INTERVIU

Alexandru Radu: „Experiența electorală de trei decenii

s-a dovedit a fi inutilă, din moment ce nu a servit

unei reforme electorale”

Interviu realizat de Sorin BOCANCEA

Sorin Bocancea: Domnule profesor, în acest an se împlinesc 100 de ani de la introducerea votului universal masculin în România. Cu acest prilej, vă invit să discutăm despre sistemul electoral din România, mai puțin despre istorie și mai mult despre situația lui actuală. Care considerați că a fost cel mai important moment sau cele mai importante momente în evoluția siste­mului electoral din România ultimului secol?

Alexandru Radu: Cu siguranță că alegerile parlamentare din no­iembrie 1919 au reprezentat un moment deosebit de important în istoria politică a României. După mai bine de cinci decenii de vot cenzitar, aceste alegeri au fost primele bazate pe principiul votului universal (chiar dacă materializat numai pentru bărbații majori). România se alătura astfel țărilor europene, deloc nume­roase la acel moment, care făceau acest pas semnificativ pentru pro­gresul democrației. Totodată, sistemul electoral a cunoscut o transformare radicală. Astfel, pentru alegerea depu­taților din Vechiul Regat și Basarabia s-a utilizat în premieră reprezentarea proporțională (cu metoda D’Hondt, ca astăzi), combinată cu votul cu panașaj (cum nu se întâmplă astăzi). Trebuie să adăugăm și faptul că la acele alegeri au participat pentru prima oară laolaltă alegătorii din toate provinciile românești.

Ce recomandă actualul sistem electoral din România?

Anduranța. Cu excepția alegerilor parlamentare din 2008 și 2012, modul de scrutin a rămas neschimbat în toată această perioadă postcomunistă. Înce­pând cu 1990, ne-am ales parlamen­tarii după formula electorală a reprezentării proporționale, chiar și în 2008 și 2012, când numai sistemul de liste blocate a fost înlocuit cu votul în circumscripții uninominale. Totodată, reprezentarea proporțională este utili­zată atât pentru alegerea consilierilor locali și județeni, din 1992, cât și, din 2007, a europarlamentarilor. Tehnic vorbind, modul de scrutin propor­țional, apreciat pentru justețea sa, este bine adaptat acestor tipuri de alegeri, alegeri pentru organisme colegiale. Persistența în timp este valabilă și în cazul alegerii președintelui republicii, dar și a primarilor, chiar dacă aici s-a trecut, din 2008, la alegerea într-un singur tur de scrutin. Principiul a rămas însă cel al alegerii majoritare. Practic, sistemul electoral românesc este același de trei decenii.

Care sunt hibele actualului sistem electoral?

Principala derivă chiar din andu­ranța sistemului este consecința acesteia. Stabilitatea sistemului a fost echivalată cu stagnarea, cu „încreme­nirea în proiect”, ca să folosesc o expresie bine-cunoscută anilor ’90. Sistemul nu a progresat, nu a evoluat, nu a fost adaptat schimbărilor din societate. În fapt, experiența electorală de trei decenii s-a dovedit a fi inutilă, din moment ce nu a servit unei reforme electorale. E foarte adevărat însă că schimbările electorale nu sunt decise de experți. Decizia aparține gu­vernanților, partidelor politice parla­mentare; este consecința unui acord între principalele forțe politice, în funcție de interesele lor electorale. Exemplul cel mai bun în acest sens este trecerea la alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin. Dar o reformă electorală în adevăratul sens al cuvântului mai are de așteptat. Pe de altă parte, lipsa unei reglementări unitare a procedurilor electorale (de tip cod electoral) afectează buna organizare și desfășurare a proceselor electorale. În lipsa unui astfel de cod, reglementări de ultimă oră, de regulă sub forma ordonanțelor guvernamen­tale de urgență, au darul de a nu consolida încrederea cetățeanului în corectitudinea alegerilor.

Care considerați a fi pragul electoral optim pentru a asigura atât stabilitatea politică, cât și ventilarea vieții politice?

Chestiunea pragului electoral, a nivelului acestuia ar trebui să fie unul dintre elementele reformei electorale. Știm, desigur, că pragul electoral are rolul de a limita fragmentarea politică a parlamentului, dar nivelul de 5% este prea ridicat pentru vremurile noastre. Practic, în Uniunea Europeană, România se distinge prin cel mai ridicat nivel al pragului pentru alegerea parlamentului național. A fost poate util în anii ’90, dar ulterior s-a transformat într-unul dintre instru­mentele dominației principalelor partide politice, ale consolidării mono­polului acestora. România se caracte­rizează printr-o volatilitate electorală extrem de scăzută (și) generată de pragul de 5%. Din nou, stabilitatea a fost echivalată cu stagnarea, cu perpetuarea sistemului. În plus, pragul electoral ridicat a făcut ca, în medie, 12% dintre votanți la alegerile parlamentare să nu fie reprezentați politic. O reducere de cel puțin un punct procentual ar fi nece­sară. Au făcut-o recent și bulgarii!

România este țara cu un legislativ supradimensionat, în comparație cu ale altor democrații. Este aceasta o dovadă că avem mai multă demo­crație? Care credeți că este cea mai potrivită cifră a reprezen­tativității?

Nu aș spune că România are un parlament supradimensionat. Cum ar trebui atunci să caracterizăm parla­mentul elen, cu 300 de locuri la o populație de circa 11 milioane? Sau pe cel bulgar: 240 de locuri pentru sub 8 milioane de locuitori? În plus, numărul de parlamentari s-a redus în timp, excepție făcând anul 2012, când, ca urmare a experimentului electoral al votului uninominal, parlamentul s-a expandat până la 588 de membri. Probabil însă că România are un parlament supradimensionat prin raportare la percepția publică asupra parlamentarilor. În condițiile în care doar unul din zece români mai are încredere în instituția legislativă, reducerea numărului parlamentarilor apare justificată. De altfel, prin noua lege electorală, adoptată în 2015 (legea nr. 215/2015), a fost mărită norma de reprezentare – în cazul Camerei Deputaților, de la un deputat la 70.000 de locuitori la un deputat la 73.000 de locuitori, consecința fiind reducerea – nu spectaculoasă, e drept – a numărului de deputați, dar și scăderea pe măsură a reprezenta­tivității. În ceea ce mă privește, pledez pentru o reprezentativitate cât mai largă posibil la un moment dat. Altfel spus, nu pledez pentru o reducere substanțială a numărului de parla­mentari. La limită, reducerea numă­rului parlamentarilor reprezintă nu doar o componentă a populismului, dar și un regres al democrației.

Bicameralism sau unicame­ralism?

Ambele formule au avantaje și dezavantaje, dar principalul atu al bicameralismului rămâne capacitatea unui astfel de parlament de a lărgi procesul de dezbatere și adoptare a legislației – mai simplu spus, faptul că două minți gândesc mai bine decât una. În plus, în cazul României, opțiunea pentru formula bicamerală are justificare prin raportare la istoria sa politică, fiindcă în mod tradițional parlamentul românesc a fost bica­meral, numai în perioada comunistă fiind de tip unicameral. Există însă o problemă cu bicameralismul româ­nesc postcomunist. Constituit din camere cu puteri (cavsi)egale, bicame­ralismul românesc este, în fapt, un soi de unicameralism dublat. Mai mult chiar, revizuirea constituțională din 2003 a accentuat egalitatea sau simetria decizională a camerelor. Ca atare, forța bicameralismului româ­nesc e redusă. Trecerea la un bica­meralism puternic ar necesita o revizuire constituțională în sensul bica­meralismului asimetric, al depar­tajării puterilor celor două camere, respectiv al modificării atribuțiilor Senatului. Aceasta ar presupune, eventual, și o modalitate diferită de compunere, respectiv de reprezentare a celei de-a doua camere. O astfel de idee a fost susținut de Uniunea Social Liberală după câștigarea alegerilor din 2012, dar fără a se transforma într-un proiect politic concret.

Considerați că participarea la vot trebuie să fie obligatorie?

Nu. De principiu, participarea la vot este un drept, iar nu o obligație. De altfel, foarte puține țări europene practică obligativitatea votului (Belgia, Bulgaria, Luxemburg, Cipru și Grecia). De cele mai multe ori, obligativitatea votului este văzută ca o soluție pentru creșterea participării la vot, în special acolo unde dezan­gajarea electoratului este cronică. Dar în acest mod este „pedepsit” electo­ratul pentru o vină pe care, în realitate, nu o are. Căci cauza primară a dezangajării electorale este calitatea slabă a actului politic. Oricum, există și alte modalități de creștere a parti­cipării electorale. De pildă, Austria a coborât vârsta minimă a participării la 16 ani. O soluție indirectă, dar des practicată în democrațiile contem­porane vine din schimbarea modului de constituire a corpului electoral, respectiv prin înregistrarea voluntară a cetățenilor votanți.

Cum evaluați sistemul prefe­rențial pe liste? Ar fi o variantă viabilă pentru România?

Cum spuneam, sistemul electoral românesc stagnează de trei decenii. El are nevoie de actualizări, de moder­nizări. Votul preferențial ar trebui să fie prima opțiune în acest sens. În fapt, votul preferențial este soluția pentru a combina principiul proporționalității cu alegerea personalizată. O astfel de formulă electorală este tot mai des practicată, inclusiv în state foste co­mu­niste. Iar celor care acuză comple­xitatea procedurii le reamintesc că, în 1919, românii au folosit votul cu panașaj, mult mai complicat decât votul preferențial. Pe de altă parte, trecerea la listele deschise are implicații politice, în special asupra organizării și funcționării partidelor politice. Ca atare, o astfel de schim­bare este posibilă în măsura în care partidele politice își asumă efectele ei politice.

Există astăzi dispute pe tema votului electronic. Ce aduce acesta nou și cum apreciați impactul său asupra comportamentului votantului?

Oarecum surprinzător, votul electronic nu este o practică electorală foarte răspândită în democrațiile contemporane. Sigur, modalitatea de a vota prin intermediul terminalelor electronice este în pas cu vremurile, dar, în același timp, ridică probleme de securitate – siguranța votului, libertatea de exprimare și secretul votului – și favorizează practicile manipulatorii. Votul electronic, care este o formă a votului la distanță, poate fi o bună soluție complementară votului în cabină. Reamintesc că, recent, legislația electorală româ­nească a fost modificată în acest sens.

De câțiva ani asistăm la campanii electorale austere. Nu se mai tape­tează spațiile publice cu afișe și bannere, dar nici nu se mai creează atmosfera specifică unei campanii. Ce impact are această schimbare, dictată de legislație, asupra comportamen­tului electoratului?

Campaniile electorale din ultimii ani sunt anoste pentru că legea o impune. Iar aceasta este o consecință, probabil neanticipată, a luptei împo­triva corupției. Oricum, partidele politice par că au găsit remediul prin șmecheria mutării campaniei electo­rale de tip clasic (afișe, bannere etc.) în precampanie, pentru care legea nu reglementează. În același timp, cam­pania electorală virtuală, din mediile online, nu are reglementări restrictive – de altfel, greu de impus. Rolul acesteia din urmă devine tot mai semnificativ în procesul de cristalizare a opțiunilor politice.

Ce incidență mai are astăzi asumarea ideologică a formațiunilor politice în configurarea opțiunilor electoratului?

Când, în 1989, Francis Fukuyama lansa teza „sfârșitului istoriei”, foarte puțini dintre cititorii eseului publicat în The National Interest i-au dat dreptate. Și totuși, două decenii mai târziu, sfârșitul istoriei, în varianta sfârșitului ideologiilor tradiționale, era realitate. Astăzi, în Europa (și nu numai), campaniile electorale și, im­pli­cit, procesele electorale sunt prea puțin determinate de confruntarea ideologiilor. Mai simplu spus, rațiunea lasă tot mai mult loc emoției în formularea opțiunilor electorale. Este vorba despre ceea ce numesc tendința de superficializare a societăților, conse­cință a revoluției comunicării virtuale.

Ascensiunea populismelor în UE a generat diverse reacții, una dintre ele fiind propunerea de reintroducere a votului cenzitar. Vedeți vreo legă­tură între populism și sistemul electoral?

Sistemul electoral și cel politic sunt interconectate; schimbările dintr-o parte aduc schimbări pe măsură în cealaltă parte. În măsura în care partidele populiste ajung să constituie majorități guvernamentale, ele sunt îndreptățite să modifice modalitățile de alegere a guvernanților. Dar adepții contemporani ai votului cenzitar trebuie să rezolve mai întâi o problema tehnică serioasă: ce fel de cens au în vedere, de avere sau de educație? Oricum, și unul și altul sunt greu de argumentat astăzi. Altfel, votul cenzitar este congruent doctrinei populiste.

Autoritatea Electorală Permanentă a fost zguduită de diverse scandaluri, de la cele legate de mită la destituiri pe motive politice. Care credeți că ar fi cele mai adecvate modalități de organizare și conducere ale acestei instituții?

Funcționarea Autorității Electorale Permanente este grevată de bolile specifice instituțiilor românești post­comuniste, cea mai gravă fiind boala personalizării. Există, desigur, remedii tehnice, ca și politice. Totuși, în cazul AEP, este nevoie de o revoluție instituțională mai largă. Am în vedere restructurarea întregului management electoral și punerea Autorității în poziția – firească, de altfel – de diriguitor al procesului electoral. În prezent, managementul electoral este de tip dual, prin juxtapunerea dintre AEP și BEC, un organism electoral ad-hoc, de natură politico-juridică. Trecerea la managementul electoral ar presupune preluarea de către AEP a rolului BEC, în paralel cu plasarea contenciosului electoral în sarcina sistemului de justiție.