Integrarea minorităţilor în discursul politic din Republica Moldova (Integration of Minorities in the Public Discourse from Republic of Moldova)

MINORITĂȚI

 

 

Integrarea minorităţilor în discursul politic din Republica Moldova

(Integration of Minorities in the Public Discourse from Republic of Moldova)

 

Julien Danero IGLESIAS

 

 

 

            Abstract: According to the last 2004 census, minorities in the Republic of Moldova – Ukrainians, Russians, Gagauz , Bulgarians and Romanians -make up some 24.2% of the population along the Moldovan majority. These minorities live today in a state that can be considered a „nationalizing” state, following the concept proposed by Rogers Brubaker, a state where the authorities are trying to build a nation-state following the classic model of the nineteenth century. In this state, however, several trends can be observed and there is not a fixed definition of what the Moldovan nation is. Generally speaking, Moldovanists insist on a separate nation and people while Romanianists insist on the unity of Moldovans and Romanians. The article examines this civic nation at the discursive level. Following a methodology inspired by the Vienna School of Critical Discourse Analysis, speeches by President Vladimir Voronin while he was in power between 2001 and 2009 are analyzed. As his discourse can be seen as belonging to the Moldovanist inclusive tendancy, the aim is primarily to determine which role is played by minorities in these speeches. The speeches are then compared with the speeches by interim President of the Republic of Moldova in 2009-2010, Mihai Ghimpu, representing the opposite Romanianist trend. Continuing the analysis proposed by authors such as Vladimir Solonari and Stefan Ihrig, the article demonstrates that in Moldova, despite the fact that the country is sometimes presented as a model of a civic nation, members of minority groups are considered tolerated „foreigners” and that the Moldovan society in the studied period seemed to be developing, at least discursively, without taking minorities into account.

 

Keywords: nationalism, discourse, Moldova, minorities, civic, ethnic

 

 

Introducere

 

Conform recensământului din 2004, în Republica Moldova trăiesc, pe lângă moldoveni – majoritari, ucraineni, ruşi, găgăuzi, bulgari şi români – minorități care alcătuiesc 24,2% din populație. Aceste minorităţi trăiesc astăzi într-un stat care poate fi considerat „naţionalizant”, după conceptul lui Rogers Brubaker, un stat în care autorităţile încearcă să edifice un stat-naţiune după modelul clasic al secolului al XIX-lea[1]. Dupa destrămarea Uniunii Sovietice, autorităţile noului stat independent au reluat viziunea sovietică asupra naţiunii, denumită „Moldovenism”, şi au pus în practică o politică naţională în care se insistă asupra unei naţiuni și unui popor moldoveneşti distincte. „Moldovenismul” a fost creat iniţial de autorităţile sovietice în anii 1920, când Basarabia făcea parte din România Mare, iar în Transnistria[2] a fost înființată o republică autonomă socialistă care folosea o logică de eliberare naţională pentru a destabiliza frontierele statelor considerate „burgheze”[3]. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) şi Vladimir Voronin, liderul partidului şi preşedintele republicii între 2001 şi 2009, au revigorat acest moldovenism şi au dat dovadă, după părerea lui Luke March, de „o strategie consistentă” cu care partidul urmărea să devină un Moldovan naţion builder, punând accentul pe depăşirea diviziunilor etnice şi apărarea statalităţii şi integrităţii teritoriale.[4] Aşadar, partidul comuniştilor şi preşedintele republicii au pus în practică un proces de standardizare a naţiunii moldoveneşti şi de diferenţiere de naţiunea românească. Această strategie a implicat, de exemplu, promovarea „limbii moldoveneşti” ca o limbă separată[5], investiţia în predarea istoriei „moldoveneşti”[6] şi dezvoltarea unei politici culturale „moldoveneşti”[7]. Faptul că românii au fost considerați o minoritate în recensământul din 2004 subliniază în mod evident acest caracter naţionalizant al statului. Națiunea moldovenească este prezentată, deci, ca națiune aparte, diferită de cea românească, românii fiind o minoritate în statul moldovenesc.

În acest stat naţionalizant există însă mai multe concepții despre națiune. Pe lânga moldovenism, românismul este o altă concepție schematică a națiunii, concepție pe care o privilegiază partidele ce se opun comuniștilor, ca de exemplu Partidul Liberal şi unul dintre liderii lui, Mihai Ghimpu, preşedintele interimar al Republicii în perioada 2009-2010. Ei insistă asupra existenţei unui singur popor românesc din care și moldovenii fac parte. În timp ce PCRM-ul şi preşedintele Voronin promovează ideea unei naţiuni moldovenești, pe care o prezintă ca fiind civică, bazată pe voinţa şi consensul tuturor cetăţenilor din Republica Moldova, româniștii propun un model etnic de naţiune, care nu lasă loc pentru minorităţi[8]. Totuşi, existenţa unei naţiuni pur civice şi a unei naţiuni pur etnice a fost larg discutată în literatura despre naţionalism şi mulţi autori au evidenţiat faptul că orice naţiune, şi de altfel orice naţionalism, este impregnat de elemente civice şi etnice[9]. Astfel, dihotomia între un moldovenism civic şi un românism etnic trebuie verificată empiric. Articolul de faţă își propune să verifice existenţa acestei dihotomii, dar are şi un obiectiv mai larg, de a determina care este locul și rolul minorităţilor în discursurile moldoveniste şi româniste. Aşadar, considerând în acest articol că discursurile pronunţate de liderii politici din Moldova fac parte dintr-un „discurs” care traversează societatea moldovenească[10], scopul final este de a determina care este locul și rolul minorităţilor în societatea moldovenească de astăzi.

După introducerea cadrului teoretic şi metodologic, vom aborda mai întâi contextul integrării minorităţilor în Republica Moldova, analizând ce fel de măsuri naţionalizante au fost luate de autorităţile comuniste în perioada în care au fost la putere. Plecând de aici, vom aborda analiza de discurs propriu-zisă: vom incepe cu construcția lui „Noi” în discursurile preşedintelui Vladimir Voronin. Vom continua cu o analiza asupra relaţiei dintre „Noi” și „Celălalt”. În final, vom realiza o comparație cu discursurile preşedintelui interimar Mihai Ghimpu.

 

Despre includere şi excludere în discurs

 

În ceea ce poate apărea ca o „junglă” a teoriilor şi tipologiilor naţionalismului în literatura actuală de specialitate în domeniul ştiinţelor sociale[11], naţionalismul este înțeles aici ca parte a unei logici inerente de includere şi de excludere. În conformitate cu analizele lui Spencer şi Wollman[12], se consideră că în inima naţionalismului ca proiect politic, indiferent de forma pe care o ia, se regăsește o logică de excludere. Aşadar, toate formele de naţionalism au un lucru în comun, problema „celuilalt” în raport cu care toate definiţiile naţiunii sunt construite. Toate formele de naţionalism sunt simultan inclusive și exclusive[13]. Aşadar, ceea ce distinge naţiunile „nu este atât de mult indiferenţa faţă de limbă, cultură sau de identitatea naţională, cât este conţinutul, domeniul de aplicare şi caracterul [mai mult sau mai puţin] inclusiv al acestei culturi naţionale şi modul de integrare în cadrul acestuia.”[14] Procesul de includere şi de excludere trece prin construirea discursivă a unui „Noi” şi a unui „Celălat”, iar perspectiva adoptată a fost mai întâi formulată de Calhoun[15] şi Ozkirimli[16] pentru care discursul naţionalismului poate fi văzut ca un cadru final de explicaţie şi legitimare a lumii moderne.

Cu scopul de a identifica acest proces de includere si de excludere a minorităţilor în cazul Republicii Moldova din anii 2000, am luat în considerare discursurile preşedinților Vladimir Voronin si Mihai Ghimpu. Aceste discursuri au fost studiate folosind o metodă influenţată de autorii Analizei Critice de Discurs[17]. Această metodă permite demascarea strategiilor de includere sau de excludere a unor categorii de persoane dintr-un discurs. Analiza critică scoate în evidență influențele reciproce, interacțiunile care există între fenomene și interconectarea acestora[18]. Pornînd de la exemplul analizei critice a construcţiei discursive a naţiunii austriece realizată de Ruth Wodak şi alţii[19], în analiza pe care am făcut-o discursurilor moldoveneşti ne-am concentrat pe construcţia discursivă a două concepte : „Noi” şi „Celălalt”. Am încercat să determinăm, deci, cum acest « Noi » se proiectează în trecut, în prezent şi în viitor, şi, în același timp, să punem în relație aceste definiții cu locul minorităţilor, așa cum este el conturat în discursurile politice. Discursurile studiate sunt discursurile susținute de preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, în perioada 2001-2009, perioadă în care el și Partidul Comuniştilor din Republica Moldova s-au aflat la putere. Am selectat 44 de discursuri şi le-am clasificat în funcţie de ocaziile cu care au fost pronunţate. Am luat în considerare toate evenimentele considerate importante pentru „naţiunea” moldovenească şi discursile comemorative pronunţate cu aceste prilejuri, de exemplu de Ziua Independenţei (27 August), de Ziua Victoriei (9 Mai), sau de Ziua naţionala a Vinului (Octombrie). Aceste discursuri au fost comparate cu discursurile pronunţate de preşedintele interimar al Republicii Moldova Mihai Ghimpu, în perioada 2009-2010. Prin această analiză, comparând locul şi rolul minorităţilor în discursurile moldoveniste şi româniste, putem să evidenţiem situaţia lor în societatea moldovenească de astăzi.

 

Minorităti într-un stat naţionalizant

 

Dincolo de nivelul discursurilor, obiectul central al acestui articol, se poate constata că, de-a lungul timpului în care a fost la putere, PCRM-ul a folosit majoritatea sa parlamentară disciplinată pentru a controla toate instituţiile importante ale statului, inclusiv sistemul judiciar, electoral şi mass-media. Între timp, printr-o reformă administrativ-teritorială, partidul şi-a extins controlul asupra administraţiei locale.[20] Din cauza acestui control, Levitsky şi Way văd regimul politic al Republicii Moldova din anii 2000 ca un « autoritarism competitiv »[21], care s-a creat după anii 1990 şi în perioda în care pluralismul a apărut pe ruinele Uniuniii sovietice „par défaut”[22]. Dacă luăm în considerare definiţia „statului naţionalizant” a lui Rogers Brubaker, se poate spune că Republica Moldova urmează acest model din 1991 şi 1994, când o nouă Constituţie a fost votată, dar mai ales între 2001 şi 2009, perioada în care PCRM-ul a fost la putere. Comuniştii au construit şi pus în valoare permanent o naţiune „moldovenească” concepută ca o „sau națiune centrală” („core-nation”), unde cetăţenia şi naţionalitatea sunt separate[23]. Într-adevăr, după analizele lui Ihrig[24], reiese că ruşii, ucrainenii, găgăuzii, bulgarii, etc. sunt cetăţeni din Republica Moldova, dar nu se consideră că fac parte din naţiunea moldovenească, sau pur şi simplu ca sunt moldoveni.

Cu toate acestea, statul naţionalizant între 2001 şi 2009 arată un model mai complicat decât atât. „Moldovenismul” şi „Românismul” sunt două ideal-tipuri care dirijează viaţa politică a statului şi care afectează întreaga societate. Însă, măsurile politice luate nu sunt unanime şi efectele lor sunt departe de a fi clare. În acest sens, guvernul Republicii Moldova a promovat între 2001 şi 2009 un set de măsuri politice care pot fi considerate „naţionalizante”. Aceste măsuri au fost implementate în special în două domenii principale de acţiune : promovarea limbii moldoveneşti ca „limba de stat” şi promovarea unei istorii „moldoveneşti”.

În primul rând, comuniştii au pus accentul pe o limbă moldovenească diferită de cea română, după cum se scrie în Concepţia Politicii naţionale,[25] text adoptat de Guvernul Republicii în 2003: „Concepţia porneşte de la adevărul statornicit istoriceşte şi confirmat de tezaurul literar comun: poporul moldovenesc şi poporul român folosesc o formă literară comună ce „are la bază izvorul viu al graiului popular din Moldova” – realitate ce imprimă limbii naţionale moldoveneşti un pronunţat specific deosebit, un anumit farmec bine cunoscut şi apreciat. Avînd originea comună, dispunînd de un fond lexical de bază comun, limba naţională moldovenească şi limba naţională română îşi păstrează fiecare lingvonimul/glotonimul său ca însemn identificator al fiecărei naţiuni: moldovenească şi română”.     Cu toate acestea, limba promovată de către autorităţile comuniste a urmărit o politică destul de ambiguă. Această „limba de stat” este diferită de cea română şi permite diferențierea Republicii Moldova de România, dar, în acelaşi timp, limba rusă şi-a păstrat „statutul de limba de comunicare inter-etnică”, care, în practică, îi permite să menţină o poziţie destul de puternică în societatea moldovenească[26] după cum se regăseste în Concepţia Politicii Naţionale: „Limba moldovenească, avînd statutul de limbă de stat, se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale. Una din priorităţile politicii naţionale a Republicii Moldova este asigurarea însuşirii limbii moldoveneşti. Limba rusă care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, are statutul de limbă de comunicare interetnică se aplică şi ea în diverse domenii ale vieţii statului şi societăţii. Pentru Moldova este caracteristic bilingvismul moldo-rus. În actualele condiţii, este necesar să se creeze posibilităţi reale pentru ca bilingvismul ruso-moldovenesc să devină realitate.”

În al doilea rând, procesul de naţionalizare a implicat evidenţierea unei istorii specifice care a fost scrisă în cărţi şi manuale şi care este celebrată în sărbători definite şi prin monumente selectate. Această istorie „moldovenească” pune accentul pe legăturile dintre Moldova şi Rusia şi se construieşte într-o opoziţie permanentă cu România[27]. Aşadar, perioada în care Basarabia a fost parte componentă a Uniunii Sovietice este văzută ca fiind o epocă de aur[28] în care Moldova era „la zenit”[29]. După cum arată Vladimir Solonari[30] sau Stefan Ihrig[31], aceste două naraţiuni opuse ale istoriei sunt de fapt comparabile: naraţiunea românistă, în primul rând, este obsedată de poporul-naţiune care luptă în mod constant pentru independenţă şi reunificare sub un stat puternic şi centralizat. În această naraţiune, evenimentele tulburătoare ale istoriei sunt ignorate (ca de exemplu tratamentul evreilor români în timpul celui de al doilea război mondial) şi minorităţile sunt absente de la evoluţiile statului moldovenesc, ideea fiind că românii vor lupta mereu pentru independenţa lor şi că dominaţia străină nu poate fi un factor de progres. Minorităţile sunt percepute ca ultimele care au ajuns pe teritoriul Republicii Moldova, ca şi colonişti impuşi de alte naţiuni şi imperii. Românii sunt descrişi drept „indigeni”, şi grupurile minoritare ca „străine”. În schimb, naraţiunea moldovenistă pare la prima vedere mai cuprinzătoare, preferând termenul de „minorităţi” pentru istoria dinainte de 1918 şi de „minorităţi naţionale” pentru istoria după 1918. Cu toate acestea, în această naraţiune numai „moldovenii” sunt luaţi în considerare şi minorităţile sunt prezentate ca străini „toleraţi”, atunci când proprietarii adevăraţi ai statului sunt „moldoveni”. Astfel, împotriva interpretărilor din partea istoricilor „românişti”, autorităţile comuniste şi-au ales „o istorie”, chiar dacă aceasta nu poate fi invăţată din cauza lipsei de bani sau din cauza lipsei de control a ceea ce este predat de profesorii de istorie[32].

Aceste două exemple arată că măsurile naţionalizante sunt ambigue: promovează naţiunea moldovenească, iar minorităţile sunt percepute ca străine, în acelaşi timp minorităţile rusofone beneficiază, de exemplu, de statutul puternic al limbii ruse. Pentru a explica această ezitare a măsurilor naţionalizante luate de guvernul comunist, putem să ne referim la concluziile lui Iulian Fruntaşu[33] si ale lui Vladimir Solonari[34] care arată, printre altele, că politica moldovenistă este puternic legată de Rusia si chiar conduce la construirea, de către autorităţi a unei noi provincii ruseşti sau, cel puţin, la o dependenţă a Moldovei faţă de Rusia. Această ambiguitate poate fi înţeleasă în primul rând făcând referire la electoratul partidului comuniştilor: pe de o parte, din punct de vedere geografic, electoratul partidului este localizat în principal în mediul rural român-moldovenesc, în care limbă care se vorbeşte este denumită şi trăită ca „moldovenească”. Pe de altă parte, din perspectivă sociologică, electoratul partidului este, în principal, compus din minorităţile etnice din ţară, pentru care rusa este limba de comunicare[35]. În al-doilea rând, interesele geopolitice şi financiare externe şi interne trebuie luate în considerare, chiar dacă sunt obscure, deşi este cunoscut faptul că fiul lui Vladimir Voronin este unul dintre cei mai influenţi oameni de afaceri din ţară[36]. Pe această bază, opoziţia dintre cele două tendinţe, moldovenistă şi românistă, a marcat un aspect din viaţa politică a ţării. În termenii lui Rogers Brubaker, naţionalismul a reprezentat un aspect, „difuz” şi „omniprezent” şi mai ales „distinctiv” în viaţa politică. Problema identităţii a fost cea mai vizibilă în arena publică şi în dezbaterile publice în care Moldoveniştii si Româniştii s-au opus asupra denumirii limbii, asupra modificărilor manualelor de istorie, asupra edificării monumentelor țării sau asupra stabilirii sărbătorilor naţionale, cum ar fi Ziua Victoriei. Cu toate acestea, dincolo de această omniprezenţă a problemei naţionale, se constată în primul rând că Moldovenismul şi Românismul rămân o chestiune de „politică”, în termenii lui Breuilly[37]. Într-adevăr, pentru Luke March, Moldovenismul este mai degrabă o tactică electorală[38]. Potrivit autorului, această analiză este chiar mai evidentă din momentul în care partidul comuniștilor a pledat pentru o apropiere între Uniunea Europeană şi Republica Moldova. Orientarea europeană a lui Vladimir Voronin şi a partidului său, în urma refuzului de a semna Memorandumul Kozak în noiembrie 2003[39], a fost dezvoltată în timpul campaniei electorale din 2005, campanie care s-a desfășurat după Revoluţia Portocalie din Ucraina. Această orientare pro-europeană, a unui partid care a susţinut în 2001 intrarea Republicii Moldova în Uniunea Rusia-Belarus, arată cum un discurs pro-european a permis partidului să reziste valului portocaliu şi cum a permis păstrarea puterii. După episodul Memorandumului Kozak, partidul comuniştilor a reuşit să atragă voturile celor care l-au văzut ca un partid anti-rusesc şi care l-au considerat ca garantul principal al orientării europene a Republicii Moldova. Totusi, această abordare europeană a costat câteva voturi din rândul minorităţilor, ca şi în Găgăuzia. Cu toate acestea, în ciuda acestei orientări europene, problema identității rămâne, în cuvintele lui Nicolas Trifon, „une valeur refuge”[40]. Moldovenismul comuniştilor a fost înţeles de cetăţeni ca garanţia stabilităţii şi reconcilierii etnice într-o republică profund zguduită de un război civil la începutul anilor 1990[41]. PCRM-ul a fost singurul partid capabil să articuleze un front coerent faţă de o opoziţie divizată, subminată de ambiţiile liderilor săi şi incapabilă să ofere un scenariu uşor de înţeles pentru cetăţeni. PCRM-ul a putut să se sprijine, de asemenea, pe un dispozitiv de reactivare a structurilor organizatorice moştenite din perioada comunistă, pe eficienţa reţelelor de patronaj la nivel înalt a partidului și pe ocuparea posturilor strategice în cadrul statului.

 

Integrarea minorităţilor în discursurile lui Vladimir Voronin

 

Dacă luăm în considerare toate discursurile pronunţate de Vladimir Voronin în perioada 2001-2009, constatăm că el prezintă o construcţie coerentă asupra minorităţilor din ţară. Această construcţie se regăseşte în majoritatea discursurilor pronunţate şi va fi prezentată în continuare. Totuşi, vom vedea că în cazul discursurilor pronunţate cu ocazia comemorării celui de al-doilea război mondial, apare o construcţie destul de diferită. În primul rând, ne vom concentra asupra prezenţei minorităţilor în relaţia dintre trecut, prezent şi viitor şi asupra integrării minorităţilor într-un „Noi” sau printre „Ceilalţi” în majoritatea discursurilor; în al doilea rând, ne vom opri asupra construcţiei din discursurile pronunţate cu ocazia comemorării celui de al-doilea război mondial.

 

Trecutul, prezentul si viitorul

 

Când ne uităm la relaţia dintre trecut, prezent şi viitor în discursurile lui Vladimir Voronin, constatăm că cel mai important loc îl ocupă construcţia trecutului. Prezentul este prezentat ca un locus terribilis care va fi depăşit într-un viitor luminos adus numai de comunişti. Referințele la trecut sunt cele care ne permit sa evidențiăm cine este „Noi”-ul moldovenesc:

« Şi chiar dacă atunci, cu 15 ani în urmă, noi nu eram nici pe departe unanimi în părerile noastre cu privire la aceea ce înseamnă independenţă, ce înseamnă suveranitate, ce înseamnă libertăţi cetăţeneşti, este important faptul că noi, în cele din urmă, am reuşit să ajungem la unanimitate de păreri în această privinţă. Am realizat această unanimitate în procesul înaintării noastre pline de pericole de tot felul spre un scop măreţ şi nobil – edificarea Moldovei ca ţară, ca economie, ca societate. Astăzi putem declara cu toată fermitatea că pe această cale noi am reuşit să repurtăm o victorie! Poporul nostru a demonstrat că merită să fie un popor cu propria statalitate, că 27 august 1991 n-a fost un capriciu întîmplător al istoriei, ci o provocare ce s-a impus cu putere de lege de a proceda la îndeplinirea unei noi misiuni cetăţeneşti. »[42]

Aşadar, în discursul preşedintelui, viitorul aduce împlinirea naţiunii civice moldovenești, însă locul minorităţilor în edificarea acestui stat care va fi victorios este ambiguu.

Trecutul este constituit din două perioade majore : trecutul „istoric” si trecutul „recent”. Trecutul „istoric”, prima perioadă, este glorios, de aceea este prezentat epic, ca în exemplul următor :

« (…) astăzi trebuie să ne amintim începuturile îndepărtate şi legendare ale statalităţii moldoveneşti, trebuie să cinstim memoria marilor înaintaşi – Bogdan I, Ştefan cel Mare şi Dimitrie Cantemir. Prin strădania şi voinţa lor, denumirea de Moldova şi statul moldovenesc au învins rezistenţa secolelor, revenindu-ne ca moştenire nouă – cetăţeni ai unui stat suveran şi independent, care trăim în epoca computerelor şi tehnologiilor informaţionale. »[43]

Totodată, trecutul este construit ca o serie de „provocări”, la care statul moldovenesc a rezistat întotdeaună:

« Noul stat Moldova apărea pe harta Europei medievale acum 650 de ani. Această ţară îşi schimba configuraţia, frontierele, uneori dispărea din cîmpul vizual, dar de fiecare dată revenea. Şi de fiecare dată sub acelaşi nume! »[44]

Aşadar, trecutul este dominat de mari figuri istorice, iar Republica Moldova actuală este prezentată într-o manieră obișnuită de constructie a trecutului, într-o relație de directă continuitate cu acest trecut. Interesant este că acest trecut și aceste figuri istorice nu sunt descrise clar. Ceea ce este important pentru preşedinte este evidenţierea unei continuităţi de tip simbolic cu puterea actuală, nu să discute evenimentele ori acțiunile la care au participat înaintașii. Dar, care este rolul minorităţilor în toată această naraţiune? Putem observa că trecutul este „moldovenesc”, dominat de inaintaşii care au apărat şi au pus bazele unui stat „moldovenesc”, și că minorităţile nu joacă nici un rol, nici nu sunt amintite.

De asemenea, dacă trecutul moldovenesc este prezentat ca fiind numai „ortodox”, Moldova fiind considerată de preşedinte o „cetate istorică a ortodoxiei”, locul minorităţii evreieşti este greu de găsit.

Spre deosebire de trecutul istoric, trecutul „recent”, adică perioada dintre căderea Uniunii Sovietice şi anul 2001 când PCRM-ul a venit la putere, este descris ca o perioadă tragică:

« (…) ultimii zece ani au decurs sub semnul înstrăinării şi distrugerii. Zece ani de rătăcire, de politică a confruntării interetnice şi a umilirii sociale. Zece ani de nimicire planificată a viitorului. Abia apărut, statul moldovenesc pe dată s-a şi divizat în două tabere, amplasate pe cele două maluri ale Nistrului. A urmat degradarea internă a statului şi a economiei. Sub lozinca principiilor democraţiei şi libertăţii, principii sacre pentru fiecare om, se consolida tot mai mult practica dictaturii funcţionarului de stat, a birocraţiei, trădarea intereselor naţionale în numele unor scopuri de moment. Deghizată în mantia afirmaţiilor despre modernizarea economiei, îşi făcea mendrele banala jefuire a patrimoniului naţional al ţării în forma împărţirii lui între clanuri diferite. »[45]

Independenţa Republicii Moldova este considerată deci o „provocare” în plus pe lista provocărilor din trecutul istoric, una chiar foarte „grea”. „Haosul” care a urmat căderii Uniunii Sovietice este considerat ca o „realizare” a elitelor de la sfîrşitul anilor 80 şi de la începutul anilor 90:

« Atunci, în anul 1991, mulţi erau împotriva celor ce se aflau în această piaţă şi cereau independenţă. Ei nu protestau împotriva ideii de independenţă ca atare, ci mai degrabă împotriva sensului pe care îl dădeau acestei idei politicienii de odinioară. Exclusivism naţional, romântism economic agresiv, dezbinare între ai noştri şi străini – iată ce propuneau poporului liderii aşa-numitei eliberări naţionale, când vorbeau despre independenţă.»[46]

În opoziție cu aceste elite care au adus „dezbinarea etnică” în ţară, Vladimir Voronin se consideră a fi într-o poziție legitimă, de restaurator al istoriei după ani de zile de haos. Remarcăm absenţa a două perioade istorice importante pentru Republica Moldova: perioada interbelică in care ţara a fost parte a României Mari şi perioada sovietică. Perioada României Mari nu este deloc abordată, nici măcar menţionată, iar referirea la perioada sovietică este doar subînțeleasă:

Caderea Uniunii sovietice a fost un « seism care a distrus spaţiul economic şi cultural unic, a dat naştere unui val de conflicte interetnice locale şi de confruntări sociale »[47], dar, chiar dacă a fost « pentru unii ziua unui început festiv al înaintării optimiste spre viitor, iar pentru mulţi alţii o zi a prăbuşirii speranţelor, o zi a dezamăgirilor. »[48]

Trebuie remarcat că aceste aprecieri nu conferă perioadei în cauză nicio legitimitate particulară, dar arată că aceasta este percepută ca o perioadă de stabilitate în care speranţa era posibilă.

Faptul că preşedintele nu abordează aceste două perioade înseamnă, în opinia noastră, că acesta intenționează să își păstreze rolul celui care a înfăptuit unificarea naţiunii moldoveneşti. Într-adevăr, preşedintele are grijă să evite perioadele controversate, cu interpretări multiple şi opuse, și care pot duce la o diviziune a societăţii. Referirile la un trecut „istoric”, doar „moldovenesc”, absenţa României Mari din discursurile lui Voronin şi aprecierea pozitivă a perioadei sovietice arată că locul cetăţenilor care s-au declarat români în Republica Moldova este destul de neconfortabil. Dacă, deci, „Noi” sunt moldovenii, „Ceilalți” par sa fie „românii”, chiar dacă românii sunt consideraţi o minoritate naţională în unele documente oficiale.

 

Noi și Ceilalți

 

După ce am observat cum este construit trecutul lui „Noi”, urmărim acum cine sunt cei ce fac parte din această categorie. Preşedintele republicii are la prima vedere o anumită abordare asupra naţiunii, iar această naţiune este prezentată ca o „casă comună”, după modelul sovietic:

« Oricîte tentative de a semăna discordie între numeroasele popoare ale Moldovei, oricîte încercări de a diviza ţara pe criterii naţionale şi de a contrapune naţionalităţile conlocuitoare naţiunii titulare a moldovenilor s-au întreprins, toate au suferit eşec. Din contra, anume noi am demonstrat că multinaţionalitatea este o calitate de care trebuie să ne mîndrim, această calitate făcînd mai puternică orice ţară. »[49]

Ideea este clar prezentată în discursul preşedintelui: unitatea reprezintă un atu pentru Moldova şi permite crearea unui singur „popor multinaţional”. Iar pentru a dezvolta acest popor multinaţional, partidul a făcut şi face în continuare toate eforturile necesare:

« Noi am adoptat o lege cu privire la dubla cetăţenie, noi am adoptat Concepţia privind politica naţională, care a consfinţit diversitatea culturală, etnică şi lingvistică a Moldovei în calitate de principală moştenire a noastră. Noi vom consolida şi vom dezvolta bilingvismul real al ţării noastre, bilingvismul general urmînd să devină o normă educaţională şi culturală recunoscută de toţi. Noi trebuie să facem totul pentru ca necesitatea de a cunoaşte aprofundat limbile moldovenească, rusă, ucraineană, găgăuză, bulgară, alte limbi să se asocieze cu descătuşarea personalităţii, cu o mai mare competitivitate a ei, dar nu cu o reprimare sau o nouă deznaţionalizare. »[50]

Totuși, discursul devine ambiguu când preşedintele promovează unitatea poporului şi recunoaște în acelaşi timp că moldovenii, ucrainenii, ruşii, etc. sunt o realitate, că aceste naţionalităţi există şi sunt popoare diferite:

« Permiteţi-mi să adresez felicitări întregului popor al ţării noastre cu prilejul jubileului de 10 ani al U.T.A. Gagauz-Yeri, să felicit poporul Găgăuziei cu ocazia primului deceniu al dezvoltării sale în cadrul Moldovei unite! »[51]

Faptul că se vorbeşte despre „întregul nostru popor” şi despre un popor moldovenesc multinaţional care ar trebui să includă şi minoritatea găgăuză poate părea paradoxal. În mod cert, expresiile folosite de Vladimir Voronin cu referire la astfel de chestiuni sunt ambigue: „Poporul Moldovei”, „poporul nostru”, „poporul Republicii Moldova”, „intregul nostru popor”, etc. Aceste expresii sunt folosite pentru a evidenţia unitatea cetățenilor din Moldova, pentru a evidenţia această naţiune civică, ca in exemplul următor:

« În primul rînd, aceasta a fost bunăvoinţa poporului simplu al ţării noastre: a moldovenilor, a găgăuzilor, a ruşilor, a bulgarilor, a ucrainenilor, a tuturor celor cărora întotdeauna le-a fost străin orice naţionalism; pentru care înţelegerea reciprocă, deschiderea şi solidaritatea au fost şi au rămas o axiomă firească în existenţa lor de zi cu zi şi rostul vieţii lor. »[52]

Dar caracterul ambiguu al discursului ne atrage atenția din nou :

«  Noi am reuşit să unim poporul, care acum este gata să-şi asume răspunderea istorică pentru viitorul său.»[53]

Sau :

« noi trebuie să demonstrăm intregului nostru popor că edificăm cu adevărat un stat al democraţiei reale, dezvoltate, in care nu există loc pentru duble standarde, in care niciodată nu vor prinde rădăcină mărăcinii autoritarismului, izolaţionismului şi dispreţului faţă de drepturile omului şi ale minorităţilor naţionale.»[54]

In aceste extrase, referirile la caracterul etnic al naţiunii sunt evidente:

«  Pentru noi, locuitorii Moldovei, acest exemplu are o importanta exceptională. Alfabetul chirilic este primul alfabet al poporului moldovenesc. Cultura cărții, slujba bisericească, documentația laică și corespondența – toate acestea erau solicitate și s-au dezvoltat timp de mai multe secole în Moldova în limba slavă, pe baza alfabetului chirilic, iar mai tirziu în limba moldovenească, dar tot cu alfabetul chirilic. Noi ne mândrim cu faptul că ștafeta spirituală a lui Kiril și Metodiu privind unirea popoarelor și a culturilor este transpusă atât de puternic, atât de pregnant în Patria noastră, în Moldova. Trebuie menționat că poporul nostru românic nu a rămas dator față de tezaurul comun al spiritualității slave.»[55]

De altfel, dacă analizăm definiţiile date lui „noi”, vedem că acestea se raportează la „Patria noastră, Moldova” sau la „poporul nostru românic”. În acest popor românic, locul Găgăuzilor, Bulgarilor, Ruşilor sau Ucrainenilor este, încă o dată, greu de găsit.

Încă o dată remarcăm că, în timp ce „Noi” este adesea amintit în aceste discursuri, „Celălalt” lipsește. Deși se vorbește despre armonie civică, „Celălalt”, sau „Străinul” cum apare în exemplul următor, nu este niciodată clar definit.

« Noi învăţăm să le depăşim, noi învăţăm să ne unim eforturile, noi învăţăm să fim un popor, dar nu pur şi simplu o oarecare populaţie abstractă, fără de istorie şi fără de perspective. Noi conştientizăm faptul că statul nu înseamnă numai ambiţii simbolistice, nu înseamnă o verticală a puterii birocratice, care împarte societatea în „ai noştri” şi ”străini”. Statul este, înainte de toate, un instrument pentru realizarea intereselor pe termen lung, consolidate, ale întregii societăţi, în care nu există „străini”. Şi noi stăm ferm pe aceste poziţii. Astăzi, sub drapelul Moldovei suverane, noi îi adunăm pe toţi cei care sînt gata să slujească cauza renaşterii Patriei lor. »[56]

Aceasta absenţa a lui „Celălalt”, devine semnificativă atunci când o comparăm cu construcţia trecutului. Republica Moldova este construită ca o naţiune civică, dar trecutul ei este doar „moldovenesc” şi problemele specifice minorităţilor nu sunt abordate, nici clar definite în discursurile preşedintelui.

 

Al-doilea război mondial

 

Totuşi, absenţa lui „Celălalt” nu este o caracteristică a tuturor discursurilor studiate. Dacă în general Vladimir Voronin are grijă să evite menţionarea perioadelor istorice care ar putea să polarizeze societatea, discursurile ponunţate pentru comemorarea celui de al-doilea război mondial propun o construcţie mult mai amplă, lucru ce poate fi explicat de publicul prezent la aceste comemorări, un public de veterani din Armata Roşie.

În aceste discursuri, „Noi”-ul moldovenesc este legat de perioada comunistă sovietică, elogiată în termeni mai mult sau mai puțin expliciți. De data aceasta, „Celălalt” ne apare conturat mult mai clar:

«  Din partea mea personal şi în numele întregului nostru popor, vă felicit călduros cu ocazia aniversării a 64-a a eliberării Moldovei de sub ocupaţia fascistă! Vă urez multă sănătate şi bunăstare! Vă mulţumim pentru pace! »[57]

« dacă afirmăm că pămîntul eliberat de sub fascişti a fost stropit cu sîngele ostaşilor sovietici, cu referire la capul de pod Şerpeni aceasta frază nu are nicidecum un sens figurat.  »[58]

În aceste exemple, ocupantul este „fascistul”. Dar acest ocupant mai poate fi şi „germano-fascist”:

« În aceste zile poporul moldovenesc multinaţional sărbătoreşte solemn  în toate oraşele şi satele una din cele mai luminoase date din istoria sa – aniversarea a 60-a a eliberării de sub ocupaţia germano-fascistă. »[59]

Dar poate fi si „germano-român”:

« Peste trei luni şi jumătate, tot aici, la Memorialul Gloriei Ostăşeşti, vom marca solemn o altă dată, deosebit de memorabilă pentru noi toţi – ziua eliberării Moldovei de sub ocupaţia germano-română. Iar încă peste un an, împlinirea a 60 de ani de la Marea Victorie. Sînt sigur că aceste manifestări vor deveni cu adevărat ale întregului popor, cimentînd relaţiile dintre oamenii de toate naţionalităţile. »[60]

            Aşadar, reiese din discursurile preşedintelui pentru comemorarea celui de-al doilea război mondial că „toate naţionalităţile” sărbătoresc această „Mare Victorie” pentru „Apărarea Patriei”, pentru care soldatul „nostru” „sovietic” a luptat şi a învins „ocupantul fascist” ori „germano-român”.

Această construcţie poate fi abordată și a contrario, când preşedintele revine la o perioadă în care, în opinia lui, „adevărul istoric” a fost uitat:

« Istoria nu uită asemenea fapte de eroism. Dar, cu părere de rău, în istorie se întîlnesc şi perioade în care se produc eclipse în masă ale conştiinţelor. Dumneavoastră, cei răniţi şi mutilaţi de războiul trecut, înţelegeţi lucrul acesta mult mai bine decît oricine dintre noi. Să ne amintim de evenimentele ultimului deceniu. Cine dintre Dumneavoastră n-a suferit în acest răstimp traume care, la vîrsta voastră, s-au dovedit a fi mult mai groaznice decît rănile şi contuziile din anii războiului! Numai cum n-aţi fost numiţi! Şi ocupanţi”, şi “venetici”, şi “mankurţi”. Faptele voastre de arme erau prezentate ca nişte acţiuni săvîrşite de nevoie, de teama execuţiilor staliniste. Cu mai puţin de 20 de ani în urmă, nimeni nici că şi-ar fi imaginat că aşa ceva s-ar putea întîmpla. Dar, cu părere de rău, s-a întîmplat! »[61]

Daca „eclipsa în masă” constă într-o ocupaţie sovietică a teritoriului, adevărul în opinia lui Vladimir Voronin este că ocupaţia a fost „fascistă” şi „românească”. Dacă urmărim acest raționament în toate discursurile pronunţate de Vladimir Voronin cu ocazia celui de-al doilea război mondial, asociaţia dintre duşmanul „germano-fascist” şi soldatul „sovietic” este frapantă:

« Astăzi, pe 9 Mai, ne-am adunat iarăşi împreună. Este greu de crezut, dar au trecut deja 63 de ani de la Marea Victorie. Timpul, necruţător, îi smulge dintre noi pe ultimii eroi şi pe ultimii martori oculari ai acelui groaznic război. Dar, uitaţi-Vă, priviţi în jurul Dumneavoastră. Rîndurile noastre, ale celor pentru care războiul din 1939-1945 nu e pur şi simplu o confruntare militară globală, ci, în primul rînd, cea mai dramatică luptă din istoria omenirii dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric, dintre umanism şi mizantropie nu se răresc.

De la depărtarea celor peste şase decenii, această Victorie a libertăţii asupra sclaviei devine tot mai importantă, tot mai valoroasă. Ea este percepută de noi nu doar ca un eveniment istoric epocal, ci şi ca principala premisă a întregii noastre vieţi actuale, a vieţii noastre de azi, ca un nou început al ştafetei onestităţii şi încrederii în om, în cele mai bune calităţi ale lui. »[62]

În discursurile pentru comemorarea celui de-al doilea război mondial, preşedintele prezintă o naţiune moldovenească care s-a format după obținerea victoriei sovietice împotriva românilor, de fapt împotriva unei părţi semnificătive a „poporului moldovenesc multinaţional”. Această opţiune anti-românească și Moldovenismul pot fi ințelese în contextul încercărilor de menţinere a legitimităţii într-un stat care ar putea cândva deveni o simplă provincie a României.

 

Integrarea minorităţilor in discursurile lui Mihai Ghimpu

 

În discursurile preşedintelui interimar, construcţia trecutului se prezintă diferit față de cea din discursurile lui Vladimir Voronin.

În primul rând, apare un singur trecut – numai cel „recent”. Căderea comunismului este prezentată ca „o pagină glorioasă” a istoriei și este explicată ca o „mişcare de eliberare naţională”. Implicit, experienţa perioadei sovietice este zugravită ca fiind traumatizantă, iar 1991 – un moment important care a marcat eliberarea de sub jugul sovietic. Amintind acest moment, Mihai Ghimpu se legitimează în calitatea lui de continuator al eforturilor de democratizare după o perioadă în care comuniştii sunt descrişi ca „anti-democraţi”.

„Noi”-ul, de data această, este românesc. Deși Mihai Ghimpu nu propune niciodată unirea Moldovei cu România, ceea ce arată că președintele a reținut lecțiile perioadei anilor 90 când moldovenii au votat în majoritate împotriva unirii la un referendumul pe această temă[63]. Preşedintele interimar sarbătoreşte 1 Decembrie și salută re-instalarea Lupei Capitoline[64] în centrul Chisinăului:

« Este o onoare pentru mine, dar şi o deosebită plăcere, să particip la recepţia organizată de Ambasada României în Republica Moldova cu ocazia Zilei Naţionale a României. Ziua Naţională a României ne prilejuieşte ocazia de a exprima alese sentimente şi sincere felicitări tuturor cetăţenilor români indiferent de locul în care se află. »[65]

În niciunul din discursurile lui, preşedintele nu se prezintă ca un unificator. Preşedintele insistă asupra identităţii româneşti a moldovenilor, vorbeşte permanent despre „cetăţeni”, nu despre „Moldoveni”, dar nu face referiri la minorităţi în discurs. De fapt, problema minorităţilor nu este niciodată abordată în discursurile preşedintelui interimar. Minorităţile sunt menționate într-un singur discurs în care Republica Moldova este prezentată ca un stat cu un trecut etnic românesc, cu un popor românesc, dar un stat care face tot posibilul pentru binele „cetăţenilor” în general.

« Astăzi, în zi de sărbătoare, ne îndreptăm cu cele mai speciale gânduri către toţi cei care vorbesc, simt şi gândesc româneşte. A gândi şi a vorbi româneşte nu înseamnă să fii împotriva celor care gândesc şi vorbesc rusa, ucraineana, bulgara, armeana etc.

Mulţumim, România, că ai fost şi eşti alături de cetăţenii Republicii Moldova.»[66]

 

Aşadar, într-un an de zile, Mihai Ghimpu a menţionat minorităţile din ţară o singură dată.

 

Concluzii

 

Continuând analizele propuse de autori precum Stefan Ihrig[67] și Vladimir Solonari[68], care au studiat conţinutul manualelor școlare de istorie din Republica Moldova, acest articol a avut ca scop investigarea naţionalismul în Republica Moldova şi procesul discursiv de includere şi de excludere a minorităţilor. Articolul de faţă demonstrează că în Republica Moldova, în ciuda faptului că moldovenismul a fost prezentat ca fiind compatibil cu un model civic de naţiune, ca orice naţionalism, acesta arată caracteristici etnice. În acest discurs despre naţiunea moldovenească, membrii minorităților sunt considerați de fapt „străini” toleraţi.

Preşedintele Vladimir Voronin foloseşte permanent, ca strategie, ideea unificării moldovenilor într-o „casă comună” dar, cu toate acestea, există aprecieri în discursul acestuia – unele implicite, altele explicite – care arată că elemente etnice se regăsesc în națiunea moldovenească civică. Naţiunea moldovenească este edificată în discurs ca o naţiune istoric moldovenească, fără ca minorităţile să aibă vreun rol, fără ca acestea să fie menționate; naţiunea moldovenească este construită împotriva unui „Celălalt” care este și el membru al naţiunii.

Accentul pus de Vladimir Voronin pe ideea unei naţiuni civice pune în evidență, în opinia noastră, intenţia acestuia de a fi pe placul electoratului său. Dacă privim electoratul comuniştilor[69], observăm ca acesta este consituit în primul rând din persoane în vârstă care au fost educaţi în perioada sovietică, care au participat la al doilea război mondial sau au experiența acelei perioade, care au trăit şi ei în „casa comună” din timpul sovietic. În al doilea rând, electoratul este constituit din ţarani care n-au acces la informaţie, și sunt permanent mobilizaţi, ca și în perioada sovietică, de un discurs comunist, care le-a repetat întotdeauna că sunt Moldoveni,  nu Români. In al treilea rând, electoratul este constituit din membrii minorităţilor ruse, ucrainene si găgăuze, iar acestea nu ar vota niciodată cu un partid care promovează ideea unei naţiuni româneşti explicite. Mihai Ghimpu, preşedintele interimar, promovează o naţiune românească. Observăm că interesul lui nu este acela de a promova unirea Moldovei cu România. Vorbeşte despre „cetăţeni”, dar problema minorităţilor nu este niciodată abordată în discursurile lui. Dacă analizăm electoratul partidelor de opoziţie, al partidului lui Ghimpu în speță, observăm că acesta este constituit din inteligența urbană și din tineri care se consideră mai degrabă Români decât Moldoveni. Aşadar, se poate spune că naţiunea este „politică” în sensul propus de John Breuilly[70], naţionalismul trebuie legat cu „puterea”, adică cu dorinţa actorilor de a accede sau de a se menține la putere. Și conţinutul discursului „naţiunii” se adaptează în funcţie de contextul în care naţionalismul apare.

Mai mult, dacă revenim la rolul minorităţilor naţionale în Republica Moldova, se poate constata că absenţa generală a minorităţilor din discursurile politice din Republica Moldova de azi arată că societatea moldovenească şi autorităţile ei actuale nu stiu să gestioneze moştenirea sociodemografică a istoriei Uniunii Sovietice. Absenţa minorităţilor din discursuri, chiar dacă minoritatea rusofonă este într-o pozitie destul de favorabilă la nivelul social și economic în Moldova de azi, şi chiar dacă aplicarea măsurilor naţionale este destul de ambiguă, arată că această societate se dezvoltă în absenţa a 24 de procente din populaţia republicii. Pentru că atunci când minorităţile sunt luate în considerare, scopul pare doar electoral.

 

 

Bibliografie

 

ANDERSON, Elizabeth, „Backward, Forward, or Both? Moldovan Teachers’ Relationships to the State and Nation”, European Education, Vol. 37, Nr. 3, 2005, pp. 53-67.

ANDERSON, Elizabeth, „Formarea Patrioţilor sau a cetăţenilor democraţi. Predarea istoriei şi provocările sistemului educaţional pentru cetăţenie în Republica Moldova”, în Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Monica Heintz (coord.), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007, pp. 215-230;

BREUILLY, John, Nationalism and the State, The University of Chicago Press, Chicago, 1994.

BROWN, David, Contemporary Nationalism. Civic, ethnocultural and multicultural politics, Routledge, London, 2000.

BRUBAKER, Rogers, Nationalism Reframed. Nationhood and the national question in the New Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 1996.

CALHOUN, Craig, Nationalism, University of Minnesota Press, Minneapolis, 1997.

CAZACU, Matei şi Nicolas TRIFON, Un Etat en quête de nation. La République de Moldavie, Non Lieu, Paris, 2010.

CIMPOEŞU, Dorin, Restauraţia comunistă sovietică în Republica Moldova, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2008.

CISCEL, Matthew, „A separate Moldovan Language ? The Sociolinguistics of Moldova’s Limba de Stat”, Nationalities Papers, Vol. 34, Nr. 5, 2006, pp. 575-597.

CROWTHER, William, „Moldova’s Post-Communist Transition: Ambiguous Democracy, Reluctant Reform”, în The EU and Moldova. On a Fault-line of Europe, Ann LEWIS (editor), The Federal Trust, Londra, 2004, pp. 27-28.

DIECKHOFF, Alain, „La déconstruction d’une illusion: l’introuvable opposition entre nationalisme politique et nationalisme culturel”, L’Année sociologique, Vol. 46, Nr. 1, 1996, pp. 43-55.

FRUNTAŞU, Iulian, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002), Editura Cartier, Chişinău, 2002.

IHRIG, Stefan, „Discursul (ne)civic si nemulţumirile exprimate de el”, în Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Monica HEINTZ (coord.), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007, pp. 191-214.

KING, Charles, The Moldovans. Romania, Russia and the Politics of Culture, Hoover Institution Press, Stanford, 2000.

KYMLICKA, Will, Politics in the Vernacular: Nationalism, Multiculturalism and Citizenship, Oxford University Press, Oxford, 2001.

LEVITSKY, Steven şi Lucan WAY, Competitive Authoritarianism: Hybrid Regimes After the Cold War, Cambridge University Press, New York, 2010.

MARCH, Luke, „From Moldovanism to Europeanization? Moldova’s Communists and Nation Building”, Nationalities Papers, Vol. 35, Nr. 4, 2005, pp. 601-326.

MOLDOVANU, Gheorghe, Politică şi planificare lingvistică : de la teorie la practică, Editura ASEM, Chişinău, 2007.

OZKIRIMLI, Umut, Theories of Nationalism, St Martin’s Press, New York, 2000.

ROGER, Antoine, Les grandes théories du nationalisme, Armand Colin, Paris, 2001.

ROPER, Steven, „The Politicization of Education: Identity Formation in Moldova and Transnistria”, Communist and Post-Communist Studies, Vol. 38, Nr. 4, 2005, pp. 501-514.

SABBAGH, Daniel, „Nationalisme et multiculturalisme”, Critique internationale, Vol. 23, 2004, pp. 113-124.

SCHNAPPER, Dominique, La communauté des citoyens. Sur l’idée moderne de nation,   Gallimard, Paris, 1994.

SOLONARI, Vladimir, „Narrative, Identity, State : History Teaching in Moldova”, East European Politics & Societies, Vol. 16, 2002, pp. 414-445.

SPENCER, Philip şi Howard WOLLMAN, „Good and Bad Nationalisms : A Critique of Nationalism”, Journal of Political Ideologies, Vol. 3, Nr. 3, 1998, pp. 255-274.

STATI, Vasile, Istoria Moldovei, Editura Vivar, Chişinău, 2002.

SUHAN, Stela, „Le parti des communistes de la République de Moldavie. Mémoire communiste du communisme et identité politique (2000-2004)”, Transitions, Vol. XLV, Nr. 2, 2006.

TCACENCO, Victoria (resp.), Viziuni de Viitor. Politica culturală a Republicii Moldova de la schimbări la viabilitate, Editura Arc, Chişinău, 2009.

VAN DIJK, Teun, „Principles of critical discourse analysis”, Discourse & Society, Vol. 4, Nr. 2, 1993, pp.249-283.

VAN MEURS, Wim, The Bessarabian Question in Communist Historiography. Nationalist and Communist Politics and History-Writing, Columbia University Press, New York, 1994.

WAY, Lucan, „Weak States and Pluralism: The Case of Moldova”, East European Politics & Societies, Vol. 17, Nr. 3, 2003, pp. 454-482.

WODAK, Ruth şi Michael Meyer (editori), Methods of Critical Discourse Analysis, Sage, London, 2001.

WODAK, Ruth, „Introduction: Discourse Studies – Important Concepts and Terms”, în Qualitative Discourse Analysis in the Social Sciences, Ruth WODAK şi Michal KRZYZANOWSKI (editori), Palgrave Macmillan, New York, 2008.

WODAK, Ruth, Rudolf DE CILLIA, Martin REISIGL şi Karin LIEBHART, The Discoursive Construction of National Identity, Edinburgh University Press, Edinburgh, 2009.

YACK, Bernard, „The Myth of the Civic Nation”, Critical Review, Vol. 10, Nr. 2, 1996, pp. 193-211.

 

 



[1] Rogers Brubaker, Nationalism Reframed. Nationhood and the national question in the New Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 1996.

[2] Wim Van Meurs, The Bessarabian Question in Communist Historiography. Nationalist and Communist Politics and History-Writing, Columbia University Press, New York, 1994, pp. 79-84 ; Charles King, The Moldovans. Romania, Russia and the Politics of Culture, Hoover Institution Press, Stanford, 2000, pp. 36-41 ; Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002), Editura Cartier, Chişinău, 2002, pp. 146-147.

[3] Charles King, op. cit., p. 55.

[4] Luke March, „From Moldovanism to Europeanization? Moldova’s Communists and Nation Building”, Nationalities Papers, Vol. 35, Nr. 4, 2005, p. 601.

[5] Matthew Ciscel, „A separate Moldovan Language ? The Sociolinguistics of Moldova’s Limba de Stat”, Nationalities Papers, Vol. 34, Nr. 5, 2006, pp. 575-597; Gheorghe Moldovanu, Politică şi planificare lingvistică : de la teorie la practică, Editura ASEM, Chişinău, 2007.

[6] Elizabeth Anderson, „Formarea Patrioţilor sau a cetăţenilor democraţi. Predarea istoriei şi provocările sistemului educaţional pentru cetăţenie în Republica Moldova”,  în Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Monica Heintz (coord.), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007, pp. 215-230 ; Steven Roper, „The Politicization of Education: Identity Formation in Moldova and Transnistria”, Communist and Post-Communist Studies, Vol. 38, Nr. 4, 2005, pp. 501-514.

[7] Pentru o analiză a acestei politici culturale, vezi Victoria Tcacenco (resp.), Viziuni de Viitor. Politica culturală a Republicii Moldova de la schimbări la viabilitate, Editura Arc, Chişinău, 2009.

[8] Aceasta tendinţă se regăseşte de exemplu în lucrarea urmatoare:  Elizabeth Anderson, „Backward, Forward, or Both? Moldovan Teachers’ Relationships to the State and Nation”, European Education, Vol. 37, Nr. 3, 2005, pp. 53-67.

[9] Printre alţii, vezi Dominique Schnapper, La communauté des citoyens. Sur l’idée moderne de nation,   Gallimard, Paris, 1994; Philip Spencer şi Howard Wollman, „Good and Bad Nationalisms : A Critique of Nationalism”, Journal of Political Ideologies, Vol. 3, Nr. 3, 1998, pp. 255-274; Bernard Yack, „The Myth of the Civic Nation”, Critical Review, Vol. 10, Nr. 2, 1996, pp. 193-211; David Brown, Contemporary Nationalism. Civic, ethnocultural and multicultural politics, Routledge, London, 2000.

[10] „Discursul” este definit că o activitate socială creatoare de sens prin intermediul limbajului şi altor sisteme simbolice într-o anumită situatie. Această definiţie este preluată de la Lemke (vezi Ruth Wodak, „Introduction: Discourse Studies – Important Concepts and Terms”, în Qualitative Discourse Analysis in the Social Sciences, Ruth Wodak şi Michal Krzyzanowski (editori), Palgrave Macmillan, New York, 2008, p. 6).

[11] Antoine Roger, Les grandes théories du nationalisme, Armand Colin, Paris, 2001, p. 1.

[12] Philip Spencer şi Howard Wollman, op. cit.

[13] Rogers Brubaker, op. cit., p. 64.

[14] Will Kymlicka, Politics in the Vernacular: Nationalism, Multiculturalism and Citizenship, Oxford University Press, Oxford, 2001; Alain Dieckhoff, „La déconstruction d’une illusion: l’introuvable opposition entre nationalisme politique et nationalisme culturel”, L’Année sociologique, Vol. 46, Nr. 1, 1996, pp. 43-55; Daniel Sabbagh, „Nationalisme et multiculturalisme”, Critique internationale, Vol. 23, 2004, pp. 113-124.

[15] Craig Calhoun, Nationalism, University of Minnesota Press, Minneapolis, 1997, pp. 21-22.

[16] Umut Ozkirimli, Theories of Nationalism, St Martin’s Press, New York, 2000.

[17] Printre alţii, vezi Teun Van Dijk, „Principles of critical discourse analysis”, Discourse & Society, Vol. 4, Nr. 2, 1993, pp.249-283; Ruth Wodak şi Michael Meyer (eds.), Methods of Critical Discourse Analysis, Sage, London, 2001.

[18] Ruth Wodak, Rudolf De Cillia, Martin Reisigl şi Karin Liebhart, The Discoursive Construction of National Identity, Edinburgh University Press, Edinburgh, 2009, pp. 8-9.

[19]Ruth Wodak, Rudolf  De Cillia, Martin Reisigl şi Karin Liebhart, Ibid.

[20] Luke March, op. cit.

[21] Steven Levitsky şi Lucan Way, Competitive Authoritarianism: Hybrid Regimes After the Cold War, Cambridge University Press, New York, 2010.

[22] Lucan Way, „Weak States and Pluralism: The Case of Moldova”, East European Politics & Societies, Vol. 17, Nr. 3, 2003, pp. 454-482.

[23] Luke March, op. cit.

[24] Stefan Ihrig, „Discursul (ne)civic si nemulţumirile exprimate de el”, în Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Monica Heintz (coord.), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007, pp. 191-214.

[25] Conform textului de Lege Nr. 546 din 19.12.2003 privind aprobarea Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova (publicat pe 1 ianuarie 2004 în Monitorul Oficial şi promulgat pe 24 decembrie 2003), „Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova (…) reprezintă totalitatea principiilor, obiectivelor şi sarcinilor prioritare privind integrarea şi consolidarea poporului multicultural şi multilingv al Republicii Moldova prin armonizarea intereselor naţionale generale cu interesele tuturor comunităţilor etnice şi lingvistice din ţară.”

[26] Gheorghe Moldovanu, op. cit.

[27] Stefan Ihrig , op. cit. ; Steven Roper, op. cit.

[28] Stefan Ihrig , op. cit.

[29] Vasile Stati, Istoria Moldovei, Editura Vivar, Chişinău, 2002, p. 368.

[30] Vladimir Solonari, „Narrative, Identity, State : History Teaching in Moldova”, East European Politics & Societies, Vol. 16, 2002, pp. 414-445.

[31] Stefan Ihrig , op.cit.

[32] Elizabeth Anderson, „Backward, Forward, or Both?…”.

[33] Iulian Fruntaşu, op. cit.

[34] Vladimir Solonari, op. cit.

[35] De exemplu, conform Barometrelor de Opinie Publică din 2000 şi 2001 realizate de Institutul de Politici Publice din Chişinău, PCRM-ul este susţinut de 58 % dintre ruşi, 63 % dintre ucrainieni, 80 % dintre bulgari, dar de numai 27% dintre moldoveni (vezi Stela Suhan, „Le parti des communistes de la République de Moldavie. Mémoire communiste du communisme et identité politique (2000-2004)”, Transitions, Vol. XLV, Nr. 2, 2006, p. 113.

[36] Dorin Cimpoeşu, Restauraţia comunistă sovietică în Republica Moldova, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2008.

[37] După Breuilly, naţionalismul este politic în sensul în care trebuie legat de intenţiile actorilor politici de a ajunge la putere sau de a pastra puterea (vezi John Breuilly, Nationalism and the StateI, The University of Chicago Press, Chicago, 1994).

[38] Luke March, op. cit.

[39] Planul pentru rezolvarea conflictului transnistrian, propus de Dmitrii Kozak, reprezentant al administraţiei prezidenţiale ruse, ce avea în vedere instituirea unui stat federal asimetric, compus din trei entităţi: Moldova, Transnistria şi Găgăuzia. Fiecare entitate ar fi avut un reprezentant in guvernul federal (un prim-ministru din Moldova şi doi vice prim-ministrii din Găgăuzia şi Transnistria) cu dreptul de veto în toate domeniile şi fiecare entitate ar fi avut reprezentanţi în Senatul federal (13 pentru Moldova (2.4 milioane de cetăţeni), 9 pentru Transnistria (400.000 de cetăţeni) şi 4 pentru Găgăuzia (100.000 de cetăţeni). Acest plan a provocat numeroase proteste şi demonstraţii în Chişinău, critice în legatură cu puterea excesivă acordată autorităţilor transnistrene şi Vladimir Voronin a refuzat să semneze planul în ultimul moment.

[40] Matei Cazacu şi Nicolas Trifon, Un Etat en quête de nation. La République de Moldavie, Non Lieu, Paris, 2010.

[41] William Crowther, „Moldova’s Post-Communist Transition: Ambiguous Democracy, Reluctant Reform”, în The EU and Moldova. On a Fault-line of Europe, Ann Lewis (editor), The Federal Trust, Londra, 2004, pp. 27-28.

[42] Alocuţiunea lui Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii Moldova,în cadrul adunării festive consacrate сelei de-a 15-a aniversări a independenţei Republicii Moldova (26 august 2006).

[43] Alocuţiunea Preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin, consacrată celei de-a 10-a aniversări a Independenţei Republicii Moldova (27 august 2001).

[44] Alocuţiunea lui Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, cu ocazia inaugurării monumentului lui Bogdan I Întemeietorul Moldovei, depunerii Jurămîntului ofiţerului de informaţii şi securitate de către audienţii Institutului Naţional de Informaţii şi Securitate „Bogdan I Întemeietorul” şi înmînării Drapelului de luptă INIS (8 septembrie 2009).

[45] Discurs de învestitură al Preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin (4 aprilie 2001).

[46] Alocuţiunea Preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin, consacrată celei de-a 10-a aniversări a Independenţei Republicii Moldova (27 august 2001).

[47] Alocuţiunea Preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin, consacrată celei de-a 10-a aniversări a Independenţei Republicii Moldova (27 august 2001).

[48] Alocuţiunea lui Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, cu prilejul Zilei Republicii (27 august 2004).

[49] Alocuţiunea lui Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, la recepţia oferită cu prilejul aniversării a 18-a a Independenţei Republicii Moldova (27 August 2009).

[50] Alocuţiunea lui Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, rostită la Congresul I al persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare (8 octombrie 2004).

[51] Alocuţiunea lui Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, rostită la Conferinţa Internaţională „10 ani ai U.T.A. Găgăuzia şi unitatea poporului Republicii Moldova” (22 decembrie 2004).

[52] Alocuţiunea lui Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, rostită la Conferinţa Internaţională „10 ani ai U.T.A. Găgăuzia şi unitatea poporului Republicii Moldova” (22 decembrie 2004).

[53] Discurs de învestitură al Preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin (7 aprilie 2005).

[54] Discurs de învestitură al Preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin (7 aprilie 2005).

[55] Discursul Preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin, rostit la deschiderea Zilelor scrisului şi culturii slave (19 mai 2008).

[56] Alocuţiunea lui Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, rostită la Congresul I al persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare (8 octombrie 2004).

[57] Alocuţiunea Preşedintelui Vladimir Voronin cu ocazia aniversării a 64-a a eliberării Moldovei de sub ocupaţia fascistă (24 august 2008).

[58] Discursul Preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin, la inaugurarea Complexului memorial „Capul de pod Şerpeni” (22 august 2004).

[59] Discursul Preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin, la inaugurarea Complexului memorial „Capul de pod Şerpeni” (22 august 2004).

[60] Cuvîntarea lui Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, la mitingul consacrat aniversării a 59 de ani de la Marea Victorie (9 mai 2004)

[61]Alocuţiunea lui Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, cu prilejul împlinirii a 58 de ani de la Marea Victorie (9 Mai 2003).

[62] Alocuţiunea lui Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, la mitingul consacrat Zilei Victoriei şi a Comemorării Eroilor Căzuţi pentru Independenţa Patriei (9 mai 2008).

[63] Referendum organizat la nivel naţional în martie 1994 în care a fost pusă întrebarea urmatoare : „Sunteți pentru ca Republica Moldova să se dezvolte ca un stat independent și unitar, in frontierele recunoscute în ziua proclamării suveranității Moldovei (23.06.1990), să promoveze o politică de neutralitate și să mențină relații economice reciproc avantajoase cu toate țările lumii și să garanteze cetățenilor săi drepturi egale, în conformitate cu normele dreptului internațional?”. 75% dintre votanţi şi 95% dintre „etnici moldoveni” au raspuns „Da”.

Matei Cazacu şi Nicolas Trifon, op. cit., pp. 81-82.

[64] „Lupa capitolina” din Chişinău a fost oferită  de oraşul Roma în 1921, pentru a celebra originea romană a Basarabiei, parte integrantă atunci a României Mari. Monumentul este eliminat în timpurile sovietice. La independenţă, Liga Culturală pentru Unitatea românilor oferă oraşului o nouă lupoaică. Totuşi, în 2005, Ministrul al Culturii, membru al PCRM-ului, Artur Cozma, decide scoaterea statuii de pe soclu pentru că prezenta fisuri. Ministrul a explicat apoi că autorităţile se confruntă cu o dilemă: renovarea statuii sau construirea alteia. Dilema a durat timp de patru ani, până când partidul de guvernare s-a schimbat. In data de 1 decembrie 2009, Ziua Naţională a României, o nouă copie este instalată, de către noul Ministru al Culturii, Boris Focşa.

[65] 1 Decembrie 2009, Discursul Preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, cu ocazia Zilei Naţionale a României (1 decembrie 2009).

[66] 1 Decembrie 2009, Discursul Preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, cu ocazia Zilei Naţionale a României (1 decembrie 2009).

[67] Stefan Ihrig , op. cit.

[68] Vladimir Solonari, op. cit.

[69] De exemplu, conform rezultatelor unui sondaj exit-poll realizat de IMAS Inc. după alegerile parlamentare din martie 2005, au votat cu „comuniştii”44 % din populaţia rurală şi 36 % din populaţia urbană, 63 % dintre cei peste 60 de ani, 44 % dintre cei între 44 şi 59 ani, 35 % dintre cei între 30 şi 44 ani şi 25 % dintre cei între 18 şi 29 ani, 43 % dintre cei care au studiat până la 14 ani, 30 % dintre cei care au absolvit învăţământul secundar şi 29 % dintre cei care au absolvit studii superioare, 39 % dintre moldoveni, 51 % dintre ruşi şi 59 % dintre ucraineni. Rezultatele unui barometru socio-politic realizat de acelaşi insitut de sondare în noiembrie 2009 arată acelaşi tip de distribuţie sociologică atunci când observăm care grupuri din populaţie au cea mai mare încredere în PCRM.

[70] John Breuilly, op. cit.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns