Între elitele politice:  Școala Gustiană la răscruce de drumuri, 1939-1941

 [Among the political elites: Gustiană School at a crossroads, 1939-1941]

 Gabriela-Cătălina DANCIU

Abstract: The idea of this study stems from the necessity of deepening the understanding of the specific relationship between politicians and intellectuals during times of crisis, in complex political contexts, and under authoritarian regimes. The intellectuals from Dimitrie Gusti’s School (also known as the Bucharest Sociological School) were actively involved in research and social reform and generally adopted a strategy of avoiding direct political engagement. This was a conscious choice, influenced by several factors, including the desire for scientific objectivity. The collapse of Gustian sociology in 1939, when the Social Service Law was abolished, was, in fact, a repositioning of the intellectuals in Gusti’s entourage. As a research method, I will use documentary analysis, examining the content of scientific documents and articles published about Gusti’s School. My starting premise is that the mode of collaboration between the intellectuals of the Gustian School and the political elite under various authoritarian regimes (Carlist, National Legionary) was a constant throughout the studied period, aimed at ensuring the relevance and continuity of their activities.

Keywords: Gusti’s School, Social Service Law, political elite, intellectuals, social reform, sociological monograph research 

Introducere 

Ideea acestui studiu izvorăște din necesitatea aprofundării specificului relației dintre politicieni și intelectuali în perioade de crize, în contexte politice tumultoase, complexe, în regimuri autoritare. Câtă vreme în astfel de situații (și nu numai) politicienii iau în mod subiectiv deciziile privind mersul administrativ al statului, sunt oarecum constrânși să solicite sfatul și expertiza analiștilor politici, sociologilor, istoricilor, economiștilor, juriștilor și așa mai departe. În același timp, istoria ne-a arătat că în aceste perioade, majoritatea intelectualilor sunt condamnați la adaptare și supraviețuire, găsind oportună fie afilierea politică fățișă, fie depistarea unor modalități de colaborare, fie rezistența la regim, asumându-și, în aceste cazuri, inclusiv suprimarea muncii și a activității și/sau suprimarea fizică. Această relaționare dintre elitele politice și cele intelectuale duce, așadar fie la incompatibilități, fie la colaborare.

O altă premiză de la care am plecat pentru realizarea acestui studiu este aceea că pentru viața politică a unei comunități, trecutul istoric reprezintă o dimensiune funadamentală. De ce? Pentru că „puterea politică a utilizat mereu istoria comunității ca pe o sursă de învățăminte, ca pe un element de referință sau ca pe o justificare. „A învăța din greșelile trecutului” sau „Câte nu am fi făcut noi dacă istoria…” sunt fraze frecvent folosite în jocul politic”[1]. Ori, de cele mai multe ori se fac referiri trunchiate, selective sau subiective la relaționările dintre elita politică și elita intelectuală în diverse perioade de timp.

Prezentul studiu pornește de la prezumția că reprezentanții Școlii Gustiene fac parte din elita intelectuală, cu mici excepții[2]. În literatura de specialitate se vorbește și despre faptul că Dimitrie Gusti sau Mircea Vulcănescu au făcut parte și din elita politică. Însă, în niciunul dintre aceste cazuri nu se poate vorbi de politică ca „o vocație și o profesie” în sensul specificat de Max Weber[3]. În acest studiu ne interesează cum au răspuns reprezentanții Școlii Gustiene provocărilor politice, care a fost modalitatea de adaptare la regim și care a fost argumentul pentru care s-a ales această modalitate? Depistarea anumitor căi de colaborare a elitei intelectuale din cadrul Școlii Gustiene cu elita politică din diferitele regimuri autoritare (carlist, național-legionar) a reprezentat o constantă de-a lungul perioadei studiate, menită a asigura relevanța și continuitatea activității. Desigur, dezvoltarea subiectului se poate întinde și cu analiza perioadei 1941-1948, inclusiv cu perioada de după acest an, însă acest aspect care necesită un volum mai mare de cercetare, se va constitui într-o lucrare aparte.

Pentru a înțelege relaționările dintre gustiști și elita politică voi aprofunda în prima parte termenul de elită cu cele două variante: elite politice și elite intelectuale, stabilind câteva elemente de relație. A doua parte a studiului se referă la relaționările gustiștilor cu Carol al II-lea în contextul suprimării Legii Serviciului Social și venirii războiului. De asemenea, analizez și câteva elemente de raportare a gustiștilor la elita politică a statului național-legionar. Cea de-a treia parte a studiului va analiza strategii de evitare a angajamentului politic operate de reprezentanți ai Școlii Gustiene, din dorința de a păstra obiectivitatea științei.

Ca metodă de cercetare voi utiliza analiza documentară urmărind conținutul documentelor științifice și al articolelor publicate despre Școala Gusti. Scopul a fost acela de a descompune subiectul cercetării prin delimitări conceptuale și teorii specifice în prima fază, urmând ca, în cea de-a doua fază să reconstitui, pe baza elementelor analizate, fenomenul relaționărilor dintre cele două tipuri de elite, răspunzând la întrebările de cercetare stabilite mai sus. Perioada cercetată din perspectiva relaționării elitei politice cu gustiștii este cuprinsă între momentul suprimării Legii Serviciului Social, decizie luată de Carol al II-lea (octombrie 1939) și momentul abrogării statului național-legionar (februarie 1941).

Documentele utilizate în elaborarea acestui studiu sunt următoarele: articole publicate cu și despre Școala Gusti, documente științifice, lucrări, jurnale și cărți publicate referitoare la acest subiect.

Cadrul teoretic: relaționarea elite politice – elite intelectuale

În literatura de specialitate există mai multe definiții și cadre de analiză a elitelor politice și a celor intelectuale. Herodot împarte elitele în politice, militare și cultural-religioase. Elitele politice sunt în accepțiunea lui „parte restrânsă a unei naţiuni sau societăţi, implicate în guvernare”[4] pe când elitele culturale și religioase sunt reprezentate de preoți ce au o influență semnificativă asupra guvernării.

La Platon[5], statutele sociale sunt atribuite în funcţie de competenţele individuale, iar cetatea urmează să fie condusă de filosofi. Argumentul este o construcție a unei viziuni elitiste asupra conducerii. Doar cei care au trecut printr-un proces riguros de educație și au ajuns la cunoașterea Binelui sunt potriviți să guverneze. Sigur, și la Platon există elite militare care apără cetatea dar și o clasă economică, formată din producători, agricultori, care asigură bunăstarea societății. Pentru Aristotel, elitele pot fi implicate, prioritar etic, în decizii bune sau proaste, sau în alţi termeni, în decizii morale sau practice[6].

Gustave Le Bon[7] analizează masele dând indicii despre conducătorii care au rolul de a organiza și influența masele, carismaticii care influențează masele prin puterea personalității lor și oamenii de știință, cei care se ocupă cu educația și care țin în mână modul în care sunt educate și instruite masele[8]. Dacă masele sunt caracterizate ca fiind niște mulțimi iraționale și conduse de emoție, elita conducătoare este esențială pentru stabilitatea socială. Cu alte cuvinte, masa este opusă elitei, este o parte pasivă, o bază de recrutare a elitei. „Întreaga sociologie a elitei împărtășește teza că elita este făuritoare a istoriei, iar masa suportă actul guvernării, manipularea și violența elitei”[9].

La Ortega y Gasset[10] avem o definiţie culturologică a elitei (opusă „mediocrităţii maselor”). Elita la A. Etzioni[11] este purtătoarea „conştiinţei active” a societăţii în raport cu „publicurile” (masa). Elitele activează ca o cremă a societății, sunt grupuri sociale care monopolizează autoritatea, puterea, exercitând un tip de dominație pe unul din palierele economice, sociale, politice, culturale, ideologice, militare etc. „Monopolizarea puterii şi autorităţii a fost explicată ca o consecinţă a calităţilor sau însuşirilor intrinsece ale membrilor elitei, a poziţiei sociale moştenite a conjuncturilor favorabile, a acţiunii sau presiunii unor factori externi”[12].

Pentru conceptualizarea termenilor este important a se trece în revistă pozițiile exprimate de Vilfredo Pareto și Gaetano Mosca.

Gaetano Mosca[13] a demonstrat că elita este clasa politică, un grup social mic care, în ciuda mărimii, reușește totuși să conducă o majoritate dezorganizată, care nu are voință, impuls, acțiune comună. Abilitatea de a reuși în această activitate se datorează resurselor, abilităților, deținerii de informații, organizării. Pe de altă parte, „Vilfredo Pareto a arătat, la rândul său, că o clasă politică sau o elită guvernantă îşi exercită totdeauna numai indirect dominaţia asupra majorităţii dezorganizate sau masei. În fapt, elita guvernantă domină elita guvernată, iar luptele şi conflictele sociale şi politice nu se desfăşoară între elite şi mase, ci numai între elite”[14]. Atunci când se referă la elită, în general, teoreticianul pledează pentru anumite note sau puncte pentru persoanele care desfășoară actvități în anumite domenii: comerț, educație, sanitar și, pe baza acestor calificative se realizează o categorie distinctă de indivizi care au avut scorurile cele mai mari. Ceilalți vor rămâne mediocri, primii vor ieși în evidență. Persoanele respective vor fi modelele de urmat și se vor substitui în indicatori de creștere a productivității[15]. Pareto distinge între „elita-leu” şi „elita-vulpe, unde primii sunt bogații care dețin puterea și folosesc uneori și forța și ai doilea sunt cei care ajung la putere prin instaurarea ordinii în societate şi eliminarea corupţiei și fraudei.

De interes este sintagma de „circulație a elitelor” care poate fi explicată prin modul în care într-o societate diversele grupuri se amestecă între ele. „Într-o societate indivizii circulă de la un grup la altul și, în această deplasare, poartă cu ei anumite tendințe latente, anumite caracteristici, atitudini, sentimente, calități sau defecte denumite „reziduuri”[16]. Explicația lui Pareto care a contribuit cu termenul de „circulație socială” constă în menținerea în societate a unei grupări de indivizi cu indici superiori devenind astfel clasă superioară sau elită iar indivizi cu indici inferiori de excelență intră în masă, cu condiția că odată ce apar aici indivizi cu indici superiori aceștia migrează în elita superioară. Circulția elitelor apare atunci când se întâmplă această trecere a indivizilor din masă în elită. Când circulația este blocată, se pot produce revoluțiile.

În accepțiunea lui Weber intelectualul nu poate guverna în mod direct. Însă, „se poate face politică, adică se poate exercita o influenţă asupra împărţirii puterii între diferitele formaţiuni politice, fie ca politician de ocazie, fie având ca preocupare principală sau secundară politica, exact aşa cum se întâmplă în cazul ocupaţiilor economice.”[17]

Sensul comun al politicii este, la Max Weber, lupta pentru exercitarea puterii sau influență în distribuirea puterii între diferitele grupuri dintr‑un stat sau între state, puterea fiind mijloc pentru atingerea scopurilor sau deținere a puterii de dragul puterii. Elita politică are competențe specifice, limbaj specific, norme stricte. Elita intelectuală ajunsă la putere, încetează să mai fie ceea ce este, „pentru a deveni membru al unei colectivităţi care acţionează şi reacţionează în funcţie de necesităţile impuse de carieră şi de regulile care prescriu comportamentul în lumea politică”[18]. Dacă intelectualul accede la elita politică, el este obiectul pierderii profesiei intelectuale, „dezintelectualizare”, cu scopul de a întreprinde activități de guvernare. „Elita politică, odată ajunsă la guvernare, menţine o relaţie de colaborare cu elita intelectuală, prin activităţi de consiliere din partea acesteia din urmă sau prin nevoia unor servicii intelectuale, (…) numai prin folosirea unui traseu indirect, nepolitizat. Astfel, elita politică „îi cuprinde doar pe deţinătorii legitimi ai poziţiilor-cheie în procesul de luare a deciziilor politice majore, cei care sunt decisiv şi efectiv implicaţi în exercitarea puterii politice în societate”[19].

Intelectualii lui Gusti și suprimarea Legii Serviciului Social

În capitolul precedent am definit termenul „elită” cu cele două concepte adiacente, „elita politică” și „elita intelectuală”. Am convenit asupra faptului că elita politică reprezintă un grup restrâns care deține și exercită puterea politică în cadrul unui sistem politic. Indivizii din cadrul acestui grup minoritar ocupă poziții în structurile guvernamentale, partide politice, armată și iau decizii definitorii în organizarea și funcționarea unei societăți. Grupul folosește strategii de putere pentru a-și menține puterea, se bazează pe resurse sociale, economice, logistice. Elita intelectuală este compusă din indivizi care dezvoltă idei, teorii, contribuind la cultura societății. Rolul lor este indirect asupra structurilor politice și sociale ale societății, influențând mentalități, valori, politici publice prin cercetare, educație, cultură și producții intelectuale. Elitele intelectuale pot susține sau contesta sistemele de guvernare, sprijinind sau criticând elita politicǎ.

În acest capitol vom aborda relaționarea celor două tipologii în contextul politic și social complicat al celor două regimuri autoritariste (carlist, național-legionar). Ca reper al elitelor intelectuale avem gruparea de intelectuali strânsă în jurul sociologului Dimitrie Gusti, de fapt, o multitudine de oameni, grupuri și instituții, pe care Sanda Golopenția o intitulează sugestiv „arhipelag”[20]: grupul de la Iași, din care a făcut parte Petre Andrei, grupul de la București, dezvoltat la catedrele de Sociologie, Etică sau Politică, unde e reprezentat de  G. Vlădescu-Răcoroasa, M. Vulcănescu, H.H. Stahl, T. Herseni, A. Golopenţia; grupul de monografiști, unde se adaugă  D.C. Amzăr, Ernest Bernea, Lena Constante, Xenia Costa-Foru,  Ștefania Cristescu, Gheorghe Focșa, O. Neamţu, Mihai Pop și alţii; grupul de la Fundaţiile Regale din care făceau parte, printre alții,  H.H.Stahl, O. Neamţu și A. Golopenţia, filialele de la Timişoara și Chișinău ale Institutului Social Român, Școala de Asistență Socială din care enumerăm ca reprezentante pe Veturia Manuilă,  Xenia Costa-Foru și Christina Galitzi, Institutul Central de  Statistică unde A. Golopenţia transformă Oficiul de Studii pe care îl conduce în seminar și Institut Sociologic, evident, Institutul Social Român[21]. Potrivit Sandei Golopenția, un rol aparte l-a avut A. Golopenţia, care „militează novator pentru o sociologie care să informeze integral, continuu, rapid şi prospectiv conducerea de stat. Sociologia concretă, orientând acţiunea administrativă, se întemeiază pe o sociologie teoretică privită ca mijloc, iar nu ca scop în sine”[22].

În ceea ce privește elita politică, în perioada 1939-1941, această grupare este foarte variată și complexă din perspectiva ideologiilor împărtășite. În aceste condiții, reprezintă o provocare a analiza activitatea elitei intelectuale, raportările acesteia la natura regimului politic, partidul sau conducătorul care era la putere.

În 1939 exista deja o dictatură carlistă, instaurată în februarie 1938, când Guvernul lui Octavian Goga a fost înlocuit cu un unul consultativ, condus de patriarhul Miron Cristea, guvern ce includea șapte foști prim-miniștri, precum și pe Ion Antonescu, ministru al Apărării Naționale. Tot în 1938 fusese abolită Constituția din 1923 și înlocuită cu o nouă Constituție care concentra puterea în mâna Regelui; au fost dizolvate toate partidele politice și grupările politice, cu promisiunea că se va permite funcționarea unor „asociații politice”, după instaurarea calmului. Intenția declarată nu era acoperită de acțiuni politice pentru că au existat legi și decrete prin care se impuneau pedepse severe pentru orice tip de opoziție[23].

Intenția de a operaționaliza regimul dictatorial carlist prin consituirea Frontului Renașterii Naționale, la sfatul lui Armand Călinescu, a eșuat în numai un an de zile. Proiectul era de anvergura unei mișcări care să catalizeze opțiuni populare, un soi de mișcare intelectuală sau spirituală care să ofere țeluri înalte poporului, în același timp, o organizație în care membrii nu aveau dreptul de a alege, nici de a fi aleși în funcții de conducere, fără program sau doctrină (deci fără vreun concept general în legătură cu regimul pe care îl dorea Regele).

În campaniile propagandistice, Frontul promova „armonia socială” și ”solidaritatea națională”. Este explicabilă, așadar, afilierea lui Dimitrie Gusti, alături de Petre Andrei, Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru, Armand Călinescu, Constantin C. Giurescu și alții.

În 1939 relația dintre Dimitrie Gusti și regele Carol al II-lea era bazată încă pe încredere, asemenea unei „relații de vasalitate dintre un monarh luminat și un mandarin învățat”[24]. Era de așteptat ca mult dorita Lege a Serviciului Social[25] să continuie să-și producă efectele prin mobilizarea studențimii în favoarea ridicării satului românesc. Suspendarea legii ca urmare a deciziei regelui Carol al II-lea a fost considerată de Henri H. Stahl un moment de distrugere a sociologiei.[26] Rămâne de notorietate faptul că Legea a produs într-o perioadă relativ scurtă de timp, un exemplu de bună practică, dând posibilitatea celor 3200 de absolvenți de învățământ superior să se pună în valoare în cadrul Căminelor Culturale, care reuneau elita satului. „Unul dintre motivele invocate de persoanele ostile Serviciului Social a plecat chiar de la o intervenţie  nedorită a echipelor studenţești în treburile administraţiei locale. Rapoartele organelor administrative arătau faptul că  oamenii îi priveau cu ochi buni pe gustiști, însă mai arătau şi  un adevăr deranjant pentru politicieni. Intervenţiile studenţilor erau îndrăzneţe, surprindeau activităţi din diverse domenii ale comunității și multe probleme (unele chiar spinoase cum ar fi sărăcia sau starea de sănătate) cu care se confruntau ţăranii. Într-un cuvânt, era descoperit tot adevărul, care, în  multe situaţii, arăta destul de trist”[27]. De pildă, pe baza informațiilor din monografiile sătești elaborate de colective de cercetători sub auspiciile Institutului de Științe Sociale condus de Gusti, Keith Hitchins[28] remarcă faptul că alimentația majorității țaranilor era nepotrivită, lipsea varietatea. Studiile efectuate între 1930-1939 în unele părți ale Moldovei arată că în privința consumului de carne acesta era de doar 4-8 kg anual de persoană. Starea de sănătate devenise un fenomen cronic. În plus, mult așteptata ediție a XIV-a a Congresului Internațional de Sociologie care ar fi trebuit să se desfășoare la București în august-septembrie 1939 s-a amânat pentru 1940 iar ulterior s-a ținut abia la Roma în 1950[29]. La acest eveniment erau așteptați peste 200 de sociologi din 22 țări participante.

Pentru devoalarea unor realități, din punctul de vedere al politicienilor, instituția Serviciului Social trebuia înlăturată. La îndemnul unor politicieni precum Constantin Argetoianu (dar și altor membri ai Guvernului), „Carol al II-lea semnează suspendarea Serviciului Social, suprimând toată munca lui Gusti, în schimbul obținerii unui sprijin din partea politicienilor pentru păstrarea tronului”[30]. La finalul anului 1939 componența elitei politice din jurul lui Carol al II-lea avea să se modifice din nou. Reaparația partidelor politice, căutarea unei colaborări dintre Monarh și liderii politici, precum și amenințările externe au condus la numirea lui Gheorghe Tătărescu în fruntea Guvernului. Iuliu Maniu și Constantin I.C. Brătianu au refuzat să intre în acest guvern, angajându-se să-l sprijine. În aceste condiții, revenirea Gărzii de Fier pe scena politică românească era inevitabilă. Atât gruparea lui Horia Sima, exilată în Germania, cât și cei rămași în țară, majoritatea în lagăre de concentrare, au căzut de acord să conlucreze cu guvernul. Ambele grupări încercau totuși să ajungă la putere, fie prin sprijinul Germaniei, fie prin infiltrarea în structurile politice și preluarea puterii din interior.

În 1940, căderea Franței l-a forțat pe regele Carol al II-lea să se poziționeze mai departe, către dreapta. „A decretat constituirea Partidului Națiunii, un partid unic, „totalitarist”, a cărui sarcină, sub suprema conducere a Regelui, era „să conducă întreaga viață morală și materială a națiunii”[31]. În curând, Carol al II-lea a fost nevoit să accepte un guvern condus de Ion Antonescu, ale cărui ambiții nu au fost detectate de Monarh. Regele voia să utilizeze contactele lui Antonescu cu Germania, pentru a demonstra atașamentul României față de noua Ordine hitleristă din Europa. În schimb, Antonescu și Maniu se înțeleseseră în cadrul unei întâlniri secrete, să colaboreze pentru abdicarea Regelui[32].

În septembrie 1940 Regele Carol al II-lea a abdicat, a fost instaurată dictatura și a fost pecetluită dominația germană asupra vieții politice și economice românești. În această criză politică, Antonescu decide să formeze un guvern alcătuit din fruntași ai Gărzii de Fier la majoritatea ministerelor, ofițeri la Ministerul Apărării Naționale și câțiva specialiști, fără apartenență politică la portofoliile economice[33]. România a fost proclamată stat național-legionar, fiind permisă doar funcționarea unei singure mișcări politice – Garda de Fier. Pe fondul intensificării acțiunilor de război, în România se aflau la mijlocul lunii noiembrie peste 20.000 militari germani, cu scopul declarat de a participa la instruirea și reorganizarea armatei române și nedeclarat, de a proteja câmpurile petrolifere românești de orice atac al unei terțe puteri și de a se pregăti pentru războiul cu Uniunea Sovietică.

Deși își asumase organizarea statului totalitar, Garda de Fier nu a reușit să se ridice la nivelul așteptărilor din partea populației. Promisiunile, efortul propagandistic prin care erau declarate limitări ale proprietarilor de fabrici, creșterile de salarii au fost fără acoperire reală. Dictatura luase drepturile muncitorilor la grevă, dizolvase sindicatele, costul vieții crescuse mai mult decât veniturile.  Mai mult decât atât, Ion Antonescu promulgase în decembrie 1940 un decret prin care se prevedeau pedepse drastice pentru insubordonare și rebeliune, inclusiv pedeapsa cu moartea pentru instigatori și conducători. Discuțiile divergente și atacurile constante între Antonescu și Garda de Fier au condus la o rebeliune legionară. Antonescu avea sprijinul armatei și susținerea Germaniei, fapt pentru care a reușit să obțină controlul absolut al statului și să înlăture toți liderii gardiști. De la începutul anului 1941, odată cu abolirea statului național-legionar, este instaurată o dictatură militară (fără a fi sprijinită de vreun partid politic și fără a avea vreo ideologie). Cei doi termeni care caracterizau progresul societății și existența regimului erau „ordine” și „siguranță”.

Represalii și/sau colaborări?

Cartografiind regimurile politice care s-au succedat în această perioadă și enunțând cele mai notabile mișcări politice, am oferit exemple de elite politice din România anilor 1939-1941 și acțiuni pentru menținerea lor la putere. Contextul este relevant din perspectiva acțiunilor și relaționărilor cu elitele intelectuale. Este de reținut faptul că Antonescu nu s-a bizuit nici pe politicieni, dar nici pe mase. Mare temei nu a pus nici pe intelectualii vremii. Îl interesau însă reacțiile publice privind mersul și stabilitatea societății. Singurele organisme în care avea încredere erau armata și aparatul de siguranță. Pentru progresul statului nu avea nevoie de gruparea strânsă în jurul lui Dimitrie Gusti, așa cum o făcuse Carol al II-lea. Nici pentru atragerea simpatiei populare nu era nevoie de munca de la sate a Serviciului Social.

În plus, unul din motivele decapitării Legii Serviciului Social fusese tocmai speculația cum că în rândul echipelor de tineri studenți își făcuseră loc elemente legionare, străine de scopul Serviciului Social. Reacția lui Dimitrie Gusti a fost aceea de a se apleca asupra componenței celor 31 de echipe care totalizau 3000 de absolvenți și a aplica sancțiuni pentru 28 persoane pentru anumite abateri disciplinare față de Regulamentul Serviciului. Niciuna dintre aceste persoane nu erau solidare cu agitația legionară[34]. Închiderea Serviciului Social a dus la disponibilizarea a 156 de funcționari ai Serviciului Social[35].

Totuși, în ciuda acestor probleme, Școala Gustiană a continuat să-și mențină parcursul constant având ca obiectiv pragmatic continuarea activității cu obiectivitate științifică. Reprezentanții Școlii au recurs la câteva strategii de evitare a angajamentului politic, în măsură să le confere posibilitatea de a continua proiecte, de a scrie, de a publica, de a participa la diverse evenimente. În același timp, poziționarea lor a fost în această perioadă, de colaborare cu elitele politice, pe cât era permis.

Activitatea intelectualilor gustiști în perioada cuprinsă între octombrie 1939-septembrie 1940 se circumscrie dimensiunii de adaptare și supraviețuire la contextul politic intern și internațional. Modalitățile prin care reprezentanții Școlii și-au continuat activitatea au fost de reorganizare a Școlii (care cuprinde și reorganizarea Insitutului de Cercetări Sociale al României în Institutul de Științe Sociale) și continuarea activităților de publicare[36].

După suprimarea Legii Serviciului Social activitatea Școlii capătă o altă dimensiune. Colaborarea și relaționarea cu elitele politice era din ce în ce mai anevoioasă. Mai mult decât atât, nu de puține ori au existat acțiuni represive îndreptate împotriva lor sau activități de muncă forțată impuse de guvernare. În perioada analizată, represaliile veneau mai degrabă dinspre administrația legionară și mai puțin dinspre zona controlată de Antonescu. Atâta timp cât poliția legionară făcea legea, fiind folosită de conducătorii Gărzii împotriva adversarilor regimului, nu are rost să ne întrebăm de ce Dimitrie Gusti a fost cercetat de  poliția legionară (din care făceau parte elementele cele mai puțin dezirabile ale societății, fără vreo pregătire profesională). Cursurile ținute la Universitate i-au fost adesea întrerupte de huligani. (…….). Un moment de „maximă criză” pe care îl rememorează Henri H. Stahl a fost cel în care legionarii, care puseseră mâna pe putere, îi asasinează pe Nicolae Iorga și pe Virgil Madgearu, „Gusti fiind obligat să se ascundă, dormind mereu pe la alte gazde, căutat fiind la domiciliu de poliția legionară”[37].

În ceea ce-l privește pe Stahl, acesta a fost dat afară de la Universitate pentru că nu era bine văzut de legiune și a fost nevoit să dovedească faptul că nu era evreu, ci provenea din rândul nobilimii germane. În acest sens, a purtat corespondență cu persoane din locurile natale ale strămoșilor din Bavaria și Normandia și a solicitat bisericilor catolice din București dovezi despre căsătoria bunicilor, a părinților, despre botez. O altă informație pe care o menționăm în ceea ce-l privește pe Stahl este mobilizarea lui și trimiterea într-un sat de pe malul Dunării, lângă Giurgiu, pentru a participa la construirea unor fortificații. Timp de șase luni, munca i s-a părut „tot atât de zadarnică pe cât de ridicolă”[38]. Contextul acestei acțiuni era dat de pierderile teritoriale suferite de România. Regimul a organizat munci obligatorii pentru cetățeni, inclusiv pentru intelectuali. Programul de stat impus de autoritățile guvernamentale, după pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a unei părți din Transilvania în vara lui 1940 impunea lucrări de fortificare a granițelor și altor puncte strategice. În plus, se poate înțelege că aceste acțiuni veneau și în contextul în care era de așteptat o confruntare militară în Balcani, ca urmare a ocupării Cretei și a unor insule din Marea Egee de către armata britanică și a eșecului invaziei Italiei împotriva Greciei. Obiectivul lui Hitler era protejarea câmpurilor petrolifere românești, pregătirea unui plan de operațiuni în vederea atacului împotriva Greciei, sporirea numărului  de divizii germane din sudul României[39].

În condițiile date, era destul de complicat pentru elitele intelectuale din Școala Gusti să colaboreze cu elitele politice. Totuși trebuie să menționăm intenția reprezentanților Școlii Gusti de a ajuta noua guvernare, la reconstrucția țării, chiar și în condiții de război. Menționăm în acest sens două articole scrise de Octavian Neamțu. Articolele publicate în Timpul, la 19 septembrie 1940 și 20 septembrie 1940 abundă de propuneri și sugestii, foarte bine argumentate. Neamțu nu vedea cu ochi buni venirea Mișcării Legionare la putere și reamintea cititorului munca echipelor de lucru de la sate; „în măsura în care este îngăduită o propunere, reformele structurale care încep vor fi cu atât mai puternic sprijinite cu cât își vor asigura colaborarea țărănimii organizată în alcătuiri sătești care cuprind totalitatea sătenilor și veghează la buna îndeplinire a tuturor nevoilor satului. În cadrul instituțiilor care au lucrat până azi în acest domeniu alcătuirea aceasta sătească a purtat denumirea de Cămin Cultural. (…)”[40].

Articolul publicat în 20 septembrie se referă tot la reconstrucția țării, punctând însă problema funcționarilor proveniți de la autorități, instituții și organisme care vor fi disponibilizați pentru că Statul nu-i mai consideră necesari. Am putea cataloga încercarea lui Octavian Neamțu din cele două articole drept un test pe care îl dă noilor elite politice, o încercare de repoziționare în postura de consultant. Intepretarea pe care o dăm acestei contribuții este aceea că elita intelectuală dorea cel puțin același tratament ca în vremea lui Carol al II-lea, când „sociologii Şcolii de la Bucureşti au jucat un rol important în construirea identităţii electorale şi în comunicarea electorală din anii ’30, cel puţin în alegerile din 1937”[41]. Sociologii care s-au format în Şcoala Sociologică a lui Dimitrie Gusti au fost „primii specialişti în PR-ul politic românesc”, conform lui Antonio Momoc. Ceea ce ce propune Neamțu prin cele două articole induce mesaj și acțiune. În același timp, rememorând anumite perioade sau proiecte, deja Școala Gusti se poziționa ca unic furnizor al expertizei de care orice regim politic ar fi avut nevoie.

Concluzii: strategii de evitare a angajamentului politic

În literatura de specialitate există referiri la poziționările reprezentanților Școlii Gustiene în cadrul elitei politice ca membri ai acesteia. De multe ori, aceste referiri nu sunt în măsură să deslușească neapărat adevărul istoric, ci să ofere argumente pentru anumite acțiuni. Reprezentații Școlii Gustiene au fost în mod cert parte a elitei intelectuale, în sensul exprimat mai sus: experți, consultanți, tehnocrați; unii dintre ei, și parte a elitei politice. Instituțiile create și promovate de Școala Gusti au jucat rol de promotor al politicilor publice ale elitei conducătoare și nu au fost neapărat apanajul politic al unui regim sau altul.

Zoltán Rostás[42] nota faptul că, deși Gusti a afirmat în nenumărate rânduri că nu a fost membru al Partidului Național Țărănesc, el a participat la campania electorală din vara anului 1932, a fost cap de listă pentru Senat la  circumscripţia electorală Ilfov. Nici poziția de Ministru al Ministerului Instrucției, Cultelor și Artelor (cu o agendă încărcată de vizite la unități școlare, participarea la conferințe etc.) și nici poziția de senator (căpătată în urma afiniților sale cu doctrina țărănistă și aprecierii elitei acestui partid) nu au făcut ca munca de cercetare și coordonare să fie abandonată. Dimpotrivă, pe baza monitorizărilor constante, a informărilor primite din partea monografiștilor, a ajutorului acordat acestora, precum și a legilor aprobate și a reformelor promovate au făcut din sociologul Dimitrie Gusti „Profesorul înrâuritorul regelui în materie de cultură în sens larg, iar regele susținător al tuturor proiectelor gustiene”[43]. Cât privește poziția profesorului în cadrul guvernului din 1932-1933, acesta nu a fost promovat doar datorită prestigiului său de specialist, ci și datorită comportamentului politic caracterizat prin loialitate față de PNȚ și voinței de a duce la bun sfârșit programul de guvernare al partidului[44].

Un alt exemplu notabil este cel al lui Mircea Vulcănescu. Acesta a intrat în guvernul militar condus de Ion Antonescu, în ianuarie 1941, pe o poziție de subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor. Poziția de subsecretar de stat îi revenise datorită contribuțiilor sale în domeniul economiei, sociologiei și filosofiei; era un tehnocrat al cărui argument pentru participarea la această guvernare apolitică a fost faptul că „țara era la un pas de prăpastie”[45].

De altfel, într-o corespondența către Ministrul Alexandru Neagu din 1943[46], Vulcănescu nota faptul că a asigurat acestuia toată colaborarea tehnică și cu privire la părerile politice personale ale ministrului, el a fost omul cel mai discret în discuțiile de această natură. Nefiind un om de partid, Vulcănescu înțelegea importanța transmiterii unor mesaje publice de către Ministrul de Finanțe acordând consultanța potrivită și venind cu propuneri pertinente[47]. Faptul că a deținut mai multe poziții de conducere (director general al Vămilor, director al Datoriei Publice în Ministerul de Finanțe, director la Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naționale) nu dovedesc în niciun fel că Mircea Vulcănescu făcea parte din vreo grupare politică sau alta. Toate aceste poziții au fost tehnice, de funcționar în administrație, nu politice.

Se poate afirma că o poziție tehnică a avut și Traian Herseni în cadrul Ministerului Educației Naționale, al Cultelor și Artelor. Acesta a fost numit Secretar General al Ministerului în guvernarea statului național-legionar. Însă, așa cum am precizat, Ministerul Educației revenea legionarilor, toată structura ministerului cuprindea oameni din legiune. Deși este catalogat „legionar notoriu”[48], devine, în timp, un „legionar moderat”[49], grație, probabil și faptului că se recuză din „comisia de revizie”[50], menită a investiga activitatea lui Dimitrie Gusti la catedra de sociologie. Motivația lui Herseni a fost aceea că-i datorează profesorului mare parte din cariera universitară. Același lucru îl face și Iordache Făcăoaru, fost elev al lui Gusti.

Această abordare poate fi dezvoltată cu aceste exemple de reprezentanți ai elitei intelectuale[51] și ar putea include și alte situații într-un studiu mai larg care să trateze relaționările elitei intelectuale cu elita conducătoare. Ne-am putea referi la poziționarea lui Henri H. Stahl ca tehnician al monografiei și ca investigator social, influențat de social-democrație, la Ernest Bernea și Dumitru Amzăr, ca partizani ai Legiunii și așa mai departe. Din motive lesne de înțeles, o astfel de cercetare ar cuprinde un amplu volum de cercetare, dar reprezintă, desigur, o provocare pentru orice cercetător al Școlii Gustiene.

Potrivit modelului expus în primul capitol, de relaționare al intelectualilor cu clasa politică în perioada 1939-1941, pe baza ultimelor informații specificate în acest capitol, concluzionăm cele câteva acțiuni de care au dat dovadă majoritatea intelectualilor lui Gusti pentru a evita un angajament politic: orientarea spre cercetare și neimplicarea în dezbateri ideologice, continuarea activității, chiar și în condițiile obținerii unor rezultate neînsemnate față de perioada precedentă, colaborarea cu administrația de stat, în sensul punerii la dispoziția organelor statale a unei expertize sociologice, menținerea unui discurs tehnocratic, implicarea în funcții publice, nu politice.

Bibliografie 

BOIA, Lucian, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950, Editura Humanitas, București, 2011.

BUTOI, Ionuț, „O corespondență inedită din timpul guvernării antonesciene Mircea Vulcănescu și Alexandru Neagu”, în Sfera Politicii, nr. 3 (175)/2013.

CARPINSCHI, Anton, BOCANCEA, Cristian, Știința Politicului. Tratat, Editura Universității ”Al.I.Cuza”, Iași, 1998.

DANCIU, Gabriela-Cătălina, Strategii de supraviețuire a Școlii Gustiene 1939-1948, Editura Tritonic.

DOBRESCU, Gabriela-Cătălina, „S.Golopenția – Arhipelagul gustian. Contribuții la istoria Școlii Sociologice de la București (Recenzie)”, în Revista română de sociologie, anul XXVII, nr. 5-6, București, 2016.

GOLOPENȚIA, Sanda, Arhipelagul gustian. Contribuții la istoria Școlii Sociologice de la București, Editura Enciclopedică, 2016.

GORUN, Adrian, MATEIU, Dan, GORUN, Horaţiu, Introducere în ştiinţa politică, Cluj-Napoca,   Presa Universitară Clujeană, 2003, p. 349 apud. Adrian Samoilă, „Relaţia între elita politică şi cea intelectuală. Conflict şi/sau colaborare? ”, în Revista Română de Sociologie, anul XIX, nr. 1–2, Bucureşti, 2008.

HITCHINS, Keith, România 1966-1947, București, Editura Humanitas, 2013.

LE BON, Gustave, Psihologia mulțimilor, Editura Antet XX PRESS, 2002.

MOMOC, Antonio, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala Gustiană între Carlism și Legionarism, Editura Curtea Veche, București, 2012.

MOMOC, Antonio, „Tehnici de comunicare şi PR politic în Şcoala lui Dimitrie Gusti. Carol al II-lea,„regele ţăranilor şi al tineretului””, în Sociologie Românească, Nr. 2, 2012.

MANOLACHE, Viorella, „Un fenomen istoric denivelat: elita politică românească” în Transilvania, Nr. 11.

MOSCA, Gaetano, Clasa politică, Roma, Bari, Editura Laterza, 1994.

ORTEGA Y GASSET, José , Revolta maselor, Editura Humanitas, 2002.

PARETO, Vilfredo, Tratat de sociologie generală, Editura Barbera, Firenze, 1916.

PLATON, Republica, Editura Humanitas, 2006.

ROSTÁS, Zoltán, „A fost Dimitrie Gusti (doar) tehnician în Guvernul Țărănist?”, în Ionuț Butoi, Martin Ladislau Salamon (coord.), Marginal și experimental. Cooperativa Gusti: două decenii de cercetare în istoria sociologiei, Editura Eikon, București 2020.

ROSTÁS, Zoltán, Atelierul gustian. O abordare organizațională, Editura Tritonic, 2005.

ROSTÁS, Zoltán, „Criză și/sau tranziție la școala gustiană – 1932-1934. Din perspectiva corespondenței lui Anton Golopenția”, în Sfera Politicii, nr. 3(175)/2013.

STAHL, Henri H., Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice, Editura Minerva, București, 1981.

TUDOR, Marius, GAVRILESCU, Adrian, „Democraţia la pachet: elita politică în România postcomunistă”, Bucureşti, Editura Compania, 2002.

WEBER, Max, Politica, o vocație și o profesie, Editura Anima, 1992.

ZAMFIR, Cătălin, VLĂSCEANU, Lazăr, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993.

***Timpul, nr. 1216, 19 sept., pp.1-3.

*** Timpul, nr. 1217, 20 sept.

[1] Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Știința Politicului. Tratat, Editura Universității ”Al.I.Cuza”, Iași, 1998, p.73.

[2] A se vedea referirile la Traian Herseni din lucrarea Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950, Editura Humanitas, București, 2011, p. 42.

[3] Cf. Max Weber, Politica, o vocație și o profesie, Editura Anima, 1992.

[4] Viorella Manolache, „Un fenomen istoric denivelat: elita politică românească” în Transilvania, Nr. 11, p. 47-52.

[5] Platon, Republica, Editura Humanitas, 2006.

[6] Viorella Manolache, loc.cit.

[7] Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor, Editura Antet XX PRESS, 2002.

[8] Ibidem, pp. 45-50.

[9] Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 337.

[10] José Ortega y Gasset, Revolta maselor, Editura Humanitas, 2002.

[11] Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, op.cit.

[12] Ibidem, p. 211.

[13] Gaetano Mosca, Clasa politică, Roma, Bari, Editura Laterza, 1994.

[14] Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, op.cit., p. 211.

[15] V. Pareto, Tratat de sociologie generală, Editura Barbera, Firenze, 1916.

[16] Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, op.cit., p. 97.

[17] Max Weber, op.cit., p. 13.

[18] Adrian Gorun, Dan Mateiu, Horaţiu Gorun, Introducere în ştiinţa politică, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2003, p. 349 apud. Adrian Samoilă, „Relaţia între elita politică şi cea intelectuală. Conflict şi/sau colaborare? ”, în Revista Română de Sociologie, anul XIX, nr. 1–2, Bucureşti, 2008, p. 163–172.

[19] Marius Tudor, Adrian Gavrilescu, „Democraţia la pachet: elita politică în România postcomunistă”, Bucureşti, Editura Compania, 2002, p. 178, apud. Adrian Samoilă, art.cit..

[20] Sanda Golopenția, Arhipelagul gustian. Contribuții la istoria Școlii Sociologice de la București, Editura Enciclopedică, 2016.

[21] Gabriela-Cătălina Dobrescu, „S.Golopenția – Arhipelagul gustian. Contribuții la istoria Școlii Sociologice de la București (Recenzie)”, în Revista română de sociologie, anul XXVII, nr. 5-6, București, 2016, p. 521.

[22] Sanda Golopenția, op.cit., p. 27.

[23] Notabilă este campania Regelui de a distruge Garda de Fier ca mișcare politică, precum și represiunile regimului asupra Partidului Socialist și organizațiilor muncitorești. A se vedea în acest sens Keith Hitchins, România 1966-1947, Editura Humanitas, 2013, pp. 456-458.

[24] Zoltán Rostás, Atelierul gustian. O abordare organizațională, Editura Tritonic, 2005, p. 60.

[25] Legea Serviciului Social a fost realizată pe baza ideii gustiste de organizare a studențimii pentru ridicarea satului și izvora din experiența campaniilor monografice din perioada 1925-1931 și a organizării și instruirii echipelor studențești de muncă culturală din perioada 1935-1938. Pe baza acestei legi, în toamna anului 1938 s-a înființat Serviciul Social al Institutului de Cercetări Sociale al României. Această construcție s-a năruit un an mai târziu, odată cu suspendarea legii de către Carol al II-lea, în condițiile mobilizării de război. Legea prevedea ca un tânăr care termină o facultate sau o școală superioară să fie obligat a presta muncă de educație, culturală la țară într-o perioadă cuprinsă între 3 și 6 luni. Doar pe baza acestei experiențe i se elibera diploma de licență. Promulgarea legii a avut loc la 13 octombrie 1938, în urma unei ședințe unde au participat toți miniștrii. Cele 25 de articole ale Legii nu ridicaseră niciun fel de problemă în rândul demnitarilor printre care se aflau inclusiv Petre Andrei și Mihail Ralea, foști elevi ai marelui sociolog.

[26] Gabriela-Cătălina Danciu, Strategii de supraviețuire a Școlii Gustiene 1939-1948, Editura Tritonic, p. 46.

[27] Ibidem, p. 48.

[28] Keith Hitchins, România 1966-1947, Editura Humanitas, 2013.

[29] Din cauza regimului comunist, România nu a participat la ediția Congresului Internațional de Sociologie de la Roma din 1950, ediție care ar fi trebuit să se desfășoare la București în 1939.

[30]Gabriela-Cătălina Danciu, op.cit. p. 49.

[31] K. Heitchins, op.cit., p. 460.

[32] Ibidem, p.523.

[33] Președinția Consiliului de Miniștri și Ministerul Apărării Naționale erau deținute de Antonescu, Horia Sima era vicepreședinte al Consiliului, gardiștii mai dețineau 5 ministere, printre care Afaceri Interne, Afaceri Străine, Educație și Culte; serviciul de presă și propagandă era deținut tot de gardiști; majoritatea prefecturilor și a directorilor din ministere reveneau tot gardiștilor.

[34] Gabriela-Cătălina Danciu, op.cit., p. 52.

[35] Ibidem, p. 53.

[36] A se vedea în acest sens lucrarea Gabriela-Cătălina Danciu, Strategii de supraviețuire a Școlii Gustiene 1939-1948.

[37] Henri H. Stahl, Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice, Editura Minerva, București, 1981, p. 400.

[38] Ibidem, p. 399.

[39] K. Heitchins, op.cit., pp. 529-530.

[40] ***Timpul, nr. 1216, 19 sept., pp.1-3.

[41] Antonio Momoc, „Tehnici de comunicare şi PR politic în Şcoala lui Dimitrie Gusti. Carol al II-lea,„regele ţăranilor şi al tineretului””, în Sociologie Românească, Nr. 2, 2012, p. 85.

[42] Zoltán Rostás, „Criză și/sau tranziție la școala gustiană – 1932-1934. Din perspectiva corespondenței lui Anton Golopenția”, în Sfera Politicii, nr. 3(175)/2013.

[43] Ibidem, p. 7.

[44] A se vedea în acest sens și studiul Zoltán Rostás, „A fost Dimitrie Gusti (doar) tehnician în Guvernul Țărănist?”, în Ionuț Butoi, Martin Ladislau Salamon (coord.), Marginal și experimental. Cooperativa Gusti: două decenii de cercetare în istoria sociologiei, Editura Eikon, București 2020, pp. 9-25

[45] Ionuț Butoi, „O corespondență inedită din timpul guvernării antonesciene Mircea Vulcănescu și Alexandru Neagu”, în Sfera Politicii, nr. 3 (175)/2013, p. 133.

[46] Ibidem, p. 136.

[47] Este vorba despre un discurs pe care Ministrul Finanțelor Al. Neagu ar fi trebuit să-l transmită la Chișinău. Propunerile lui Vulcănescu și poziționarea indusă de acesta pentru ministru se regăsesc în Ionuț Butoi, „O corespondență inedită din timpul guvernării antonesciene Mircea Vulcănescu și Alexandru Neagu”, în Sfera Politicii, nr. 3 (175)/2013, pp. 125-127.

[48] Lucian Boia, op.cit., p. 104.

[49] Ibidem, p. 203.

[50] „Comisia de revizie” constituită la nivelul Ministerului Educației Naționale era menită a investiga activitatea fiecărui cadru universitar și a propune decizii precum: menținere pe post, pensionare, trecerea în învățământul secundar sau în altă instituție de stat, destituirea din funcție.

[51] A se vedea în acest sens lucrarea Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala Gustiană între Carlism și Legionarism, Editura Curtea Veche, București, 2012.