Gândire universală, fapte estice: scrutând drepturile minorităţilor naţionale în România

Gândire universală, fapte estice: scrutând drepturile minorităţilor naţionale în România

(Universal thinking, eastern deeds: scanning the rights of the national minorities in Romania)

 

Gabriel ANDREESCU

Este într-o anumită măsură surpinzător pentru mine – un cercetător departe geografic de lumea academică occidentală – să descopăr că un specialist precum Will Kymlicka este sceptic în privința aplicării instrumentelor propriei sale discipline în Europa de Est. După Kymlicka, limitările apar cu evidență în teoria politică occidentală și în dificultățile ridicate de Europa de Est. Când Kymlicka afirmă că „teoria occidentală ar putea avea relativ puține lucruri de oferit celor din țările Europei estice” el separă implicit atât realitatea occidentală de starea de lucruri din Europa de Est, cât și gândirea occidentală de conceptele prin care este de presupus că popoarele din est își vor administra diversitatea etnoculturală. Este o asemenea separație confirmată de fapte?
Occidentul generic pe care Kymlicka îl are în vedere este extrem de divers în felul în care tratează diversitatea etnoculturală. Kymlicka însuși notează că există o diferență importantă între politicile canadiene, austriece și germane față de comunitățile de imigranți care au intrat în aceste țări în ultimele decenii. Există o deosebire la fel de semnificativă între modurile în care Franța și țările scandinave tratează natura și sensul termenului „minoritate națională”. Dar nu este oare acest lucru valabil și pentru Ungaria, România și Republica Federală a Iugoslaviei? Nu au oare Croația și statele baltice de înfruntat aceleași probleme? Este prăpastia care separă Republica Cehă de Portugalia mai mare decât cea care o desparte pe cea dintâi de Slovacia? Cred că nu.   Mă îndoiesc chiar că putem vorbi de concepte și doctrine distincte occidentale și estice de administrare a diversității etnoculturale. Voi examina exemplele oferite de Will Kymlicka dintr-o perspectivă diferită. Premisele mele de bază sunt: 1) există valori etnice universale, după cum există drepturi universale ale omului, iar cele dintâi sunt un punct de referință fundamental pentru rezolvarea problemelor minorităților; 2) principalele probleme cu care se confruntă Occidentul de astăzi și, într-o mare măsură, societățile est-europene nu derivă din istorii diferite ci, în principal, din necesitatea de a înfrunta modernitatea; 3) focus-ul asupra modernității este chiar mai crucial când avem în vedere nu dinamica internă a acestor societăți, ci interdependența lor într-o societate globală[1]; 4) o societate este, întâi de toate, un sistem funcțional, sarcina ei fiind aceea de a identifica și rezolva problemele membrilor săi.
Aceste patru premise sunt în sine controversate. Sunt de acord, totuși, cu Richard Falk care afirmă că „practic orice moștenire culturală este suficient de bogată încât să poată, în anumite circumstanțe, să aducă contribuții fertile în lupta pentru drepturile omului, democrație și dreptate socială”[2]. Aș adăuga numai că acest lucru este în mod egal adevărat cu privire la lupta pentru drepturile minorităților.
  
Diversitatea multiculturală a României
           
  Recensământul din 1992 din România a înregistrat 16 minorități naționale ale căror populații numără de la 1.620.199 maghiari la numai 2.023 armeni. Totalul de locuitori ai României este de 22.760.449[3].
          Diversitatea etnică a României este extrem de complexă. Paisprezece minorități, reduse ca număr, sunt integrate în populația majoritară situându-se, așadar, dincolo de tensiunile pe care le poate invoca „naționalitatea”. Cu excepția tradițiilor germană și evreiască, contribuția lor la profilul multicultural al țării este periferică.
           Minoritatea romă ridică probleme serioase. Nivelul de educație și standardul ei de viață sunt considerabil sub medie. Discriminarea împotriva romilor este acută. Romii sunt priviți cu cel mai scăzut „grad de simpatie” de restul populației.
            Românii etnic maghiari reprezintă o problemă politică caracteristică multor alte țări. Transilvania, regiunea în care este situată majoritatea minorității maghiare, a fost pentru o lungă perioadă de timp un principat autonom, care mai apoi a devenit o parte a regatului maghiar în cadrul Imperiului Austro-Ungar. În 1918, Transilvania a devenit parte a României. Astăzi, Ungaria este vecinul României situat la granița Transilvaniei. Deși maghiarii trăiesc într-o comunitate compactă în centrul țării (județele Harghita și Covasna) mai degrabă decât lângă graniță, posibilitatea ca Transilvania să devină o provincie ungară este o temă constantă în imaginația colectivă a românilor. Situația în care o comunitate puternică devine minoritară după retragerea granițelor, ajungând astfel să ocupe o regiune ce se învecinează cu „statul-mamă” cu care respectiva comunitate e înrudită etnic, nu este neobișnuită. Italia, Slovacia și Finlanda, pentru a numi numai câteva state europene, furnizează exemple similare.
           
Exercitarea regulii majorității și lupta pentru legitimitate politică
 
          Modul în care țările est-europene au tratat problema minorităților naționale (și religioase) după 1989 a fost exemplar surprins în cuvintele faimoase ale lui Adam Michnik: „naționalismul este continuarea comunismului”. Înainte de căderea regimurilor comuniste, legislația naționalităților și statutul minorităților etnice în aceste state au prezentat un mozaic al diversității. Cineva poate cu greu compara Polonia, unde germanilor nu le-a fost permis să-și folosească limba națională, cu România, unde maghiarii se bucurau de educație superioară în propria limbă. Similar, este imposibil să se facă comparații cu referire la acea perioadă între asocierea complexă de grupuri etno-religioase în fosta Iugoslavie și politicile maghiare față de grupurile minoritare.
          În toate aceste state, sfârșitul comunismului a adus cu sine începutul unei lupte disperate a vechilor elite pentru supraviețuire. Naționalismul a fost singura ideologie care a rămas intactă. Cu toate acestea, după cum remarcă însuși Michnik, doctrinele naționaliste care se împotriveau democrației nu aveau același conținut, amplitudine și consecințe de-a lungul întregii Europe Centrale și de Est. Naționalismul a condus războiul civil și secesiunea sângeroasă a fostei Iugoslavii. El a cauzat dezmembrarea pacifică a Cehoslovaciei și a marginalizat România în procesul integrării europene. Naționalismul a pus probleme în privința definirii statului și cetățeniei în țările baltice și a influențat viața politică în Bulgaria. Dar naționalismul a afectat Polonia numai în mică măsură și abia a atins Ungaria. În acest sens, deși cuvintele lui Michnik rămân în general adevărate, ele sunt relevante numai pentru anumite state din regiune. România este unul dintre ele.
         Naționalismul ca formă de legitimare politică aparține unui concept mai larg definit de Jon Elster ca „domnia majorității”[4]. Într-un articol din 1993, tratând conflictul posibil dintre domnia majorității și drepturile individuale în Europa de Est postcomunistă, el remarca: „simplificând oarecum, s-a produs o mutație de la despotismul de partid la despotismul majorității, amândouă ostile protecției drepturilor minorităților”[5]. Elster se referea la mai multe fenomene: încercarea majorității parlamentare de a rămâne majoritate prin manipularea mecanismelor electorale; recursul statului la pasiunea amorului-propriu; măsuri de confiscare împotriva deținătorilor de proprietate; și acțiunile majorităților mânate de impulsuri imediate și pasiuni de moment („turbulența și nebuniile democrației”). Deși aceste elemente sunt o parte a tabloului, în România situația este mai complexă. Mentalitatea care iese la lumină în modul în care domnia majorității abuzează de minoritățile naționale – ca parte a luptei pentru legitimitate politică – s-a hrănit din moștenirea național-comunistă. La rândul său, național-comunismul a beneficiat amplu de tradițiile culturale românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și prin prima jumătate a secolului al XX-lea când discursul național era omniprezent. O imaginație politică impregnată demagogic care, fiind ușor manipulabilă de către actorii aflați în competiție pentru putere și influență politică, a fost repede readusă la suprafață.
           
Victoria naționalismului în România: 1992-1996
 
         În decembrie 1991 România a adoptat o nouă Constituție. O parte din articolele ei, în particular cele referitoare la statul român, au format obiectul unei serioase dezbateri parlamentare. În special două articole, 1.1. și 1.4, exprimă o abordare clar naționalistă[6]. Dar, așa cum este demonstrat de alte câteva prevederi constituționale, această abordare nu sprijină în realitate asimilarea minorităților etnice[7]. Prevederile în cauză sugerează nu numai că această Constituție recunoaște minoritățile naționale, dar și că ea acceptă măsuri speciale de întărire și afirmare a identității lor. Totuși, aceasta este numai o față a monedei. Reversul este că ideologia naționalistă a afectat negativ anumite prevederi formale ale legislației române după 1990, fără să mai menționăm anumite drepturi și libertăți fundamentale.
      Între timp, forțele naționaliste și extremiste și-au consolidat pozițiile. Alegerile din octombrie 1992 au adus la putere patru partide. Câștigătorul, Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) a format o coaliție cu Partidul Unității Naționale din România (PUNR), Partidul România Mare (PRM) și foștii comuniști (PSM). Conform definiției lui John Mearsheimer[8], cel puțin două dintre acestea puteau fi etichetate drept hipernaționaliste. Aceste fenomene au fost obiectul mai multor articole și studii ale specialiștilor occidentali preocupați de stabilitatea regiunii[9].
    Nașterea partidelor extremiste este inseparabilă de agresiva campanie mass-media care a debutat în 1990. Propaganda rasistă, xenofobă, șovinistă și anti-europeană a fost folosită la o scară mai largă. Țapii ispășitori au fost predominant principalele minorități ale țării – maghiarii și romii. În 1995, noii membri ai coaliției guvernamentale au reușit să treacă prin Parlament o nouă Lege a Educației, care reducea substanțial drepturile lingvistice ale minorităților naționale.
    Hipernaționalismul aliat conducerii statului sugerează că România s-a confruntat în perioada 1992-1996 cu o problemă „etnocratică”. Instituții importante ale statului român, precum Consiliul Suprem al Apărării Naționale și Serviciul de Informații, au manifestat tendințe naționaliste în activitățile lor. Este evident că aceste organizații erau constant sub presiunea actorilor politici de orientare extremist-naționalistă. 
    Situația a devenit în mod particular serioasă în relațiile cu minoritatea ungară. După 1989, aceasta și-a organizat propria formă de reprezentare politică, sancționată pozitiv de întreaga comunitate: Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR). Legile și programele UDMR erau întemeiate pe noțiunea de auto-determinare internă și pe cea a unui sistem de autonomie[10]. Eforturile comunității ungare de a face ca legile concepute de ei să fie adoptate au eșuat. Mai mult, nu numai că Parlamentul a refuzat să ia în considerare propunerile de auto-guvernare și autonomie, ci a adoptat o nouă lege, anterior menționata lege a educației. Aceasta, în măsura în care elimina prevederea anterioară care stipula posibilitatea de a suține examene în limba maternă și limita posibilitățile de instrucție universitară în maghiară, a fost în mod evident îndreptată împotriva minorității maghiare. Prin aceasta ea distrugea una din cele mai importante resurse de definire a identității maghiare.
           
Reconcilierea româno-maghiară
 
        Înrăutățirea relațiilor interetnice în România a fost răsturnată după alegerile din 1996. UDMR a fost invitată să se alăture coaliției câștigătoare a Convenției Democrate și Partidului Democrat. Autoritățile române au sprijinit standardele de protecție specială a minorităților naționale. Concomitent, grupurile extremiste române (fie ele culturale sau politice) au fost împinse la periferia vieții publice. În mai și iunie 1997, guvernul a adoptat noi norme legale în domeniul cel mai sensibil – folosirea limbii materne în administrație și educație[11]. În același timp, România a semnat noi documente internaționale care au influențat pozitiv statutul minorităților naționale[12].
       Ca rezultat al acestor dezvoltări, minoritatea ungară a fost implicit de acord să renunțe la soluția sa de auto-protecție – sistemul de autodeterminare internă și autonomie – care nu e în consonanță cu cadrul constituțional al României. Aripa pragmatică a UDMR a realizat că anumite obiective sunt, cel puțin pentru moment, nefezabile. O schimbare constituțională implică mobilizarea a cel puțin două treimi din voturile parlamentare și urmarea unei proceduri complicate. În actualele circumstanțe aceasta este imposibil de realizat și, dată fiind fragilitatea democrației în România ar fi, probabil, și o întreprindere neavenită. Din fericire, liderii politici care au acceptat compromisul au înțeles limitele negocierilor.
        Clasa politică care a acceptat noile standarde ale protecției minorităților în viața politică a României de după ʼ96 a făcut-o împotriva convingerilor ei personale, numai pentru a se adapta noului mediu politic. NATO și UE au privit rezolvarea problemelor minorităților ca un criteriu al integrării. Voința de a se integra a depășit reluctanța clasei politice de a transforma România    într-o societate multiculturală[13]. Mai mult, situația minorității ungare în România este și o chestiune de stabilitate regională. În Constituția sa, statul maghiar și-a luat responsabilitatea de a se îngriji de maghiarii din afara granițelor. Toate guvernările maghiare de după 1990 au pus pe agenda lor sprijinirea co-naționalilor maghiari din România și Slovacia. Max van der Stoel, Înaltul Comisar pentru Minoritățile Naționale al OSCE, s-a deplasat în mod repetat între Budapesta și București pentru a discuta chestiunea minorității maghiare. Este semnificativ că el a fost mai puțin interesat de statutul romilor, și aceasta în ciuda numeroaselor și serioaselor incidente îndreptate împotriva comunității acestora[14]. Dintr-o perspectivă internațională pare că problema minorităților naționale în România este mai întâi de toate problema statutului comunității maghiare.
           
 
Avem nevoie de o nouă teorie politică pentru a administra diversitatea în România?
 
       Descrierea amplă a evoluției luptei pentru drepturile minorităților în România – ca și a luptei împotriva drepturilor minorităților – a fost făcută pentru a arăta că rezolvarea problemelor minorităților depinde în mare măsură de contexte interne și internaționale. Empiric vorbind, argumentele invocate în modelarea relațiilor inter-etnice în România postcomunistă aparțin unui izvor comun de idei și practici. Clișeele naționaliste, principiile dreptului internațional, termenii-cheie și exemplele european sau nord-american au fost țesute într-un discurs eclectic asupra politicii naționalităților. Dar aceasta nu a condus numai la câteva cuvinte pe o foaie de hârtie, ci la acțiuni politice și norme legale concrete, chiar dacă nu întotdeauna eficiente.
       Probabil că exemplul cel mai relevant este lupta politică din jurul revedincării minorității maghiare de a stabili o universitate de stat în limba maternă. Înainte de 1996, forțele naționaliste care dominau viața politică au respins ferm această propunere. După alegerile din 1996 însă, principiul aflat la baza ideii unei universități maghiare a fost acceptat în 1997 de noua coaliție de guvernare. Opoziția naționalistă însă a văzut în aceasta un călcâi al lui Ahile al coaliției majoritare și, ca atare, a lansat o campanie împotriva reglementărilor propuse. Ca rezultat, legile care urmau să promoveze folosirea limbii materne a minorității maghiare în administrație și educație, și care au fost adoptate de guvern în a doua jumătate a lui 1997, au rămas împotmolite în Parlament.
        Problema a rămas nerezolvată. În fapt, principala temă a vieții politice între verile lui 1997 și 1999 a fost dreptul minorității maghiare de a avea o universitate maghiară de stat. Dezbaterea a fost generală. Maniera în care liderii politici, incluzându-i pe aceia care erau la guvernare, Ministerul Educației Naționale și o parte semnificativă a mass-mediei au răspuns la revendicările minorității maghiare amintește, într-un fel, de politica naționalistă dinainte de ʼ96. Aceasta pune în pericol procesul de reconciliere dintre minoritatea ungară și majoritate, proces inițiat cu doi ani înainte, și implică riscul reîntoarcerii la tensiuni interetnice. Care au fost însă principalele argumente?
        Unii au privit ideea unei universități de stat maghiare ca o respingere a coabitării. Parte a liderilor universităților române, asociațiile profesorilor universitari și Ministerul Educației Naționale au descris cererea maghiarilor ca o „federalizare a educației”, o „enclavizare a educației”  sau ca o „dezvoltare a educației pe baze etnice”. Unul dintre documentele cele mai semnificative, intitulat „Segregarea etnică a educației superioare în România este prematură”, a fost publicat în august 1998 de Secretariatul de Stat pentru Educația Superioară. Un pasaj tipic declară: „Secretariatul de Stat pentru Educația Superioară s-a confruntat constant cu cereri imperative de segregare etnică, care iau forme instituționale serioase ce merg de la stabilirea unor departamente auto-administrative pe criterii etnice la instituirea unor universități de stat în limba maghiară”[15].
      Răspunsul activiștilor pentru drepturile minorităților și ai reprezentanților minorității maghiare este relevant pentru problemele ridicate de Kymlicka în articolul său. Asociații pentru protecția minorităților naționale au legitimat cererile comunității maghiare prin referirea la dreptul internațional. Ei au invocat obligația României de a acționa în conformitate cu articolul 27 al Convenției Internaționale a Drepturilor Politice și Civile, adoptat de Națiunile Unite în 1966 și ratificat de România în 1974. O interpretare a Convenției emisă de Comitetul de la Geneva al Drepturilor Omului, precum și referirea la statutul maghiarilor din România ca la cea mai numeroasă minoritate din Europa (făcând abstracție de situația țărilor CSI) au fost folosite ca argumente în favoarea revendicărilor acestora.
         Argumentele minorității maghiare s-au concentrat pe tradiția ei ca și comunitate în Transilvania, precum și asupra modului în care alte state își tratează minoritățile. Exemplele lor favorite au fost Finlanda, unde există mai multe universități bilingve cu instrucție în suedeză pentru aproximativ 285.000 de suedezi (5,8% din populația Finlandei); sistemul de educație superioară din Tirolul de Sud, Italia, pentru cei 303.000 de vorbitori de germană (90,5% din populație); Elveția, cu 1,3 milioane de vorbitori de franceză și 500.000 de vorbitori de italiană (18% și, respectiv, 7% din populație); ca și Marea Britanie și Canada (Universitatea Ottawa).
        Există vreun argument original în această întreagă dezbatere? Nu cred. A apăra identitatea națională într-un stat european ca România s-a sprijinit pe documente internaționale, tradiție, spiritul și litera legii, valorile politicilor liberale, sensul contextelor internaționale în lupta pentru pacea interetnică. Gândirea occidentală și ideile occidentale au fost invocate consistent pentru a ajuta atât reprezentanții minorităților cât și activiștii drepturilor minorităților, și ele și-au găsit calea în legislație. Aceasta ar trebui să fie suficient pentru a respinge teza principală a lui Will Kymlicka.
           
Principiile autonomiei culturale: măsuri  speciale versus autonomie
 
         În general, opinia publică românească a fost mai degrabă sceptică în legătură cu principiile autonomiei culturale, și cu atât mai mult în privința autonomiei teritoriale așa cum sunt legitimate în scrierile unor autori precum Hurst Hannum, P. Thornberry sau Will Kymlicka. Aceasta nu înseamnă însă că tradiția autonomiei a fost pe de-a-ntregul absentă în această parte a Europei. Dimpotrivă, Transilvania, provincia cu compoziția cea mai diversă, a fost obișnuită cu forme radicale de autonomie. În plus, în anii ʼ50 o regiune autonomă a existat în centrul țării.
      Opoziția față de conceptul autonomiei culturale prin „măsuri speciale” a fost dramatizat de disputa legată de propunerea înființării unei universități de stat în maghiară. Noțiunea a două tipuri total separate de protecție – autonomie și măsuri speciale – a câștigat credit. Totuși, măsurile speciale garantează în fapt, cel puțin implicit, o anumită formă de autonomie culturală pentru minorități. Dreptul la asociere civilă și politică, dreptul de a folosi limba maternă în spațiul privat sau public și dreptul la educație în propria limbă sunt instrumente practice pentru minorități, folosite pentru a-și dezvolta viața culturală în mod liber. Aceasta este substanța însăși a autonomiei.
 
            Principiile dreptății
 
         Cum trebuie să interpretăm disputele românești asupra politicii naționalităților în termenii unei analize academice a principiilor dreptății într-o societate multiculturală? Richard Rorty are o poziție interesantă asupra acestei chestiuni. Pentru Rorty, drepturile omului (și, prin extensie, drepturile minorităților) au nevoie de pasiune și curaj mai degrabă decât de rațiune și teorie. Căutarea unor fundamente filozofice  sigure ale drepturilor omului, argumentează Rorty, este atât o întreprindere menită să eșueze cât și inutilă din punct de vedere practic[16]. Poate această poziție este prea radicală și nedreaptă față de meritele teoreticienilor. Dar cred că cea mai importantă resursă pentru cunoașterea importanței eticii în viața politică este lupta pentru drepturi concrete. Firește, aceasta nu înseamnă că totul e o problemă de pură atitudine. Lupta pentru dreptate are nevoie de concepte, deoarece are nevoie de nuanță și eficacitate. Totuși, procesul de conceptualizare nu poate fi izolat de solidaritatea comunității academice din întreaga lume. Soluțiile însele au o aplicabilitate la scară mondială, chiar dacă folosirea lor de la caz la caz nu este determinată in nuce de teoria generală.
        În aplicarea principiilor generale la cazul românesc trebuie să se țină cont de contextul specific – starea de tranziție. M-am referit la lupta pentru legitimitatea politică. Nu este de mirare că problema etnică nu a fost proeminentă în Polonia, Ungaria sau Republica Cehă, state în care elitele politice s-au schimbat radical și în care reforma instituțională și economică a fost un succes.
        Un alt aspect al tranziției este existența „lipsei de așteptare”. Nu se poate înainta prin sărirea peste anumite etape. Problema emigranților este semnificativă în acest sens. Ca urmare a concentrării asupra problemei maghiare, și a încercării de a înfrunta dificultăți dramatice ridicate de comunitatea romilor, pe agenda politică a rămas puțin spațiu pentru drepturile nou-veniților.
         Există o altă caracteristică a tranziției pe care o consider crucială – relația dintre drepturi și costurile lor. Tipuri diferite de drepturi (drepturi pur individuale exercitate într-o comunitate, drepturi colective exercitate individual și drepturi pur colective)[17] se pot sprijini și întreține reciproc. Este deci natural să se extindă și dezvolte un sistem de drepturi care să depășească granițele statale și, în același timp, să se ia în considerație specificitățile istorice, numerice și culturale. Provocarea specialiștilor este să facă drepturile individuale și cele de grup compatibile teoretic și practic, pentru a se evita contradicțiile potențiale. Totuși, un asemenea efort este supus multor limitări. Unul dintre ele ar fi costul drepturilor. În fapt, a examina drepturile în termeni de costuri poate sugera o distincție reală între soarta drepturilor minorităților în Occident și Europa de Est.
         Ipoteza mea este că există trei niveluri importante ale costurilor: costurile drepturilor civile și politice; costurile măsurilor speciale; și costurile drepturilor sociale și economice. Primele sunt în general suportabile financiar și reprezintă numai o problemă de voință politică. Deoarece drepturile sociale și economice implică costuri substanțiale, ele sunt considerate de mulți un desideratum. Între cele două extreme se situează costurile măsurilor speciale – instrumentul de bază al drepturilor minorităților.
       Cum pot fi evaluate costurile diferitelor tipuri de drepturi? O decizie asupra drepturilor politice și civile depinde de Parlament (sau de o altă autoritate cu aceeași competență). În principiu, implementarea acestei decizii nu impune costuri semnificative. Desigur, instituțiile unei societăți democratice au nevoie de bani. Dar menținerea instituțiilor unei ordini democratice nu este mai scumpă decât menținerea instituțiilor opresiunii. Cu alte cuvinte, drepturile civile și politice nu cer costuri suplimentare.
        Un indicator al costului drepturilor minorităților ar fi prețul plătit pentru măsurile speciale în anumite domenii. Să considerăm cazul educației. Care este costul unei universități bilingve în comparație cu una unilingvă? Costul suplimentar al bilingvismului la Universitatea Ottawa (Ontario, Canada) este în jurul a 10% din subsidiile locale primite de universitate[18]. Există cazuri în care măsuri speciale implică costuri mai ridicate. Acesta este cazul educației pentru minoritatea romă, care devine o dilemă în timpuri de lipsuri economice.
       În privința costurilor minorităților, este totuși clar că, în general, acestea nu sunt foarte ridicate. Multe societăți își pot permite să le plătească. Cred că în cele mai multe state drepturile minorităților sunt o chestiune de voință politică mai degrabă decât de costuri. Limite reale apar numai în situația unor lipsuri acute. Aceasta este adevărat într-o anumită măsură în cazul României. Deși nu există niciun obstacol financiar real în rezolvarea cererii maghiarilor de a întemeia o universitate de stat în maghiară, există limite în privința promovării unui program de acțiune afirmativă pentru romi.
           
Concluzie
           
La capătul spectrului evoluției politice a țărilor din Europa Centrală și de Est se situează niște societăți democratice și, așa cum sperăm, prospere. Aceste societăți înțeleg structura lor socio-politică în termeni funcționali. Regiunea Europei Centrale și de Est nu întruchipează o „esență” specială, care să implice un tratament al problemelor minorităților într-un fel care diferă de concepțiile și standardele prevalente în Occident. Problemele care țin de costuri și de voința politică, tipice pentru perioadele de tranziție, vor fi mai devreme sau mai târziu depășite. Ceea ce urmează va fi un proces de acomodare internă, marcat de dezbateri care vor fi probabil similare celor care se desfășoară acum în societățile occidentale.
 
Traducere de Camil Ungureanu

 

Note


[1] Mă gândesc la o societate globală care a trecut dincolo de interacțiunea actorilor politici tradiționali (ie., state). „Societatea civilă mondială” a lui Gordon Christenton este un simptom al acestei noi dezvoltări. Vezi Gordon Christenton, „World Civil Society and the International Rule of Law”, Humand Rights Quarterly, vol. 19, No. 4, Noiembrie, 1997.

[2] Richard Falk, „Cultural Foundation for the International Protection of Human Rights”, în Abdullahi Ahmed An-Na’im, ed., Human Rigts in Cross-Cultural Perspectitves, University of Pennsylvania Press, 1995, p. 54.

[3] Recensământul din 1992 înregistrează 1.620.199 maghiari; 409.723 romi; ll9.439 germani; 66.833 ucrainieni; 36.688 ruși-lipoveni; 29.533 turci; 28.080 sârbi; 24.649 tătari; 20.672 slovaci; 9.953 bulgari; 9.107 evrei; 9.500 cehi: 4.247 polonezi; 4.180 croați; 3.897 greci; și 2.023 armeni. Alte personane au declaral că sunt carașoveni (2.775) și ceangăi (2.165). Cifra romilor nu reflectă dimensiunea reală a acestei minorități. Organizațiile rome oferă cifre diferite, cea mai mare parte dintre ele fiind între 1 și 2 milioane. (De asemenea, Vezi E. Pons, Les Tsiganes en Roumanie: des citoyens à part entière?, L ‘Harmattan, 1995. Ponce se referă la aproximativ 2,5 milioane de romi. O sinteză folositoare asupra minorităților României poate fi găsită în Renate Weber, „The Protection of National Minorities in Romania: A Matter of Political Will and Wisdom”, în Jerzy Kranz, ed. (în cooperare cu Herbert Küpper), Law and Practice of Central  European Countries in the Field of National Minorities Protection After 1989, Varșovia: Centrul Pentru Relații Internaționale, 1998, pp. 175-217.

[4] Jon Elster, „Majority Rule and Individual Rights”, în Stephen Shute & Susan Hutley, eds., On Human Rights: The Oxford Amnesty Letters 1993, Basic Books, 1993, pp. 175-217.

[5] Ibidem, p. 176.

[6] Articolul 1.1. definește statul în felul următor: „România este un stat suveran, independent, unitar, indivizibil și național”. Articolul 4.1. declară: „Statul are ca fundament unitatea poporului român”.

[7] De pildă, articolul 6.1. afirmă: „Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identiății lor etnice, culturale, lingvistice și religioase”. Articolul 15.1. declară: „Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”. Iar conform articolului 59.2. „Organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condițiile legii electorale”.

[8] John Mearsheimer, „Back to the Future: Instability in Europte after the Cold War”, în International Security, vol. 15, nr. 1, 1990, pp. 5-56.

[9] De pildă, „Projet de Rapport Spécial – Roumanie: une transition inachevée” (Comission des Affaires Civiles, Assemblée de lʼAtlantique du Nord, mai 1992, AJ 75, CC 92); Stephan Iwan Griffiths, Nationalism and Ethnic Conflict: Threats to European Security, SIPRI Research Report, OPU, 1993, în special p. 23; Dominique Rosenberg, Les minorités nationales et le défi de la sécurité en Europe, Travaux de Recherche no. 21, Institut des Nations Unies, New York, 1993, în special p. 17; Michael E. Brown, „Causes and Implications of Ethnic Conflict”, în Michael Brown, ed., Ethnic Conflict and International Security, Princeton University Press, 1993, în special p. 3; Lothar Ruehl, „European Security and NATOʼs Eastward Expansion”, în Aussenpolitik, vol. 45, no. 2, 1994, în special p. 119; și Hans-Joachim Hoppe, „The Situation in Central and Southeast European Countries”, în Aussenpolitik, vol. 45, no. 2, 1994, în special       p. 143.

[10] Vezi Gabriel Andreescu și Renate Weber, The Evolution of the DAHR Conception on the Rights of the Hungarian Minority, Bucharest, 1995.

[11] Vezi Renate Weber, „România și drepturile omului: standarde interne, standarde internaționale” (I), Revista română a drepturilor omului, București, 1996, pp. 27-38.

[12] Două exemple sunt Carta Limbilor Regionale sau Minoritare sau Carta Autonomiilor Locale. Alte documente internaționale importante au devenit parte a legii interne după ratificarea tratatelor cu Ungaria (1996) și Ucraina (1997). Vezi Gabriel Andreescu, „Recommendation 1201 and a Security Network in Central and Eastern Europe”, International Studies, vol. 3, 1997, pp. 49-63.

[13] Vezi Gabriel Andreescu, „The Central European Divide”, War Report, iunie/iulie, 1997, pp. 27-28.

[14] Unul dintre numerele din 1995 ale „Helsinki Watch Report” a înregistrat în jurul a 35 de asemenea incidente între 1990 și 1995.

[15] APADOR-CH Report, Bucharest, 1998.

[16] Richard Rorty, „Human Rights, Rationality and Sentimentality”, în Shute și Hurley, eds., op. cit., pp. 112-130.

[17] Am elaborat acest concept care pare să completeze un sistem general al drepturilor minorităților, în Gabriel Andreescu, „Drepturi colective exercitate individual”, Revista Română a Drepturilor Omului, nr. 13, 1996,            pp. 38-50.

[18] Jean-Michel Beillard, „Bilingualism at the University of Ottawa”, conferință ținută la masa rotundă de la Snagov, 6-8 februarie, 1998.

 

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns