Din nou despre ideea națională

About the national idea again

Crearea României Mari a fost consecința unui efort îndelungat, ce a presupus angajarea unor generații și curente cultural-politice în susținerea „ideii naționale”. După 1918, a fost necesară consolidarea acestei construcții politice, proces care nu s-a încheiat nici astăzi (este suficient să ne gândim la absența unei infrastructuri rutiere moderne care să lege provinciile istorice). Au fost mai multe proiecte cu privire la modernizarea României, de la sloganul „prin noi înșine” la proiecția unei țări „ca Soarele sfânt de pe cer”. Comuniștii nu au abandonat ideea națională, ci au utilizat-o pentru consolidarea propriei puteri, articulând național-comunismul din perioada ceaușistă. Căderea comunismului nu a însemnat dispariția subită a proiecțiilor pe care le-a creat această ideologie. Necesitatea reîntâlnirii cu lumea occidentală, ca o condiție a modernizării, a dus la apariția unei reacții, exprimată cel mai bine de sloganul „nu ne vindem țara”. Chiar după intrarea în UE, o mare parte dintre români sunt ademeniți de sloganul „mândru că sunt român”, având impresia că aceasta este cea mai bună formă de a-și arăta aderența la națiune și patriotismul. Din păcate, ideea națională este prezentă adesea în spațiul public în forma autohtonismului. În anul Centenarului, cred că este necesară o readucere în discuție a „ideii naționale”.

„Diaspora drept partea mai bună a națiunii etnice fremătând de urgența repatrierii pentru a ne salva pe toți de noi înșine”

Redacția: Momentul 1 decembrie 2018 a fost ultimul și cel mai important episod al unui proces istoric de creare a României Mari, sau primul episod dintr-un proces ce nu s-a încheiat nici astăzi?  

Sorin Antohi: 1 Decembrie 1918 este o dată simbolică. Dar, dincolo de sărbătorirea ei necesară și justificată (cu tot cu festivismul inevitabil al aniversărilor, de un kitsch care trebuie asumat senin), acea zi memorabilă nu trebuie reificată, mitologizată și instrumentalizată (dincolo de limitele de bun-simț ale unui ritual laic de reconfimare/reafirmare a comunității politice), ci istoricizată riguros, adică plasată într-o cronologie complexă, discontinuă și eterogenă, precum și în contextele sale (conceptual, cultural, social, politic, geopolitic etc.). Marele public și chiar autoritățile statului, mediul academic și cultural, aproape toate persoanele, instituțiile și organizațiile par să fi descoperit tardiv și cu oarecare surprindere faptul banal că pe 1 decembrie 2018 se împlinește un secol de la 1 Decembrie 1918. Din acest motiv, Centenarul nu a fost anunțat și pregătit cum se cuvenea înainte de 2018, iar toamna și iarna vor fi supraaglomerate probabil de toate inițiativele întârziate, în general improvizate și fără noimă. Am numit toată această frenezie comemorativă Cântarea României Mari (cu o aluzie pe care până și tinerii o înțeleg), iar pe 4 decembrie voi face bilanțul ei în seria Idei în Agora, cu ajutorul foștilor mei studenți Răzvan Pârâianu și Steliu Lambru [1].

Dar să revin succint la substanța întrebării. Sintagma “proces istoric” trebuie folosită prudent, fiindcă ea semnifică pentru marele public (și chiar pentru mulți pretinși specialiști) o serie inexorabilă de evenimente necesare din punct de vedere cauzal și conceptual/doctrinar, organizate (teleo)logic, în lumina unei anumite filozofii a istoriei (mă refer atât la concepțiile ciclice, cât și la cele lineare și mesianice/apocaliptice, fie ele religioase ori seculare). Asemenea teorii speculative ale istoriei, seducătoare prin iluzia lor gnostică (adică prin promisiunea de a învinge opacitatea Istoriei, de a găsi peste tot și permanent inteligibilitate, previzibilitate, semnificație și sens), nu lasă loc pentru contingență, efecte neintenționate și (capacitatea de) acțiune, pentru fenomene diverse (până la opoziție frontală) și fragmentare (în timp și spațiu), pentru interacțiunile lor (preponderent discontinue și fortuite). Data de 1 decembrie 1918 ar fi rămas o frumoasă amintire fără, pentru da numai câteva exemple, datele de 9-11 noiembrie 1918 (reluarea statutului de țară beligerantă chiar la încheierea Primului Război Mondial, cu toate beneficiile, între care dreptul la tot felul de reparații și pretenții) și 4 iunie 1920 (când Ungaria învinsă a trebuit să semneze Tratatul de la Trianon), fără sprijinul Franței (după ce ne abandonase/trădase, alături de ceilalți aliați, prin nerespectarea promisiunii de a deschide un front la Strâmtori și în Balcani), fără figuri ca generalul Berthelot (alături de ambasadorul Saint-Aulaire, simbolul solidarității unei Franțe care în fapt ne uitase și chiar își boicota/șicana trimișii în România) ori geograful Emmanuel de Martonne (filoromânul afișat care a trasat efectiv frontiera de Vest a României Mari).

Pe de altă parte, evenimentul real de pe 1 decembrie 1918 trebuie și el extras din folclorul său patriotard și analizat: ce comunități și forțe reale erau prezente/reprezentate acolo, cu ce mandat, cu ce scopuri specifice, cu ce strategii și tactici, cu ce speranțe și viziuni. Chiar simpla lectură a Rezoluției de la Alba Iulia ne ajută să reconstituim, așa cum se cuvine în toate interpretările istorice, orizontul în care participanții la adunarea de pe 1 Decembrie 1918 (în orice caz, reprezentanții lor) puteau gândi și gândeau efectiv. De pildă, sintagma “toate popoarele conlocuitoare” din Rezoluție, care rezonează cu unele dintre mesajele regilor României Mari în care se vorbește de “popoarele noastre” (propunându-se tacit loialitatea dinastică, un fel de Kaisertreu – foarte potrivită, deși lipsită de tradiții locale, într-un regat cu demografia unui imperiu multinațional –, ca principiu al unității corpului politic), indică, pe lângă persistenta ezitare, nu doar lexicală, între noțiunile de popor, neam, naționalitate și națiune [2], dificultatea endemică a elitelor române de a edifica o națiune politică, de a depăși exclusivismul cadrului etnic și de a accepta diversitatea chiar la acest nivel (rezultat al istoriilor, antropologiilor și socializărilor diferite ale componentelor grupului etnic). Această dificultate este evidentă și astăzi, fiindcă accepțiunea de cetățean a etnonimului român rămâne cu totul marginală. Nici Klaus Iohannis, unul din puținii sași rămași în țară, devenit președinte al Republicii, care a ratat (între altele) ocazia istorică de a aborda explicit problema națiunii politice, nu reușește probabil să spargă această inerție discursivă etnocentrică atunci când spune români când vrea să spună cetățeni. Dacă reușea, ar fi făcut din asta o temă a agendei publice.

Nu pot spune nimic despre viitor, din evidente motive epistemologice: istoria se abține de la profeție. În orice caz, observ deja apariția unei Românii Mari 2.0 [3]. Aceasta nu mai este o insulă de latinitate, nu mai aproximează echivalența perfectă (fictivă, desigur) între națiune etnică, stat național, cultură și teritoriu, ci e un arhipelag global și fluid de comunități românești, de familii și indivizi, de cetățeni stabili (autohoni sau nu) și migranți, de identități și rețele interactive, temporare, poli-spațiale și non-teritoriale, de nostalgii ale originilor și de experiențe ori cel puțin tentații ale zărilor și firilor Celuilalt, de vieți nomade și biografii virtuale etc.,. România Mare 2.0 există și poate evolua foarte viguros, intrând în dinamica globală a pluralizării, plasticizării și precarizării identităților, fără să aibă nevoie de foarte improbabila refacere teritorială a României Mari. Să luăm și raporturile cu Republica Moldova: pe plan uman și cultural, integrarea este un succes uimitor, deși nu neapărat așa cum era el cerut în anii primelor „poduri de flori” peste Prut. Nici măcar Rusia lui Putin, care a inspirat cea mai spectaculoasă resurecție a ideii de “cauzalitate diabolică”,  nu a putut bloca această evoluție. Pentru Bucovina de Nord și Bugeac, situația este mult diferită, dar și cu acele foste regiuni ale României Mari avem unele raporturi (însă etnicii români trebuie să emigreze dacă vor să atingă un nivel de integrare similar celui cu Republica Moldova, altminteri sunt hăituiți de autorități). În același sens trebuie înțeleasă și problematica așa-zisei Diaspora, o altă noțiune folosită mereu confuz și greșit (uneori cu bună știință) în spațiul public, unde apare ca o entitate monolitică bine organizată, destinată să rămână etnic românească în eternitate, dotată cu un imaginar social comun, unanimă în toate privințele. Mai mult, în ultimii ani, după o lungă perioadă în care Diaspora era numită (nu mereu cu simpatie…) “căpșunarii”, populația expatriată, altminteri (la plecare, înaintea resocializării în țările țintă) o metonimie a populației totale, este prezentată drept partea mai bună a națiunii etnice, numai temporar delocalizată și fremătând de urgența repatrierii pentru a ne salva pe toți de noi înșine. Toate aceste trăznăi circulă și în mediile relativ educate, intră în programele partidelor politice, Președinției și guvernelor, deși începem să avem, încă la un nivel modest, o discuție specializată în mediul academic [4].

În concluzie: postistoria României Mari, ca și preistoria și istoria ei, nu este dată, ci mereu schimbătoare, imprevizibilă. De aceea, deși e nevoie și e bine să facem mereu proiecte de viitor, nu trebuie să le articulăm prin extrapolarea unor “tradiții inventate”, ci pe baza analizei pragmatice a prezentului și, cu ea în minte, prin formularea unor conjecturi raționale. Nu putem spera să trăim în vreunul din viitorurile din trecut (o spun atât în sensul tehnic al lui Reinhart Koselleck, cât și în sensul criticii unei – imposibile – istorii a viitorului, preconizată astăzi de unii specialiști în studiile utopice), ci trebuie să le formulăm, urmând procedura evocată mai sus și fără a le fetișiza, pe ale noastre. Nu mi-aș dori să trăim, de exemplu, în viitorul lui Mihai Viteazul (căruia i s-au atribuit, chiar în istoriografia canonică, idei pe care nu le putea avea), ca să nu mai vorbesc de cel al lui Corneliu Zelea Codreanu (agitat în anumite medii până azi), deși istoricii pot încerca să le (re)construiască.

Red: Mircea Eliade afirma că generația lui era scutită și liberă de imperativul de a mai participa la vreun proiect politic major pentru destinul națiunii. Ce schimbări identificați în conținutul „ideii naționale” după  Marea Unire?

S.A.: Dacă nu-i citim în contextul epocii, Eliade și congenerii săi (care fuseseră copii ori adolescenți în timpul Primului Război), ca și mentorul lor comun, Nae Ionescu, par că transmiteau într-adevăr la început un mesaj apolitic. De fapt, era un mesaj metapolitic. Cu toții, vorbeau despre edificarea unei “noi spiritualități”. Această sintagmă-cheie plutea deja în aerul anului eponim al “noii generații”, 1927, anul celor douăsprezece articole destul de elocvente – în confuzia și frenezia lor culturalistă juvenilă, încă nedecantată ca fanatism politic – publicate de Eliade în Cuvântul și adunate mult mai târziu de Mircea Handoca, alături de alte intervenții publicistice eliadiene din acel an simbolic, în volumul Itinerariu spiritual, al cărui titlu era anunțat de autor. Petru Comarnescu, altminteri foarte departe de poziția lui Eliade (Grupul Criterion, fondat în 1932, a fost scurtă vreme un rar exemplu de conviețuire cordială a diferențelor și opozițiilor), avea să consacre în opinia publică “noua spiritualitate”, mai exact, accepțiunile foarte diferite date noțiunii de cei întrebați, prin ancheta realizată de el pe această temă în 1928 și publicată în Tiparnița literară. Ca și noțiunile înrudite de generație, spiritualitate, irațional, experiență mistică etc., preluate ca atare din conversația europeană a epocii (cu epicentrul în Germania, dar ajunsă la noi și prin ecourile francez, spaniol, italian, rus – acesta recuperat tot pe filiere occidentale), ideea națională începe în anii 1920 și radicalizează în anii 1930-1940 o cotitură epocală către anti-modernism, adică spre dublul negativ al modernismului. Anti-modernismul e îndreptat tot spre viitor, folosește la fel de mult știința modernă, e la fel de revoluționar, dar se opune pe toate planurile modernității și modernizării, în special în domeniile social și politic, care sunt modificate radical (dimpreună cu toate concepțiile asupra individului, drepturilor și libertăților, identității personale și de grup, religiei etc.) [5]. În aceste condiții, ideea națională a cunoscut în perioada interbelică o tranziție rapidă spre o nouă paradigmă. Aceasta sintetizează și transcende antecedentele umaniste (de la cronicari la Dimitrie Cantemir), luministe (Școala Ardeleană), palingenetic-romantice (al căror trop central, de origine biblică și aparent sortit unei cariere infinite, capătă o versiune națională în Cântarea României, poemul în proză al lui Alecu Russo) și juridic-istorist-naționaliste (de la temele drepturilor istorice ale românilor la cele ale construcției unei serii de state românești moderne care culminează cu România Mare) și pozitiviste (psihologia popoarelor, igiena publică, educația națională etc.). Tocmai apariția României Mari punea într-o lumină dramatică și pe o agendă urgentă absența unei națiuni corespunzătoare noii situații și ambițiilor geopolitice legate de ea (cum ar fi o poziție hegemonică în Balcani și una de pavăză a Europei în fața pericolului bolșevic – reluare adaptată a toposului medieval Antemurale Christianitatis).

Așa cum spuneam, noul stat era multinațional, dar lipsit de tradiția loialității dinastice. Sigur, Carol I începuse construcția ei în Vechiul Regat, iar în Dobrogea (acest poligon de încercare al României moderne [6]) reușise până și asta, stabilind un raport aproape ideal cu populația musulmană. Evreii dăduseră multiple probe de loialitate dinastică și, în general, de patriotism, inclusiv prin participarea voluntară în războaie, dar nu se puteau opri acolo, fiindcă Europa evoluase dincolo de acest principiu feudal (și de toate versiunile sale luministe), ieșind din lumea veche a privilegiilor și mergând către o lume nouă a drepturilor. La fel, populațiile și mai emancipate din teritoriile anexate în 1918 (evreii, germanii, rutenii, sîrbii, pentru a nu mai vorbi de fostul Herrenvolk al Bazinului Carpatic, maghiarii) nu se mulțumeau cu o simplă schimbare de loialitate personală-dinastică, care oricum le apărea drept un regres (regele Carol I nu era împăratul-rege Franz Josef, iar România, chiar Mare, nu era Austro-Ungaria), ci voiau să-și continue emanciparea până la nivelul unei cetățenii liberal-conservatoare moderne depline și năzuiau (paradoxal, dar intens) chiar să obțină în plus și privilegii colective prezentate ca drepturi [7]. Pentru Eliade și mulți alții din dreapta și din extrema dreaptă, soluția tuturor acestor probleme (la prima vedere, insolubile) a fost redefinirea ideii naționale ca ideal al omogenității etnice și transpunerea discuției într-un plan spiritualist, anistoric, cosmic [8]. Astfel, echivalența teritoriu-stat-popor-națiune-religie-cultură-limbă a devenit normativă. Națiunea era înțeleasă ca entitate cosmică, iar unitatea nu putea fi concepută decât ca fiind organică, metafizică, osmotică, fuzională. Unitatea era o consecință sau o altă fațetă a unicității. Asta ne propun toate proclamațiile și ruminațiile interbelice românești pe tema specificului național, adică tot acel corpus de viziuni poetico-metafizico-(bio)politice, de intervenții publicistice și de conversații informale care s-ar putea grupa sub genericul propus de Cioran în 1936: “Teoria României”. Pe cele mai abstracte, le-am definit acum peste un sfert de secol drept ontologii etnice: „Cei care au studiat naţionalismul au neglijat sau înlăturat în mod curent (ca fiind reacţionari, deliranţi, potenţial sau direct criminali) autori şi discursuri care vizează indigenizarea unor universalii ca spaţiul, timpul şi Fiinţa. Împletite de obicei cu speculaţii despre istorie, limbă, cultură, destin şi altele, asemenea eforturi complexe de a construi ceea ce eu numesc ontologii etnice au modelat şi constituit nucleul cel mai adânc atât al naţionalismelor, cât şi al canoanelor înaltei culturi. Înzestrarea etniei/naţiunii cu o ontologie proprie înseamnă emanciparea ei de sub tirania geografiei simbolice, chiar salvarea ei de sub „teroarea istoriei“, şi punerea ei într-o relaţie verticală exclusivă, protectoare cu un principiu divin sau (în versiunile seculare ale acestui mod de gândire) transcendental. Prin indigenizarea categoriilor universale (sau universalizarea fenomenelor indigene), o ontologie etnică este construită în cele din urmă. Astfel, Fiinţa (nu doar caracterul naţional), spaţiul (nu doar teritoriul şi peisajul), timpul (nu doar istoria), discursul (nu doar limba) devin cărămizile interactive ale unei Weltanschauung idiosincratice, tenace. Tenace, fiindcă este, ca să insist asupra unui punct semnalat mai devreme, aproape de nucleul – dacă nu însuşi nucleul – multor culturi etnonaţionale. Oricine se ocupă  de o anumită ideologie naţională trebuie să fie capabil să abordeze, la nivelul de subtilitate cerut, ontologia ei etnică asociată şi, frecvent, întreg canonul înaltei culturi care o înconjoară.” [9]

Din păcate, această reconceptualizare culturalist-spiritualistă anti-modernă a ideii naționale nu avea să rămână în sferele culturii înalte, în acea nebuloasă poetico-mistico-metafizică în care s-a înscris și Eliade cu “creștinismul cosmic” (inspirat de ezoterism, indianistică și autohtonism, cu o concesie majoră făcută religiei majoritare din România și supraviețuirilor păgâne din cadrul ei), iar Blaga (inspirat în special de Kulturmorphologie) a atins un vârf estetic prin “spațiul mioritic”. Sub presiunea istoriei, prin alegeri personale și de grup hazardate, iar în final prin asocierea unor intelectuali și savanți cu mișcări extremiste și proiecte politice criminale, discuția teoretică a pătruns în forme tot mai delirante în publicistică, unde a întâlnit versiunea legionară/ortodoxistă a căutării unei noi spiritualități, s-a asociat unui filon la fel de important care venea din pozitivism și eugenism pentru a sfârși în rasism, apoi a inspirat, susținut și justificat o acțiune politică violentă, la intersecția dintre metapolitică și biopolitică [10].

Red: De la teoria „formelor fără fond” și până la sloganurile „nu ne vindem țara”, „mândri că suntem români”, trecând prin poporanism, sămănătorism, elementul ortodox și național-comunismul al lui Ceaușescu putem identifica, grosso modo, tensiunea procesului de modernizare a românilor (prin aceasta înțelegând democratizare, stat de drept, proprietate privată și economie de piață). Se poate vorbi despre o rezistență la modernizare a românilor?

S.A.: Se poate, cu condiția să știm că rezistența la modernizare este un fenomen mult mai vast și mai persistent, iar noi ne ocupăm de un caz particular. Cel mai simplu, ca să nu ne încurcăm în comparații transcontinentale (cum ar fi cele directe cu America Latină), este să facem un tur al mezoregiunilor istorice europene în care România se situează într-un fel sau altul, integral sau parțial – Europa Centrală, Europa de Sud-Est (mai puțin elegant spus: Balcanii), Europa de Est –, cu un ochi la Europa Sudică și la alte (semi-)periferii europene. În toate analizele la scară națională, parcursul specific al modernizării a trecut prin teoretizări foarte diferite, dintre care cele mai cunoscute sunt excepționalismele, legate profund, deși uneori involuntar sau polemic, de teoretizările specificului național, pe care încearcă să le depășească prin insistența asupra unor factori structurali și materiali [11]. Mentalitățile, acest concept prost înțeles și de cei care-l menționează (semi)doct, se află exact la interfața acestor două clase de teoretizări (nu le spun teorii, fiindcă nu merită, majoritatea acestor speculații fiind absolut rudimentare și frecvent eronate). O spun din nou, în fugă: mentalitățile nu sunt imponderabile mentale-emoționale-abisale (ca în psihologia popoarelor), ci (așa cum se sugerează de la începuturile Școlii de la Annales, deși succesul absolut al orientării în forma sa exportabilă spre alte domenii a venit în anii 1960) sisteme de atitutini, “utilaje mentale”, viziuni despre lume cu evoluție lentă, în longue durée, în strânsă interacțiune cu lumea reală pe care o interpretează, clasifică, imaginează, (re)construiesc. Astfel, recursul analitic la mentalități reprezintă o posibilitate de a ieși din istoria evenimențială și de a depăși în același timp determinismele, teleologia (influențată de marxism, această istoriografie a încercat să-l revizuiască și să treacă dincolo de el). Dar nu sunt fenomene “de suprastructură”, nu pot fi schimbate de sus în jos. Știm ce rezultate au dat asemenea încercări în diversele revoluții și state comuniste.

În concluzie, rezistența la modernizare a românilor se cere studiată serios, cu mare atenție la contexte și evitând clișeele (semi)orientaliste, care desenează o geografie simbolică a modernizării (și a aderenței la ea) în care numai nord-vestul protestant al Europei ne dă oarecare speranță, iar sud-estul este pe veci sortit subdezvoltării și “schimbării simulate” [12]. E bine să reținem că, deși anumite dependențe de cale există (peste tot), ele sunt istorice, nu imuabile. Dacă acceptăm cu Shmuel Eisenstadt că există multiple modernities, trebuie să acceptăm că există și modernizări multiple, în care elementele meniului minimal al modernizării pe care le-ați citat în întrebare sunt absente ori prezente în diverse proporții, combinații, forme, perioade, cazuri specifice – alături de alte elemente (la rândul lor, în diverse dozaje și combinații). Sugestia mea ar fi, așa cum spuneam din capul locului, cercetarea comparată și contextuală. Dintre toate comparațiile posibile, unele deja tradiționale (mai ales cu cu Sud-Estul european), cel mai urgent mi se pare un studiu comparativ al modernizării românești în raport cu Peninsula Iberică [13] și cu Scandinavia [14].

„Războiul cultural dintre legionari și staliniști a fost câștigat clar de legionari”

Red: În anul Centenarului Marii Uniri se vorbește mult și justificat despre patriotismul acelei generații politice, pierită în mare parte în închisorile comuniste. Mulți, însă, vorbesc și despre naționalismul și patriotismul liderilor comuniști. Dej a scris, în 1944, broșura O politică românească și, în condițiile în care Armata Roșie abia plecase din România iar Hrușciov intenționa aplicarea Planului Valev, el a emis celebrele „teze din aprilie”, în care se observă o turnură naționalistă a politicii sale. Pătrășcanu a făcut celebra declarație că înainte de a fi comunist se socotea român, deși ca interimar la justiție a început epurarea din armată și aparatul de stat și au fost înființate tribunalele poporului. După 1989 s-a tot vehiculat public opinia că Ceaușescu a fost un patriot și că la fel a fost și poliția politică a regimului comunist, Securitatea. Cum evaluați naționalismul și patriotismul comuniștilor români?

S.A.: Naționalismul și patriotismul sunt și ele noțiuni complexe, contextuale, fluide. Majoritatea cetățenilor români le consideră practic sinonime (cam asta rezultă dintr-o rapidă “scanare” a sferei publice), iar literatura de specialitate internațională care le distinge și le analizează competent și cuprinzător, altminteri înecată într-un ocean de banalități politic corecte ori reacționare, pare puțin cunoscută la noi [15]. Prin urmare, șantierul de românesc de cercetare serioasă a chestiunii este încă la începuturile sale. Chiar pe plan internațional, tot mai puțini sunt cei care pot citi cu adevărat cărțile mai vechi de o generație istorică ori pot evalua corect referințele la idei și fapte vechi din cărțile noi. Trebuie studiat temeinic cine, ce, cum, de ce, când, cui, pe baza căror informații, experiențe, pasiuni și interese, cu ce motivații (în fața propriei conștiințe și în fața spiritului public) și cu ce efecte spunea și, în special, făcea. Mai este de studiat și raportul dintre toate acestea și ce (cum, de ce, etc.) gândea fiecare dintre actorii istorici. Și, pentru a nu mai reține decât o singură exigență vitală a cercetării, toate cele amintite trebuie raportate la noțiuni strâns legate de naționalism și patriotism, cel puțin interesul național și rațiunea de stat, suveranitatea națională. Însăși generația Marii Uniri este greu de evaluat global la aceste capitole, deși pietatea noastră festivă îi amalgamează într-un Panteon de eroi fără prihană, răpindu-le identitățile reale (și ele, fluide) și omagiind idoli ai tribului, nu persoane reale. Eu cred că această atitudine idolatră este un afront adus memoriei lor și o manieră, tipică istoriografiei oficioase, de a transforma istoria în ficțiune, de a o insolita, de a o face enigmatică și, la limită, absurdă. Dacă toți românii erau atât de naționaliști și patrioți în sensul vulgatei istoriografice, de ce oare ezitau, polemizau, susțineau cauze și tabere opuse și așa mai departe? Nici trădătorii nu sunt în toate cazurile atât de ușor de identificat, deși judecata noastră etică și morală retrospectivă tinde să emită rapid sentințe fără drept de apel și să-i stigmatizeze [16]. Aceasta nu este o poziție relativistă. Așa cum mi-a spus cândva despre sine regretatul meu mentor și prieten intim Hayden White, exasperat de somațiile mele (epistemologice), sunt un relativist relativ. Adică încerc să vorbesc, ajungând chiar la judecăți radicale, numai și numai după ce sunt sigur că știu tot ce se poate ști în mod rezonabil despre ceva ori cineva. Pentru a da câteva scurte exemple: naționalismul și patriotismul celor care trăiseră în Austro-Ungaria înainte de 1918 erau imposibil de conservat și transplantat ca atare în slujba României Mari, fiind greu de reconciliat cu alte valori supreme la care aderau, cum ar fi legalismul și Kaisertreu (Iuliu Maniu este, la limită, ca toate personalitățile de integritatea cărora nu ne putem îndoi, o serie de persoane diferite, care au de redefinit și renegociat permanent, istoric, adică în vâltoarea evenimentelor, aproape totul); în Bucovina, unde românii nu mai erau majoritari (decât… relativ) de pe la 1850, naționalismul și patriotismul lor au trecut prin crize majore (a se vedea tensiunea și conflictul dintre cei care au fost până la urmă recuperați deopotrivă de România Mare, cel puțin într-o primă etapă, Ion Nistor și Iancu Flondor), iar formele și acțiunile istorice în care aceste două sentimente nobile s-au materializat nu corespund mereu unor așteptări procustiene.

Comuniștii merită la rândul lor o analiză nuanțată, aproape imposibilă în post-comunism, când un fel de zoroastrism, lupta dintre Binele Absolut și Răul Absolut, e paradigma dominantă în interpretarea istoriei recente, alături de anistoricitate (perioada 1948-1989 fiind considerată perfect egală cu sine, totalitară mereu și pentru toți). Patriotismul cosmopolit al generației de la 1848 nu era naționalist (stau mărturie contactele, excelent studiate de Béla Borsi-Kálmán, dintre revoluționarii maghiari și cei din Muntenia, dar mai ales din Moldova, care i-au și găzduit în exil), iar  „naționalizarea” sa și evoluția sa până la etnicism și șovinism au durat cam o generație istorică. După un secol, sub ocupație sovietică, românii, germanii și maghiarii din România aveau de ispășit și depășit versiunile extreme de patriotism și naționalism pe care le îmbrățișaseră frenetic, până la antisemitism și rasism exterminaționist, în perioada interbelică. Fenomenul a avut loc într-o manieră specifică și în democrațiile construite după 1945 (sub imbold și cu sprijin american, în unele perioade, țări și zone chiar sub ocupație militară aliată) în Occident, unde nevoia pragmatică de a reconstrui un adversar solid pentru Uniunea Sovietică a limitat până și amploarea pedepsirii criminalilor de război. Aceasta a fost înlocuită după primele procese-spectacol și denazificarea mai energică (dar selectivă) din primii ani cu o cvasi-tăcere publică din care s-a ieșit abia din anii 1960 încoace, sub stindardul destul de abstract al “distanțării de trecut” – nu degeaba au recurs germanii la un pseudo-concept pe care nici ei nu-l prea pot defini: Vergangenheitsbewältigung. La fel de obscur și de himeric, dincolo de orizontul său de deziderat pios, rămâne pseudo-conceptul atât de popular într-o vreme lansat de Habermas, Verfassungspatriotismus. El fusese îmbrățișat în Germania din teama obsesivă de orice acuzații de nostalgie ori nou interes pentru nazism precum și, printr-un efect pervers, din complexul de superioritate morală al germanilor bazat tocmai pe asumarea autocritică până la delir autodistructiv a vinovăției pentru atrocitatea istorică ultimă, Holocaustul. Discuția acestei teme a reapărut, dar s-a stins repede, în urma criticii vehemente a câtorva spirite lucide, în anul 2015, când chemarea și primirea triumfală a peste un milion de migranți trebuia să semnalizeze lumii că germanii ar avea o morală specifică – implicit și explicit superioară celor din alte spații și țări –, numită Sondermoral prin analogie cu deja amintitul Sonderweg.

În aceste condiții, ar trebui să luăm în calcul și ucronia epurării legionarilor de către un regim postbelic democratic, dacă el ar fi apărut, așadar o reprimare legală și o reprobare morală de tipul denazificării. Prin urmare, naționalismul și patriotismul din perioada interbelică ar fi trebuit deci oricum drastic revizuite, poate chiar înlocuite cu alte construcții cultural-ideologice, eventual cu unele mai convingătoare decât internaționalismul proletar. Patriotismul și naționalismul Partidului-stat și ale Securității au fost de bună seamă o minciună cinică și sfruntată, în ciuda succesului masiv în anumite momente (apogeul a fost atins, se știe, în august 1968) și în pofida persistenței sale până azi în memoria socială, fiindcă – dincolo de intenții, și ele complexe, precum și dincolo de lectura literală a discursului de propagandă – trebuie să măsurăm efectele politicilor oficiale asupra națiunii. Pauperizarea și marginalizarea clasei mijlocii și chiar (în stalinism) a celei sărace, lichidarea fizică ori alungarea în exil a segmentului ei superior și a elitelor, vasta cuprindere a tuturor păturilor sociale în universul concentraționar, exportul evreilor și germanilor, toate acestea nu se pot explica printr-un prea fierbinte naționalism ori patriotism. Dar profitorii comunismului – de la nomenclatura superioară la lumpenii atrași într-un fel sau altul, chiar fără să servească Partidul-stat altfel decât prin obediență superficială (zeloșii și ticăloșii erau desigur recompensați în mod special) în circuitul mobilității sociale verticale – puteau fi convinși de asemenea pretenții oficiale. De aceea, societatea românească a putut fi pacificată în anii 1960-1970, când, pe lângă nomenclatură și privilighenție, s-au putut bucura (patriotic…) de binefacerile mutantei societăți de consum comuniste și „oamenii muncii”.

Pe plan tactic și strategic, național-comunismul a fost o alegere foarte bună a lui Gheorghiu-Dej (cu acordul sovieticilor, nu trebuie uitat), după care a înflorit și a rodit dincolo de orice așteptări sub Ceaușescu (la început, în aplauzele Occidentului). Dar ce s-a întâmplat de fapt? Pe plan simbolic și intelectual, războiul cultural dintre legionari și staliniști a fost câștigat clar de legionari. Aceștia fuseseră deja absorbiți parțial de PMR, din motive evidente: aveau deja experiența – unii, chiar fascinația – unui proiect totalitar (erau deci utili unui partid cu ambiții similare și prea puțini membri de etnie română), proveneau în multe cazuri din mediul muncitoresc, altminteri restrâns și preponderent neromânesc (PCR fusese scos în afara legii la scurt timp după fondare, iar “ilegalismul” nu atrăsese dintre români decât figuri atipice), precum și dintr-o nouă pătură socială de declasați care își căutau soluții de supraviețuire. Cum implicam adineaori, cunoscuta butadă „Camarade, nu fi trist! Garda merge înainte prin partidul comunist.” are o dimensiune culturală-intelectuală-ideologică la fel de importantă: legionarii și tovarășii lor de drum au reapărut de prin 1962 (anul eliberării lui Nichifor Crainic) în viața publică, după lungi ani de închisoare, muncă forțată, domiciliu obligatoriu, interdicția celor mai multor drepturi (inclusiv de semnătură) și, având în vedere că fuseseră și spoliați de averile personale, cu pensii mizere ori, dacă mai erau la vârsta activă, în imposibilitate de a-și câștiga viața printr-o muncă intelectuală/calificată. Nu vom fi surprinși așadar să observăm în sfera publică a perioadei 1962-1989 reciclarea celor mai frapante și anacronice forme de naționalism interbelic, de la autohtonism la anti-occidentalism, de la protocronism (un nume postbelic pentru un curent mult mai vechi) la ontologiile etnice, de la șovinism la antisemitism. Din nefericire, nu numai nomenclatura și Securitatea s-au lăsat astfel acculturate, ci și o bună parte a oamenilor cu oarecare educație, ba chiar și un număr prea mare de intelectuali, universitari, cercetători, oameni de cultură.

Red: Propaganda lui Ceaușescu îl proiecta pe acesta drept culme și împlinire a idealului unui șir lung de domnitori și voievozi: un stat centralizat, unitar, suveran și independent. Există o parte de adevăr în acest construct propagandistic sau a fost vorba doar de cultul personalității?

S.A.: Și una, și alta. Fiecare din cele patru atribute ale utopiei ceaușiste (resimțită în acei ani de mulți, dar nu de majoritatea populației, ca distopie), precum și fiecare dintre combinațiile lor posibile, comportă o discuție separată. “Suveran și independent” e mult spus, desigur, dar așa s-a prezentat oficial efectul, simultan palpabil și iluzoriu, al izolării. Dar nici Uniunea Sovietică, nici FMI ori SUA (după contractarea marilor împrumutori, respectiv obținerea clauzei națiunii celei mai favorizate) nu permiteau mai mult decât o politică (mai ales externă) ezitantă și imprevizibilă. Iar bilanțul acestei politici în decembrie 1989 nu lasă loc de iluzii retrospective, chiar dacă unele reușite paradoxale și punctuale ale politicii externe ceaușiste nu pot fi în totalitate ignorate (lista lor e cunoscută, nu o reiau). Iată la ce duseseră suveranitatea și independența: izolare aproape totală și gesturi extreme (ca vizita lui Ceaușescu în Iran pe când Partidul-stat era distrus din interior de frustrații ambițioși), faliment economic, dezafectarea și înfometarea populației, prăbușirea serviciilor sociale (sănătate, educație etc.) etc. Bilanțul e mult mai bun dacă măsurăm celelalte două atribute. Statul român nu fusese niciodată mai centralizat decât Partidul-stat, a cărui logică era o combinație de “centralism democratic” (principiul comunist) și rutinizare/omogenizare birocratică a tuturor diferențelor, standardizare a deciziilor, dizolvare a centrelor de putere locale și regionale. Numai corupția, haosul, furtul din avutul obștesc și traficul de influență mai făceau cu putință supraviețuirea acelui sistem de putere anchilozat, scurt-circuitat la răstimpuri de câte un ucaz arbitrar. Cum perioada interbelică a fost prea scurtă și prea agitată pentru a permite o veritabilă centralizare în profunzime, adevărata centralizare a fost introdusă așadar de comuniști. La fel stau lucrurile cu unitatea, care nu putuse decât să se întărească după ce orice veleitate de (relativă) autonomie regională ori etnică fusese eliminată prin reorganizarea ceaușistă a teritoriului. Apogeul urma să fie atins de construcția “poporului unic muncitor”, monolit demografic în calea căruia, după cvasi-dispariția evreilor și germanilor, stăteau practic numai maghiarii.

Red: S-a mai ridicat vreodată elita politică de la noi la nivelul din perioada Marii Uniri?

S.A.: Înainte de Marea Unire și, pentru scurt timp, în jurul anului 1923, da. Marea Unire, deși este consecința unor dezvoltări transnaționale mai vaste, așa cum arătam chiar la început, nu poate fi separată de procesul de ridicare a unei elite române moderne, amorsat sporadic în secolul XVII și consolidat la începutul secolului XIX. Rădăcinile acestei elite se află în boierimea luminată din Moldova și din Țara Românească, în Biserica Unită și principala sa contribuție la ideologia și construcția națională, Școala Ardeleană, precum și în burghezia românească emergentă de pe la finele secolului XVIII în Transilvania, Crișana și Banat. Începând din anii 1820-1830, mai cu seamă după apariția capitalului occidental (în primul rând britanic) la Dunărea de Jos, ceea ce permite ridicarea unei burghezii (inițial, complet neromânească) și în Moldova și Țara Românească, aceste rădăcini se împletesc într-o mișcare panromânească de emancipare pe toate planurile, în care și aromânii au jucat un rol important (mai ales prin prezența lor de comercianți și filantropi în Imperiul Habsburgic). Cam cu două decenii înainte de 1848, legăturile personale, intelectuale și ideologice cu Occidentul încep să se închege într-un curent care avea să crească spectaculos după 1856-1859 și să dea naștere nucleului României moderne până la 1878-1881. Cei 70 de ani dintre 1848 și 1918 marchează așadar, în toate teritoriile locuite de români, constituirea unei adevărate elite moderne. (Simetria ne sugerează în anul Centenarului că disoluția acelei elite a durat, cu suișuri și coborâșuri, tot 70 de ani, din 1918 în 2018.) Chiar dacă o parte dintre segmentele ei regionale nu au fost atrase decât relativ târziu în proiectul României Mari, competențele, experiențele și rețelele lor au fost decisive în 1918 și după aceea, până în 1947. Din păcate, după aproape incredibila reușită a adoptării Constituției din 1923, elita noastră politică a urmat o logică a conflictelor ireductibile, a politicianismului și a fragmentării, pentru a nu mai aminti corupția endemică și lipsa viziunii – toate acestea au transformat-o într-o clasă politică ineficientă și într-o victimă facilă a tentațiilor și a regimurilor autoritare ori (cu ambiții) totalitare. Cu toată lista de figuri politice eminente care se mai putea face încă strigând apelul în închisorile și lagărele comuniste, performanța lor din anii 1930-1940 – e drept, în circumstanțe internaționale neobișnuit de ostile – rămâne modestă, iar în multe cazuri este negativă. Evident, nici nu se poate pune problema să comparăm acele elite cu elitele politice din comunism și postcomunism. Ar fi o impietate.

„Trivializarea scenei publice cu tot cu majoritatea intelighenției de vârf”

Red: Să  ne amintim de o afirmație a lui Cațavencu, „Nu voi, stimabile, să știu de Europa dumitale, eu voi să știu de România mea și numai de România…”. Această idee este prezentă în România postdecembristă, fiind expusă în diverse forme de la Corneliu Vadim Tudor, Funar și Păunescu la Puric, Pleșoianu, Capsali și Diaconu. Există, totuși diferențe între discursurile naționaliste ale acestora? Unde se termină convingerea și unde începe diversiunea propagandistică?

S.A.: Aceste discursuri vulgare și demagogice sunt foarte diverse. Ar merita o analiză separată, care ar trebui să înceapă de unde am lăsat discuția despre patriotism și naționalism. Prăbușirea culturii înalte și trivializarea scenei publice (în ultima vreme, cu tot cu majoritatea intelighenției de vârf, singurul fenomen cu adevărat nou) au permis proliferarea a ceea ce eu numesc naționalismul/patriotismul slugilor ticăloase. El este de regulă o beție de cuvinte, o colecție de străvechi poncife, tirade și incantații. La nivelul culturii populare, el întâlnește curente afine și complementare, cum ar fi ura-de-sine, ostilitatea față de orice străin, delirul ortodoxist (cu elemente de New Age). Acest folclor identitar nou, sincretic și adaptabil precum cel vechi, mai pretențios sau mai rudimentar, mai liric sau mai isteric și prăpăstios, a dobândit în ultimele două decenii câteva elemente noi, imitate și ele de la alții (de genul subculturii turbo folk a migranților din fosta Iugoslavie), pe măsură ce și experiențele românilor se schimbă. Pe scurt, toate aceste compuneri, lamentații și strigăte triumfale sunt forma cea mai de jos a profundei insecurități identitare românești, sunt răspunsul emoțional al unei generații dezrădăcinate, alienate și dezorientate la marile provocări ale modernizării și globalizării. Acest răspuns în fond inevitabil – de la dorul de satul natal la ura față de străini – se exprimă în săli de concerte, pe stadioane, la televizor (unde există și posturi specializate), în biserici și la pelerinaje, la telefon, în restaurante și magazine, pe Internet, peste tot. Privesc fenomenul cu profundă compasiune, fiindcă e vorba de oameni care suferă, jinduiesc, regretă, visează, speră, renunță, pierd ireparabil ceva (de la rostul vieții la prietenii din copilărie), păstrându-mi critica și chiar disprețul pentru cei care manipulează și exploatează aceste trăiri și aceste persoane. Vinovații sunt: întreaga clasă politică, demagogii histrionici pe care îi amintiți, dar și alte segemente ale societății noastre, inclusiv școala, bisericile, organizațiile civice și intelighenția.

„Marile state ale Uniunii Europene pretind să arbitreze lumea și să-i dea în același timp lecții”

Red: Principiul autodeterminării națiunilor, aflat printre cele 14 puncte susținute de președintele U.S. Woodrow Wilson, a fost nu numai soluția de pacificare a Europei după Marele Război, ci și oportunitatea istorică valorificată de români prin realizarea Marii Uniri. Un același tip de consens și solidaritate a populației și a clasei politice a mai fost posibil cred doar cu privire la integrarea în Uniunea Europeană și NATO. Presupunând că pe viitor proiectul politic european nu numai că va supraviețui, dar va fi și din ce în ce mai profund internalizat de cetățenii națiunilor Uniunii Europene, care va fi soarta „ideii naționale” în Europa?

S.A.: Marile state ale Uniunii Europene (UE) au creat un mecanism foarte complex și, în același timp, o retorică ipocrită pentru a-și putea urmări interesele naționale respective. Unele state sunt mai bune la acest joc, chiar pretind să arbitreze lumea și să-i dea în același timp lecții, altele recurg la subterfugii cusute cu ață albă. Astfel, tot ce e în interesul Germaniei e prezentat de Berlin ca fiind în interesul UE și justificat cu tirade moraliste. Potrivit diverselor documente scrise în limba de lemn europeană (din păcate, intrată și în lucrările academice), Occidentul a intrat definitiv în era post-națională. Prin urmare, “ideea națională” e cel puțin anacronică, dacă nu de-a dreptul retrogradă ori chiar contrară legii. Cu toate acestea, în condițiile în care, prin Brexit, UE însăși a ieșit din logica dezvoltării sale lineare (un fel de versiune hedonistă a Providenței), unele state europene mari (nu numai din UE) ar putea trece în viitorul sondabil printr-un proces de fragmentare pe baze etno-naționale: Catalonia, pentru a da cel mai fierbinte exemplu, are astăzi o agendă (și chiar o infrastructură instituțională) secesionistă mult mai credibilă decât a putut visa vreodată Țara Bascilor, Ținutul Secuiesc ori Padania (unde secesiunea regionalistă nu are baze etno-naționale, ci economice și, ca să zic așa, civilizaționale, semi-orientaliste). Marea Britanie va avea probabil în continuare probleme, în special în Scoția și cu Irlanda de Nord. Belgia e ținută împreună de forțele exterioare (ca un fel de spațiu aproape extrateritorial al utopiei UE-NATO), de căsătoriile mixte, de “noii belgieni” (25% din populație provine direct sau are părinți dinafara Belgiei, potrivit unor estimări) și de inerție, deși continuarea inversării raportului de prosperitate în favoarea flamanzilor (lumea uită că, timp de secole, ei, deși mereu mai numeroși, au fost mai săraci decât valonii) poate complica și mai mult tabloul. În fine, Ucraina pare să fi intrat tot într-un ciclu al dezmembrării, deși probabil Rusia e deocamdată mai preocupată de integrarea/normalizarea Crimeii decât de noi anexări, iar Turcia (țară parțial europeană și încă relativ europenizată) nu poate împiedica apariția unui stat kurd decât prin consolidarea și chiar radicalizarea unui regim autoritar.

Statele mai mici vor putea avea însă un alt parcurs, deși unele pot urma logica fragmentării (ca Iugoslavia și Cehoslovacia). Acest alt parcurs, coagularea unor entități statale ori cvasi-statale mai mari, a fost acceptat numai în cazul Germaniei, cu specificarea că era vorba de o excepție absolută de la regula nerevizuirii frontierelor. Dar parcursul este deja vizibil în tentativa unei refaceri parțiale – de facto și parțial de jure – a Albaniei Mari prin apropierea tot mai concretă din Albania și Kosovo (uniune vamală, facilități reciproce și proiecte comune etc.). Cu toate obiecțiile formulate de vecini (Serbia și Macedonia în primul rând), cu toate dificultățile la nivelul dreptului internațional, noua Albanie Mare va putea funcționa fără mari probleme dacă ONU ori câteva state puternice nu impun sancțiuni debilitante. Nici Kosovo nu are un statut internațional cu totul în regulă, dar asta nu pare să-i tempereze visul albanez. Rusia va face probabil imposibilă reunirea Republicii Moldova cu României (dacă nu intrăm în jocul său pervers de a ne da la pachet și foste teritorii românești din Ucraina, actualmente aproape deromânizate), dar integrarea celor două state românești, cum spuneam, a reușit deja pe planurile cultural, educativ, uman (chiar dacă pașaportul românesc e utilizat de vecinii noștri de peste Prut doar pentru a emigra în Vest, tot creează o anumită legătură cu România) și, în unele privințe, economic.

Dar toate aceste state europene, mari și mici, vechi și noi, prospere ori sărace, democratice sau nu, au populații din ce în ce mai eterogene. Migrația și declinul demografic al europenilor face inevitabilă (nu doar probabilă) diminuarea și, cam în trei generații (dar ce înseamnă un secol la scara istoriei?), înlocuirea majorităților eponime în multe state. Olanda, în acest sens, e deschizătoare de drumuri. La fel, Belgia și țările scandinave. Dar și Franța, care nu specifică niciodată compoziția etnică a sporului său natural atipic, nici nu comunică public prea ușor date privind identitatea etnică a cetățenilor săi. În consecință, dacă numele actuale ale statelor se vor menține, sensul etnonimelor se va schimba: olandezii vor fi locuitorii de tot felul ai Olandei, iar francezii vor fi locuitorii de toate neamurile ai Franței. Este tot ce se va putea spune despre ei, probabil, fiindcă ei vor avea identități extrem de eterogene, multe din ele mixte (nu numai bi-etnice, ci multi-etnice, fiindcă numai tribalismul unor comunități foarte specifice va rămâne înafara mecanismelor mixității), iar socializarea postmodernă și laxismul statelor, combinate cu anarhismul indivizilor (și din elite, și din precariat) și îmbrățișarea colectivă a anomiei au început de câteva decenii să submineze mecanismele de formare ale comunității politice. Așadar, nici comunitate bazată pe Blut und Boden, nici societate bazată pe contract social, națiunea postmodernă nu poate fi ușor imaginată. Câtă vreme rigorile apartenenței la corpul politic și ale participării la viața publică erau menținute, originea etnică, particularismul lingvistic ori confesional, toate diferențele imaginabile puteau fi cumva armonizate de polis. Când aceste rigori sunt abandonate, însuși corpul politic este de neimaginat. Iar reacțiile împotriva acestei transformări istorice, dacă nu vin din centrul societății, din zona lucidității echilibrate și toleranței reciproce, sunt toxice și periculoase, mergând până la ieșirea din democrație și violență. Treptat, omul postistoric, lipsit de determinațiile tradiționale, va deveni treptat majoritar, impunând treptat formula sa identitară, permanent în curs de a se face. Închei pe acest ton aparent profetic, dar mă țin foarte aproape de fapte și fenomene aflate deja în desfășurare. Inclusiv în România.

București, 23-24 și 25-26 august 2018

Note:

[1] Scriu asta pe 23 august – o altă dată simbolică, uitată în mod stupid, datorită confuziei (cu o bună doză de antipatie față de monarhie) dintre adevărul istoric și propaganda comunistă –, pentru a sublinia caracterul imprevizibil și în mare măsură artificial al memoriei colective

[2] Victor Neumann se numără printre foarte puținii care le disting, le înțeleg și le discută critic

[3] Este și tema unei conferințe pe o organizez la Muzeul Municipiului București pe 23-25 noiembrie 2018

[4] Am vorbit și scris despre asta încă de la începutul anilor 2000. Mai recent, “Diasporele României”, publicată online la https://infopinia.ro/sorin-antohidiasporele-romaniei/, revizuită și în curs de tipărire în revista Trivium.)

[5] Am elaborat o teorie a anti-modernismului în alte scrieri, nu pot insista aici. Cititorul poate parcurge studiul, elaborat de mine în colaborare cu fostul meu student Balázs Trencsényi, eminent istoric al ideilor, „Approaching Anti-modernism”, apărut ca introducere la volumul Anti-modernism: Radical Revisions of Collective Identity, coordonat de Diana Mishkova, Marius Turda şi Balázs Trencsényi, Budapesta-New York, CEU Press, 2014; traducerea în românește, realizată de Ioana Șerban și revăzută de mine, a apărut în două numere din 2015 ale excelentei reviste Verso.

[6] excelent studiat la începutul carierei sale de fostul meu student Constantin Iordachi, devenit între timp o autoritate în studiul comparativ al fascismelor.

[7] Această mascare a privilegiilor în depturi, o spun mereu, rămâne una din marile probleme constituționale și legale ale modernității. Chiar democrațiile vechi au recurs până la urmă la o rescriere postmodernă a categoriilor premodernității, introducând hibrizi – adesea contraproductivi, deși uneori moralmente justificabili – ca discriminarea pozitivă.

[8] Am vorbit în aceeași linie de idei despre “sentimentul cosmic al identității”, inclusiv într-o conferință la NEC, ținută la invitația lui Andrei Pleșu pe 24 martie 2017: https://www.youtube.com/watch?v=hMxhMtWjidw&t=3618s)

[9] Trad. din engleză de Mona Antohi. Pentru o enunțare sintetică și o aplicare a teoriei mele la România,  a se vedea “Romania and the Balkans: From Geocultural Bovarism to Ethnic Ontology”, Tr@nsit online, nr. 21, 2002, din care am citat. Volumul colectiv despre anti-modernism menționat mai sus aplică teoria mea la Europa Centrală și de Sud-Est.

[10] Am schițat evoluția acestor idei în textul meu “Argumentum biologicum. Despre ‘stadiul cel mai înalt şi ultim’ al specificului național”, apărut simultan în revista Cuvântul, nr. 3, octombrie 2008, și ca prefață a cărții lui Marius Turda, Eugenism și antropologie rasială în România, 1874-1944, Editura Cuvântul, 2008, pp. 5-12. Partea finală a acestei evoluții intelectuale și practica biopolitică inspirată de ea a fost reconstruită documentar și analizată în context internațional de fostul meu student Marius Turda, creator de școală în studiul eugenismului și rasismului central- și sud-est european.

[11] Paradigma ambivalentă a discuției despre excepționalism, pe care nu pot s-o discut aici, deși la noi e puțin cunoscută/înțeleasă, a fost dată de germani: Sonderweg. La noi, Vintilă Mihăilescu s-a ocupat de chestiune pe teren românesc, cel mai recent în volumul colectiv pe care l-a coordonat în 2017 la Polirom, De ce este România astfel? Avatarurile excepționalismului românesc. Deși dezbaterea e mult mai veche la noi, practic coextensivă cu toată cultura modernă, Lucian Boia redeschisese cumva discuția publică în 2013, în maniera sa superficială și ambiguă până la relativism, cu De ce e România altfel?

[12] Sintagma lui Michael Shafir, absolut corectă pentru analiza comunismului de stat și chiar a postcomunismului, nu exclude totuși posibilitatea schimbării veritabile.

[13] O referință recurentă a României interbelice, pentru care există și o foarte bună literatură teoretică recentă, cu referiri sistematice la America Latină – care devine astfel mai inteligibilă, dincolo de paradigmele Mihail Manoilescu – v. cartea clasică a lui Joseph Love, Crafting Underdevelopment – ori  Transition Studies

[14] Un proiect mai recent coordonat la CAS Sofia ar fi o bună introducere: v. Diana Mishkova, Balázs Trencsényi, Marja Jalava, eds., „Regimes of Historicity” in Southeastern and Northern Europe. Discourses of Identity and Temporality, 1890-1945, Palgrave Macmillan, 2014). 

[15] Judec după notele și referințele multor articole și cărți scrise de autori români; de exemplu, nu a lăsat nicio urmă splendida sinteză a lui Maurizio Viroli din 1995, tradusă la Humanitas de Mona Antohi în 2002, Din dragoste de patrie. Un eseu despre patriotism și naționalism .

[16] Într-o carte utilă și solidă, Lucian Boia a abordat în acest spirit cazul mult ocultat și mistificat germanofililor români în perioada Primului Război Mondial.