”For better or for worse”: anul electoral 2024 a arătat  apartenența României la spațiul democrațiilor occidentale

[„For better or for worse”: the 2024 election year showed Romania’s belonging to the space of Western democracies]

Valentin NAUMESCU

Abstract: It could seem a paradox but the electoral year 2024 proved the full affiliation of Romania to the political, ideological and cultural space of western democracies. Obviously, for those who support the liberal democratic paradigm, 2024 was not a good electoral year, from Washington to Paris, the Hague, Weimar/Thuringia, Vienna, Bratislava or Bucharest. Even when a large segment of people is angry and it votes against the political system or the official direction of the country, we remain in fact connected “for better or for worse” with the West. Even when Russia interferes with the electoral process, we are still part of the area of attacked democracies and the current trends of radicalization. The anti-establishment protest movement, fueled by the manipulation of social media but also having real reasons, swept the Euro-Atlantic space, from the United States to the European Union. Even the resignation of President Iohannis, otherwise a major and symbolic event in the 35 year long post-communist Romanian democracy, can be also associated with the severe turbulences in the western democratic space. Despite the existence of many specific issues from one place to another, this article explores the similarities of the rise of “sovereigntism” (anti-globalism) and radical populist parties in many countries. Electoral results, topics and trends suggest that Romania is already part and parcel of the western model of political culture, including its disturbed and confused historic phases. Most probably, the solutions will also be common for western democracies and will emerge in a future context with similar political characteristics.

Keywords: “for better or for worse”, democratic space, connections, trends, anti-globalism.

Introducere

„La bine și la rău”. Două decenii după aderarea României la ordinea politică occidentală, întruchipată instituțional de NATO și UE, ne descoperim occidentali și afini cu marile tendințe din spațiul apusean, chiar și atunci când democrația noastră traversează turbulențe majore și pare că se îndepărtează de nucleul valorilor liberale, pentru care ne-am alăturat Vestului. Nu este o noutate faptul că anul electoral 2024 nu a fost bun pentru susținătorii democrației liberale din spațiul euroatlantic. De asemenea, nu este o noutate observația că există îngrijorări larg răspândite cu privire la erodarea și deteriorarea calității democrației în tot mai multe societăți, asociată cu ascensiunea partidelor populiste radicale.

Pentru România, inclusiv începutul anului 2025 a fost extrem de dificil, arătând impasul profund în care a intrat democrația și prelungirea crizei de încredere. Sub amenințarea suspendării în parlament și ulterior demiterii prin referendum, Președintele Iohannis a demisionat pe 10 februarie, marcând astfel o nouă bornă a unei nemulțumiri în creștere și a frustrărilor acumulate (obiectiv și subiectiv) în societatea românească^[1], față de prestația liderilor politici și instituțiilor democratice. Toate partidele din parlament au salutat demisia, și cele din opoziție, și cele din coaliția de guvernare, precum și o mare parte a societății, crezând că lucrurile se vor calma în acest mod. Dar impasul democrației românești nu va lua sfârșit odată cu demisia lui Klaus Iohannis, pentru că nu de președinte în sine ține această criză, ci de un val de contestare paradigmatică a democrațiilor liberale.

Într-o analiză publicată în decembrie 2024, institutul de cercetare Pew a concluzionat că cele patru trăsături ale anului electoral încheiat au fost: „un an dificil pentru guvernele în funcție, o putere consolidată pentru partidele populiste de dreapta, bătălii polarizate asupra temelor legate de tradiții și schimbări, respectiv existența unor conflicte internaționale cu implicații politice interne”^[2]. Evident, observăm ușor că aceste patru caracteristici globale au fost prezente, în grad mai mare sau mai mic, și în România.

Articolul pornește de la ipoteza conectării României cu procesele politice, culturale și ideologice din democrațiile occidentale. Chiar și demisia din februarie 2025 a Președintelui Iohannis, un semn cât se poate de clar al crizei politice din țară și acumulării unei uriașe nemulțumiri față de prestația președintelui, amenințat cu suspendarea în Parlament și apoi cu demiterea prin referendum, poate fi asociată tot cu apartenența României la spațiul democratic occidental, bulversat în ultimii ani. Prin metoda analizei comparative, vom încerca să demonstrăm această ipoteză, luând ca repere rezultatele alegerilor din 2024 în mai multe țări și tendințele din ultimii ani. Vor fi integrate principalele concluzii cu privire la alegerile prezidențiale și legislative din câteva state (SUA, Franța, Austria, Slovacia, România), rezultatele alegerilor europene din iunie 2024, alegerile regionale din Germania dar și perspectivele apropiatelor alegeri generale anticipate din 23 februarie 2025.

Din Statele Unite până în estul Uniunii Europene, curentul contestatar anti-sistem și radicalismul furiei alegătorilor au crescut substanțial. „Suveranismul”, real sau pretins, alimentat sau nu prin manipularea rețelelor sociale, pare să aibă ca numitor comun curentul „anti-globalist”. De la țară la țară, există însă multiple semnificații culturale și ideologice specifice, precum: anti-migraționism, izolaționism, anti-wokism, antieuropenism, antiamericanism, antiliberalism, antioccidentalism, anticapitalism, „pacifism” („neutralism”), naționalism, neolegionarism, tradiționalism, protecționism, conspiraționism, negaționism, naționalism sau rusofilie. Acest revizionism intern, din interiorul democrațiilor liberale, se află în plină încercare de a răsturna ordinea politică liberală. Există un trunchi comun al anti-globalismului dar există și ramificații specifice, de la o societate la alta, care decurg din particularitățile istorice și culturale ale fiecărei țări.

Societățile deschise și democratice, care comunică între ele prin fire văzute și nevăzute, sunt mult mai interconectate decât am crede la prima vedere, având în vedere diferențele de dezvoltare mari dintre ele. Analize și studii internaționale arată aceste legături inevitabile, pe dimensiunile economice și societale^[3]. De la circuitele economice și de infrastructură la cele industriale și tehnologice, de la fluxurile umane la cele de idei, de la mass-media la vectori de opinie și de la tendințe cultural-ideologice sau educaționale la rețelele sociale, democrațiile (încă) liberale împărtășesc anumite macro-tendințe comune. Acestea au devenit tot mai vizibile în trecutul apropiat și au atins apogeul în anul electoral 2024.

În schimb, societățile închise și totalitare, chiar dacă învecinate geografic cu democrațiile conectate la lumea occidentală, nu prezintă nicio trăsătură politică și electorală comună cu acestea din urmă. Deci, nu factorul geografic este esențial. Apropierea între modelele de comportament este dată mai degrabă de tipul de societate, economie și regim democratic, de conexiunile dintre țări, nu de considerentele geopolitice. Este suficient să privim rezultatele alegerilor trucate din Rusia (martie 2024) și Belarus (ianuarie 2025), teoretic țări europene, în care „vocea poporului” practic lipsește din procentele aranjate „din pix”, pentru a înțelege ruptura totală între dictaturi, pe de o parte, și procesele cultural-politice care unesc, la bine și la rău, democrațiile aflate în zone destul de îndepărtate unele de altele.

Analiza comparativă va fi deopotrivă cantitativă și calitativă. Vom lua în considerare rezultate procentuale și variații față de precedentele alegeri, dar vom recurge și la evaluarea calitativă a tendințelor înregistrate recent. Testarea ipotezei poate să meargă, desigur, chiar și dincolo de concluziile acestui articol, în anii următori, în contextul post-război de exemplu, în care se va putea verifica dacă și fenomenul invers, adică revirimentul democrațiilor occidentale, se va desfășura tot pe linia unor macro-tendințe comune în spațiul euroatlantic, inclusiv în România. Căci „rotativa istoriei”, cum sugestiv au intitulat acest număr editorii revistei, nu se oprește odată cu alegerile din 2024.

Alegerile recente în spațiul euroatlantic: câștigători, variații, semnificații, macro-tendințe comune

Un mare număr de democrații aparținând spațiului occidental integrat, cuprins între Statele Unite ale Americii și Flancul Estic al NATO, au avut diferite tipuri de alegeri în 2024. Fără îndoială că între aceste țări, societăți, economii, sisteme politice etc., există diferențe mari, date de istorie, cultură, geografie, resurse, probleme locale specifice, instituții, nivel de dezvoltare etc. Și totuși, anumite caracteristici comune s-au făcut simțite iar „elitele politice” au trecut aproape peste tot prin filtrul unor provocări majore. În majoritatea cazurilor, președinții sau premierii aflați la putere anul trecut au pierdut alegerile. Curentul contestatar și dreapta populistă conservatoare au marcat creșteri puternice, polarizarea societăților s-a adâncit iar conflictele externe (războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu) au contat și au avut impact asupra cursului politicii interne.

• Alegerile din SUA

Cele mai intens dezbătute și cu impactul cel mai mare pe plan global au fost alegerile prezidențiale și legislative din SUA. În pofida sondajelor, care ar fi sugerat mai degrabă o luptă foarte strânsă între cele două tabere, decisă la o numărătoare prelungită și tensionată a tuturor voturilor exprimate, abia la câteva zile după Ziua Votului, s-a dovedit însă că Donald Trump și republicanii au câștigat categoric, pe toate palierele disputate.

Victoria dreptei conservatoare a devenit evidentă încă din seara alegerilor, cu mult înainte de a se încheia numărarea efectivă a ultimelor voturi, fiindcă diferența a fost neașteptat de mare. Sondajele nu s-au confirmat decât în mică măsură, semn că o parte dintre subiecții chestionați nu spun adevărul, atunci când știu că votul lor „nu este pe placul sistemului/guvernării”. La fel se întâmplase în 2016, cu prima alegere a lui Trump și cu Brexitul. Este motivul pentru care întotdeauna suntem „surprinși” de scorul mai mare obținut la alegeri de opțiunile radicale, față de cât indicau sondajele de opinie.

Victoria republicanilor a fost totală, „all red”, adică a cuprins Președinția, Senatul (53-47) și Camera Reprezentanților (220-215), plus majoritatea guvernatorilor statelor (27-23). O „Americă roșie” la toate nivelurile politice înseamnă o opțiune majoritară clară și fermă a societății, dincolo de specificitățile regionale cunoscute din SUA (coastele „albastre”, Midwest și sudul „roșii”), dar și o tendință de revenire la paradigma conservatoare, după acumularea unor frustrări percepute ca fiind rezultatul politicilor și exagerărilor progresiste ale democraților.

Donald Trump a câștigat toate cele șapte state-cheie (swing-states) care se presupunea că vor face diferența între învingător și învins. Nici măcar unul singur nu a fost câștigat de Kamala Harris. Acest lucru înseamnă că indecișii centriști, cei care înclină de obicei balanța în aceste state echilibrate aflate în zone geografice variate ale SUA (nord, sud, est, vest), au fost de partea lui Trump. Din Pennsylvania în Arizona, tot ceea ce s-a crezut inițial că va însemna o bătălie strânsă, echilibrată, a fost câștigat de Donald Trump.

Spre deosebire de 2016, când a învins-o pe Hillary Clinton în Colegiul Electoral deși a fost cu trei milioane de voturi populare în urma ei, el a câștigat de data aceasta și votul popular în fața Kamalei Harris, cu 49,9 la sută versus 48,4 la sută. Această diferență de 1,5 la sută a însemnat, practic, un plus de 2,3 milioane de voturi populare al noului președinte față de candidata democrată. Desigur, nu mai contează pentru analizele noastre și a fost poate chiar neelegant din partea fostului președinte Joe Biden să afirme, după alegeri, că „regretă că s-a retras din cursă, fiind convins că ar fi câștigat”^[4].

Față de alegerile din 2020, câștigate de Joe Biden la prezidențiale și de democrați la Senat, variația din 2024 a fost semnificativă – atât în dreptul lui Donald Trump, care a crescut cu aproape trei milioane de voturi (de la 74 la 77 milioane), cât mai ales cu privire la candidata democraților, care a obținut cu peste șase milioane de voturi mai puține decât obținuse candidatul Joe Biden, cu patru ani înainte (doar 75, față de 81,2 milioane). Deci, ce s-a întâmplat? În ce măsură a fost „victoria republicanilor”, prin vot pozitiv, și în ce măsură putem spune că, de fapt, „democrații au pierdut alegerile”, printr-un vot negativ, de respingere a guvernării și a candidatei stângii? Probabil că ambele interpretări sunt valabile.

Respingerea opțiunii democrate (progresiste), respectiv preferarea celei republicane (conservatoare) la nivelul unei părți importante a clasei mijlocii americane, oricum diminuate în ultimul deceniu, pare să fi fost cheia sau esența scrutinului din noiembrie 2024. Extremitățile sociale, ca nivel al veniturilor, și-au păstrat în mare măsură opțiunile tradiționale. Au existat însă câteva milioane de americani, majoritatea din clasa mijlocie salariată sau deținătoare de mici afaceri, care s-au temut mai mult de continuarea cursului politicilor democrate decât de venirea la putere a conservatorilor. Surprinzător a fost și votul peste așteptări acordat lui Trump la nivelul minorităților latino și de culoare sau de către femei, care se presupunea că vor vota masiv pentru Kamala Harris. O serie întreagă de mituri și clișee electorale identitare au fost infirmate.

Fie că a fost vorba de migrația ilegală excesivă, ajunsă la peste 11,7 milioane de persoane pe teritoriul SUA în 2024, fie de criminalitatea din marile orașe, în special cele administrate de primari democrați care au descurajat intervențiile ferme ale poliției sau chiar au definanțat poliția, fie de scăderea puterii de cumpărare a clasei mijlocii, fie de facturile la energie, fie de costurile asistenței sociale, fie de „corectitudinea politică” împinsă la cotele paroxistice ale discriminării pozitive a minorităților rasiale sau de gen în sectorul public, nemulțumirile majorității cetățenilor americani au fost reale și acumulate în timp. Într-o anumită măsură, putem spune că a avut loc și un vot politic anti-sistem.

• Alegerile din Franța

Președintele Macron a surprins pe toată lumea, inclusiv pe propriul său premier Gabriel Attal de la vremea respectivă, și a bulversat scena politică franceză atunci când a anunțat dizolvarea Adunării Naționale și convocarea alegerilor legislative anticipate. Se întâmpla chiar în seara alegerilor europene, pe 9 iunie, după ce RN (Reunirea Națională), partidul lui Marine Le Pen, tocmai câștigase scrutinul, altminteri deloc surprinzător, cu 31,4 la sută.

Sondajele arătau de multă vreme această preferință a alegătorilor francezi. Totuși, președintele și-a explicat oficial mișcarea surprinzătoare spunând că „nu se putea comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”^[5]. Voia să arate că el este șocat de rezultat, deși nu era cazul. A existat o tendință de creștere a curentului conservator protecționist și anti-migraționist înainte de alegerile legislative anticipate, declanșate neinspirat de președinte. 2024 a alimentat însă intens acest curent.

Cel mai probabil, Emmanuel Macron a sperat să inducă un șoc în sistemul politic francez, pentru a opri creșterea RN. Prin particularitatea sistemului electoral al celei de-a cincea Republici, dată de existența turului al doilea al alegerilor parlamentare, și prin „cordonul sanitar”/”blocul democratic” care se formează de obicei pentru a bloca lepenismul, a sperat să obțină o înfrângere a partidului de extremă dreapta, în perspectiva alegerilor prezidențiale din 2027. Efectul rezultat nu a fost însă tocmai cel așteptat.

Departe de a rezolva ceva, alegerile parlamentare anticipate din 30 iunie și 7 iulie au adâncit problemele sistemului politic francez. Nu doar că blocul centrist de guvernare Ensemble al președintelui Macron nu a câștigat alegerile, dar și-a redus și mai mult ponderea parlamentară, oricum devenită minoritară după alegerile din 2022. RN a ieșit din nou pe primul loc, la primul tur, cu aproximativ 33 la sută.

Faptul că blocul stângii NFP (Noul Front Popular), incluzând două partide extremiste (comuniștii și Franța Nesupusă, LFI, a lui Jean-Luc Mélenchon), a devansat în primul tur Ensemble și a avut mai mulți candidați calificați în turul al doilea, a făcut ca negocierile de retragere tactică anti-RN, între primul și al doilea tur, să avantajeze stânga și să o plaseze în poziția de (aparent) câștigător în turul al doilea. Ca număr de mandate, NFP a ieșit într-adevăr pe primul loc prin acest artificiu politic al negocierilor anti-RN, urmat de centriști și de RN, care a fost izolat de celelalte partide și blocuri. Oricum, niciunul din cele trei blocuri/partide nu a obținut majoritatea în Adunarea Națională. Coaliția improvizată de la turul al doilea, între stânga și centru, s-a destrămat practic a doua zi după alegeri. Centriștii nu au dorit să susțină NFP să preia conducerea guvernului, acuzând pe bună dreptate prezența unor partide ale stângii radicale, în schimb au căutat și au obținut, după câteva luni de negocieri, susținerea tacită a RN pentru o guvernare minoritară centristă.

NFP nu a putut forma o coaliție de guvernare, ceea ce era destul de previzibil, având în vedere atât relațiile proaste cu centriștii lui E. Macron cât și diviziunile interne între stânga moderată și stânga radicală. Centriștii au rămas până la urmă la guvernare, deși primul guvern post-alegeri (Michel Barnier), numit în septembrie, a căzut în decembrie la discutarea bugetului, cel de-al doilea (François Bayrou), numit în decembrie, părând să aibă temporar susținerea RN, nu se știe până când.

Din perspectiva numărului de voturi efective obținute, RN a ieșit din nou pe primul loc ca partid, și la turul al doilea, cu 37 la sută. Aceasta înseamnă că dreapta conservatoare anti-migraționistă („extrema dreaptă”^[6], conform etichetării multor voci ale analiștilor francezi și internaționali) a câștigat, de fapt, ca număr de voturi, toate cele trei runde de alegeri din Franța în vara lui 2024. Este ceea ce contează când vrem să analizăm lucid votul real al francezilor, dincolo de mașinațiunile partidelor anti-RN dintre cele două tururi, care creează în mod salvator, cum se spune, un meniu simplificat și forțat în turul al doilea, adică „RN contra tuturor”, chiar dacă acești „toți ceilalți” realizează rapid că nu au nimic altceva în comun. Dovada este că turul al doilea nu a reușit să producă o guvernare reprezentativă pentru societatea franceză: guvernează până la urmă, minoritar, tot blocul politic de centru, care a ieșit pe locul al treilea ca număr de voturi, fiind temporar susținut de dreapta radicală. Dar nici nu a existat o alternativă mai bună decât soluția de guvernare postelectorală improvizată cu greu de președintele Macron. Un premier neomarxist la Paris, propus de LFI și dominat de Mélenchon, începând din vara lui 2024, ar fi deschis larg porțile pentru ca Marine Le Pen să câștige președinția în 2027, ceea ce nu este exclus nici acum.

Circa 11 milioane de francezi au votat partidul radical naționalist-conservator RN. Este opțiunea politică cea mai votată din Franța. În traducere simplă, votul francez din 2024 a avut o tendință destul de clară anti-migrație (descrisă de obicei ca problema nr. 1), anti-Macron, anti-sistem politic, fiind destul de asemănător din acest punct de vedere cu votul din SUA. Parțial, a fost și un vot anti-UE și, desigur, un vot de protest față de ceea ce francezii percep drept scăderea calității vieții lor în ultimii ani, în special pe fondul scumpirilor și scăderii puterii de cumpărare a celor care își câștigă existența din muncă salariată sau mici afaceri.

Continuă îngrijorările față de perspectiva ca Marine Le Pen să câștige alegerile prezidențiale din primăvara lui 2027. Președintelui Macron, aflat la cel mai scăzut nivel istoric de încredere într-un șef al statului în cea de-a cincea Republică Franceză, i se cere insistent demisia. Vor urma doi ani extrem de tensionați în politica franceză, cu un președinte slăbit de propria sa greșeală, cu un guvern instabil și cu pericolul creșterii dreptei populiste radicale.

• Alegerile din Austria

O nouă și cel puțin la fel de previzibilă victorie a curentului naționalist protecționist, numit în Europa și „suveranist”, s-a produs anul trecut în alegerile generale din mica țară central-europeană, declarată neutră după 1945. Multe din caracteristicile votului de protest din SUA sau Franța s-au regăsit și în Austria, deși țările în cauză sunt foarte diferite ca poziție geografică, dimensiuni, istorie, cultură.

FPÖ, Partidul Libertății din Austria, a obținut primul loc, cu 28,9 la sută, față de 26,3 la sută cât a primit Partidul Popular, ÖVP, aflat la putere din 1945, fie singur, fie în diverse coaliții, în special cu social-democrații de la SPÖ. Guvernul popular-conservator de la Viena, care a făcut României, pe nedrept, atât de multe probleme la intrarea în Spațiul Schengen începând de la sfârșitul anului 2022, nu a scăpat de ce i-a fost frică.

Încercând să pozeze electoral în „apărătorul Austriei împotriva imigrației ilegale” (care oricum nu provenea din România, Austria fiind înconjurată și înainte de decembrie 2024, când a fost admisă complet România, exclusiv de țări membre Schengen și nefiind vecină cu România), guvernul Partidului Popular s-a discreditat pe plan european, fără să câștige însă ceva pe plan intern, unde exista o voce anti-migrație și mai puternică.

Nu doar pentru blocarea cinică și nedreaptă a României timp de doi ani s-a discreditat guvernul Nehammer, ci și pentru atitudinea de necondamnare a agresiunii Rusiei din Ucraina și pentru reticențele manifestate la adoptarea și respectarea sancțiunilor UE împotriva Rusiei. Comportamentul guvernului de la Viena a ajutat indirect alte partide naționaliste eurosceptice, precum cele din România, să crească electoral în toamna lui 2024, pe fondul frustrărilor și umilinței produse românilor de tratamentul incorect în cadrul UE.

Extrema dreaptă austriacă a câștigat așadar alegerile din 29 septembrie iar cancelarul Karl Nehammer a demisionat doar după ce a eșuat în a face o coaliție împotriva extremei drepte. Interesant este că președintele Austriei, Alexander Van der Bellen, oferise inițial o șansă, la limita Constituției, pentru formarea unei coaliții care să excludă FPÖ, prin nominalizarea aceluiași Karl Nehammer pentru poziția de cancelar, deși partidul său ieșise pe locul secund. Teoretic, popularii de la ÖVP, social-democrații de la SPÖ și liberalii de la Neos, adică partidele de locurile 2, 3 și 4, ar fi putut realiza o coaliție majoritară, dar retragerea surprinzătoare a Neos de la negocieri a compromis această variantă.

Drept urmare, președintele Austriei a trebuit să revină după trei luni cu o nouă nominalizare, anunțând „cu părere de rău că este nevoit” să îi ofere lui Herbert Kickl, liderul FPÖ, mandatul de negociere a unei noi coaliții. Pentru a oferi doar o mică imagine din programul lui Kickl, să spunem că acesta vorbește de nevoia de a construi „fortăreața Austria”^[7] și de aspirația poporului austriac de a fi condus de un Volkskanzler („Cancelar al poporului”), formula folosită și de Adolf Hitler. Nu știm în acest moment care va fi rezultatul noii încercări de a forma o coaliție de guvernare de dreapta, între FPÖ și ÖVP.

Pentru analiza noastră, rămân relevante observațiile legate de similitudinile curentului radical populist conservator, suveranist, protecționist, anti-globalist, antiliberal, din SUA, Franța și Austria. Există diferențe semnificative între aceste democrații și societăți, dar macro-tendințele comune, care se constată în întreg spațiul euroatlantic, s-au făcut pe deplin simțite în anul electoral 2024.

• Alegerile din Germania

Nu întâmplător am lăsat la urmă alegerile din Germania. Sunt cel puțin trei motive: în primul rând, pentru că în 2024 au avut loc doar alegeri regionale, în câteva landuri estice, deci nu putem vorbi deocamdată de o caracteristică generală confirmată a întregii țări, ci eventual de un specific pentru Turingia, Brandenburg și Saxonia. În al doilea rând, pentru că în momentul scrierii acestui articol are loc campania pentru alegerile generale anticipate din 23 februarie 2025. În al treilea rând, pentru că, mai mult decât orice altă țară din Europa, Germania are responsabilitatea istorică a catastrofei aduse de extrema dreaptă în secolul trecut.

Alegerile regionale din landurile est-germane au confirmat macro-tendințele din spațiul democrațiilor occidentale, deși există, evident, un specific și în cazul lor. Sub rezerva că cele trei landuri din fosta RDG ar fi putut acumula anumite frustrări specifice unei zone care s-a despărțit cu doar 35 de ani în urmă de un regim totalitar iar cultura politică liberală ar fi pătruns mai greu la o populație în general conservatoare, observăm un avans important al AfD (Alternativa pentru Germania), partidul de extremă-dreapta, așa cum este considerat oficial de autoritățile germane.

AfD a câștigat alegerile în Turingia cu 32,8 la sută^[8], crescând mult și în celelalte două landuri est-germane în care au avut loc alegeri regionale și în care a obținut circa 30 la sută, clasându-se pe locul al doilea, la foarte mică diferență de învingătorii social-democrați sau creștin-democrați. Tendința pentru această parte a Germaniei este așadar clară. Deși migrația nu este masivă aici, în comparație cu landurile cele mai bogate din fosta Germanie de Vest, vedem AfD ca favorită a alegătorilor sau oricum printre partidele favorite. Dacă mai adăugăm 15,8 la sută cât a obținut în Turingia celălalt partid extremist, al stângii neomarxiste naționaliste BSW (Alianța Sahra Wagenknecht), deducem că jumătate din electorat a votat pentru partide autoritare, protecționiste, anti-liberale. Această opțiune de vot este mare și la tinerii de 18-24 de ani^[9], cu diferite tipuri de frustrări, nu doar la seniorii conservatori de peste 65 de ani.

Curentul contestatar și votul de protest în creștere din landurile est-germane nu anunță lucruri bune pentru democrația din Germania. Suntem foarte aproape de alegerile generale anticipate din 23 februarie, în care AfD probabil va ieși pe locul al doilea, dar cu un rezultat de circa 20 la sută^[10], cel mai înalt procentaj al extremismului în istoria Germaniei postbelice.

Este alarmant să vedem că în landul în care se află Weimar, orașul de care este legată prima formă de republică democratică a Germaniei, au înflorit discursurile neonaziste, violente și extremiste. Votanții AfD din Turingia spun că sunt împotriva migrației, deși micul lor land cu doar 1,7 milioane de locuitori nu este deosebit de atractiv pentru migranți iar migrația (legală sau ilegală) chiar nu este o problemă concretă pentru localnici. Desigur, există o „proiecție politică” locală a migrației masive din landurile cele mai bogate, o imagine preluată din alte părți, iar aici discursul anti-migraționist a prins foarte bine.

La nivel federal, tabloul electoral este diferit de cel din cele trei landuri estice. Pe de o parte, este dată ca aproape sigură pentru 23 februarie victoria blocului moderat conservator și pro-european CDU/CSU, cu circa 30 la sută. Dar veștile bune se opresc aici. Pe locul al doilea va ajunge cel mai probabil AfD, care are toate șansele ca în viitorul Bundestag să fie liderul opoziției, cu toate beneficiile de imagine și vizibilitate care vor decurge de aici, importante pentru alegerile din 2029.

De la locul al treilea în jos, lucrurile se complică și mai mult, fiindcă posibilii aliați ai CDU în viitoarea coaliție de guvernare nu stau tocmai bine. Social-democrații de la SPD scad și sunt cotați în sondaje în jur de 16 la sută, Verzii se mențin destul de sus dar nu suficient pentru a fi partenerul suficient, cu circa 14 la sută, partidul stângii radicale naționaliste BSW urcă la 6 procente și probabil va reuși intrarea în parlament iar liberalii de la FDP, partenerul natural al CDU, sunt deocamdată la 4 la sută, deci sub pragul de intrare. În acest moment, CDU poate face trei tipuri de coaliții, în funcție de procentele concrete obținute de partide pe 23 februarie – „Coaliția Jamaica” cu FDP și Verzii, dacă FDP trece pragul electoral de 5 la sută, o coaliție bipartidistă cu Verzii dacă vor reuși împreună să aibă majoritatea (destul de puțin probabil) sau din nou „Groko” (marea coaliție) cu SPD, la limita a 50 la sută.

Rezumând, iată că și situația politică din Germania, deși cu necunoscutele și specificitățile ei evidente, ne arată valabilitatea macro-tendințelor din democrațiile occidentale. Curentul populist-naționalist, în forme radicale și suveraniste, este în creștere, la dreapta și la stânga spectrului. Centrul se contractă. Cresc dificultățile de formare a coaliției de guvernare post-alegeri, din cauza fragmentării spectrului politic și dilatării extremismului.

• Alegerile din România. Ce este comun și ce este diferit?

Avem rezultatele și câteva tendințe semnificative pentru cel puțin trei tipuri de alegeri desfășurate în 2024 – europarlamentare pe 9 iunie, prezidențiale pe 24 noiembrie (anulate pe 6 decembrie) și parlamentare pe 1 decembrie. Să admitem că alegerile locale, cel de-al patrulea tip de scrutin consumat anul trecut, nu ne dau neapărat un indicator al transformării ideologice a societății și influenței rețelelor sociale, fiind vorba de o competiție între figurile reprezentative de pe plan local iar mesajul politic fiind în general limitat în fața celui de esență administrativă. Ne vom opri așadar doar asupra primelor trei alegeri.

Populismul radical, discursul naționalist și suveranismul au câștigat teren la toate cele trei tipuri de alegeri analizate. La alegerile europarlamentare, deși dominate categoric de tandemul PSD-PNL, cu aproximativ jumătate dintre voturile totale exprimate, partidul suveranist AUR (Alianța pentru Unitatea Românilor) a obținut 14,93 la sută, un scor impresionant pentru un partid care participa pentru prima dată (!) la un astfel de scrutin, AUR fiind un partid relativ nou. Precedentul rezultat al AUR fusese 9 la sută la alegerile parlamentare naționale din 2020, depășit spectaculos de cele 18,3 procente obținute pe 1 decembrie 2024, practic o dublare^[11].

Alegerile parlamentare au mai adus însă în Camera Deputaților și Senat alte două partide populiste din categoria intitulată „suveraniste”. SOS România și POT (Partidul Oamenilor Tineri), cu 7,76 și, respectiv, 6,39 proteste. Odată cu aceste partide populiste aproape „spontane”, crescute emoțional pe rețelele sociale, o serie întreagă de figuri politice de o calitate absolut îndoielnică au intrat în Parlamentul României.

În total, luând în considerare și redistribuirile finale ale mandatelor, ponderea parlamentară a triadei „suveraniste” (izolaționiste sau chiar extremiste) AUR-SOS-POT este de 38 la sută, de departe cel mai mare procentaj al acestei opțiuni politice a naționalismului eurosceptic și antioccidental din România postcomunistă. Totuși, nu a fost o masă critică suficientă pentru a schimba direcția strategică a țării.

Cele mai dramatice și mai șocante au fost însă alegerile prezidențiale. Pe 24 noiembrie 2024, s-a scris cea mai tulbure pagină a democrației din România ultimilor 35 de ani, despre care se va mai vorbi cu siguranță mult. Ceea ce este de reținut, în esență, sunt două mari noutăți, două fenomene politice în premieră: în primul rând, clasarea pe primul loc a unui candidat (Călin Georgescu) care la începutul campaniei electorale aproape că nu exista în sondajele de opinie, fiind necunoscut marii majorități a cetățenilor României. Așa ceva greu poate fi explicat rațional, ca pe locul 1 la alegerile prezidențiale să se claseze un candidat de care mai bine de două treimi din societatea românească nici măcar nu auzise. A fost însă votat de 2,12 milioane de români țintiți pe anumite criterii, reprezentând 22,94 la sută dintre votanți, oameni care au fost „bombardați” pe rețeaua TikTok cu numeroase mesaje pro-Georgescu, prin algoritmi care fac subiectul unei lungi și complicate controverse. În România, există circa 8,9 milioane de utilizatori TikTok^[12], adică aproximativ jumătate din populația țării. Există, conform documentelor desecretizate ale CSAT^[13], indicii credibile că a fost vorba de un atac hibrid al Rusiei asupra democrației din România, așa cum s-a întâmplat și în alte cazuri, începând cu alegerile prezidențiale americane din SUA, din 2016. Acesta a fost motivul pentru care Curtea Constituțională a decis pe 6 decembrie, în unanimitate, anularea alegerilor prezidențiale, din cauza vicierii procesului electoral.

Al doilea fenomen politic în premieră a fost ratarea calificării în finală a candidaților PSD și PNL, primele două partide ca mărime ale României. Nu se mai întâmplase niciodată după 1990 ca aceste două partide (simultan sau PSD luat separat) să nu aibă candidat(i) în turul al doilea. În 2014 și 2019, adică în ultimii zece ani, PSD și PNL își disputaseră împreună turul al doilea.Fenomenul de respingere a principalelor partide mainstream, deci votul anti-sistem, de respingere a clasei politice vechi, s-a mai produs în Austria în 2016 și Franța în 2017, când candidații partidelor tradiționale de la vremea respectivă (conservatorii și socialiștii) au ratat în premieră calificarea în turul al doilea, în finală intrând un suveranist/naționalist extremist și candidatul centrist al unei mici platforme noi, cel de-al doilea câștigând. Așa au ajuns președinți Alexander Van der Bellen și Emmanuel Macron. A venit vremea României să se confrunte cu acest val anti-sistem, care nu este specific României, ci vine dinspre Vest, unde a început cu câțiva ani în urmă. Există așadar mult mai multe similitudini cu macro-tendințele din spațiul democratic occidental decât am fi tentați inițial să credem. Diferența, în fapt, este una singură – România nu este o țară de imigrație masivă (cea de la noi nu se compară cu nivelurile din SUA, Franța, Germania, Austria) și oricum migranții ilegali și solicitanții de azil politic, chiar dacă se întâmplă să intre prin România, nu doresc să rămână aici, condițiile de asistență socială nefiind foarte tentante.

Votul-protest nu este bazat în România pe reacția la o eventuală migrație excesivă, deranjantă sau producătoare de fenomen infracțional semnificativ. Dimpotrivă, muncitorii din Asia care lucrează în marile orașe din țară nu s-au lovit de ostilitatea populației. Cu toate acestea, partidele suveraniste, anti-sistem și aderente la curentul ideologic conservator radicalizat au avut creșteri importante în 2024. Dorința de înlocuire a clasei politice învechite și de schimbare a sistemului și direcției strategice a țării a fost alimentată printr-un populism intensiv pe rețelele sociale.

De asemenea, influența victoriei lui Donald Trump din 5 noiembrie în alegerile prezidențiale românești din 24 noiembrie și parlamentare din 1 decembrie nu poate fi trecută cu vederea, aceasta inspirând încredere „suveraniștilor”, care sunt convinși că vremea lor a venit. Luând în considerare erodarea, lipsa de credibilitate a partidelor tradiționale și politicienilor cu perioade prea lungi de activitate guvernamentală și parlamentară (peste 10-15 de ani), frustrările apărute după pandemie, ignoranța și violența discursivă asociate cu manipulările și dezinformările rusești de pe rețelele sociale, în contextul războiului din Ucraina, plus calitatea slabă a candidaților prezentați în competiția electorală de partidele aflate la putere, s-a ajuns la acest impas al democrației din România. Dar democrația românească în sine, cu tot ce se întâmplă în interiorul ei, cu toată contestarea anti-sistem, cu toată tendința spre votul conservator-suveranist, naționalist și protecționist, rămâne în esență una de tip occidental, conectată la evoluțiile din spațiul euro-atlantic.

Concluzii

Analiza comparativă prezentată, pentru alegerile din 2024, arată existența unor tendințe comune în democrațiile euro-atlantice. Le-am numit „macro-tendințe”. Acestea se confirmă prin evaluările cantitative și calitative ale evoluțiilor electorale din țări foarte diferite: SUA, Franța, Austria, Germania, România. Glisarea spre votul conservator, de dreapta sau chiar dreapta radicală, întărirea curentului contestatar și a votului anti-sistem, opoziția în creștere a societăților la excesele politicilor progresiste, naționalismul, suveranismul real sau pretins, antiglobalismul, antiliberalismul sunt, practic, constante ale pattern-ului dominant al votului. Desigur, există și aspecte specifice unor societăți sau grade diferite în care se manifestă aceste tendințe – atitudinea anti-imigrație, anti-wokism, anti-corectitudine politică (înțeleasă ca discriminare pozitivă), anti-UE, antioccidentalism, anti-americanism, conspiraționism, negaționism etc.

Chiar și partidele moderate, centriste (de centru-dreapta sau centru-stânga) din Europa încep să preia o parte din temele, nuanțele și accentele partidelor populiste radicale, pentru a face față competiției electorale și atracției exercitate de ideile suveraniste asupra votanților. De exemplu, CDU și candidatul Friedrich Merz al creștin-democraților germani pentru funcția de cancelar au prezentat în ianuarie un program electoral pentru alegerile din 23 februarie, care a subliniat măsurile anti-imigrație^[14] și temperarea avântului luat de politicile verzi din UE, văzute tot mai mult ca un factor de slăbire a competitivității economice europene în raport cu SUA și China. Competiția CDU cu AfD pe segmentul acestor două teme politice majore pentru societatea germană (migrația și economia) este evidentă. Ne amintim că primul caz notoriu de „inducție” s-a petrecut în Marea Britanie după 2014, când, pe fondul creșterii partidului suveranist anti-UE UKIP al lui Nigel Farage, premierul conservator David Cameron a început, din motive electorale, să practice un discurs tot mai suveranist iar partidul său să devină tot mai antieuropean, sfârșind prin greșeala (capcana) de a organiza referendumul pentru Brexit din vara lui 2016, pe care credea că îl va câștiga cu opțiunea de rămânere în UE.

În România, observăm același fenomen de „inducție politică” dinspre conservatori și suveraniști/extremiști spre partidele teoretic centriste – PSD și PNL încep să vorbească tot mai mult limbajul naționalist-suveranist-protecționist. Sunt deja câțiva ani de când analiștii din România observă că PSD a încetat să mai fie un partid social-democrat progresist^[15], virând spre un social-conservatorism și tradiționalism cu tente naționaliste, iar PNL chiar se străduiește să-și abandoneze cursul liberal autentic pentru o nouă identitate național-conservatoare, care a culminat cu sloganul candidatului la prezidențialele din 24 noiembrie, Nicolae Ciucă, bazat pe valori național-conservatoare – patrie, familie, credință^[16].

2024 a fost un an electoral extrem de dificil pentru democrațiile liberale și pentru spațiul politic occidental, confruntat cu un curent contestatar intern tot mai puternic. Majoritatea președinților și premierilor în funcție au pierdut alegerile la care au participat pe plan național. În planul politicii europene, structura Parlamentului European s-a modificat și, în pofida păstrării unei majorități pro-UE, grupurile suveraniste au crescut și și-au consolidat influența. Tendința conservatoare își alimentează valul politic, fie în forma sa moderată (a se vedea posibilitatea ca CDU să câștige alegerile generale din Germania, înlocuind guvernul condus de social-democrați), fie în forma radicală, așa cum a fost cazul cu votul pentru extremiști din Franța și Austria.

Democrația din România a intrat în impas la finalul anului 2024, nu neapărat pentru că s-a dovedit conectată cu mediul exterior și influențele ideologice sau hibride externe, ci în primul rând pentru că s-a dovedit vulnerabilă și nepregătită pentru aceste influențe. Multe probleme au fost ignorate vreme îndelungată – de la deficitele educaționale la cele de informare și comunicare cu societatea, până la supravegherea influențelor hibride ale Rusiei sau pasivitatea autorităților care nu au vrut să-și complice existența în perioada pre-electorală.

Erodarea politică a președintelui Iohannis^[17] la 16 la sută cotă de încredere, spre finalul celui de-al doilea mandat, și candidaturile mediocre/slabe ale PSD și PNL la alegerile prezidențiale din noiembrie 2024, au accentuat starea de nemulțumire reală a societății față de sistemul politic. Continuând comparația cu democrațiile occidentale, vedem aceeași scădere dramatică a suportului popular pentru președintele Biden, la finalul mandatului, sau pentru președintele Macron, ajuns la un minim istoric de 21 la sută încredere,^[18] cu doi ani înainte de finalul ultimului mandat. Peste tot se cer demisii, de la Paris la București. „Criza de încredere în instituții se agravează”^[19], după cum evaluează profesorul Gussi situația politică din România.

Începutul anului 2025, un nou an electoral și politic crucial, poate chiar mai complicat și mai tensionat decât 2024, găsește România în plină criză politică, socială, economică și de încredere. Dar nu izolată de evoluțiile din afara ei. Demisia Președintelui Iohannis nu rezolvă impasul profund în care s-a intrat și, cel mai probabil, va urma o primăvară foarte tensionată. Poate că tocmai deschiderea și conectarea deplină a societății, economiei și democrației românești, deși au făcut posibil valul de contestare paradigmatică care a lovit țara la finalul lui 2024 (față de care trebuia să fim mult mai bine pregătiți, fiind previzibil), vor aduce în viitor și resursele, argumentele, calmarea sau regăsirea încrederii raționale în beneficiile apartenenței României la spațiul democratic occidental.

Bibliografie

ADLER, Katya, “The far right came close to power in France. What about the rest of Europe?”, BBC, 7 iulie 2024, https://www.bbc.com/news/articles/c4ng03lnv0vo, accesat în ianuarie 2025.

BETTCHER, Kim Eric, „The link between open economies and open societies”, The Foreign Policy Centre, 19 octombrie 2021, https://fpc.org.uk/the-link-between-open-economies-and-open-societies/, accesat în ianuarie 2025

CODE FOR ROMANIA, Rezultate vot, https://www.rezultatevot.ro/alegeri/senat-2024/rezultate, accesat în ianuarie 2025.

CORNEA, Andrei, „Este PSD un partid social-democrat?”, Revista 22, 4 aprilie 2017, https://revista22.ro/opinii/andrei-cornea/este-psd-un-partid-social-democrat, accesat în ianuarie 2025.

EREMIA, Radu, Cristina Morozanu, „Încrederea în politicianul Iohannis a intrat la apă după 9 ani de mandat. Cum a avut loc prăbușirea bruscă”, Adevărul, 4 ianuarie 2024, https://adevarul.ro/politica/incredere-iohannis-9-ani-mandat-scazuta-2328954.html, accesat în ianuarie 2025.

FELLA, Stefano, “France: recent political developments and the 2024 National Assembly elections”, House of Commons Library Research Briefing, 20 ianuarie 2025, https://commonslibrary.parliament.uk/research-briefings/cbp-10112/, accesat în ianuarie 2025.

GRÉSILLON,  Boris, „Germany’s AfD targets the youth vote”, Le Monde Diplomatique, https://mondediplo.com/2025/01/09germany, accesat în ianuarie 2025.

GUSSI, Alexandru, „Criza de încredere în instituții se agravează. 2025, an decisiv?”, Contributors, 24 ianuarie 2025, https://www.contributors.ro/criza-de-incredere-in-institutii-se-agraveaza-2025-an-decisiv/, accesat în ianuarie 2025.

KIRBY, Paul și Bethany Bell, „Far right in Austria ‘opens new era’ with election victory”, BBC, 30 septembrie 2024, https://www.bbc.com/news/articles/c8rdygy5888o, accesat în ianuarie 2025.

KÖRÖMI, Csongor, „Romania’s Klaus Iohannis announces he’ll resign as president”, Politico, 10 februarie 2025, https://www.politico.eu/article/romania-president-klaus-iohannis-resigns-spare-impeachment-crisis/, accesat în februarie 2025.

LUNDAY, Chris, „Merz vows migration crackdown on Day 1 as German chancellor”, Politico, 23 ianuarie 2025, https://www.politico.eu/article/germany-friedrich-merz-cdu-migration-crackdown-day-one-chancellor/, accesat în ianuarie 2025.

MARINESCU, Florin, „Document SRI desecretizat de CSAT: Atacurile cibernetice ample care au vizat infrastructura IT din procesul electoral indică un mod de operare specific unui actor statal”, G4Media.ro, 4 decembrie 2024, https://www.g4media.ro/document-sri-desecretizat-de-csat-atacurile-cibernetice-ample-care-au-vizat-infrastructura-it-din-procesul-electoral-indica-un-mod-de-operare-specific-unui-actor-statal.html, accesat în ianuarie 2025.

PFEIFER, Hans, „Germany: Far-right AfD sparks chaos in state parliament”, Deutsche Welle, 27 septembrie 2024, https://www.dw.com/en/germany-far-right-afd-stages-day-of-chaos-in-parliament/a-70344985, accesat în ianuarie 2025.

POLITICO, “Germany — 2025 general election”, Politico, https://www.politico.eu/europe-poll-of-polls/germany/, accesat în ianuarie 2025.

THE STRAITS TIMES, „French president Macron’s popularity hits new low”, 26 ianuarie 2025, https://www.straitstimes.com/world/europe/french-president-macrons-popularity-hits-new-low, accesat în ianuarie 2025.

TRAIT, Robert, „Biden reportedly regrets ending re-election campaign and says he’d have defeated Trump”, The Guardian, 28 decembrie 2024, https://www.theguardian.com/us-news/2024/dec/28/joe-biden-regrets-dropping-out-re-election, accesat în ianuarie 2025

WIKE, Richard, Moira Fagan, Laura Clancy, “Global Elections in 2024: What We Learned in a Year of Political Disruption”, Pew Research Centre, 11 decembrie 2024, https://www.pewresearch.org/global/2024/12/11/global-elections-in-2024-what-we-learned-in-a-year-of-political-disruption/, accesat în ianuarie 2025.

ZIARUL DE VÂLCEA – Redacția, „Remus Borza: Programul lui Ciucă, bazat pe valorile identitare ale românilor: Dumnezeu, patrie, familie, muncă”, Ziarul de Vâlcea, 23 octombrie 2024, https://ziaruldevalcea.ro/2024/10/remus-borza-programul-lui-ciuca-bazat-pe-valorile-identitare-ale-romanilor-dumnezeu-patrie-familie-munca/, accesat în ianuarie 2025.

ZIARUL FINANCIAR, „Câţi români sunt pe TikTok, reţeaua de socializare chinezească care rupe cel mai mult acum în opinia publică. Călin Georgescu a intrat de nicăieri în turul al doilea neavând sediu de campanie sau staff, ci doar fiind susţinut de platforma TikTok”, Ziarul Financiar, 25 noiembrie 2024, https://www.zf.ro/eveniment/cati-romani-tiktok-reteaua-socializare-chinezeasca-rupe-cel-mult-22574310, accesat în ianuarie 2025.

[1] Csongor Körömi, „Romania’s Klaus Iohannis announces he’ll resign as president”, Politico, 10 februarie 2025, https://www.politico.eu/article/romania-president-klaus-iohannis-resigns-spare-impeachment-crisis/, accesat în februarie 2025.

[2] Richard Wike, Moira Fagan, Laura Clancy, “Global Elections in 2024: What We Learned in a Year of Political Disruption”, Pew Research Centre, 11 decembrie 2024, https://www.pewresearch.org/global/2024/12/11/global-elections-in-2024-what-we-learned-in-a-year-of-political-disruption/, accesat în ianuarie 2025.

[3] Kim Eric Bettcher, „The link between open economies and open societies”, The Foreign Policy Centre, 19 octombrie 2021, https://fpc.org.uk/the-link-between-open-economies-and-open-societies/, accesat în ianuarie 2025.

[4] Robert Trait, „Biden reportedly regrets ending re-election campaign and says he’d have defeated Trump”, The Guardian, 28 decembrie 2024, https://www.theguardian.com/us-news/2024/dec/28/joe-biden-regrets-dropping-out-re-election, accesat în ianuarie 2025.

[5] Stefano Fella, “France: recent political developments and the 2024 National Assembly elections”, House of Commons Library Research Briefing, 20 ianuarie 2025, https://commonslibrary.parliament.uk/research-briefings/cbp-10112/, accesat în ianuarie 2025.

[6] Katya Adler, “The far right came close to power in France. What about the rest of Europe?”, BBC, 7 iulie 2024, https://www.bbc.com/news/articles/c4ng03lnv0vo, accesat în ianuarie 2025.

[7] Paul Kirby și Bethany Bell, „Far right in Austria ‘opens new era’ with election victory”, BBC, 30 septembrie 2024, https://www.bbc.com/news/articles/c8rdygy5888o, accesat în ianuarie 2025.

[8] Hans Pfeifer, „Germany: Far-right AfD sparks chaos in state parliament”, Deutsche Welle, 27 septembrie 2024, https://www.dw.com/en/germany-far-right-afd-stages-day-of-chaos-in-parliament/a-70344985, accesat în ianuarie 2025.

[9]Boris Grésillon,  „Germany’s AfD targets the youth vote”, Le Monde Diplomatique, https://mondediplo.com/2025/01/09germany, accesat în ianuarie 2025.

[10] Politico, “Germany — 2025 general election”, https://www.politico.eu/europe-poll-of-polls/germany/, accesat în ianuarie 2025.

[11] Code for Romania, Rezultate vot, https://www.rezultatevot.ro/alegeri/senat-2024/rezultate, accesat în ianuarie 2025.

[12] Ziarul Financiar, „Câţi români sunt pe TikTok, reţeaua de socializare chinezească care rupe cel mai mult acum în opinia publică. Călin Georgescu a intrat de nicăieri în turul al doilea neavând sediu de campanie sau staff, ci doar fiind susţinut de platforma TikTok”, Ziarul Financiar, 25 noiembrie 2024, https://www.zf.ro/eveniment/cati-romani-tiktok-reteaua-socializare-chinezeasca-rupe-cel-mult-22574310, accesat în ianuarie 2025.

[13] Florin Marinescu, „Document SRI desecretizat de CSAT: Atacurile cibernetice ample care au vizat infrastructura IT din procesul electoral indică un mod de operare specific unui actor statal”, G4Media.ro, 4 decembrie 2024, https://www.g4media.ro/document-sri-desecretizat-de-csat-atacurile-cibernetice-ample-care-au-vizat-infrastructura-it-din-procesul-electoral-indica-un-mod-de-operare-specific-unui-actor-statal.html, accesat în ianuarie 2025.

[14] Chris Lunday, „Merz vows migration crackdown on Day 1 as German chancellor”, Politico, 23 ianuarie 2025, https://www.politico.eu/article/germany-friedrich-merz-cdu-migration-crackdown-day-one-chancellor/, accesat în ianuarie 2025.

[15] Andrei Cornea, „Este PSD un partid social-democrat?”, Revista 22, 4 aprilie 2017, https://revista22.ro/opinii/andrei-cornea/este-psd-un-partid-social-democrat, accesat în ianuarie 2025.

[16] Ziarul de Vâlcea, „Remus Borza: Programul lui Ciucă, bazat pe valorile identitare ale românilor: Dumnezeu, patrie, familie, muncă”, 23 octombrie 2024, https://ziaruldevalcea.ro/2024/10/remus-borza-programul-lui-ciuca-bazat-pe-valorile-identitare-ale-romanilor-dumnezeu-patrie-familie-munca/, accesat în ianuarie 2025.

[17] Radu Eremia, Cristina Morozanu, „Încrederea în politicianul Iohannis a intrat la apă după 9 ani de mandat. Cum a avut loc prăbușirea bruscă”, Adevărul, 4 ianuarie 2024, https://adevarul.ro/politica/incredere-iohannis-9-ani-mandat-scazuta-2328954.html, accesat în ianuarie 2025.

[18] The Straits Times, „French president Macron’s popularity hits new low”, 26 ianuarie 2025, https://www.straitstimes.com/world/europe/french-president-macrons-popularity-hits-new-low, accesat în ianuarie 2025.

[19] Alexandru Gussi, „Criza de încredere în instituții se agravează. 2025, an decisiv?”, Contributors, 24 ianuarie 2025, https://www.contributors.ro/criza-de-incredere-in-institutii-se-agraveaza-2025-an-decisiv/, accesat în ianuarie 2025.

Calea europeană a Republicii Moldova

The European road of the Republic of Moldova