raportul guvernare-opoziție parlamentară.

3. Oportunități

– 2019 – facilitățile oferite din per­spectiva conducerii Consiliului UE;

– clarificarea unor orientări legisla­tive și identitare cu privire la aplicarea aquis-ului european în contextul Președinției Consiliului UE;

– platformele de e-guvernare și social-media pentru dezbaterea și creșterea gradului de interes public privind politicile și procedurile parla­mentare;

– evoluția tehnologiilor inovatoare, la nivel global, în domeniul mediati­zării actului parlamentar;

– apariția unor oportunități de identificare a unor forme de creștere a interesului opiniei publice, prin crearea de conferințe online între aleși și alegători.

4. Amenințări

– dezamăgire și nemulțumire a unei categorii mari din electorat (peste 70%, conform ultimelor sondaje publice) față de efectele deciziilor parlamentare asupra politicilor publice naționale (educație, sănătate, sistem de pensii și salarizare);

– contextul internațional în con­tinuă schimbare (alegerile europar­lamentare de la nivelul Europei, alegerile parlamentare din Republica Moldova, alegerile parțiale sau parla­mentare din diferite state europene și asiatice), schimbarea raportului de forțe din Orientul Apropiat, creșterea naționalismului și extremismului la nivelul parlamentelor din statele UE;

– interesele unor regionalizări etnice sub forma autonomiei terito­riale, susținute din Ungaria și Rusia, pe fondul unei lipse de reacție legislativă din partea Parlamentului României;

– existența unei potențiale noi crize economice cu diverse efecte la nivelul țărilor membre ale Uniunii Europene, dar și cu efecte instituționale, inclusiv la nivelul activității Parlamentului României.

Concluzii

Prin cele două scurte analize SWOT se poate observa evoluția pozitivă sau negativă (depinde de interpretarea fiecăruia) a clasei poli­tice parlamentare românești atunci când au fost într-un moment de cotitură istorică. Adaptabilitatea ideologică, polarizarea între două sau trei curente de opinie politică reprezintă asemănări privind tipologia primilor parlamentari după Marea Unire și aleșii actuali.

Apariția unor noi forțe parlamen­tare ca efect al războiului și reîntregirii naționale (Partidul Național din Transilvania și formațiunile aliate din Bucovina și Basarabia, precum și Liga/Partidul Poporului a genera­lului/mareșalului Averescu) poate fi corelată doar ca forță electorală, și nu ideologic cu ce se întâmplă aproape 100 de ani mai târziu, în decembrie 2016, când se cristalizează „brandul” Uniunea Salvați România (USR), precum și oportunismul liberalilor lui Călin Popescu Tăriceanu, care înființează ALDE asemănător doar ca formă a adaptabilității Partidului Conservator al lui Take Ionescu.

Dar, ca lecție de istorie neînvățată, la fel ca în anii 1919-1920, și în România perioadei 2016-2019 intere­sele politice de moment vor fi penalizate de evoluția electorală a societății (Partidul Conservator își joacă ultimele cărți decizionale până în 1922, iar ALDE, care nu intră în Parlamentul European în urma ale­gerilor din mai 2019, caută o soluție de compromis în alianța cu Partidul Pro-România), iar cei care gestionează guvernarea la fel ca atunci și acum vor pierde parlamentarele. Partidul Național Liberal demonstrează stabili­tatea tradiției istorice, supraviețuind și adaptându-se decizional în 1919 la fel ca în perioada 2016-2019.

Totuși, se poate „diagnostica” faptul că diferențele de valori, interese naționale și ideologii politice aplicate public sunt mari între actorii politici din Parlamentul României al anilor 1919-1920 și de după 2016. Interesele naționale, o strategie de țară (proiect de țară) clar asumată de toate forma­țiunile politice reprezentate în Legislativul României Mari sunt deasupra intereselor personale, pro­vin­ciale, chiar dacă au loc anumite tensiuni. Rolul de arbitru politic al Casei Regale, precum și abilitatea politicienilor experimentați, cum ar fi Ionel Brătianu, Take Ionescu sau mareșalul Alexandru Averescu, dublată de simțul patriotico-pragmatic al celor veniți din zona austro-ungară, ca Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Ion Nistor, sau tradițional-naționalistă din Basarabia (Daniel Ciugureanu, Ion Buzdugan sau Ion Inculeț) vor constitui avantajele echilibrului politic și social-economic al puterii care va da stabilitatea și bunăstarea existenței noului stat.

Spre deosebire de acei ani ai reîn­ce­putului parlamentarismului românesc, unde haosul instituțional putea fi inerent după un război dramatic și costisitor pentru România, în Legislativul actual grupurile de interese personale reprezintă un pericol. Din 2016 până astăzi, la nivel parlamentar nu se poate vorbi de un proiect de țară, comparativ cu 1919-1920, când în primul mandat parlamentar s-au reglat juridico-constituțional actele de unire din cursul anului 1918 și s-au stabilit reformele structurale de bază care au efecte până în ziua de astăzi.

Dacă din 2016 până în 2019 principalele obiective parlamentare ale celui mai mare partid politic, Partidul Social Democrat (PSD), au fost le­gate, în principal, doar de modificarea legilor penale privind infracțiunile săvârșite de o serie de actori politici, dublate de acțiuni de imagine de tipul creșterilor nesuste­nabile de salarii și pensii în sistemul public, acum 100 de ani, reformele instituționale, cum ar fi reformele agrară, electorală, chiar și educațională au fost de fond, având susținerea întregului sistem politic de atunci. Paralela dintre cele două le­gislative demonstrează o pantă invo­lutivă pe scara istoriei a rolului politic al parlamentarilor din perspectiva vocației de aleși reali ai interesului național, diferențele de percepere a valorilor societății și principiilor politice fiind radical diferite.

Note

[1] Tudor Drăganu (1998), Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, vol. I, p. 366.

2 Autoritatea Electorală Permanentă – 1919. Primele alegeri parlamentare din România, Editura Monitorul Oficial al României R.A., București, 2019

3 Nicu NEAG „Primul parlament din istoria României Mari. Ardealul a avut un număr uriaş de reprezentanţi: 169 de senatori şi deputaţi”, Adevărul, 26.02.2016, https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/ primul-parlament-istoria-romaniei-mari-ardealul-avut-numar-urias-reprezentanti-169-senatori-deputati-1_56cc26e85ab6550cb81d0ec4/index.html.

4 Dacian Vasincu, „Votul uninominal parlamentar din perspectiva evoluției alegerilor parlamentare din 2008 și 2012 – analiză asupra profilului socio-electoral al parlamentarului actual”, Punctul critic, nr. 02 (12)/2014.

Bibliografie

Autoritatea Electorală Permanentă – 1919. Primele alegeri parlamentare din România, Editura Monitorul Oficial al României, București, 2019.

DRĂGANU, Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, vol. I, Bucureşti, 1998.

NEAG, Nicu, „Primul parlament din istoria României Mari. Ardealul a avut un număr uriaş de reprezentanţi: 169 de senatori şi deputaţi”, Adevărul, 2016.

VASINCU, Dacian, „Alegerile parlamentare din 2016 – o altă etapă din viața politică actuală”, Expert electoral nr. 1 (14)/2017, editat de Autoritatea Electorală Permanentă, Editura Monitorul Oficial al României, 2017.

VASINCU, Dacian, „Votul uninominal parlamentar din perspectiva evoluției alegerilor parlamentare din 2008 și 2012 – analiză asupra profilului socio-electoral al parlamentarului actual”, Punctul critic, nr. 2 (12)/2014.