Dan Pavel: Să nu repetăm eroarea de a înlocui democrația imperfectă cu fascismul și/sau comunismul!

Dan Pavel este politolog, scriitor, filosof, ziarist, profesor universitar, membru al Uniunii Scriitorilor, fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Revoluţionarilor fără Privilegii. Licență în filosofie, cu teza ”Ontologie și logică în dialogul <<Parmenide>> de Platon”. Doctorat în filosofie la Universitatea București, cu teza ”Teodiceea anselmiană, teodiceea thomistă. O cercetare comparată”. A fondat și condus reviste de cultură și de political science (”22”, ”Sfera Politicii”, ”Polis”). Autor prolific, a publicat cărţile: „Bibliopolis. Eseu asupra metamorfozelor cărții (1990), „Etica lui Adam. Sau de ce rescriem istoria” (1995), „Cine, ce şi de ce? Interviuri despre politică şi alte tabuuri” (1998), „Leviathanul bizantin” (1998), „Nu putem reuşi decît împreună. O istorie analitică a Convenției Democratice, 1989-2000” (2003, în colaborare cu Iulia Huiu), „Democraţia bine temperată” (2010), „Grajdurile lui Augias. Rituri de purificare în posttotalitarism” (2017), „Războaiele neterminate din era Facebook” (2019). Cele mai recente volume: „Iuliu Maniu în jurnalul lui Corneliu Coposu. O reinterpretare a istoriei” (Fundația Academia Civică, 2023), „Pandem(i)ocrația” (Institutul European, 2023) și „Cum sa dobori un guvern. Motiunile de cenzura (1993-2024)” (Institutul European, 2024). Premii obținute: Premiul I pentru eseu al revistei Amfiteatru, 1982; Premiul ”Pro Amicitia” acordat de Uniunea Jurnaliștilor Maghiari din România, 1999; Ordinul Național ”Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, pentru realizări artistice și promovarea culturii, de Ziua Națională a României, Președintele României, 2000; Premiul ”Alexandra Indrieș” al ziarului Timișoara ”Pentru contribuția avută prin intermediul cuvântului scris la dezvoltarea spiritului civic, la promovarea principiilor democrației și ale statului de drept în România”, 2002; Premiul ”Superlativele anului” din 2003 pentru carte de politologie al revistei Cuvântul, 2003, pentru volumul „Nu putem reuşi decît împreună!” O istorie analitică a Convenţiei Democratice din România, 1989-2000 (în colaborare cu Iulia Huiu); Premiul Fundației ”Societatea civilă” pentru cea mai valoroasă lucrare pe anul 2010, pentru volumul Democrația bine temperată. Studii Instituționale, mai 2011.

Ciprian Iftimoaei: Domnule profesor, vă propun să discutăm despre contextul politic, social și economic în care au fost organizate alegerile din 2024 (locale, parlamentare, prezidențiale-turul I), despre impactul comasării alegerilor locale cu cele pentru Parlamentul European asupra comportamentului electoral al românilor, despre candidatura PSD-PNL pe listele comune la alegerile europarlamentare. Prin ce anume a fost diferită campania(-ile) electorală(e) de la alegerile din 2024 față de cele anterioare?

Dan Pavel: Circumstanțele ne împiedică să vorbim la timpul trecut despre alegerile din 2024. Spre deosebire de toate alegerile anterioare, care s-au desfășurat la timp, în conformitate cu ritmurile politico-electorale firești, campania electorală din 2024 continuă și în 2025, cu efecte încă imprevizibile. Anularea de către Curtea Constituțională a României a întregului proces electoral pentru alegerile prezidențiale a adîncit starea de incertitudine din țară, iar prelungirea campaniei electorale prezidențiale dincolo de termen este complet inedită. În plus, prelungirea campaniei a afectat negativ activitatea politică parlamentară și pe cea guvernamentală, ca să nu mai vorbim despre creșterea neîncrederii populației în instituțiile democrației, precum și de ridicarea unor semne de întrebare pe plan internațional. Mai mult decît oricînd, ultimele alegeri au fost marcate de repoziționările europene și internaționale legate de războiul dintre Rusia și Ucraina, ”războiul hibrid” al Rusiei pentru destabilizarea UE și a Marii Britanii, tentativele administrației americane Trump de a face pace doar cu Rusia lui Putin, regîndirea poziției SUA în cadrul NATO și în raport cu democrațiile occidentale europene.  Prin urmare, miza politică și geopolitică a alegerilor a crescut exponențial: nu mai este vorba doar despre cine alcătuiește guvernul, ci și de direcția în care se îndreaptă România, spre Europa/Uniunea Europeană sau spre Rusia, ceea ce înseamnă atît îndepărtarea de UE, cît și de NATO. Pînă acum, orientarea României a fost constantă către Occidentul european și american. Între timp, asaltul populiștilor suveraniști împotriva acestei orientări și-a găsi susținători atît în țară, cît și în diaspora, care culmea trăiește în Occidentul european, dar față de care are resentimente.

Am să fac aici o precizare hermeneutică crucială. În scrierile sau intervențiile mele publice am făcut mereu distincția între comentariile ad-hoc (care seamănă cu cele de la transmisiile sportive directe) și analizele temeinice, pe termen lung, cu încărcătură conceptuală, metodologică și teoretică, care au nevoie de timp, de parcurgerea unor etape succesive, de stabilizarea unor tendințe și corelații. Pentru înțelegerea unor fenomene politice moderne și complexe, nu este suficientă abordarea strict factuală, analitică, și nici doar studiul partidelor, coalițiilor, societății civile ca și cum ar fi entități închise, autarhice; ea trebuie completată de eforturi explicative suplimentare, care vin dinspre filosofia politică, etică, teoria politică, istorie, științe sociale, comparative politics. Concret, iar acest exemplu a fost evident pentru toată lumea, limitele abordărilor strict cantitativiste au dus la eșecul sociologilor (români și străini), al institutelor de sondare a opiniei publice cu privire la rezultatele alegerilor din 2024, care semnalează eșecul înțelegerii  transformărilor din societate, apariția unor noi tendințe, actori, a unor interacțiuni internaționale.

În alte țări, abordările calitative coexistă cu cele cantitative, sunt încurajate eforturile transdisciplinare, coexistă microistoria cu macroistoria, filosofia cu microfilosofiile. Într-un sistem politic, rezultatele alegerilor reprezintă un fragment dintr-o dinamică amplă, ceea ce contează este modul în care se desfășoară ulterior instituționalizarea raporturilor de forțe și a intențiilor de reformă (sau a altor interese). Iar sistemele politice nu mai pot fi studiate independent de interacțiunea cu organizațiile în care sunt înglobate (UE, NATO, în cazul României), fenomenele internaționale simultane și contradictorii ale modernizării și recăderii în barbarie (războaiele tocmai asta reprezintă), democratizării și dedemocratizării, globalizării & liberalizării și respingerii lor de către suveraniști, naționaliști, revizioniști (Rusia este o forță politică revizionistă), influențării politicului de către tehnologiile moderne de comunicare, informare și dezinformare, de inteligența artificială (AI). În plus, încă nu știm totul despre campania electorală din 2024, care se prelungește în 2025; mai sunt o serie de elemente inedite, de amestec străin, ”război hibrid”, care nu au fost suficient cercetate și dovedite.

Anul 2024 trebuia să marcheze încheierea ciclului politic început acum două decenii, în 2004, după depășirea perioadei hegemonice a lui Ion Iliescu și a Frontului Salvării Naționale (transformat succesiv în FDSN, PDSR, PSD). În România postcomunistă, precum în alte state, procedura democratică standard era a organizării simultane, în aceeași zi, a alegerilor parlamentare și prezidențiale, adică alegeri generale. Alegerile din perioada 1990- 2004, cele mai importante din istoria postcomunistă (din pricina a ceea ce Samuel Huntington numea ”the two turnover test”, ”testul dublei alternanțe”, precum și al fixării definitive a orientării geopolitice a României),  erau alegeri generale la fiecare patru ani. În 2003, cînd s-a petrecut reforma constituțională, Partidul Social Democrat, condus de Adrian Năstase, care era prim ministru, cu șanse de a fi ales președinte al României, dintr-un calcul greșit, a schimbat articolul constituțional în favoarea sa (credea el, dar a fost în favoarea altcuiva, a lui Traian Băsescu), astfel încît mandatul se prelungea de la patru ani la cinci ani, ceea ce a creat un decalaj între alegerile parlamentare și cele prezidențiale. După 20 de ani, în 2024 trebuia să avem din nou alegeri generale, care s-ar fi desfășurat în aceeși zi, normal, ca și înainte. În locul reintrării în normalitate, au intervenit interese personale și de grup. Președintele Klaus Iohannis, care urmărea obținerea unor posturi importante la nivel internațional (la NATO sau UE), cu complicitatea liderilor partidelor coaliției guvernamentale, sub pretextul fals al comasării alegerilor și al unor economii la buget, a intervenit în calendarul electoral și a schimbat datele alegerilor după cum i-a convenit. Nu s-a gîndit la consecințe, nici el, nici cei care l-au sfătuit, și nici liderii partidelor, care au dovedit superficialitate și diletantism. De fapt, s-au comasat în mod stupid tocmai alegerile cele mai diferite ca natură (locale și europarlamentare), cu candidații Partidului Național Liberal și ai PSD (pe care Iohannis îi numise nu cum mult timp înainte ”ciuma roșie”) pe aceeași listă, ceea ce a creat confuzii în mintea alegătorilor; prin contracție, partidele populiste le-au etichetat pe ambele partide aflate la guvernare drept apărătoare ale corupției; iar în loc să se țină din nou alegeri generale, adică alegeri parlamentare și prezidențiale simultane, în aceeași zi, ele au fost separate; deci contrariul comasării. Prin desfășurarea alegerilor parlamentare în avans față de cele prezidențiale, au avut de pierdut tocmai candidații la prezidenațiale ai partidelor aflate la guvernare, PSD și PNL, adică Nicolae Ciucă și Ciolacu, care nu au reușit să se califice în turul al doilea. Abia după anularea alegerilor le-a venit mintea la cap, adică și-au dat seama că ar fi trebuit să aibă un candidat prezidențial comun, nu să se atace reciproc și să încerce jocuri de culise pentru a favoriza sau defavoriza candidații populiști.

În paralel, s-a desfășurat campania electorală dubioasă a partidelor populist-suveraniste, cu interzicerea participării candidatului Diana Șoșoacă, pe motive de încălcare a legilor și a Constituției, iar un candidat aproape necunoscut, considerat fără șanse, fără apariții publice, Călin Georgescu, a trecut în cîteva săptămîni pe primul loc în primul tur al prezidențialelor, care au fost ulterior anulate. Conform rapoartelor informative primite din partea serviciilor secrete autohtone de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării, ar fi avut loc o ingerință nocivă a unui stat străin, Rusia condusă de Vladimir Putin, precum și manipularea unor algoritmi pe social media, în particular pe TikTok, Telegram ș.a.m.d. Pe această bază, CCR a anulat întregul proces electoral.

Ulterior, pentru că partidele din opoziție nu aveau programe de guvernare și soluții, au fost agitații, proteste, incitări la violență, legate de prelungirea mandatului președintelui Klaus Iohannis; acesta din urmă a fost ajutat să înțeleagă că este mai bine să demisioneze decît să dea ocazia partidelor populiste să declanșeze un referendum privind demiterea sa din funcție, care ar fi funcționat ca o diversiune în raport cu noua campanie electorală prezidențială. Un președinte care și-a bazat popularitatea în mare parte pe incitări și-a dat seama că nici el nu va rezista la incitări, iar toate acestea au contribuit în campania electorală la adîncirea urii și neîncrederii față de instituțiile democratice. Iar candidatul populist prin excelență a folosit aceste elemente în propria campanie electorală.

În ciuda faptului că unii dintre candidați au încercat să pună capăt pactului tăcerii instituit de Iohannis în campaniile electorale, făcute fără dezbateri, campania din 2024 s-a caracterizat tot prin lipsa dezbaterii între principalii candidați. Au fost mai mult dezbateri între candidații fără șansă (cu excepția Elenei Lasconi, care a cîștigat voturi tocmai pentru că a participat la dezbateri, în vreme ce Ciucă și Ciolacu le-au evitat, urmînd calea păguboasă a lui Iohannis de evitare a dezbaterilor directe). Nu mai sunt mulți la noi, nici lideri politici, nici așa-zișii consultanți, care să își dea seama că democrația este regimul politic al dezbaterilor directe, în primul rînd cu alegătorii, în cît mai multe locuri din țară, iar în al doilea rînd între candidați. Dacă s-ar fi înțeles, atunci exista o contrapondere de autenticitate față de dezinformările și manipulările desfășurate online. Iar una dintre erorile comise de candidați a fost de a nu participa direct la dezbateri, chipurile ei erau undeva deasupra, și de a-și trimite la emisiuni televizate și radiofonice diferiți reprezentanți, colegi, consultanți, cărora publicul nu le-a acordat atenție.

Răspunsul complet(at) la întrebarea pusă va fi posibil după consumarea întregului proces electoral în 2025, validarea rezultatelor alegerilor prezidențiale, mai ales că sunt posibile și noi respingeri de candidați. Poate facem atunci o completare la interviu sau poate voi scrie un text de precizări.

C.I. Rezultatele de la alegerile din 2024 vor modela direcția României pentru următorii ani, atât pe plan intern, cât și extern. Creșterea populismului, alianțele electorale și prezența la vot au determinat în mare măsură rezultatele pe care acum le știm cu toții. Care au fost clivajele care s-au manifestat la alegerile din 2024 și au configurat rezultatele finale?

D.P.: Întrebarea merită atenție și un background teoretico-istoric, pentru că termenul de clivaj este folosit excesiv și incorect. Nu orice contradicție și opoziție din societate sau din alegeri este un clivaj. În cele ce urmează am să încerc să definesc măcar o parte dintre termenii folosiți în răspunsurile interviului, pentru că în spațiul public, mediatic, politic, ba chiar în literatura de specialitate autohtonă termenii nu sunt definiți precis, motiv pentru care sunt folosiți ”lăutărește”, adică după ureche. Și apar confuzii teoretice, deci false explicații, ca să nu mai vorbim de distorsiunile analitice. Să încep cu un exemplu de tip anecdotic, pe care îl invocam la cursurile mele sau în diferite apariții publice.

Pe vremea cînd predam la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, unde s-a creat prima facultate de științe politice din România, am coordonat și conceput un program finanțat de fundații britanice și americane numit ”Școala tinerilor lideri politici”. Printre altele, am predat despre teoria clivajelor (pe tipologiile Rokkan a celor șapte tipuri clivaje, Lipset, Sartori); apoi – într-o lucrare sintetică pe baza căreia cursanții (viitori deputați, senatori, miniștri, primari de la partidele parlamentare) erau evaluați – i-am solicitat să aplice teoriile clivajelor pentru a analiza România postcomunistă. Au crezut că au găsit exemple din țara noastră pentru fiecare dintre și pentru toate cele șapte clivaje. Au fost șocați să afle că niciunul nu se potrivea cu situația din România postocomunistă. În regimul comunist, cel al dictaturii proletariatului, a fost distrusă baza socială a clivajelor din lumea burghezo-moșierească, mai ales cea dintre ”exploatați” și ”exploatatori”. Clasele sociale exploatatoare (inclusiv ”chiaburii”, adică țăranii cu oarece stare materială) au fost desființate, iar membrii lor uciși, deportați, întemnițați, eliminați din societate, deposedați de proprietăți. Din fericire, după căderea comunismului, deși au fost tentative în Transilvania de a forța conflictul dintre români și maghiari, nu s-a ajuns la război civil, iar clivajul etnic nu s-a manifestat. Tentația de a folosi terminologia născută din științele politice occidentale pentru analiza situațiilor din fostele state comuniste sau pentru sistemele politice din Orientul Mijlociu, Africa subsahariană, America de Sud, Asia Centrală sau subcontinentul indian, este enormă și eronată.

Am preluat termenul de clivaj (cleavage) definit sumar în literatura de specialitate și l-am redefinit astfel, în volumul Democraţia bine temperată. Studii instituţionale (Iaşi: Polirom, 2010): “Clivajul politic reprezintă o scindare radicală, ireconciliabilă, a opţiunilor alternative într-un sistem politic, ce urmează linii obiective de diferenţiere socială, educaţională ori identitară, diferenţe de interese materiale sau culturale, preferinţe subiective cu privire la credinţe, valori, principii, simboluri, o diviziune critică într-o societate, care conduce în cele din urmă la conflict, purtat într-o formă explicită şi organizată, instituţionalizată”.

În România postcomunistă a existat un singur clivaj, unul original și originar, cel dintre forțele grupate în jurul lui Ion Iliescu și a Frontului Salvării Naționale (în toate ipostazele succesive, FDSN, PDSR, PSD), și forțele democratice, partide și asociații civice, grupate mai întîi în jurul Convenției Democratice, iar apoi al Alianței Dreptate și Adevăr (PNL și Partidul Democrat). Conflictul politic dintre forța aflată sub conducerea lui Iliescu (care obținuse 85% dintre voturi în primul tur al alegerilor prezidențiale din 1990) și toate celelalte partide și organizații civice nu a fost un clivaj între stînga și dreapta, cum au pretins unii, ci un clivaj între un partid de tip hegemonic și partidele democratice, de stînga, de dreapta, liberale, social-democrate, etnice, creștin-democrate, ecologiste. În 1991, fiind incapabile să lupte singure împotriva acelui megapartid, acele partide au format Convenția Democratică. În 1992, FSN s-a scindat în două partide, ambele membre ale Internaționalei Socialiste, care aveau să devină PDSR/PSD (condus de Iliescu) și PD (sub conducerea lui Petre Roman). În 1996, CDR a cîștigate alegerile. În 2000, PDSR și Iliescu au revenit la putere. Treptat, sub presiunea partidelor social-democratice occidentale, fostul partid hegemonic a devenit un partid al stîngii democratice, s-a reformat, poate nu îndeajuns, dar suficient pentru a contribui, la fel precum celelalte partide, la integrarea României în NATO și UE. Iliescu nu a mai fost pro-Miloșevici, ci l-a invitat la București pe președintele american George Bush.

La un moment dat, după integrarea în NATO și UE, după cîteva experimente comune, inclusiv coaliții între partidele din taberele opuse (vezi Uniunea Social Liberală, dintre PSD, PNL și PC, cea care a încercat să îl propună ca premier pe primarul Sibiului, Klaus Iohannis, propunere respinsă de Băsescu), acest clivaj s-a estompat, pînă aproape de dispariție. Băsescu, iar mai apoi Iohannis, care anterior se formaseră în partidul lui Iliescu sau colaboraseră cu acesta, au reușit să resuscite electoral și politic clivajul, denumind PSD, care între timp se reformase, drept ”ciuma roșie”. Fiind un partid care a încurajat capitalismul ”sălbatic”, ”de jaf”, o alianță a unor grupuri de interese puternic susținute de noua oligarhie capitalistă postcomunistă, era eronat să fie etichetat drept partid neocomunist sau criptocomunist. După prăbușirea coaliției ”partidelor democratice de dreapta” PNL-UDMR-USR, s-a format celebra coaliție PSD-PNL-UDMR (din care la un moment dat liberalii au exclus UDMR), deci nu s-a mai putut vorbi de clivajul originar.

În contextul apropierii alegerilor europarlamentare din Uniunea Europeană, s-a vorbit despre presiunea enormă a partidelor populiste asupra partidelor democratice din marile familii de partide europene. Și atunci, miza era păstrarea centrului democratic de către respectivele partide, prin rezistența față de asalturile populiste. Acestea au fost și mesajele pe care partidele autohtone le-au preluat de la grupurile de partide de la Bruxelles, din care făceau parte (Partidul Popular European, Partidul Socialiștilor Europeni, Alianța Liberalilor și Democraților din Europa). Scenariul s-a repetat și în alegerile naționale, inclusiv în România, unde condițiile formării unui nou clivaj, unul cu rezonanță europeană, nu s-au bazat pe mutații la nivelul bazei sociale a politicului, ci pe reorientarea ideologică a luptei împotriva Establishmentului, a partidelor mainstream, pe manipularea resentimentelor populare împotriva ”străinilor”, a democrației, liberalismului, inclusiv a libertății de mișcare, a imigrației. La noi, pe fondul deja existent al formării AUR, în alegerile din 2024 alte două partide suveraniste au devenit parlamentare, iar pe deasupra candidatul Călin Georgescu a obținut cele mai multe voturi, în modalități invalidate de CCR. După șocul aflării rezultatelor electorale, s-a conturat în mod clar noul clivaj din politica autohtonă: partidele pro-EU și pro-NATO, indiferent că erau de stînga sau de dreapta (PSD, PNL, UDMR, USR), de o parte, partidele populist-suveraniste (AUR, SOS, POT), cu simpatii pentru Rusia lui Putin, dar și pentru Trump, de cealaltă parte. Din punct de vedere factual, nu este o simplă contradicție sau opoziție, ci s-a ajuns la un adevărat conflict, în care susținătorii suveraniștilor îi amenință cu represaliile, ba chiar cu moartea, pe susținătorii dreptei democratice și ai stîngii democratice. Ei amenință că vor lua cu asalt instituțiile statului de drept, ba amenință chiar și presa.

Dinamica noului conflict politic va depinde atît de rezultatele alegerilor prezidențiale din 2025, cît și de evoluțiile internaționale (războiul dintre Rusia și Ucraina, implicarea SUA, sub conducerea lui Trump în negocierile de pace, reconfigurarea geometriei politice în Europa și Uniunea Europeană, ba chiar războiul dintre Israel, susținut de SUA, și Hamasul susținut de Iran, Rusia).

C.I. După 35 de ani de democrație, vedem cum persoane, grupuri de interese și partide propagă în spațiul public, mai ales în mediul online, chipurile unor personalități nocive, lideri autoritari și criminali precum Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Nicolae Ceaușescu, alături de alți suporteri ai regimurilor dictatoriale din trecut. Pare că, pentru unii, atrocitățile comise de legionari, închisorile în care comuniștii au decimat elita interbelică nu înseamnă nimic din moment ce aceștia eroizează asemenea figuri triste ale istoriei. Lideri politici autointitulați suveraniști și antiglobaliști propun retragerea României din structurile euroatlantice (NATO, UE, parteneriatul strategic cu SUA), adoptarea unei poziții de neutralitate pe plan internațional, cultivarea unor relații de bună-înțelegere cu Rusia și China.

Care este în opinia dvs. explicația pentru succesul electoral al partidelor politice care practică un discurs instigator la ură, populist, xenofob, antisemit, eurosceptic? Cât de „anti-sistem” sunt aceste partide?

D.P.: Încep cu o trimitere la conceptele utilizate și teoria partidelor a lui Giovanni Sartori. El includea în categoria partidelor antisistem partidele comuniste și cele fasciste. Mai precis, partidele antisistem sunt acelea care subminează legitimitatea regimului căruia i se opun, cu scopul de a doborî întregul sistem de guvernare, pe baza unei opoziții de principiu față de valorile democratice ale respectivului sistem. Partidele antisistem nu vor doar să cîștige alegerile și să formeze guvernul, ci urmăresc să desființeze toate celelalte partide și să doboare cu totul sistemul politic existent. Or, la noi, deși critică ”sistemul”, AUR, SOS, POT sunt parte din sistem, vor să cîștige alegerile, să formeze guvernul, să domine în parlament, nu sunt partide antisistem, ci partide anti-Establishment. Ele urmăresc alternanța la guvernare, venirea la putere prin alegeri.

Termenul de Establishment a fost inventat în 1955 de către jurnalistul britanic Henry Fairlie, pentru a desemna întreaga matrice de relații oficiale și sociale în interiorul căreia este exercitată puterea, în particular persoanele aflate în poziție de putere și autoritate, care își exercită influența asupra vieții publice.

În 2010, cînd am publicat Democrația bine temperată. Studii instituționale, susțineam teoria celor trei crize, iar una dintre ele era criza mondială a democrației, care se manifesta inclusiv în SUA, țara unde practic m-am reinventat după 1989, și pe care o admir, dar o și critic, m-au luat unii colegi și confrați ”la mișto”, că văd chipurile crize peste tot. Iar asta era înainte de venirea pentru prima dată la putere a lui Trump, în 2016. Între timp, criza democrației s-a adîncit. Și ca să nu se creadă că mă citez doar pe mine însumi, să recitim ce a scris Jeffrey Isaac în volumul Democracy in Dark Times. El atrăgea atenția asupra erorilor repetate ale teoreticienilor democrației liberale reprezentative (cea mai măreață realizare politică a lumii moderne) de a nu ține cont de criticile venite din partea gînditorilor de extremă stîngă și de extremă dreapta. Criticile exprimate de Marx, Lenin, anarhiști, socialiști, precursori sau exponenți ai fascismului (Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca, Carl Schmitt) la adresa instituțiilor parlamentare, a pseudodemocrației care nu ține cont tocmai de popor, a birocratizării excesive, a inegalității în fața legii, care nesocotește libertatea civilă și individuală, a guvernelor nereprezentative și care nu dau socoteală alegătorilor (contrariul lui accountable government), care promovează inegalitățile economice, sunt îndreptățile. Tocmai furia și resentimentele față de disfuncționalitățile democrației liberale reprezentative, față incapacitatea acestora de a da socoteală, de a fi responsabile, a condus la succesul bolșevicilor și al naziștilor, care aveau o anumită bază socială, o susținere populară. Suntem într-un moment în care criza democrației la nivel mondial s-a agravat.

Ca să nu repetăm eroarea de a înlocui democrația imperfectă cu fascismul și/sau comunismul, trebuie să ținem cont de aceste critici, de nemulțumirile existente. Populismul suveranist nu este doar un fenomen românesc. În sfîrșit, după cum ar fi spus Eugen Lovinescu, suntem sincronici. Însă în sens negativ. Trebuie să ne sincronizăm cu mișcările morale și intelectuale de reinventare a democrației.

În anii din urmă se observă convergența dintre un paradox cognitiv, reinterpretarea ideologică a istoriei și un fenomen de revizionism istoric. În ciuda faptului că sunt istorici care lucrează din greu împotriva falsificării istoriei din perioada comunistă, fenomen care parțial a continuat și după dispariția formală a comunismului, sunt puțini cetățeni care se informează în legătură cu adevărata istorie națională și internațională. Ei se lasă dezinformați. Am constatat acest lucru cînd am scris, iar apoi am dezbătut în public cartea mea ”Iuliu Maniu în jurnalul lui Corneliu Coposu. O reinterpretare a istoriei”. Acolo abordez deopotrivă chestiunile delicate ale raporturilor legionarilor cu regele Carol II, mareșalul Antonescu, liderul țărănist Iuliu Maniu, cu comuniștii, crimele comise de legionari, dar și crimele comise împotriva legionarilor, ș.a.m.d. Spălarea pe creier a cetățenilor din vremea comunismului a continuat, în forme noi, în timpurile actuale. Astfel, în timp ce se pune în mod corect accentul pe crimele comise de legionari, sunt neglijate crimele comise de comuniști.

Există o legislație de pedepsire a asocierilor cu fasciștii români, astfel încît sunt ostracizați intelectualii, studenții, preoții, care în tinerețea lor au simpatizat cu legionarii, dar nu există o legislație pentru a ostraciza asocierea și simpatia cu extrema stîngă, cu crimele împotriva umanității comise de comuniști. Iar urmașii comuniștilor au condus România, după ce s-au reinventat ca democrați și capitaliști. Se folosește în literatura istorică termenul de comparative trivialization (”trivializare comparativă”) atunci cînd sunt comparate fenomenele extreme doar pentru a exonera pe unul și a exagera vina celuilalt. Deși comuniștii au comis mai multe crime și pe o durată mult mai îndelungată, simpatizanții stîngii (din medii universitare, de la CNSAS, din diferite publicații, websites) sunt scandalizați doar de crimele extremei drepte, ale legionarilor. Or, simpatizanții de azi ai legionarilor, cei din familii de legionari, extremiștii de dreapta cred că legionarii ar fi fost nedreptățiți de judecata istoriei și că ei ar trebui celebrați pentru că au fost ”patrioți”, mai ales că au reprezentat singura mișcare fascistă din Europa care a avut mai mulți ”martiri” decît victime. Cam astfel de mesaje transmite unul precum Călin Georgescu, numai că personajul este un semidoct, nu cunoaște și nu înțelege istoria, dar mesajele sale revizioniste prind la cei care nu cunosc deloc istoria sau care îi urăsc pe cei de extremă stîngă. Ei cred că au beneficiat de clemență criminalii din cealaltă parte a spectrului politic – comuniștii, care au fost ”internaționaliști”, practicanți ai cultului personalității lui Stalin, iar mai tîrziu al cultului lui Ceaușescu. În plus, după cum voi arăta mai jos, ”georgeștii” sunt oarecum sincronici, invocînd valul revizionist al extremei drepte americane, Trump, Vance, Musk, cei care îi susțin pe fasciștii germani în alegeri.

În legătură cu ”moștenirea lui Ion Antonescu” se procedează oarecum similar. Mareșalul rămîne pentru mulți un simbol al curajului de a lupta al României pentru recuperarea teritoriilor naționale luate ilegal de către Uniunea Sovietică (în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, prin care Hitler și Stalin își împărțeau teritoriile din Europa răsăriteană) prin ultimatumul din 1940 (Basarabia, devenită republica Moldova, nordul Bucovinei și sudul Basarabiei, acum parte a Ucrainei). De altminteri, Călin Georgescu transmite explicit astfel de mesaje revizioniste împotriva Ucrainei și în favoarea Rusiei. Pentru acești revizioniști nu mai contează faptul că mareșalul Ion Antonescu a fost un criminal de război, că a fost un aliat al Germaniei naziste, care a implicat armata română în campaniile de exterminare a evreilor din teritoriile luate de sovietice, astfel încît România va rămîne în istoria lumii și a Europei ca stat participant activ la Holocaust. Antonescu a fost readus de la Moscova la București, unde i s-a înscenat un proces, la comanda sovieticilor, pentru crimele de război și pentru crimele împotriva umanității comise. În alte state, unii lideri politici și militari care comiseseră crime asemănătoare au fost cruțați, iar alții au fost executați. Antonescu a salvat evreii din ce mai rămăsese din România Mare, dar i-a ucis pe evreii din teritoriile ocupate de sovietici. Procesul a fost înscenat, dar crimele au fost reale. Personaje precum Georgescu și alți nostalgici sau pseudopatrioți îl invocă pe Antonescu în calitatea sa de erou național, dar nu menționează crimele comise, nu le analizează.

Dacă ignoranța și necunoașterea istoriei cu privire la legionari și Antonescu se leagă de faptul că a trecut ”multă vreme” de atunci, cînd vine vorba despre regimul comunist criminal, de Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu (în mod ciudat numai ultimul este invocat), necunoașterea faptelor acestora și a naturii criminale a comunismului chiar că nu mai are scuză. Ca să nu prelungesc prea mult comentariul despre nocivitatea extremă a neînțelegerii naturii comunismului tocmai într-o țară care a fost comunistă, îi trimit pe cei interesați să citească Grajdurile lui Augias. Rituri de purificare în posttotalitarism, pentru că dacă nu ne înțelegem propriul trecut și nu luăm măsuri eficiente împotriva acestei ignoranțe comunitare, atunci ne așteaptă lucruri mai rele decît comunismul și fascismul.

C.I. Internetul, comunicarea online, rețelele de socializare au transformat modul în care se desfășoară campaniile electorale, influențând strategiile partidelor, comportamentul alegătorilor și dinamica dezbaterilor publice. Presa tradițională a pierdut din influență mai ales în rândul persoanelor tinere în detrimentul platformele digitale (Facebook, Instagram, TikTok, X/Twitter, YouTube) care sunt mult mai eficiente în țintirea unor grupuri/ comunități de alegători. Chiar și persoanele vârstnice accesează rețelele de socializare pentru a comunica cu rudele sau grupul de prieteni, ceea ce le expune frecvent la fake news-uri, dezinformare, manipulare, discurs instigator la ură. Microtargetarea prin reclame personalizate funcționează mult mai eficient prin utilizarea tehnologiilor digitale decât în mass media tradițională. Care a fost impactul campaniilor online și al rețelelor sociale în alegerile din 2024, ce rol vor juca tehnologiile digitale în viitoarele campanii electorale?

D.P.: Cînd Mircea Geoană și-a început campania electorală, s-a spus că este o campanie ”de tip american”. O aberație! Cum să fie o campanie de tip american, statul republican prin excelență, cînd tu îl invoci pe regele Mihai? La noi sunt maimuțărite campaniile de peste ocean, dar din păcate nu reținem decît aspectele negative, cum a fost manipularea TikTok, fără a avea și dimensiunile complementare. Din pricina unei globalizări prost înțelese, avem parte de un sincronism unilateral, nociv și malefic. Tehnologiile digitale au lărgit enorm numărul actorilor electorali și al celor care consumă ofertele electorale, dar în același timp au condus la recorduri de manipulare electorală, în condițiile în care nenumărați consumatori au căpătat social media addiction. Mizele electorale au devenit tot mai complexe, în vreme ce ofertele digitale sunt tot mai simple și mai simpliste. Pericolul vine din consumul digital excesiv și unilateral.

Campaniile electorale din statele democratice consolidate, pline de dinamism și de resurse au devenit din ce în ce mai complexe și inovatoare, astfel încît combină metodele așa-zis tradiționale, ale interacțiunii directe de la-om-la-om, cu mari adunări electorale, discursuri publice sau în spații restrînse, deplasare dintr-un oraș într-altul, dintr-un stat într-altul, cu cele mai moderne metode ale erei Facebook. Exemplul cel mai evident este din țara care a inventat campaniile electorale, Statele Unite ale Americii. Media contează, la fel și social media, CNN este important pentru anumite categorii de public, dar și FOX News este important alte categorii de public, laolaltă cu noi TV& radio websites. În America am văzut și confruntarea directă, televizată (de către celebrul ABC) dintre Donald Trump și Kamala Harris. La noi nu s-a mai făcut dezbatere între principalii candidați de un deceniu. Atît partidul republican, cît și partidul democrat continuă să întrețină rețele electorale complexe de partid la nivel localităților urbane și rurale, al cartierelor, regiunilor și statelor. Rețelele de voluntari organizate de mari fundații (liberale sau conservatoare, de pildă Soros sau frații Koch) sunt foarte active. Un rol esențial îl joacă donațiile financiare din partea membrilor de partid, sumele mici, de la milioane de membri și simpatizanți, sume enorme de la marile corporații. În același timp, pe lîngă fiecare partid important sunt rețele de grupuri de interese și de lobby, legate de marile industrii (petrol, medicamente, IT, retail – vezi Amazon sau Walmart, băuturi alcoolice, băuturi răcoritoare – Pepsi sau Coca-Cola, alimente, armament, industria chimică, industria auto, electronice, bănci, cazinouri, jocuri de noroc, și încă alte patruzeci de domenii) și de corporațiile importante, dintre care multe acționează astfel încît să aibă avantaje indiferent care dintre partide vine la guvernare. Iar oligarhii cei mai bogați, precum Elon Musk, pot influența în mod decisiv alegerile, în primul rînd datorită donațiilor financiare fabuloase, apoi prin utilizarea propriilor rețele de social media (în acest caz, X, fost Twitter), iar nu în ultimul rînd prin participarea directă la mitinguri electorale,

În statele cu resurse bogate, metodele sunt diverse, chiar dacă nu sunt folosite cu aceeași intensitate. În statele cu resurse modeste, metodele sunt după posibilități. În orice caz, datorită accesului tot mai larg peste tot se simte impactul campaniilor online și al rețelelor sociale, care este cu atît mai puternic cu cît metodele folosite în campaniile electorale tradiționale sunt mai neglijate sau practicate neconvingător. Comunicarea comunitară mai există la noi doar în alegerile locale.

Una dintre explicațiile generale ale creșterii impactului este cea legată de relația dintre informare și dezinformare. În fața avalanșei de fake news, teorii conspiraționiste, algoritmi manipulați, anumiți alegători nu au nici educația și nici interesul de a verifica informația. Pe acest fond, ”războiul hibrid” înflorește. Partidele și candidații independenți din România au folosit din plin mijloacele digitale, dar anumite aspecte nu sunt încă pe deplin cunoscute și înțelese.

C.I. Declarativ, un partid se poate considera de dreapta, dar în fapt prin alianțele și politicile promovate se poziționează la stânga eșichierului politic. Pe această temă s-au scris tomuri întregi de-a lungul timpului. Probabil, cea mai cunoscută lucrare, tradusă și în limba română, este cea a politologului italian Norberto Bobbio – Dreapta și stânga: „Dreapta și stânga sunt doi termeni antitetici prin care se desemnează în mod frecvent, de mai bine de două secole, contradicția dintre ideologiile și mișcările în care s-a scindat domeniul politic, eminamente conflictual, atât în planul acțiunii, cât și în cel al teorieiˮ. Cu toate acestea, sunt și politologi care au scris despre irelevanța acestui binom politic. Ce relevanță a avut binomul dreapta – stânga la alegerile din 2024, dar în perspectiva alegerilor prezidențiale din 2025?

D.P.: Politologii care scriu despre irelevanța distincției dintre stînga și dreapta sunt irelevanți, probabil că nu au auzit nici de Donald Trump, nici de Joe Biden & Kamala Harris. Sunt relevanți acei political scientists care știu să explice unde, cînd și de ce este releventă respectiva distincție, și cînd este irelevantă. Exemplul covîrșitor este SUA, unde cele două mari partide au fost influențate și presate dinspre ”margini”, dinspre extrema stîngă și extrema dreaptă.  Mai sunt multe exemple, atît din Occident, cît și din alte părți ale lumii. Sunt cunoscute afinitățile dintre Trump și Orban Viktor sau Georgia Meloni, care nu sunt politicieni de stînga. Este relevant că personaje precum Elon Musk, cel mai bogat om din lume, și J.D. Vance, vicepreședintele SUA, încurajează pe față extrema dreaptă din Germania, Alternative für Deutschland. Actuala administrație de la Washington, D.C., este tot mai activă pe plan internațional, mai ales în lupta împotriva stîngii și extremei stîngi, iar concedierile celor 10.000 de funcționari publici de la United States Agency for International Development s-au făcut pe motiv că au acordat asistență financiară pe plan mondial în conformitate cu preferințele de stînga ale precedentei administrații.

Dacă ne referim la politologii băștinași, unii dintre ei cred că România este ”centrul lumii”. După cum am menționat, existența clivajului dintre gigantul FSN și restul partidelor a dus la trecerea în plan secund a distincției dintre stînga și dreapta, ca și a distincțiilor între ideologii și doctrine Însă relevanța sau irelevanța distincției între stînga și dreapta depinde de contextul istoric, politic, cultural al fiecărui stat, regiune, chiar continent.

La cursurile mele de partide politice îl invocam pe Juan Peron, autoritarul lider argentinian, care spunea ”am două mîini, folosesc mîna stîngă cînd am nevoie, folosesc mîna dreaptă cînd am nevoie, pe fiecare în funcție de ceea ce am de făcut”. În alt context, liderii postcomuniști români au folosit alternativ sau simultan mîna dreaptă și/sau stîngă (de pildă, premierul Petre Roman, făcea parte din FSN-ul considerat de stînga, dar a promovat reforme liberale, considerate de dreapta). Am studiat coalițiile din perioada postcomunistă, iar cele mai multe erau între partide care aparțineau Internaționalei Socialiste și cele care aparțineau ALDE sau Partidului Popular European. În mod sistematic însă, popularitatea și succesele electorale ale PSD (a cîștigat primul loc în nouă din cele zece alegeri parlamentare) au fost legate de politicile de stînga făcute în beneficiul unui electorat care are permanentă nevoie de asistență socială, asistență medicală gratuită, salarii mari la stat, mărirea continuă a pensiilor. Aceasta este o consecventă politică de stînga, în alte state este considerată democratică. A spune că este irelevantă este o eroare analitică, iar a o denunța ca fiind ”ciuma roșie” a fost o eficientă incitare și manipulare politică. În același timp, o parte însemnată din PSD, în particular ”baronii” locali, lucrează și pentru rețelele clientelare și oligarhice, într-o alianța transpartidică cu celelalte partide, care au și ele ”baronii” lor. Corupția este un factor suplimentar pentru estomparea distincțiilor între stînga și dreapta.

Politica de incitare dusă de președintele Iohannis împotriva ”ciumei roșii” își arată roadele, conform principiului consecințelor neintenționate, atît pe plan național, cît și în diaspora, iar PSD este principala țintă, or, tocmai din pricina estompării deosebirilor între politicienii de stînga și cei de dreapta, care sunt din nou în coaliție, acum se poate vedea nemulțumirea împotriva celor aflați la putere, the Establishment.

Ca și în alte state europene, dacă nu i te opui eficient valul populist mătură totul, fără a mai ține cont de stînga, dreapta, liberalism, creștin-democrație, conservatorism ori alte ”-isme”. În fața populismului, partidele mainstream trebuie să se reinventeze.

C.I. Ziua de 6 decembrie 2024 va rămâne ca o zi neagră a democrației din România, controversată, confuză, insuficient explicată. Cu toate acestea, decizia CCR a venit într-un moment în care societatea românească ajunsese la paroxim. Anxietatea, frica, neîncrederea în instituțiile statului și conducători, frustrarea, dezamăgirea, lipsa unei perspective clare au adus oamenii în pragul disperării. Pare că, unii dintre noi, nu mai apreciază cât de important este să trăim în democrație, cât de ușor putem pierde tot ceea ce am realizat până acum. Ce șanse au candidații proeuropeni la alegerile prezidențiale din mai 2025?

D.P.: Candidații proeuropeni înscriși pînă acum în cursă (Crin Antonescu, Nicușor Dan, Elena Lasconi) se atacă reciproc, ceea ce într-un fel este normal; problema este că nu trăim vremuri normale. Subminarea reciprocă și jignirile aruncate vor îngreuna regruparea electoratului proeuropean în turul al doilea, împotriva candidatului suveranist, indiferent care va fi acela. Candidații populiști-suveraniști au propriul electorat. Este posibilă influențarea parțială reciprocă a celor două electorate, dar pentru aceasta ar trebui eforturi suplimentare, resurse și calități retorice, politice, intelectuale, ieșite din comun. Rămîne electoratul indecis. Candidații proeuropeni ar trebui să acorde o atenție sporită tinerilor și diasporei, precum și tuturor acelora care nu înțeleg miza apartenenței la familia europeană.

Situația s-a complicat enorm după ce în alegerile europene au intervenit Trump, Musk, Vance, care încurajează forțele populiste de extremă dreaptă, cu care se înrudesc ideologic. Pînă acum, forțele proeuropene și pro-NATO aveau argumente puternice de partea lor, dar după ce echipele de negociatori ale lui Trump și Putin au ignorat partea ucraineană și au pus sub semnul întrebării soliditatea și solidaritatea NATO, situația este volatilă.

Șansele candidaților proeuropeni depind în mare parte de capacitățile lor de comunicare în spațiul politic și electoral. Și de ceea ce comunică, evident.

JD Vance este un cameleon politic care înainte spunea despre Trump că este un ”idiot” și îl compara cu Adolf Hitler. Apoi, și-a dat seama că este mai profitabil pentru el personal să fie de partea celui disprețuit. Este un populist de extremă dreapta, pe care nu îl interesează democrația sau justiția, ci susținerea cauzelor similare. Dacă un candidat de extremă stînga ar fi fost eliminat din cursă de către CCR nu l-ar fi deranjat. Problema este că amestecul său în alegerile de la noi ar putea să îi aducă puncte lui Călin Georgescu, dacă aceluia i se permite să mai candideze.

Din punctul meu de vedere, este suficient ceea ce au explicat fostul președinte Iohannis, care în ultima clipă a arătat curaj, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, rapoartele serviciilor secrete, decizia CCR. Dar pentru mulți concetățeni lucrurile nu sunt clare, mai ales după ce au fost bombardați cu mesaje care atacau decizia Curții de anulare a procesului electoral prezidențial. Autoritățile trebuie să facă mai mult pentru a-i convinge pe cei care nu au înțeles nici ceea ce s-a petrecut, nici gravitatea situației. Iar acum, după ce vicepreședintele JD Vance și-a dat cu părerea, trebuie lămurite lucrurile și pentru comunitatea internațională, care consideră că ceea ce s-a întîmplat la noi este fără precedent (s-a uitat de anularea alegererilor prezidențiale din Austria, în 2016). Faptul că un personaj resentimentar și partizan de la conducerea Americii se amestecă în treburile interne ale României, criticînd CCR, fără să înțeleagă ceea ce s-a petrecut, acționează deja ca un bumerang. Tot mai mulți cetățeni români, din țară și din diaspora, simt că respectiva intervenție nu este în regulă. Deci, situația este una dinamică, iar candidații proeuropeni pot să clarifice lucrurile.

C.I.: Serviciile de intelligence joacă un rol esențial într-o democrație, având responsabilitatea de a proteja securitatea națională, preveni amenințările și sprijini factorii de decizie în adoptarea unor politici publice informate. Pentru a-și îndeplini atribuțiile prevăzute de lege, aceste servicii trebuie să funcționeze sub un control democratic, parlamentar, exigent  pentru a evita abuzurile de putere. De multă vreme există o suspiciune cum că serviciile de intelligence (SRI, SIE, DGIA, DIPI) și/sau  serviciile de securitate (SPP, STS) din România interferează cu politica, influențând candidaturi, alianțe politice, configurații guvernamentale, ascensiunea sau decăderea unor politicieni. Se vorbește despre ofițeri acoperiți, persoane de sprijin, informatori care acționează din interiorul partidelor politice, mass media, mediul de business, chiar din instituții publice.

Întrebarea 7: Din analizele dvs. cât este adevăr și cât este conspirație în ceea ce privește amestecul serviciilor de intelligence în politica românească?

Răspuns Dan Pavel: Tot urmăresc activitatea serviciilor secrete de la noi, dar nu am auzit niciodată în public ca vreun președinte, premier, guvern sau autoritate publică să menționeze sprijinul primit din partea serviciilor secrete pentru adoptarea unor politici publice informate, sau măcar pentru contracararea activității nocive a unor servicii din state răuvoitoare. Am recomandat cu succes de-a lungul anilor unor responsabili din servicii angajarea unor foști studenți de-ai mei, dacă respectivii mă solicitau și dacă meritau. Iar unii dintre acei responsabili mi-au cerut părerea sau sfatul, în anumite situații, unele grave; alții mi-au acordat interviuri de cercetare pentru cărțile mele, off the record, deci conform înțelegerilor nu le-am divulgat identitatea, nici dacă mi-au povestit chestiuni de importanță capitală la multă vreme după ce nu mai erau în funcții. Chiar și beneficiari ai informațiilor oferite de servicii mi-au explicat anumite situații. Mai mult nu pot să spun public, deocamdată, și nici nu știu dacă vreodată. Zvonuri am auzit cu sutele, surse am tot avut, însă niciunul nu a avut atîta inteligență și responsabilitate încît să-și recunoască public contribuțiile. Ca o precauție metodologică, am verificat mereu informațiile primite din asemenea surse, indiferent de funcție sau credibilitate.

Înainte de a critica anumite aspecte, vreau să scot în evidență părțile pozitive și încurajatoare ale activității respectivelor servicii. Părți substanțiale din armată, precum și din serviciile de informații au avut cel mai înalt grad de integrare instituțională și operațională în structurile Alianței Atlanticului de Nord. De obicei se vorbește doar despre rolul armatei și al unor ofițeri superiori în misiunile internaționale ale NATO (cazul cel mai mediatizat și mai controversat a fost al generalului Ciucă). Dar despre serviciile secrete s-a vorbit mai puțin. În măsura în care s-au integrat, partenerii americani, britanici și din alte state NATO, i-au pregătit pe specialiștii din fostele state comuniste astfel încît să nu se mai amestece în politică, deoarece era periculos pentru aliații noștri. Dacă am fi avut niște președinți de țară responsabili, iar nu niște fitiliști, ei ar fi trebuit să vorbească despre aspectele pozitive. În felul acesta ar fi crescut încrederea populației în servicii, chiar pe merit, la un nivel comparabil cu încrederea în armată. Desigur, nici armata, nici serviciile secrete și nici măcar biserica nu sunt instituțiii democratice, iar măsurarea încrederii în ele, pe aceeași listă cu guvernul, parlamentul, partidele, președinția, sistemul de justiție, este o altă eroare monumentală a sociologilor autohtoni și a instituțiilor de sondare a opiniei publice.

Nici prin apartenența la NATO și nici prin lege nu este permis amestecul serviciilor secrete de la noi în procesul politic și în alegeri. Prin urmare, dacă s-au amestecat trebuie cercetați și pedepsiți, mai ales că au făcut-o ca indivizi ori ca grupuri, iar nu în misiuni oficiale. Din nefericire, s-au amestecat. După căderea comunismului și desființarea Securității, au existat ocazii cînd amestecul serviciilor a provocat daune, amintind de practicile poliției politice (vezi mineriadele, infiltrarea și subminarea partidelor istorice – o crimă împotriva democrației, compromiterea unor personalități democratice și a foștilor deținuți politici, manipularea diasporei, în continuarea tradiției Securității, provocări, demonstrații și proteste comandate împotriva inamicilor politici, influențarea unor oficine mediatice la nivel editorial, ceea ce a impietat independența presei, înființarea de noi partide politice, inventarea sau sprijinirea unor candidați ”independenți”, campaniile din Cyberspace, ascunderea dosarelor informative privind legăturile unor înalți demnitari români cu fosta Securitate sau cu serviciile secrete sovietice – cazurile președinților Ion Iliescu și Traian Băsescu sunt de notorietate, iar în prezent ascunderea informațiilor privind trecutul lui Călin Georgescu este la fel de nocivă). Anumite acțiuni dubioase ale serviciilor secrete nu au fost făcute din proprie inițiativă, ci la comandă politică, deci a existat o anumită continuitate la nivelul subordonării politice, uneori de la cel mai înalt nivel. Desigur, trebuie făcută distincția majoră între poliția politică din state totalitare și autoritare și serviciile secrete din democrații, unde legile interzic asemenea acțiuni și unde se presupune că există un control parlamentar, ba chiar unul din partea puterii judecătorești.

Cînd citim în literatura de specialitate și în documente că în SUA, Israel, China sau Rusia, serviciile secrete țin sub observație informativă anumite obiective, ne dăm seama că tocmai de aceea natura respectivelor servicii este ”secretă”, iar misiunile lor sunt tăinuite și nu trebuie deconspirate. NSA ascultă comunicațiile de pe întreaga planetă, chiar și de la aliați, fără să mai ceară aprobare de la procurori, judecători sau de la nu știu cine. La fel procedează serviciile cu atribuții SIGINT din Marea Britanie, Israel, Rusia, China, India ș.a.m.d. Altfel cum să contracareze contrainformațiile infiltrarea instituțiilor de către ofițerii și agenții statelor inamice sau aliate? Analogică este și dimensiunea antiteroristă a serviciilor secrete. Sau cea legată de criminalitatea organizată. Fără a intra în detalii, este vorba despre una dintre dilemele modernității, cea dintre libertate și securitate, cu care se confruntă toate statele democratice. Dar nouă ni se pare scandalos faptul că ar exista în România ”ofițeri acoperiți, persoane de sprijin, informatori care acționează din interiorul partidelor politice, mass media, mediul de business, chiar din instituții publice”. Este o ipocrizie și/sau o dovadă de habarnism. Desfășurarea acelor activități este o necesitate de securitate, iar dacă sunt descoperite, atunci este o dovadă de lipsă de profesionalism. Oricum, pe dimensiunea contraiformativă serviciile noastre secrete sunt fie neprofesioniste, fie ineficiente, din moment ce serviciile secrete rusești își fac de cap, iar de treizeci și cinci de ani nu am auzit de nici o acțiune de contracarare a lor. Dacă nu se întîmpla ”scandalul Georgescu”, Iohannis și ceilalți ar fi continuat să susțină că trăim în locul unde nu se întîmplă nimic. Cu toate acestea, serviciile secrete occidentale (și nu numai) au avertizat de nenumărate ori asupra ”războiului hibrid” al rușilor din Uniunea Europeană, Marea Britanie, SUA (conform rapoartelor oficiale publicate și a condamnărilor pronunțate de instanțele judecătorești americane, serviciile rusești au avut ordin de la Putin să îl sprijine în 2016 pe Trump, împotriva lui Hillary Clinton). Numai la noi însă este o oază de liniște, securitate și confort.

Controlul parlamentar asupra serviciilor secrete trebuie întărit, începînd cu bugetul și terminînd cu analiza acțiunilor dubioase de tipul celor enumerate mai sus. Unde sunt comisiile parlamentare de anchetă a activităților informative? După alegerile prezidențiale este nevoie de înființarea unei comisii parlamentare pentru investigarea modului în care și-au îndeplinit atribuțiile serviciile secrete și beneficiarii politici ai informațiilor. Nu avem analize publice periodice, independente, asupra eficienței serviciilor, doar din cînd în cînd se prezintă raportul ”anual” al directorului SRI către parlament, niște documente scrise în limba de lemn, fără stăpînirea conceptelor de specialitate. Mă opresc aici, dar subiectul este vast.

C.I. La Munich Security Conference 2025, Vicepreședintele SUA, JD Vance, a făcut următoarea afirmație: „Situația a devenit atât de dificilă încât România a anulat rezultatele alegerilor prezidențiale pe baza suspiciunilor fragile ale unei agenții de informații și ale presiunii enorme din partea vecinilor săi continentali. Am înțeles că argumentul a fost că dezinformarea rusă a contaminat alegerile din România, dar i-aș ruga pe prietenii mei europeni să privească lucrurile în perspectivă. Puteți crede că e greșit ca Rusia să cumpere publicitate în social media, pentru a vă influența alegerile. Puteți chiar să condamnați acest lucru pe scena mondială, dar dacă democrația voastră poate fi distrusă cu câteva sute de mii de dolari, atunci ea nu a fost foarte puternică de la început”. Cum comentați afirmațiile vicepreședintelui SUA referitoare la democrația din România, mai avem democrație sau un regim hibrid?

D.P.: Din punct de vedere factual, ceea ce a spus Vance este inexact și distorsionat, el redă varianta suveraniștilor, fără a se fi consultat cu autoritățile de la București, sau măcar cu cele de la Bruxelles. Este un amestec în treburile interne ale unui stat european. Am început să scriu încă de anul trecut un studiu despre faptul că Trump și Vance sunt groparii democrației americane. Mi se pare ridicolă situația în care asemenea personaje dau lecții de democrație Uniunii Europene și unora dintre statele membre, chiar și României. Sunt un critic al democrației autohtone, iar în același timp încă din 2010 am publicat volumul Democrația bine temperată. Studii instituționale, în care am expus teoria mea a celor trei crize, iar exemplul era chiar democrația americană, pe care o admiram.

C.I. Criza lumii în care trăim este deopotrivă o criză a elitelor şi a democraţiei. Primim tot mai multe invitaţii la revoltă împachetate cu multă ură faţă de establisment-ul politic actual. Oamenii nu se mai simt reprezentaţi de elitele politice, nu mai au încredere în democraţia liberală şi instituţiile sale. În situaţia unor elite incapabile să furnizeze soluții la problemele complicate şi presante cu care se confruntă lumea, masele se pregătesc de revoltă, vorba filosofului spaniol Ortega y Gasset. Parcă suntem în situaţia descrisă de istoricul şi sociologul american Christopher Lasch în „Revolta elitelor şi trădarea democraţiei”. Elitele politice şi economice actuale care controlează informaţia şi banii, care conduc state, companii transnaţionale, organizaţii internaţionale, au abandonat rolul de „autorităţi moraleˮ pe care ar trebui să-l joace în societate. Aceste elite s-au autonomizat (separat) de marea masă a oamenilor, creând o problemă de legitimitate a sistemului democratic. În ce condiții s-ar putea reforma actuala elită (clasă) politică din România, care ar fi factorii determinați ai circulației elitelor, înțelegând prin aceasta o înlocuire a politicienilor erodați de la vârful puterii cu oameni noi, competenți, care să producă rezultate la guvernare?

D.P.: Am scris și am vorbit mereu despre precaritatea epistemologică și filosofică a sintagmelor ”reformarea clasei politice”, ”reformarea elitei”. Sunt prelungiri ale preocupărilor de reformare a condiției umane, de creare a ”omului nou”, care au stat la baza proiectelor totalitare de inginerie socială. Reformarea umanității, reformarea clasei politice, reformarea elitelor, sunt imposibilități etice, culturale, politice. Reamintesc aici celebra frază a lui Immanuel Kant, pe care Isaiah Berlin îl descria drept ”un om foarte îndepărtat de iraționalism” și care a folosit fraza ca motto la volumul The Crooked Timber of Humanity: ”Din trunchiul răsucit al umanității nu s-a făcut vreodată ceva drept.” Iar Berlin adăuga în comentariul său ”a căuta perfecțiunea mi se pare o rețetă pentru vărsarea de sînge, nu altceva, chiar dacă este cerută de cei mai sinceri idealiști, cu inimile cele mai curate”.

Față de proiectele utopice și radicale de ”reformare” a umanității, a elitelor, a popoarelor, singura alternativă este ceea ce epistemologii numesc ”the piecemeal approach”, abordarea graduală, pas cu pas, și cu pași mici. Asta înseamnă însă să știi ce trebuie să faci, să fii înțelept, pragmatic și să ai (cum explică Robert Putnam) ”eficiență instituțională”, adică știința guvernării în interes public.

Le spuneam studenților mei în anii ’90, la Universitatea Babeș Bolyai, că dacă îi decapitezi pe primii o sută de mii de politicieni, funcționari publici, experți, și îi înlocuiești cu tineri, cu oameni care nu au mai făcut niciodată politică, care nu au fost membri ai partidului comunist, lucrurile vor funcționa la fel de prost, ba chiar mai prost. Ironia face ca unii dintre studenții mei din anii ’90 de la Cluj, cei mai nemulțumiți de elite, de clasa politică, iar apoi cei din anii următori, de la Universitatea București, la fel de exigenți, au ajuns în funcții extrem de înalte în partide, în stat, în diferite agenții, dar lucrurile tot nu funcționează așa cum ei înșiși și-ar fi dorit și așa cum și-au propus să schimbe. Sunt mulți politicieni onești în România, în America și oriunde în lume, ei fac parte din toate generațiile, dar pentru a-i vedea trebuie să îi analizezi, prin studii de caz, prin criterii verificabile, nu să îi pui pe toți la grămadă și să îi etichetezi negativ, politicienii cu experiență și care au realizări reprezintă un tezaur național, nu trebuie considerați toți ”erodați” și incompetenți, iar nu toți ”oamenii noi” sunt inteligenți, competenți.

Ca să înțelegem că problema din România este mult mai mare decît strict situația elitelor, am să folosesc, ca de atîtea ori în textele mele, referirea la sintagma lui Alexis de Tocqueville, din Despre democrație în America, ”starea morală și intelectuală a națiunii”. Democrațiile contemporane, cea românească și cea americană (dar pot folosi și alte exemple, vezi de pildă cazul francez sau cel israelian), au ajuns să fie ceea ce sunt datorită stării morale și intelectuale a națiunii române și a națiunii americane. Elitele disfuncționale din aceste state sunt reprezentative pentru poporul, națiunea, din care fac parte. Vă închipuiți ce scandal ar fi dacă ar veni cineva cu ideea de a reforma națiunea română. Și să o înlocuiești cu ce? Cu orice, dar nu cu dacii.

Esența populismului este dată de modul în care manipulatorii prezintă raporturile dintre ”popor” și ”elitele politice”. În cea mai citată definiție din literatura de political science, Cass Mudde afirmă că populismul este doctrina care pretinde că există o opoziție în societate între două blocuri omogene și antagoniste,  ”poporul care este pur” versus ”elita coruptă”. Or, nici elita întreagă nu este coruptă, nici poporul nu este pur în integralitatea sa.

C.I. În cartea dvs. „Cum sa dobori un guvern. Motiunile de cenzură (1993-2024)” susțineți că analiza politică a motiunilor de cenzură din perioada postcomunistă, a circumstantelor concrete în care s-au produs, este crucială pentru înțelegerea democrației, în particular a relatiilor dintre puterea executivă și puterea legislativă în România. Este posibil ca rezultatele alegerilor prezidențiale din 2025 să afecteze stabilitatea politică/ guvernamentală a țării, într-un context internațional bulversat inclusiv de abordările noii administrații republicane de la Casa Albă față de războiul din Ucraina, în condițiile tensionării relațiilor dintre SUA și UE. Ce șanse are guvernul condus de domnul Marcel Ciolacu, președintele în exercițiu al PSD, să supraviețuiască acestui an politic, există circumstanțe să fie doborât de o moțiune de cenzură?

D.P.: În cartea citată am analizat modul în care puterea legislativă a încercat de-a lungul a trei decenii să echilibreze raporturile cu puterea executivă. Am dat atenție încă din 1993 primei moțiuni de cenzură prezentate în Parlamentul României de către nimeni altcineva decît ”Seniorul” politicii românești, Corneliu Coposu, care era senator PNȚCD și creatorul Convenției Democratice, iar atunci feseniștii, peremiștii, peuneriștii și alte asemenea personaje au încercat să-l împiedice să ajungă la microfon. A prezentat moțiunea de cenzură, în cele din urmă, iar eu am așteptat să treacă trei decenii pentru a colecta suficiente date pentru o analiză cu sens a modului în care a fost folosită respectiva procedură democratică.

M-am bazat pe cele zece dimensiuni instituționale (relevate de Arend Lijphart în studiile sale) pentru a face distincția între democrațiile majoritare și cele consensuale. Cu toate imperfecțiunile sale, România face parte din categoria democrațiilor consensuale, are opt din zece dimensiuni consensuale. Cînd vine însă vorba despre raportul dintre puterea executivă și cea legislativă, România are o dimensiune majoritară, contrastantă cu logica democrației consensuale, în care guvernul domină parlamentul, iar din acest dezechilibru decurg o serie de imperfecțiuni care stau în calea consolidării democrației. Pentru a fi devenit o democrație consensuală funcțională, ar fi trebuit să fie echilibru între puterea legislativă și cea executivă. Prin urmare, datorită dominației guvernului (alcătuit dintr-un singur partid la început, apoi din coaliții executive), multă vreme moțiunile de cenzură au fost respinse, pe bandă rulantă (”nici o sesiune fără moțiune!”). La un moment dat, nu intru în amănunte, cartea trebuie studiată, moțiunile de cenzură înaintate de opoziția parlamentară au început să aibă efecte (cazul cabinetului Boc, apoi cabinetul Ungureanu, etc), adică să conducă la schimbarea guvernului, a coaliției de guvernare sau a primului ministru (cum a fost cînd PSD a promovat moțiunea de cenzură pentru a-l demite pe Grindeanu, propriul premier care nu se dădea înlăturat, deși întregul cabinet își dăduse demisia). Analiza scoate în evidență modul spectaculos în care, în cîteva ocazii, puterea legislativă a devenit mai puternică decît cea executivă. În condițiile în care coalițiile la guvernare sunt solide, iar primul ministru are susținerea propriului partid și a partidelor aliate, moțiunile de cenzură nu au șanse.

În cazul particular al coaliției instaurate după alegerile parlamentare din 2024, PSD-PNL-UDMR, precum și al executivului condus de Ciolacu, durabilitatea cabinetului depinde de funcționarea coaliției. Și poate că după alegerile prezidențiale, USR nu va mai cădea în capcana de a vota alături de partidele populiste, așa cum a făcut-o cînd a depus împreună cu AUR moțiunea de cenzură împotriva guvernului Cîțu, din care făcea parte. Au pus capăt atunci coaliției ”de dreapta” PNL-USR-UDMR, ”cea mai democratică”, după cum se lăudau, iar singura soluție a fost ca PNL să formeze coaliție cu ceea ce Iohannis numea prin incitarea electoratului ”ciuma roșie”, PSD. Acum, populiștii au decolorat sintagma și luptă prin incitarea electoratului împotriva ”ciumei de la putere”, chiar dacă respectivii au realizări remarcabile, de la creșterea PIB-ului, a salariilor și pensiilor, pînă la intrarea în spațiul Schengen, înlăturarea vizelor pentru USA. Dacă ai realizări, cea mai bună metodă de a lupta împotriva populiștilor care te neagă complet, este să explici clar natura realizărilor respective.

Sunt filosof politic și analist politic, nu îmi doresc să am un glob de cristal pentru a ghici viitorul, ci să am destule elemente factuale și teoretice pentru a explica politica. Iar circumstanțele se schimbă mereu, important este ca sistemul democratic să nu se prăbușească. A fi antisistem înseamnă a fi antidemocratic, după cum am explicat mai sus.

Interviu realizat de Ciprian IFTIMOAEI