INTERVIU – Marius Turda: „ Ceea ce s-a întâmplat din 1965 până în 1989 a fost cel mai dramatic proiect eugenist pe care l-a cunoscut România modernă”

Profesorul Marius Turda este licențiat în Istorie al Universității din București (1997), a absolvit în 1998 un program de studii aprofundate în Istorie Comparată și a susținut, în cadrul aceleiași instituții, un doctorat în domeniul Istoriei Intelectuale, în anul 2002. În prezent, este profesor la Departamentul de Istorie, Filosofie și Religie al Oxford Brookes University, unde predă „Biomedicina Secolului XX în Europa Centrală și de Est”, deținând totodată și poziția de Director al Centrului de Studii Umanisto-Medicale din cadrul acestei Universități. În intervalul 2011-2012, Marius Turda a fost Director fondator al „Institutului Dimitrie Cantemir” din cadrul Universității Oxford, din 2019 a devenit „visiting professor” al Universității „La Sapienza” din Roma, în 2020 a fondat Centrul pentru Studiul Rasismului și al Eugeniei din cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, fiind curatorul proiectului internațional „Confront Eugenics”. Preocupările academice și de cercetare ale Profesorului Marius Turda au deschis o nouă linie de cunoaștere, având caracter interdisciplinar, în istoriografia românească și au înscris problematica eugeniei și rasismului din spațiul central-est european, y compris românesc, analizată deopotrivă din perspectivă istorică, biomedicală și biopolitică, în sfera de interes a cercetării științifice internaționale. Nu mai puțin de 6 volume monografice, dintre care 5 au fost traduse în limba română – „Ideea de superioritate națională în Imperiul Austro-Ungar, 1880-1918”, în 2005; „Eugenism și antropologie în România, 1874-1944”, în 2008; „Eugenism și modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa, 1870-1950”, în 2010; „Istorie și rasism: ideea de rasă de la Iluminism la Donald Trump”, în 2019 și „«Războiul Sfânt» al rasei: eugenia și protecția națiunii în Ungaria”, 1900-1919 – stau mărturie în acest sens, acestora adăugându-li-se cele 12 volume pe care le-a editat și co-editat, cele 4 expoziții pe care le-a curatoriat în ultimii 5 ani – cea mai recentă dintre acestea fiind realizată în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România și Memoria Exilului Românesc, cu Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” și, respectiv, Institutul de Istorie „George Barițiu” ale Academiei Române – cele 43 de studii publicate în limbile engleză, franceză, germană și maghiară, precum și cele 29 de capitole în volume colective. În anul 2024, la Editura Polirom din Iași i-a apărut volumul În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă.

Daniel Șandru: În căutarea românului perfect, cea mai recentă carte pe care ați scris-o, publicată anul acesta la Polirom, rod al celor trei decenii de cercetare pe tema eugeniei și rasismului reprezintă, din punctul meu de vedere, o veritabilă turnură istoriografică. De ce este important să aducem la lumină, cu date și documente, aceste adevăruri despre societatea românească, până acum nespuse?

Marius Turda: Semnificația istorică, culturală, politică și socială a procesului istoric prin care conceptul de rasă a fost absorbit de dezbaterea despre caracterul naţional în România modernă este încă puțin înțeleasă, atât de istoricii profesioniști cât și de publicul larg, nespecializat. În multe studii despre construirea identității românești, unele devenite „clasice”, datorate unor autori importanți, precum Katherine Verdery, Zigu Ornea, Keith Hitchins, Irina Livezeanu, Lucian Boia și Sorin Alexandrescu, eugenia și rasismul românesc nu sunt luate în serios, ci mai degrabă descrise ca nesemnificative sau ca imitații a unor curente de opinie la modă în alte țări europene, cu predilecție Germania. Este necesar, cred eu, să explicăm cum metafore rasiale și eugenice despre poporul român au fost folosite, începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pentru a intensifica un mesaj cultural, politic și ideologic despre o națiune omogenă, atât din punct de vedere lingvistic cât și din punct de vedere biologic. În perioda interbelică și mai ales la începutul anilor 1940, aceste metafore rasiale și eugenice au trecut din spațiul discursiv în cel practic, real, fiind integrate in legislația antisemită și rasistă a timpului, ducând la Holocaustul împotriva evreilor și romilor, la schimburi de populație cu Ungaria și Bulgaria și la rescrierea istoriei unor minorități etnice precum secuii și ceangăii, pentru a putea fi astfel integrați în utopia etno-rasială a regimului lui Ion Antonescu. Pe scurt, în prima jumătate a secolului al XX-lea, în România, ca de altfel în toate țările europene, rasismul, antisemitismul și eugenia au coexistat. Ele trebuie studiate împreună pentru a înțelege procesul de purificare și reînnoire a corpului națiunii române instrumentalizat de regimurile politice de după 1918. Acest proces presupunea excluderea atât a evreilor și romilor, cât și a persoanelor cu dizabilități fizice și mintale. Despre acest ultim subiect însă se vorbește mult mai puțin, dar trebuie subliniat acest obiectiv dublu al ingineriei biopolitice moderne: corpul națiunii trebuia protejat simultan, pe plan etno-rasial, de contaminarea cu elemente „străine” precum minoritățile etnice și, pe plan eugenic, de elemente „nedorite” din punct de vedere al ereditar. Noțiunile de progres și armonie socială care au dus la crearea instituțiilor statului modern român au funcționat împreună cu ideile protecționismului rasial, ale declinului biologic, ale devianței, delincvenței și criminalităţii ș.a.m.d. Selecția externă etnică a celor care doreau să devină membri ai comunității etno-naționale a fost însoțită mereu de o selecție internă socială a celor care, deși membri ai acelei comunități, își pierduseră din valoarea lor umană, unii din cauza unor boli ereditare incurabile, alții din cauza unor boli sociale precum alcoolismul. La intersecția acestor două coordonate se situează și căutarea românului perfect, acel individ cu o origine etnică necontamintă de amestecul cu indivizi considerați a fi de rasă așa‐zis inferioară, un individ sănătos din punct de vedere fizic și mintal. Este extrem de important, cred eu, să știm aceste lucruri, mai ales că observăm o normalizare nu doar a rasismului, ci și a eugeniei sociale și a celei medicale. Într-o formă sau alta, „căutarea românului perfect” continuă și azi.

D.Ș.: Cât de important este rolul intelectualilor, deopotrivă al celor „tehnici” și al celor „umaniști”, în susținerea ideilor rasiste și eugeniste în spațiul românesc?

M.T.: Rolul intelectualilor, de orice formație profesională, în susținerea și promovarea ideilor rasiste și eugeniste a fost unul esențial. Găsim eugeniști importanți în toate domeniile: unii, majoritatea, au fost medici, alții au fost avocați, economiști, preoți și filozofi. Intelectualii au fost aceia care, prin intermediul profesiunii lor și cu ajutorul teoriilor medicale, antropologice, sociologice și demografice, au încercat să susțină ideea de rasă și să ofere dovezile necesare convingerii că națiunea nu era un lucru abstract, ci un organism viu și dinamic, ale cărui existenţă, dezvoltare și creștere nu trebuiau lăsate la voia întâmplării. Dezvoltarea națiunii, sub toate aspectele ei, trebuia controlată de către stat prin intermediul experților. Tot intelectualii au fost aceia care au propus un nou naționalism românesc, organic, etnic și autohtonist, care să exprime o modernitate socială și politică adaptată la condițiile specifice României secolului XX, mai ales după 1918. În sfârșit, acești intelectuali, unii deveniți experți, au fost cei au promovat biopolitica la rangul de teorie normativă a guvernării și au transformat corpul națiunii într‐un obiect nu doar de studiu știinţific, ci și de adorație metafizică. A înțelege așadar rolul intelectualilor (lista lor e prea numeroasă să o dăm aici) în susținerea ideilor rasiste și eugeniste ne ajută să înțelegem mai bine dezbaterea despre specificul național și cum viziunile corespunzătoare despre regenerarea etnică a națiunii – care îi demonizau pe evrei și pe romi și elogiau țărănimea și viața rurală tradițională românească – au influențat decisiv discursurile etno-biopolitice și eugenice din anii interbelici și apoi au supraviețuit sub comunism.

D.Ș.: Scrieți în cartea dumneavoastră că în 1941 România a devenit un stat biopolitic și rasist. Care a fost contextul istoric și politic în care au fost instituționalizate astfel de politici?

M.T.: Ca şi în Italia fascistă şi în Germania nazistă, şi în România anilor 1930 au apărut diferite forme ale unei biopolitici radicale, care militau pentru crearea unui statul totalitar şi rasial, considerat a fi expresia superiorităţii etnice a românilor. În acest context istoric și politic, termenii „rasă” şi „sânge” nu reprezentau doar metafore ale apartenenţei etnice, ci au devenit categorii biologice, realizate atât prin practici politice, cât şi prin legislaţie. Vedem acest lucru deja în Codul Penal „Carol al II-lea”, care, prin Articolul 466, introducea „delictul de degenerare a rasei”. Trebuie aşadar să înțelegem „rasismul românesc” într-un mod conceptual și contextual, nu doar ca o „exagerare” a dezbaterilor despre specificului national (cum o spun unii istorici), ci şi ca parte integrantă a istoriei perioadei interbelice şi a celui de al doilea război Mondial. De fapt, trebuie să plasăm rasismul românesc acolo unde îi este locul. Ideea de deporta romii în Transnistria, de exemplu, s-a conformat noilor obiective ideologice ale gândirii româneşti eugenice după 1940, ca şi tendinţei generale a regimului mareşalului Ion Antonescu spre omogenizare naţională şi purificare etnică. Această formă radicală de biopolitică a fost exprimată nu doar prin Comisiile de Românizare care supravegheau „românizarea” economiei româneşti, dar şi prin schimburi de populație, deportări de evrei și romi în Transnistria, și mai ales prin Holocaust. Putem spune că, în România, biopolitica și eugenia au primit recunoașterea politică oficială din partea regimului lui Ion Antonescu. Pe 6 octombrie 1941, Ion Antonescu însuși declara că scopul său era de a face „o politică de purificare a rasei românești”. Contextul politic european era de asemenea favorabil unei astfel de politici de purificare etnică, adăuga el. Pe 8 octombrie 1943, se înființa la București Comisia pentru Promovarea și Protecția Capitalului Biologic al Națiunii, sub autoritatea Președinției Consiliului de Miniștri. Comisia era condusă de Iuliu Moldovan, Directorul Institutului de Biopolitică și îi mai includea – pe lângă colaboratorii lui vechi, Sabin Manuilă, Directorul Institului Central de Statistică, şi antropologii Petru Râmneanțu și Iordache Făcăoaru – şi pe Ion C. Petrescu, ministru subsecretar de stat la Ministerul Culturii Naționale, Iosif Stoichiția, secretar general la Ministerul Sănătății, și Gheorghe Zamfirescu, Șeful Secției I (Informații) din Marele Stat-Major al Armatei Române. Comisia a propus crearea unui institut de biologie etnorasială cu numele mareșalului Ion Antonescu și a redactat un proiect de lege pentru ocrotirea familiei care introducea introducea și sterilizarea obligatorie a persoanelor cu boli mintale și fizice ereditare. Sfârșitul războiului și transformările politice care au urmat evenimentelor din 23 august 1944 au însemnat și sfârșitul tipului de stat biopolitic românesc axat pe rasism şi antisemitism,

D.Ș.: Care au fost resorturile ce au încurajat si permis „dezumanizarea” subiecților politicilor rasiste, antisemite și eugenice aplicate de statul român și care au condus, în cele din urmă, la pogromuri și Holocaust?

M.T.: Eugenia este o teorie despre îmbunătăţirea fondului ereditar sau genetic al generațiilor umane viitoare prin intermediul selecției sociale si a promovării înmulțirii selective a unor indivizi considerați „superiori” și prin controlul reproducerii acelor indivizi considerați „inferiori”. Ideea de bază este că un individ sănătos, din punct de vedere mental și fizic, este de preferat unui individ bolnav, cu defecte din naștere. Eugeniștii încercau să-i împiedice pe acești indivizi considerați a fi „bolnavi” să aibă copii. Drept urmare, descrieri eugenice precum „degenerați”, „indezirabili”, „anormali” și „asociali” au abundat nu doar în literatura biomedicală și cea de medicină legală, dar și în spațiul public, în ziare și reviste de consum general. Acest vocabular eugenic a fost corelat cu anumite caracteristici ereditare ale indivizilor a căror prezență în societate era pusă sub semnul întrebării. Acești indivizi au fost în mod continuu marginalizați și dezumanizați, iar presupusa lor inferioritate a fost asumată ca fiind „normală”. Adesea, eugeniștii au propus instituționalizarea și chiar sterilizarea lor. Nu este însă vorba doar de persoane cu dizabilităţi, ci și de comunităţi etnice care au fost supuse dezumanizării rasiste și eugeniste. Un exemplu este felul în care evreii și romii au fost rasializaţi cu scopul explicit de a-i dezumaniza și de a-i transforma în elemente „străine de rasă” și periculoase din punct de vedere social și cultural; pe scurt, ei erau sursele „degenerării” populației majoritare românești. În perioada interbelică, „degenerarea” devenise o etichetă eugenică prin care erau stigmatizați și dezumanizați membrii societății care erau considerați „străini”, „disgenici” ș.a.m.d. La începutul anilor 1940, exista deja la nivelul mentalului colectiv românesc un set de percepții antisemite și antirome aferente stigmatizării și dezumanizării lor. De exemplu, caracterizarea romilor, mai ales a celor nomazi, ca „neromâni” din punct de vedere rasial s-a împletit cu descrierea lor ca elemente antisociale și disgenice, reprezentând un pericol pentru populația românească. Aceste percepții rasiste și eugenice au contribuit decisiv la decizia luată de guvernul lui Ion Antonescu de a-i deporta în Transnistria.

D.Ș.: Au existat, în epocă, și voci ale unor personalități – minoritare în ansamblu – care s-au opus discursului rasist și politicilor eugenice. S-au situat acestea împotriva „modei” pretins științifice și cu implicații politice sau s-au raportat la reperele unei etici universale de tip kantian și, în fond, profund creștine? Sau au avut și argumente științifice pentru a spune „Nu”?

M.T.: Desigur că au existat și este foarte important să nu uităm acest lucru.  Unii s-au opus eugeniei din motive religioase și morale, cum a fost teologul greco-catolic Augustin Popa. Practicile eugenice așa zis „negative” cum ar fi, de exemplu, sterilizarea forțată și fără consimțământ a bolnavilor mintali au fost condamnate din punct de vedere religios și moral, dar și științific. Medicul Gheorghe Marinescu s-a opus ideii de sterilizare forțată pe motive că cercetarea unor boli genetice transmisibile era încă la început și un consens științific despre transmiterea lor ereditară nu exista. Unii dintre autorii discutați în carte au fost eugeniști, dar s-au ridicat împotriva rasismului, cum e cazul Doctorului Ygrec, pseudonimul lui Iosif Glicsman, directorul secției de statistică din Ministerul Muncii și al Sănătății în anii 1920 și autor al unui pamflet antirasist intitulat Rasa și rasismul, publicat în 1936. Sociologul Petre Andrei, la rândul lui, avertiza asupra pericolului rasismului; la fel și jurnaliștii Geri Spina (Schreiber) și Beno Brănişteanu, care avertiza împotriva pericolului reprezentat de „nebunia rassistă”. Medicul rural Emilia Daneș este un alt exemplu. Ea se opunea unui program eugenic care avea o „lipsă totală de înţelegere a sufletului femeii”, precum şi o viziune greşită despre „făgaşul problemelor de regenerare a naţiunii”. Avem aici o abordare critică feministă. Și trebuie amintit, desigur, anatomistul Grigore T. Popa, care a demonstrat clar abuzurile politice și ideologice ale termenului de rasă folosit în antropologie, psihologie și sociologie. Chiar și Iuliu Moldovan spunea că „puritatea rasială sau protecția unei sau altei rase componente a corpului etnic nu poate fi scopul final al politicii sau al organizației noastre de stat”. Voci moderate au existat, așa cum au existat şi unii care s-a opus rasismului direct. La începutul anilor 1940 astfel de forme de rezistență anti-rasistă erau rare.

D.Ș.: Cât de „originali” au fost românii în elaborarea și aplicarea teoriilor rasiste și eugenice și cât s-a datorat efectului de imitație prin raportare la ce se întâmpla în celelalte țări europene și în SUA?

M.T.: Fără îndoială că eugeniștii români au fost influențați de schemele sociale și biologice implementate în SUA începând cu 1907 (când se legalizează sterilizarea în statul Indiana), și s-au inspirat din eugenia fascistă practicată de Italia lui Mussolini după 1920 si apoi din programul igienei rasiale promovat de regimul nazist în Germania, după 1933. Însă nu era vorba, cum am încercat să arăt în carte, de o simplă imitație a rasismelor și curentelor eugenice apărute în altă parte. Multe dintre argumentele autorilor români despre națiune au evoluat din tradiții intelectuale locale. Chiar și unul dintre cei mai radicali eugeniști ai perioadei interbelice, Iordache Făcăoaru, nu era un simplu imitator al revoluției rasiale naziste. El promova modelul de eugenie și biopolitică națională creat de mentorul său, Iuliu Moldovan. În Igiena națiunii, publicată în 1925, și în Biopolitica, publicată în 1926, Moldovan a conceptualizat atât eugenia cât si biopolitica în sensul unor expresii ale noului naționalism românesc, legându-l de intervenționismul etnic al României Mari (în politicile demografice), dar și de măsurile radicale de a îmbunătăți sănătatea si igiena populatiei, o condiție pe care el (și mulți alții din elita politică și știintifică a României interbelice) a considerat-o esențială pentru supraviețuirea noului stat român creat în 1918. Pentru Moldovan, eugenia însemna politica națională a unui stat care controlează și administrează organismul etnic al națiunii. Prosperitatea economică şi progresul cultural au fost pur şi simplu integrate aspectelor biologice ale identităţii naţionale şi pe presupunerea că legile evoluţiei şi ale eredităţii guvernau viaţa indivizilor şi a popoarelor. Viziunea politică corespunzătoare pentru o asemenea realitate era ceea ce numeau o „eugenie pentru neamul românesc”, ca să folosesc expresia lui Grigore I. Odobescu, medic psihiatru la Spitalul Central de Boli Nervoase și Mintale din București.

D.Ș.: Susțineți în carte existența unei continuități între teoriile eugenice configurate începând cu 1880 și care au atins apogeul, devenind și politici etatice, în anii ’40 și ceea ce s-a întâmplat în timpul regimului comunist. Care este explicația acestei continuități?

M.T.: Deși tradiția eugenică a luat sfârșit în România, în mod oficial, o dată cu instaurarea în 1947 a regimului comunist, ea nu a fost uitată. Cercetătorii români nu au fost descurajați în tendința lor de a adapta interpretările eugenice interbelice referitoare la sănătatea populației la principiile comunismului naționalist. Medicina, sociologia și antropologia erau discipline care perpetuau teme eugenice în România anilor 1950 și 1960. De pildă, ideea unei biologii naționale care să implice diferențe etnice, cicluri de creștere și descreștere, genealogiile genetice, și relația dintre cultură și natură sunt prezente în mod abundent în primele cercetări antropologice colective publicate în România comunistă. În timpul perioadei comuniste, ideile eugenice au reapărut, iar în cele din urmă s-au materializat într-o formă particulară de biopolitică socialistă după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, în 1965. Noul regim a inițiat o politică pro-natalistă strictă, statul urmărind să obțină controlul complet al reproducerii. Se dorea – așa cum și-au dorit-o și eugeniștii din perioada interbelică – o creștere demografică și o consolidare a naționalismului românesc. Dar, în același timp, s-a urmărit o selecție eugenică care a afectat în mod direct mii de copii cu dizabilități fizice sau psihice, descriși drept „irecuperabili”, și a căror viață era considerată „inutilă” și „nedemnă de trăit”. Cu aceași mentalitate eugenică care a caracterizat programul nazist „T4” s-au „exterminat” și copiii din căminele-spital precum cel de la Plătăreşti. Vedem cum limbajul eugenic dezumanizant a fost asimilat de societatea, cultura și politica socialistă, inspirând politici sociale, economice și educaționale. Ceea ce s-a întâmplat din 1965 până în 1989 a fost cel mai dramatic proiect eugenist pe care l-a cunoscut România modernă.

D.Ș.: Din punctul de vedere al autorului, care este impactul cărților pe care le-ați publicat până în prezent, și în special al ultimei lucrări, asupra istoriografiei românești?

M.T.: O investigare a elementelor specific rasismului și eugeniei românești este esențială pentru înțelege nu doar cultura politică a României modern, ci şi dificultățile pe care le avem ca societate să depăşim rasismul şi xenofobia. Istoriografia româneșcă s-a deschis treptat către aceste subiecte, însă este reticentă. Sper însă să avem o reacție mai solidă din partea publicului larg, care vrea să stie mai mult despre istoria eugeniei și a rasismului românesc şi este pregătit să confrunte moștenirile eugenice atât din perioada interbelică, cât mai ales din comunism. Construirea unei comunități naționale ideale a fost o ambiție pe care eugenia a împărtășit-o cu toate ideologiile politice din perioada modernă, de la liberalism la legionarism. Este necesar, cred eu, ca cei care studiază dezbaterea despre specificul național din România modernă să se preocupe de curentele de gândire rasială și eugenice produse în secolul XX. Putem înlătura obsesia românului perfect doar printr-o asumare a trecutului nostru, o asumare oficială din partea instituțiilor statului român a responsabilității pentru tragediile umane care au avut loc în numele unei utopii rasiste și eugenice despre națiune. Diversificarea dezbaterii istoriografice din România este absolut necesară. Cercetarea mea şi această carte recentă dovedește că e nevoie să scriem istoria altfel decât s-a făcut până acum, nu doar din punctul de vedere al temelor alese și al interpretării, cât și al implicării civice a istoricilor. Ei trebuie să se implice în dezbateri publice despre memoria sclaviei, a antisemitismului, rasismului și, desigur, a eugeniei.