Extinderea proiectului comunitar ca dialectică a suveranităților: dimensiuni, limite, perspective (II)

(The extension of the community project as dialectics of sovereignty: dimensions, limitations, perspectives II)

Emanuel COPILAȘ

Abstract. The second part of this essay is focused on the developments experienced by the European project at the end of the Cold War: a new political and economic impetus, along with the opportunities and impediments created by the perspective of the new East European democracies becoming member states. It ends with a discussion of the ‘dialectics of sovereignty’ (taking place between governments and communitary institutions), insisting on its undiserable present asymmetry and the perspectives of overcoming it. However, this ‘dialectics of soverignity’ is doubled by a more profound dialectics, taking place between citizens and governments or citizens and the EU institutions. This latter dialectics is less and less reciprocal. In other words, the political and social inequalities threaten to undermine the European construction by alienating it with regard to member states and also to its citizens. Therefore, to paraphrase Andre Malraux, the Europe of the 21^st century will be more social than market oriented or will not be at all.

Keywords: European Single Act, Maastricht Treaty, inequalities, opportunities, prospects

Vectorul sudic. „Momentul refondator”

„Euroscleroza” nu a descurajat aplicații din partea statelor sud-europene. Întocmai ca Europa de Est astăzi, Europa de Sud furniza în acea perioadă mână de lucru ieftină statelor semnatare ale tratatelor de la Roma, bogate și prospere. Pentru a minimaliza exodul mâinii de lucru calificate înspre nord, sau cel puțin pentru a primi anumite compensații în schimb și pentru a-și moderniza economiile, aceste state (în special Spania și Portugalia) au ajuns la concluzia că trebuie să devină parte a CE. Grecia își re-afirmă intenția de a deveni membră a CE în 1975, Spania și Portugalia patru ani mai târziu. Toate cele trei state demaraseră acorduri de pre-aderare în 1962 dar, din motive politice și economice, au fost tratate cu neîncredere. Economia rurală a Greciei nu prezenta un interes major pentru CE, iar junta militară care a preluat puterea prin lovitură de stat în 1967 a înghețat practic negocierile. În 1974, când a fost reinstaurat un guvern civil, Grecia a anunțat încă o dată că își propună să devină membru cu drepturi depline al CE. Comisia a temporizat elanul grec, susținând că din punct de vedere democratic, pe lângă carențele economice, țara nu era încă suficient de consolidată. Atena a răspuns inteligent, subliniind că tocmai integrarea în proiectul comunitar va propulsa rezolvarea acestor minusuri, prevenind și o posibilă resurgență autoritară. Comisia nu a fost convinsă. Consiliul, în schimb, a acceptat candidatura Greciei, aceasta devenind membră a CE în 1981.

La fel, Spania și Portugalia erau subdezvoltate economic în raport cu standardele comunitare și fuseseră conduse de regimuri autoritare din perioada postbelică până la jumătatea nailor 1970 (Franco, Salazar). Deși au existat temeri că, împreună, vor alcătui un „bloc iberic” pentru a balansa influența membrilor fondatori, acestea sau dovedit lipsite de acoperire. Întocmai ca Grecia, Spania și Portugalia, deși au fost admise de abia în 1986, s-au numărat printre cei mai de încredere suporteri ai avansării integrării[1].

Anii 1980 nu păreau să fie martorii unei impresionante relansări a construcției europene. Dimpotrivă, odată cu preluarea președenției Statelor Unite de către Ronald Reagan, tensiunile transatlantice crescuseră exponențial. După apariția sindicatului Solidaritatea în Polonia, Washington-ul a impus sancțiuni comerciale Moscovei pentru a preveni o nouă „primăvară de la Praga”. Bruxelles-ul nu a fost însă deloc mulțumit de solidaritatea pe care trebuia să o manifeste cu partenerul american: se reflecta negativ asupra comerțului cu partenerul sovietic, ajuns la un nivel încurajator[2]. Inițiativa de Apărare Strategică lansată de președintele Reagan ca urmare a reluării ofensivei politice, economice și mediatice a Statelor Unite împotriva Uniunii Sovietice contraria CE. Europa prosperase economic în deceniul precedent tocmai datorită detensionării climatului internațional în urma acordurilor de la Helsinki din 1975; acum se vedea nevoită să renunțe la urmărirea propriilor interese în favoare unei alianțe politice pe care o considera tot mai incomodă și vetustă. Parteneriatul transatlantic s-a complicat suplimentar atunci când Marea Britanie condusă de Margaret Tatcher începe să dea impresia că își neglijează obligațiile comunitare în favoarea întăririi legăturilor cu Statele Unite[3].

Într-o lume tot mai nesigură și mai agresivă, statele semnatare al tratatelor de la Roma consideră că a sosit momentul transformării CE într-o forță motrică globală. Un astfel de deznodământ nu putea fi însă atins decât printr-o voință politică sinergică, una pe care Europa o cam uitase începând cu jumătatea anilor 1960, atunci când fusese nevoită să revină la o formulă interguvernamentală datorită criticilor Franței gaulliste la adresa amplificării puterilor decizionale ale Comisiei. Actul Unic European (AUE), semnat în 1986 și intrat în vigoare un an mai târziu, este tocmai expresia unei astfel de voințe.

Supranumit și „momentul refondator”, AUE aduce în prim plan o serie de măsuri menite să revigoreze procesul de integrare și să ofere construcției europene atât de necesara dimensiune politică. Pe scurt, s-a stabilit ca țel major definitivarea pieței interne până în anul 1992; urmau să fie abrogate și ultimele bariere tarifare. În continuare, sunt comunitarizate noi tipuri de politici: sociale, economice, tehnologice și ecologice. Rolul PE este augmentat prin introducerea „procedurii de cooperare”, iar votul majoritar calificat se extinde în majoritatea domeniilor care țin de competența CE. Rolul Parlamentului crește și prin introducerea așa numitei „proceduri a consimțământului”, prin care acesta se putea pronunța, prin majoritate absolută, referitor la acceptarea de noi membri în CE, respectiv acorduri ale Comunității cu terțe state. CPE, care peste câțiva ani va fi comunitarizată prin intermediul tratatului de la Maastricht, capătă o bază legală. La fel și Consiliul European, deși acesta fusese recunoscut oficial un deceniu mai devreme. În sfârșit, competențele CJ sunt la rândul lor sporite[4]. Europa comunitară era mai decisă ca niciodată să își depășească statutul de produs și în același timp de victimă a Războiului Rece.

După Războiul Rece: reforme instituționale și noi valuri de extindere

Noua paradigmă geopolitică apărută după colapsul comunismului est-european și, puțin mai târziu, a celui sovietic, a făcut practic necesară o reformă radicală a Comunității. Odată cu reunificarea Germaniei, presiunile pentru o mai puternică integrare în vederea circumscrierii politice a colosului economic renăscut sunt tot mai ample. Conștientizând anxietățile istorice ale vecinilor în privința unei Germanii reîntregite, liderii de la Berlin sunt de acord cu propunerea Franței de a demara discuțiile pentru crearea unei Bănci Centrale Europene, arhitectura instituțională a viitoarei unificări monetare. Decalajul economic între Paris și Berlin amplificându-se după căderea zidului Berlinului și fuzionarea celor sou state germane, Franța a încercat să își securizeze poziția în cadrul comunității în acest fel. Germania a acceptat, condiția fiind ca reformele să nu îi obstrucționeze ascensiunea conomică[5]. Ceea ce s-a și întâmplat, de altfel. În continuare, parteneriatul transatlantic, deja pus la încercare în timpul Războiului Rece și condiționat într-o măsură deloc neglijabilă de către acesta, se cerea reinventat. Dar pe ce coordonate? Europa comunitară solicita un nou rol internațional, oscilând între substitut al defunctei Uniuni Sovietice în echilibristica geopolitică globală, „pacificator regional” dispus să recurgă la intervenții umanitare și să medieze conflicte, un liant între Nordul bogat și Sudul sărac sau un actor cheie în economia mondială[6]. În afară de prima și penultima ipostază, putem afirma că  s-a indetificat, până la un anumit punct, cu toate celelalte.

Exista apoi spinoasa problemă a statelor din Est care, după trecerea la regimuri politice plurale și după numeroasele și diversele privațiuni suferite înainte de 1989, se simțeau mai europene ca niciodată. Comunitatea nu le putea abandona, deși incertitudinile legate capacitatea acestora de a se democratiza și a deveni economii stabie de piață erau ridicate chiar și la jumătatea anilor 1990[7]. Mai ales când planurile de dezvoltare a competitivității economice globale a Europei se potriveau atât de bine cu resursele și mâna de lucru ieftină din această regiune. Pe de altă parte, trebuie să echilibrăm balanța menționând că, industrial și agricol, aceste state nu se puteau compara cu Europa Occidentală; modelele comuniste autarhice sau semi-autarhice nu ar fi avut nicio șansă în fața abundenței și calității tehnologiei și a alimentelor produse în partea vestică a continentului. În plus, probleme poate și mai mari le reprezentau acum șomajul și inflația: statul autoritar comunist dispărând, nu mai exista nici stabilitatea financiară și locurile de muncă, oricât de modeste, pe care acesta le oferise. Pe scurt: decât necompetitiv economic și în afara Comunității, mai bine în interiorul ei, măcar pentru a o utiliza ca debușeu pentru milioanele de șomeri care nu mai aveau nicio perspectivă acasă. Beneficiile, dar și cele câteva indeniabile dezavantaje, au fost până la urmă reciproce.

Tratatul de la Maastricht, care instituie în 1992 Uniunea Europeană (UE), a fost conceput pentru a face față cât mai adecvat acestor noi și numeroase provocări. Structura comunitară se modifică, funcționând acum pe trei piloni. Primul încorporează tratatele fondatoare (cele semnate la Paris și Roma), renumindu-le simplu Comunitatea Europeană, al doilea se ocupă de Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), iar ultimul este centrat pe Justiție și Afaceri Interne (JAI). Propensiunea integraționistă este de-a dreptul impetuoasă deși, dintre cei trei piloni, doar primul este comunitarizat, funcționând deci în regim supranațional; în cadrul celorlalți doi piloni deciziile se iau în continuare în maniera interguvernamentală, deși deciziile importante se iau acum prin vot majoritar, nu unanimitate. Alte inovații pe care tratatul de la Maastricht le aduce sunt: creșterea rolului dreptului (acquis-ului) comunitar, importanța fundamentală acordată principiului subsidiarității (rezolvarea problemelor de orice natură la un nivel cât mai local posibil), stabilirea cetățeniei europene pentru toți rezidenții statelor membre, introducerea procedurii co-deciziei, prin care PE (care va beneficia de acum înainte de serviciile unui ombdusman) avea drept de veto în privința propunerilor legislative cu care nu era de acord, extinderea procedurii consimțământului, introdusă prin intermediul AUE, extinderea mandatului comisarilor de la patru la cinci ani, înființarea unui Comitet al Regiunilor pentru a remedia inegalitățile în ceea ce privește dezvoltarea economică a statelor membre, și mai ales a celor care urmau să devină membre, sporirea puterii CJ, care va avea de acum înainte dreptul să amendeze statele care nu respectă acquis-ul comunitar, definitivarea uniunii monetare, care va intra în vigoare începând cu 1999, posibilitatea de a acorda ajutor și de a consulta state aflate în faza de pre-aderare, respectiv reafirmarea intenției de a ameliora politica socială existentă la nivelul Uniunii[8].

Ambițios, demonstrând o încredere în sine a proiectului comunitar pe care nimeni nu ar fi anticipat-o un deceniu mai devreme, când se afirma chiar că integrarea și-a atins limitele[9] – Tratatul de la Maastricht și AUE, care l-a precedat și făcut posibil, denotă și altceva. Relansarea economică a Comunității se face cu un preț social, aceasta începând să funcționeze preponderent pentru piețe și tot mai puțin pentru cetățeni[10]. Astăzi, la peste două decenii de la semnarea tratatului care a înființat UE, tendința mai sus menționată este mai vizibilă ca niciodată. Numai că, așa cum s-a întâmplat în trecut, construcția europeană nu este nici pe departe încheiată și, mai important, are capacitatea de a-și depăși neajunsurile. Dar pentru a reuși acest lucru (și) în prezent, trebuie să ofere o autentică semnificație conceptului de cetățenie europeană[11], consolidându-l cu ajutorul unor drepturi sociale care îi sunt până la urmă indispensabile. Pentru ca liberalismul existent astăzi la nivelul UE să nu îi erodeze (în continuare) legitimitatea, acesta nu are altă alternativă decât să se democratizeze. Așa cum piețele nu înseamnă în absența cetățenilor nimic altceva decât oligarhie financiară, la fel de golită de sens este și cetățenia dacă nu este acompaniată de libertate, fie ea economică, politică, mediatică sau de conștiință.

Dar să revenim la UE și la metamorfozele pe care le experimenta la începutul anilor 1990. Pe lângă consolidarea procesului de integrare, Tratatul de la Maastricht pregătea instituțional și financiar terenul pentru aderarea statelor est-europene. Multe din acestea au intrat inițial în NATO, așa cum a fost și cazul României, fapt care relevă reminiscențe ale unei strategii de securitate încă tributară Războiului Rece, și anume circumscrierea politică, militară și, în noul context internațional, economică, a incomodului vecin de la răsărit. Dar nu se poate afirmă că aceste state s-au comportat ca niște actori pasivi, așteptând pur și simplu să intre în sfera de influență occidentală. Dimpotrivă, au creat la rândul lor foarte multe, aproape o sută de „forme mai mult sau mai puțin instituționalizate de cooperare”, dintre care grupul de la Visegrád (Polonia, Ungaria, și recent separatele Cehia, respectiv Slovacia) este probabil cel mai cunoscut. Rațiunile apariției acestei pletore organizaționale sunt atât externe, proximitatea structurilor occidentale, cât și interne: conștientizarea necesității extinderii priorităților regionale de către elitele est-europene[12].

Prin înființarea Comitetului Regiunilor și accentul pus pe politica regională și de coeziune, UE urmărea, pe lângă implementarea principiului subsidiarității, și facilitarea integrării, economice în primul rând, a statelor post-comuniste. Încă din 1989 a fost înființat PHARE (Poland and Hungary: Assistance for Restructuring their Economies), a cărui buget a crescut exponențial în următorii ani și care a ajuns să se adreseze tuturor potențialilor candidați din Europa de Est, nu numai celor doi menționați în titlu. PHARE,  considerat de unii autori drept un „plan Marshall pentru Europa Centrală și de Est”[13], a fost consolidat peste un deceniu, după tratatul de la Amsterdam, prin  SAPARD (Special Accession Programme for Agriculture and Rural Development), respectiv ISPA (Instrument for Structural Policies for Pre-Accession)[14]. Începând cu tratatul de la Lisabona, toate cele trei programe au fost reunite sub numele de IPA (Instrument for Pre-Accession Assistance).

Reunificarea Germaniei a însemnat, din perspectiva fostelor state comuniste est-europene, integrarea directă a defunctei Republici Democrate Germane în UE. Corelativ, ambițiile și așteptările acestora de a deveni membre cât mai curând posibil au fost încurajate. Numai că prețul economic pe care Berlinul l-a plătit pentru reunificare a fost uriaș, antrenând temeri în rândul statelor dezvoltate din UE. S-au conturat astfel două curente de opinie. Susținătorii „adâncirii” argumentau că Germania unită ridică noi probleme care nu pot fi rezolvate decât prin potențarea integrării și că „fără o politică externă, de securitate și de apărare comună, Comunitatea ar fi incapabilă să influențeze cursul evenimentelor în Europa de Est. Liderii francezi și italieni, ca și oficialii Comisiei, erau printre cei ce aduceau aceste argumente”. Ulterior, poziția Franței se va nuanța, președintele Jacques Chirac sprijinind ferm aderarea Poloniei. În contrapondere, partizanii extinderii erau de părere că excluderea statelor est-europene va lărgi carențele democratice pe care le posedă și va transforma integrarea într-un proces mult mai tardiv și costisitor decât era cazul. Marea Britanie punea problema în acești termeni, deloc dezinteresați, am putea adăuga, din moment ce avea nevoie de aliați în campania pe care o ducea împotriva integrării. Germania a încurajat ambele abordări. Disputa a fost tranșată prin compromisul „cercurilor concentrice”: recunoașterea unor nivele diferite de integrare care permiteau totodată începerea negocierilor de aderare cu „noile democrații”[15]. Gradual, pe măsură ce Bruxelles-ul înțelege mai bine dificultățile pe care le întâmpină statele post-comuniste în materie de adaptare economică, politică și juridică la standardele comunitare, abordările se modifică. Condiționalitatea politică, de exemplu, prin care statele candidate trebuiau să implementeze anumite tipuri de reforme pentru a primi în schimb sprijin financiar și know-how, va fi oarecum edulcorată, fără a fi însă și relativizată,  prin utilizarea principiului diferențierii, care recunoaște deosebirile structurale dintre statele fondatoare și noii aplicanți[16].

Extinderea era deci un proces mai complicat decât păruse în primă instanță. Tratatele de la Amsterdam, respectiv Nisa, semnate în 1997 și 2001, au fost centrate tocmai pe reafirmarea dorinței UE de a se deschide înspre noile democrații, pregătindu-le suplimentar pentru a face față dificultăților structurale pe care le vor întâmpina și care nu aveau să dispară odată cu obținerea calității de membru. În plus, cele două tratate brodau pe temele majore ale Maastricht-ului: atenuarea deficitului democratic, drepturi sporite pentru cetățeni, pregătirea economică a statelor membre pentru adoptarea monedei euro, o mai eficientă abordare a problemelor legate de corupție și infracționalitate (tratatul de la Amsterdam conținea anumite elemente de supranaționalism în acest sens). Tratatul de la Nisa crește ponderea statelor mari în afacerile comunitare prin reducerea pragului pentru  votul majoritar calificat și sporește numărul membrilor PE, pentru o mai bună reprezentare a cetățenilor europeni[17].

În sfârșit, așteptată cu nerăbdare de unii, temută de alții, lărgirea se produce. Zece state sunt invitate să se alăture UE în 2004, de departe cel mai consistent val al extinderii comunitare: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Malta și Cipru. România și Bulgaria vor deveni la rândul lor membre peste trei ani, stadiul reformelor lor fiind insuficient de avansat în comparație cu acela al celor zece state mai sus menționate. Anul trecut a UE 27 a devenit UE 28 prin acceptarea Croației. Procesul nu este însă unul încheiat. Statele apărute după dezmembrarea Iugoslaviei au începuut deja negocierile de aderare. Chiar și Kosovo este privit ca potențial membru, deși existența sa încă nu este pe deplin recunoscută. Prin Parteneriatul Estic, UE se arată interesată de fostele republici sovietice, dacă vor reuși desigur satisfacerea criteriilor de aderare. Acest deziderat îl are și Ucraina. Ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina este rezultatul unei falii geopolitice care amenință să divizeze aproape iremediabil țara: clasa de mijloc, alcătuită în principal din tineri care nu au fost socializați în perioada sovietică, dorește integrarea în UE pentru șansa unui loc de muncă mai bun, posibilitatea de a călători fără restricții și absența cenzurii; oligarhia pro-rusă, pe de altă parte, își vede amenințate interesele de o asemenea perspectivă[18]. Cel puțin asta susține narativa dominantă, liberalismul. Să sperăm că UE nu va profita de condiția ingrată în care se află Ucraina pentru a-i pretinde, cu ajutorul principiului condiționalității, de exemplu, mai multe reforme decât îi permite prezenta conjunctură (geo)politică și contribuind astfel la rândul ei la deteriorarea acestei conjuncturi. Guvernele autoritare și corupte pot fi și pro-europene, nu numai pro-ruse. Pe termen lung, integrarea  Ucrainei în sfera de influență occidentală (procesul este deocamdată unul cu finalitate incertă) va antrena indubitabile beneficii pentru cetățeni, cu riscul ca acestea să fie de găsit mai degrabă în exteriorul țării decât în interior – dar va amplifica totodată tensiunile geopolitice dintre Rusia și Occident. Iar impliațiie unui astfel de deznodământ sunt ușor de intuit. Să nu uităm, finalmente, nici delicata problemă a Turciei, care și-a depus candidatura încă din 1987, dar a cărei probleme structurale, pe lângă populația numeroasă, încă împiedică membrii Comunității să ajungă la un consens în ceea ce o privește[19].

Europenizarea ca dialectică a suveranităților: limite și perspective

Construcția europeană a ajuns pe un nou palier odată cu semnarea tratatului de la Lisabona în 2007. Numit inițial constituțional, tratatul, care reflecta propensiunile federaliste ale UE, pe care urmează să le discutăm, a fost respins la referendum de către Franța și Olanda. Confruntați cu acest eșec, cancelarul german Angela Merkel și președintele francez Nicholas Sarkozy  au simplificat textul tratatului și l-au transmis ulterior spre ratificare parlamentelor naționale[20]. Chiar și după impasul inițial, momentul Lisabona este unul de anvergură în dinamica UE, comparabil ca importanță cu tratatul de la Maastricht sau chiar cu tratatele fondatoare. Noul tratat prevede o nouă întărire a rolului PE, care are acum o pondere decizională la nivelul Uniunii echivalentă cu cea a Consiliului. De asemenea, parlamentele naționale pot supraveghea mai îndeaproape Comisia și o pot sancționa în cazul în care consideră că și-a depășit competențele încălcând principiul subsidiarității. Deficitul democratic este încă  o dată combătut printr-o măsură care prevede inițiative legislative propuse direct de către cetățenii europeni, condiția fiind aceea de a aduna minim un milion de semnături la nivelul UE. Tot în aceeași logică, apare oficial funcția de președinte al Consiliului European (informal, funcția exista încă din 1975), încorporat acum în tratat. Mandatul său este de doi ani și jumătate cu posibilitatea de a fi reînnoit o singură dată. Partidul care obține cel mai mare număr de locuri în PE poate propune președintele Consiliului European[21]. Pentru prima oară, apare explicit prevederea că orice stat membru se poate retrage, dacă dorește, din Comunitate. Crește ponderea populației în ceea ce privește luarea deciziilor importante prin introducerea așa numitei „duble majorități”: 65% dintre cetățenii europeni și 55% dintre state reprezintă pragul minimal care trebuie atins pentru luarea hotărârilor cruciale. Sunt încă o dată afirmate drepturile cetățenești, subîntinse de valori comune, iluministe în esență. O inovație capitală o reprezintă întemeierea Serviciului European de Acțiune Externă, condus de un Înalt Reprezentant al UE, care oferă o nouă coerență PESC și conferă practic o singură voce Comunității în relațiile internaționale. În sfârșit, întreaga Uniune are acum o singură personalitate legală, putând acționa deci mult mai închegat și sistematic în plan extern[22].

Dacă în tratatul de la Maastricht pilonii II și III funcționau în regim interguvernamental, tratatul de la Amsterdam încercând, fără succes, extinderea comunitarizării înspre pilonul III, tratatul de la Lisabona prevede foarte clar avansul comunitarizării în pilonul II. Europenizarea este mai puternică decât a fost vreodată, fapt care unora li se pare, fără a fi eurosceptici, regretabil[23]. Dar ce se înțelege până la urmă prin europenizare? Nimic altceva decât „dialectica suveranităților” despre care discutam la început. Sau, altfel formulat, procesul prin care statele membre se adaptează (sau încearcă să mimeze adaptarea) la deciziile instituțiilor europene și formulează la rândul lor răspunsuri de care Bruxelles-ul trebuie, sau ar trebui, să țină cont[24].

Marele impediment în avansul construcției europene este că această dialectică a suveranităților a devenit, în ciuda prevederilor tratatului de la Lisabona, tot mai asimetrică. Altfel spus, funcționează mai degrabă de sus în jos decât de jos în sus. Având tendința să evalueze problemele în termeni tehnocratici, adică urmărind aproape exclusiv eficiența și raportul costuri-beneficii, Bruxelul este înclinat să excludă chestiunile care nu pot fi formulate prin binomul profit-pierderi[25]. Criza economică a contribuit din plin la acest deznodământ. Dar nu trebuie uitată nici insistența cu care se luptă împotriva inflației începând cu AUE, trecând prin tratatele de la Maastricht și Lisabona și ajungând în prezent. Obiectivul în sine este lăudabil, dar consecințele sale sociale pot lăsa de dorit. Inflație mică înseamnă reticență în a tipări bani, din cauza devalorizării acestora. Dar o devalorizare monetară ținută sub control înseamnă și salarii mai mari, și impulsionarea consumului, și facilitarea plătirii datoriilor, și încurajarea investițiilor creatoare de locuri de muncă. Cetățenii au de câștigat. În contrapartidă, inflația redusă sau aproape inexistentă înseamnă o monedă puternică, prețuri stabile, păstrarea valorii investițiilor. Pentru elitele economice. Pentru cetățeni, inflația redusă înseamnă însă șomaj, rate mai dificil de achitat și, în general, un nivel de trai mai scăzut. Mă refer la economiile dezvoltate din vestul continentului; în est se întâmplă deseori, cum este cazul României, să avem de-a face și cu inflație, și cu șomaj, dar asta deoarece România și economiile est-europene în general sunt mai slabe, mai puțin productive în raport cu cele vestice (nici nu ar putea fi altfel) și trebuie să compenseze această lipsă printr-un surplus de monedă care să încurajeze, pe cât posibil, consumul.

Nu am făcut decât să evoc, pe scurt, virtuțile modelului keynesian, pe care Europa l-a pus în practică până prin anii 1970, dar care a lăsat uterior locul neoliberalismului de factură americană. Economia stagna, construcția europeană la fel, a fost argumentul adus în sprijinul noii orientări. Într-adevăr, mediul de afaceri nu prosperase pe cât și-ar fi dorit. O face în schimb acum, dar lăsând tot mai în urmă societățile[26]. Din acest motiv aforma Paul Magnette că UE funcționează astăzi în primul rând în beneficiul piețelor, și de abia în al doilea rând pentru cetățeni. Nivelele relativ scăzute ale încrederii în UE, calculate prin intermediul Eurobarometrului, confirmă acest fapt. Iar Germania, cea care se opune cel mai vehement devalorizării monedei euro deoarece i-ar afecta câștigurile la export, contribuie la perpetuarea și la potențarea acestei situații.

Numai reîntorcându-se la modelul social în urma căruia a câștigat încrederea cetățenilor și prestigiu internațional va putea Comunitatea să își restaureze pe deplin legitimitatea. Și avansând spre o formă politică tot mai federală, dar un federalism care să nu fie utilizat ca umbrelă pentru impunerea unor interese naționale în detrimentul celor comunitare, ci unul în care tensiunea fertilă național-supranațional să poată fi echilibrată într-o manieră cât mai avantajoasă pentru ambele părți[27]. O „federație de state”, nu un stat federal, pentru a îl cita încă o dată pe Paul Magnette[28], care la rândul său îl invocă pe Immanuel Kant și republicanismul teoretizat de acesta, bazat pe divizarea puterilor în stat și pe moralitate politică și virtute cetățenească, ingrediente indispensabile „păcii eterne”[29] încarnată astăzi sub forma Europei comunitare.

Da, Kant a avut o capacitate de predicție aproape unimitoare în ceea ce privește devenirea politică a bătrânului continent. Dar nu a fost unicul (deși rămâne cel mai citat) filosof care a tratat subiectul. Și Hegel scria că „Națiunile europene constituie, potrivit principiului general al legislației lor, al moravurilor, al culturii lor, o familie, și astfel conduita juridică internațională se modifică în sensul acesta, chiar dacă vătămarea reciprocă este regula”[30]. Hegel este considerat de obicei un pesimist în ceea ce privește relațiile internaționale, deoarece insistă asupra inevitabilității războiului: „vătămarea reciprocă este regula”. Numai că, dacă îi analizăm filosofia în ansamblu, un efort mai mare decât colectarea de citate disparate, observăm că poate fi considerat la rândul său un precursor intelectual al construcției europene. Da, „vătămarea reciprocă este regula”, dar să nu uităm că și „conduita juridică internațională se modifică” pentru a instituționaliza cât mai adecvat raporturile „familiale” ale națiunilor europene. Iar rezultatul a modificat premisa inițială, aceea inerentei conflictualități inter-statale. Războiul, am putea încerca să continuăm raționamentul, ca negație a statului (deși Hegel găsește și aspecte pozitive ale războaielor, cum ar fi capacitatea de a întări coeziunea statelor – aceasta fiind însă o discuție separată), este la rândul său negat de un drept internațional superior, cel comunitar. Iar negarea negației este tocmai dialectica la care am făcut referire în paginile de mai sus. Conceptul îi aparține.

La final, nu putem decât spera că europenizarea ca „dialectică a suveranităților”, dar și ca relație între instituțiile comunitare și cetățean, va cunoaște un grad de reciprocitate mai mare decât în prezent. Dacă ar fi să îl credem pe Hegel, acesta va fi rezultatul final: pasiunile, interesele, conflictele, toate contribuie în timp la edificarea unei societăți mai civilizate, mai conformă cu propriile filosofii, mai puțin arbitrară. „Construcția unei case este mai întâi un scop lăuntric, o intenție. Acestuia îi stau în față ca mijloace felurite elemente, iar ca materiale: fierul, lemnul, piatra. Elementele sunt folosite pentru prelucrarea materialului: focul pentru a topi fierul, aerul pentru a încinge focul, apa ca să pună roatele în mișcare pentru tăierea lemnului etc. Rezultatul este că aerul, care a fost de ajutor, este stăvilit de casă, cum la fel sunt stăvilite și șuvoaiele de apă ale ploii, ca și primejdia focului, în măsura în care rezistă la incendiu. Pietrele și grinzile se supun legii gravitației, ele trag în jos, spre adânc, dar cu ele se construiesc pereți ce se ridică în sus. Astfel, elementele sunt folosite potrivit naturii lor, contribuind la obținerea unui rezultat prin care li se pun limite. La fel se satisfac și pasiunile, realizându-se atât pe ele, cât și scopurile lor, potrivit determinării lor naturale, ele contribuie la crearea edificiului societății omenești, dând prin aceasta dreptului și ordinii puterea împotriva lor însele”[31].

Dar civismul este incomplet dacă se bazează doar pe speranță. Sau pe răbdare. Cetățenii europeni s-ar putea să nu aibă atâta speranță și atâta răbdare. Și să se implice mai mult în viața polis-ului european pentru a îl transforma pe cât posibil în conformitate cu aspirațiile lor. Polisul supranațional și cetățenii europeni, amintind oarecum de comunitatea politică și de cetățenia romană[32]. Două părți care reușesc sau eșuează numai împreună. Este timpul să renunțăm la presupusa contradicție dintre Europa competitivă (a elitelor) și Europa socială (a cetățenilor). O Europă competitivă din punct de vedere al piețelor, care nu face decât să accentueze precaritatea și excluziunea socială, nu va fi competitivă pentru mult timp. Nici democratică. Nici europeană.

Note:

[1] Neill Nugent, The Government and Politics of the European Union, Palgrave, New York, 2006, pp. 29-31; Philip Thody, An historical introduction to the European Union,  Routledge, London, New York, 2002, p. 22. Documentarea pentru acest articol se datorează parțial unei burse oferită de către Academia Română, filiala Iași, prin proiectul „Inovare şi dezvoltare în structurarea şi reprezentarea cunoaşterii prin burse doctorale şi postdoctorale” (IDSRC – doc postdoc) POSDRU/159/1.5/S/133675, Investește în oameni! | FONDUL SOCIAL EUROPEAN | Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane.

[2] Karen Smith, Politica externă a Uniunii Europene, Trei, București, 2004, pp. 69-72.

[3] Alasdair Blair, The European Union since 1945, Person Education Limited, London, 2005, pp. 51-54.

[4] Neill Nugent, op. cit., pp. 80-81; Alasdair Blair, op. cit., pp. 59-61.

[5] Paul Magnette, Europa, statul și democrația. Suveranul îmblânzit, traducere de Ruxandra Ivan, Institutul European, Iași, 2005, p. 119.

[6] Christopher Hill, „Closing the capabilities-expactations gap?”, în John Peterson, Helen Sjursen, (ed.), A common Foreign Policy for Europe? Competing visions of the CFSP, Routledge, London ,  New York, 1998, p. 34.

[7] Curt Gasteyger, An Ambiguous Power. The European Union in a Changing World, Bertelsmann Foundation Publishers, Gütersloh, 1996, p. 54; Jackie Gower, „EU policy to  central and eastern Europe”, în Karen Anderson, (ed.), Back to Europe. Central and Eastern Europe and the European Union, UCL Press, London, 1999, pp. 2-19.

[8] Neill Nugent, op. cit., pp. 85-91.

[9] Alasdair Blair, op. cit., p. 49.

[10] Paul Magnette, Europa, statul…, pp. 125-129.

[11] O prezentare succintă și obiectivă a potențialului, dar și a ambiguităților conținute în cetățenia europeană este de găsit în Paul Magnette, Europa politică. Cetățenie, constituție, democrație, traducere de Ramona Coman, Ana Maria Dobre, Institutul European, Iași, 2003, pp. 11-12.

[12] Luciana Alexandra Ghica, „Politica prieteniei (aproape) întâmplătoare. Dinamica proceselor de cooperare a fostelor state comuniste”, în Ruxandra Ivan (coord.),  Direcții principale în studiul relațiilor internaționale în România, Institutul European, Iași, 2007, pp. 220-260.

[13] Martin Smith, Graham Timmins, Building  a Bigger Europe: EU and NATO enlargement in comparative perspective, Ashgate, Aldershot, Burlington, 2000, pp. 124-127.

[14] Vezi Karen Smith, op. cit., pp. 121-150; Andreeas Staab, The European Union Explained. Institutions, Actors, Global Impact, Bloomington, Indiana University Press, 2011, pp. 104-113; Helen Wallace, Mark Pollack, Alasdair Young, Policy-Making in the European Union, New York, Oxford University Press, 2010,  pp. 229-252.

[15] Karen Smith, op. cit., pp. 159-160, pp. 174-175. Adepți ai  „adâncirii” înaintea extinderii putem găsi nu numai în anii 1990, ci chiar și înaintea lărgirii UE din 2004. Vezi Heather Grabbe, „How does Europeanization affect CEE governance? Conditionality, diffusion and diversity”, în Journal of European Public Policy, no. 6, 2001, pp. 1013-1031.

[16] Bogdana Petrică, Politica de extindere spre est a Uniunii Europene, BIC ALL, București, 2006, pp. 59-79.

[17] Neill Nugent, op. cit., pp. 93-115.

[18] Armand Goșu, „Revoluția Maidanului”, în Revista 22, nr. 1245, http://www.revista22.ro/revolu539ia-maidanului-37162.html; Armand Goșu, „Ucraina, numele haosului”, în Revista 22, nr. 1246, http://www.revista22.ro/ucraina-numele-haosului-37449.html.

[19] În anii 1990, Turcia, după ce a afirmat că extinderea NATO și a UE reprezintă un proces unitar, indicând astfel că dorește să obțină apartenența la cea din urmă, a făcut chiar referiri voalate la posibilitatea de a utiliza dreptul de veto pentru a stopa extinderea NATO spre Est în cazul în care nu ar obține câștig de cauză. Situația a fost aplanată dar, pe termen lung, impedimentele legate de aderarea Turciei la NATO (corupția, carențele economice, problema cipriotă) persistă. Vezi Martin Smith, Graham Timmins, op. cit., pp. 143-146.

[20] Sylvain Kahn, Geopolitica Uniunii Europene, traducere de Gabriela Șiclovan, Cartier, Chișinău, 2008, pp. 139-140.

[21] Pentru o analiză a evoluției Consiliului European în raport cu structurile comunitare și până la încorporarea sa în tratatul de la Lisabona, vezi Wolfgang Wessels, „The European Council: a bigger club, a similar role?”, în Edward Best, Thomas Christiansen, Pierpaolo Settembri, (ed.), The Institutions of the Enlarged European Union. Continuity and Change, Cheltenham, Edward Elgar Publishing Limited, 2008, pp. 16-33.

[22] Mercedes Guineea Llorente, Francisco Aldecoa Luzzaraga, Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona, traducere de Ion Gheorghe Bărbulescu, Iași, Polirom, 2011; Ronald Holzhacker, Paul Luif, (ed.), Freedom, Security and Justice in the European Union. Internal and External Dimensions of Increased Cooperation after the Lisbon Treaty, Springer, New York, 2014.

[23] Roland Vaubel, The European Institutions as an Interest Group. The Dynamics of Ever-Closer Union, The Institute of Economic Affairs, London, 2009, pp. 87-91.

[24] Vezi Tanja Börzel, „Pace-Setting, Foot-Dragging and Fence-Sitting: Member States Responses to Europeanization”, în  Journal of Common Market Studies, vol. 40, no. 2, 2002, pp. 193-214 și Jeffrey Anderson, „Europeanization and the Transformation of the Democratic Polity, 1945-2000”, în Journal of Common Market Studies, vol. 40, nr. 5, 2002, pp. 793-892.

[25] Eva Heidbreder, The Impact of Expansion on European Union Institutions. The Eastern Touch on Brussels, Palgrave, New York, 2011, p. 175.

[1] Vezi Mario Teló, Europe: a civilian power? European Union, Global Governance, World Order, Palgrave, New York, 2006, pp. 162-167 și Terry Ward, Orsolya Lelkes, Holly Sutherland, István György Tóth, (ed.), European Inequalities. Social Inclusion and Income Distribution in the European Union, Tárki Social Research Institute, Budapest, 2009.

[26] Despre ponderea federalismului în evoluția proiectului comunitar se poate consulta Michael Burgess, Federalism and European Union: the Building of Europe, 1950-2000, Routledge, London, New York, 2000, respectiv Daniele Pasquinucci, „Between Political Commitment and Academic Research: Federalist Perspectives”, în Wolfram Kaiser, Antonio Varsori, (ed.), European Union History. Themes and Debates, Palgrave, London, New York, 2010, pp. 66-84.

[27] Paul Magnette, Europa Politică…, p. 25, pp. 42-44.

[28] Immanuel Kant, Spre pacea eternă, traducere de Ion Gorun, Mondero, București, 2006.

[29] G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, traducere de Vrigil Bogdan și Constantin Floru, IRI, București, 1996, p. 325.

[30] G.W.F. Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, traducere de Petru Drăghici și Radu Stoichiță, Paralela 45, Pitești, 2006, pp. 51-52. Subl. în orig.

[31] Paul Magnette, Europa Politică…, p. 25.

 Bibliografie:

ANDERSON, Jeffrey, „Europeanization and the Transformation of the Democratic Polity, 1945-2000”, în Journal of Common Market Studies, vol. 40, nr. 5, 2002.

BLAIR, Alasdair, The European Union since 1945, Person Education Limited, London, 2005.

BÖRZEL, Tanja, „Pace-Setting, Foot-Dragging and Fence-Sitting: Member States Responses to Europeanization”, în  Journal of Common Market Studies, vol. 40, no. 2, 2002.

BURGESS, Michael, Federalism and European Union: the Building of Europe, 1950-2000, Routledge, London, New York, 2000.

GASTEYGER, Curt, An Ambiguous Power. The European Union in a Changing World, Bertelsmann Foundation Publishers, Gütersloh, 1996.

GHICA, Luciana Alexandra, „Politica prieteniei (aproape) întâmplătoare. Dinamica proceselor de cooperare a fostelor state comuniste”, în Ivan, Ruxandra, (coord.),  Direcții principale în studiul relațiilor internaționale în România, Institutul European, Iași, 2007.

GOȘU, Armand, „Revoluția Maidanului”, în Revista 22, nr. 1245.

GOȘU, Armand, „Ucraina, numele haosului”, în Revista 22, nr. 1246.

GOWER, Jackie, „EU policy to  central and eastern Europe”, în Anderson, Karen, (ed.), Back to Europe. Central and Eastern Europe and the European Union, UCL Press, London, 1999.

GRABBE, Heather, „How does Europeanization affect CEE governance? Conditionality, diffusion and diversity”, în Journal of European Public Policy, no. 6, 2001.

HEGEL, G.W.F., Prelegeri de filozofie a istoriei, traducere de Petru Drăghici și Radu Stoichiță, Paralela 45, Pitești, 2006.

HEGEL, G.W.F., Principiile filosofiei dreptului, traducere de Vrigil Bogdan și Constantin Floru, IRI, București, 1996.

HEIDBREDER, Eva, The Impact of Expansion on European Union Institutions. The Eastern Touch on Brussels, Palgrave, New York, 2011.

HILL, Christopher, „Closing the capabilities-expactations gap?”, în Peterson, John; Sjursen, Helen, (ed.), A common Foreign Policy for Europe? Competing visions of the CFSP, Routledge, London ,  New York, 1998.

HOLZHACKER, Ronald; LUIF, Paul, (ed.), Freedom, Security and Justice in the European Union. Internal and External Dimensions of Increased Cooperation after the Lisbon Treaty, Springer, New York, 2014.

KAHN, Sylvain, Geopolitica Uniunii Europene, traducere de Gabriela Șiclovan, Cartier, Chișinău, 2008.

KANT, Immanuel, Spre pacea eternă, traducere de Ion Gorun, Mondero, București, 2006.

LLORENTE, Mercedes Guineea, LUZZARAGA, Francisco Aldecoa, Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona, traducere de Ion Gheorghe Bărbulescu, Iași, Polirom, 2011.

MAGNETTE, Paul, Europa politică. Cetățenie, constituție, democrație, traducere de Ramona Coman, Ana Maria Dobre, Institutul European, Iași, 2003.

MAGNETTE, Paul, Europa, statul și democrația. Suveranul îmblânzit, traducere de Ruxandra Ivan, Institutul European, Iași, 2005.

NUGENT, Neill, The Government and Politics of the European Union, Palgrave, New York, 2006.

PASQUINUCCI, Daniele, „Between Political Commitment and Academic Research: Federalist Perspectives”, în Kaiser, Wolfram; Varsori, Antonio, (ed.), European Union History. Themes and Debates, Palgrave, London, New York, 2010.

PETRICĂ, Bogdana, Politica de extindere spre est a Uniunii Europene, BIC ALL, București, 2006.

SMITH, Karen, Politica externă a Uniunii Europene, Trei, București, 2004.

STAAB, Andreeas, The European Union Explained. Institutions, Actors, Global Impact, Bloomington, Indiana University Press, 2011.

TELÓ, Mario, Europe: a civilian power? European Union, Global Governance, World Order, Palgrave, New York, 2006.

THODY, Philip, An historical introduction to the European Union,  Routledge, London, New York, 2002.

VAUBEL, Roland, The European Institutions as an Interest Group. The Dynamics of Ever-Closer Union, The Institute of Economic Affairs, London, 2009.

WALLACE, Helen; POLLACK, Mark; YOUNG, Alasdair, Policy-Making in the European Union, New York, Oxford University Press, 2010.

WARD, Terry; LELKES, Orsolya; SUTHERLAND, Holly; TÓTH, István György, (ed.), European Inequalities. Social Inclusion and Income Distribution in the European Union, Tárki Social Research Institute, Budapest, 2009.

WESSELS, Wolfgang, „The European Council: a bigger club, a similar role?”, în Best, Edward;  Christiansen, Thomas; Settembri, Pierpaolo, (ed.), The Institutions of the Enlarged European Union. Continuity and Change, Cheltenham, Edward Elgar Publishing Limited, 2008.

SMITH, Martin; TIMMINS, Graham, Building  a Bigger Europe: EU and NATO enlargement in comparative perspective, Ashgate, Aldershot, Burlington, 2000.