Volum IV, Nr. 3 (13), Serie nouă, iunie-august 2016
Vizualizari articol [post_view]
Ioana Cristea Dragulin, Crearea statului Italian în viziunea lui Antonio Gramsci
(Ioana Cristea Dragulin, Antonio Gramsci’s Vision on the Creation of the Modern Italian State)
Florin GRECU
Ioana Cristea Drăgulin, Crearea statului Italian în viziunea lui Antonio Gramsci, Adenium, Iaşi, 2016.
În anul 2015 Ioana Cristea Drăgulin şi-a susţinut public teza de doctorat, devenind doctor în ştiinţe politice, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, titlul tezei sale de doctorat fiind Il Risorgimento în viziunea lui Antonio Gramsci. Un an mai târziu, doamna Drăgulin a publicat o parte din teza de doctorat cu titlul, Crearea statului italian în viziunea lui Antonio Gramsci, la Editura Adenium din Iaşi. La lansarea cărţii, în vara acestui an, în cadrul Târgului de carte Bookfest, au participat profesorii Daniel Şandru, Sabin Drǎgulin, precum şi specialistul italian în teoria gramsciană, profesorul Angelo Chielli. Volumul doamnei Drăgulin este structurat pe trei capitole, examinând critic ideile autorului sard cu privire la unificarea statului italian. În Quaderni del Carcere (Caietele din închisoare), Gramsci a analizat problemele societăţii meridionale cu care s-a confruntat întreaga perioadă risorgimentală. Reflecţiile teoreticianului au influenţat gândirea de stânga, după publicarea operei sale, după cel de-al doilea război mondial.
Ioana Cristea Drăgulin, specialistă în opera gramsciană, cercetează demersul teoreticianului şi militantului Antonio Gramsci (a fost primul secretar general al Partidului Comunist din Italia) cu instrumentele ştiinţei politice, folosind un aparat critic şi conceptual modern. Autorul sard analizează perioada risorgimentală şi identifică mecanismele care au stat la baza fondării statului şi naţiunii italiene. Considerat a fi de specialiști cel mai important teoretician al stângii italiene, Gramsci critică modul în care s-a realizat unificarea teritoriilor italiene. Autorul sard investighează etapele procesului de unificare numit Risorgimento şi introduce conceptul de bloc istorico-cultural pentru a explica modalitatea prin care s-a realizarat unitatea naţională. Așa cum s-a arătat și pe parcursul lucrării acest bloc a fost alcătuit din aristocraţia meridională şi burghezia industrială piemonteză, fapt care a dus la excluderea ţăranilor din procesul de unificare al Italiei. De aceea, procesul de unificare nu a fost un proces organic, așa cum ar fi trebuit să fie în concepția lui Gramsci, ci a fost creația geniului contelui de Cavour care, prin opera sa ministerială, a creat statul italian.
Chestiunea meridională pune în lumină actualitatea societăţii italiene, şi anume, raportul nord-sud. Autorul sard arată faptul că, după unificare, nordul și-a continuat procesul de industrializare, iar burghezia capitalistă şi-a consolidat hegemonia, iar sudul a fost obligat să cunoască o stare de subdezvoltare, apariţia statului naţional defavorizând spaţiul meridional. De aceea Antonio Gramsci concluzionează că Risorgimento-ul a eşuat, în acest fel, sudul a rămas la stadiul de regiune agrară şi sursă de materii prime pentru industria din nord. Alianţa dintre moderaţii din nord şi latifundiarii din sud a condus la eliminarea elitelor feudale din Regatul celor două Sicilii. Astfel, s-a realizat şi continuat hegemonia nordului asupra sudului. Cauzele apariţiei fascismului în Italia, în viziunea lui Gramsci, se datorează eșecului proiectului de unificare teritorială, în contextul în care modelul liberal piemontez s-a impus cu forţa, prin măsuri administrative. Modalitatea menținerii acestei hegemonii în plan politic a fost impunerea transformismului datorită imobilismului elitelor politice moderate care aveau mentalităţi conservatoare preferând să modernizeze statul prin intermediul unei revoluții pasive sau revoluții fără revoluție.
Istoriografia meridională a criticat rezultatele procesului de unificare, însă Antonio Gramsci a fost cel care a surprins faptul că forţele din interiorul Partidului Acţiunii nu au ştiut şi nu au vrut să devină revoluţionare eșuând astfel să devină hegemone. Și asta deoarece forțele modernizatoare au refuzat să se alieze cu masele rurale din spaţiul meridional prin refuzul promovării reformei agrare. Eșecul, în opinia lui Gramsci se datorează faptului că intelectualii au preferat să devină agenți de influență de moderaților. Pentru a răspunde acestei provocări autorul sard propune crearea unui nou tip de intelectuali cu orientări de stânga, așa numiții intelectuali organici, scopul fiind acela de a integra masele în cadrul mișcării comuniste.
A doua parte a volumului Crearea statului italian în viziunea lui Antonio Gramsci al Ioanei Cristea Drăgulin, analizează categoriile fundamentale pe care autorul le folosește în cadrul Caietelor din închisoare cu privire la crearea statului italian.
După Primul Război Mondial, socialiştii şi comuniştii şi-au intensificat critica la adresa regimului burghez piemontez, iar Gramsci susţinea că democraţia reprezentativă şi-a încheiat misiunea, deoarece puterea politică era deţinută de o clasă politică declasată şi îmbătrânită, care nu dorea să accepte noile realități reprezentate prin apariția unei noi clase; proletariatul, fapt care a determinat dezechilibrul instituţional la nivel statal. Lipsa votului universal, contradicţiile culturale, politice şi economice puteau fi rezolvate prin intermediul statului socialist întruchipat de democraţia populară. Autorul devine critic din interiorul socialiştilor, amendaţi pentru pasivitatea cu privire la ordinea capitalistă şi pentru acceptarea economiei burgheze, crezând în democraţia reprezentativă şi regimul parlamentar, devenind astfel parte a sistemului politic italian, atitudine care a avut ca efect blocarea acţiunii de tip revoluţionar.
Gramsci întrevede hegemonia proletariatului prin impunerea conducerii revoluţionare de către clasa muncitoare, prin intermediul alianţelor dintre muncitorii din nord și țăranii din sud împotriva capitalismului şi a statului burghez. După Gramsci, impunerea hegemoniei politice a proletariatului în vederea preluări puterii devine condiţia esenţială. Influenţele leninismului asupra gândirii lui Gramsci sunt surprinse de Ioana Cristea Drăgulin prin analize atent elaborate atunci când este prezentat conceptul de dictatură a proletariatului. Astfel, conflictul dintre clase conduce la hegemonia politică prin care grupurile sunt reduse la tăcere prin intermediul forţei sau al revoluţiei active, pe modelul iacobinismului.
Așa cum am arătat mai sus, Gramsci analizează termenul de intelectual pornind de la realitatea că, în perioada risorgimentală, intelectualul s-a aliat din punct de vedere economic cu moderaţii, devenind un agent al hegemoniei acestora, în loc să devină promotorul ideii de revoluţie. Gramsci introduce conceptul de intelectual organic ca alternativă la intelectualul de tip burghez. Teoreticianul sard îi critică intelectualii italiani pentru că au eșuat în încercarea de a se transforma într-un grup hegemon, iar acesta se datorează faptului că nu au avut legături strânse cu masele. Transformismul este criticat de Gramsci deoarece este sistemul de putere specific spațiului politic italian de până la izbucnirea razboiului. Autorul sard consideră că acesta nu a oferit o alternativă politică, deoarece puterea s-a concentrat în mâinile grupurilor politice. Acestea au dezvoltat reţele clientelare în vederea menţinerii guvernelor burgheze la putere. Instituţiile statului au devenit supape ale consesului politic şi electoral, prin care guvernul controla forţele politice de opoziție. Subordonarea aparatului administrativ al statului a caracterizat transformismul, devenind vârful de lance al sistemului politic italian. Pentru Gramsci, transformismul este sinonim corupţiei parlamentare, oferind ca exemplu guvernarea Giolitti, care a falimentat politic statul prin fabricarea reţelelor politice clientelare meridionale. Transformismul a dus la divizarea stângii, care a refuzat „regulile”, însă guvernarea Depretis a atras grupurile socialiste, iar efectul a constat în lipsa de alternativă datorată impunerii sistemului politic piemontez. Gramsci critică statul italian pentru introducerea demagogiei în discursul politic, considerând că modernizarea instituţiilor a lipsit până la izbucnirea Primului Război Mondial.
Ioana Cristea Drăgulin analizează critic termenii gramscieni ai revoluţiei pasive sau ai revoluţiei fără revoluţie ca parte a fenomenului risorgimental. Astfel, Gramsci pune în lumină faptul că idealurile revoluţiei napolitane nu au apărut ca urmare a voinţei populaţiei meridionale, ci drept rezultat cultural extern, deoarece au lipsit masele care să asigure victoria revoluţiei, neputându-se realiza masa critică. Elitele naţionale nu au inclus masele meridionale în procesul risorgimental, scopul fiind reprezentat de menţinerea dominaţiei şi, în acest fel, o revoluţie de tip iacobin nu a fost posibilă în Italia. Fiind respinsă de moderaţi şi liberali, văzută ca o revoluţie fără revoluţie, transformarea elitelor în caste, conform lui Gramsci, s-a conturat pe parcursul procesului de modernizare, când transformismul a fabricat reţeaua clientelară şi astfel unificarea italiană nu s-a produs pe cale revoluţionară, considerentele fiind de ordin mercantil şi industrial. Gramsci atacă ordinea liberală burgheză argumentând că elita republicană şi moderată nu a dorit o revoluţie de tip iacobin activă, ci a preferat revoluţia pasivă, aplicând reforme lente. Moderaţii i-au exclus pe catolici, iar radicalii pe meridionali, în prima fază, pentru ca ulterior, intrarea catolicilor în politică să conducă la întărirea regimului liberal. Hegemonia burgheză liberală a impus revoluţia pasivă ca formă a transformismului, efectul fiind acela de înlăturare a reprezentanţilor maselor culturale.
Apariția fascismului este văzut de Gramsci ca fiind rezultatul falimentului ordinii parlamentare burgheze. Presiunea maselor proletare şi sărăcirea micii burghezii a permis ascensiunea fascismului, cauza fiind reprezentată de sistemul clientelar şi de transformismul elitelor care au impus guvernarea Giolitti. Astfel, fascismul a apărut ca rezultat al reacţiei foarte slabe a statului, expresie a regimului capitalisto-burghez. Transformismul şi clientelismul au paralizat instituţiile statului şi au refuzat să respingă acţiunile fasciştilor. Odată cu falimentul instituțiilor statului liberal, fasciştii au cucerit puterea politică cu ajutorul soldaţilor întorşi de pe front, care dispuneau de putere şi legitimitate. Astfel, fascismul a reprezentat forma de exprimare a dominaţiei burgheze. Ceea ce nu a reuşit stânga a realizat fascismul şi anume să angreneze masele în vederea cuceririi puterii politice, dar fără revoluţie activă, prin revoluţie pasivă. Gramsci consideră că fasciştii au oprit disoluţia statului liberal, deoarece au atacat transformismul în numele recrutării elitelor, adică au oferit burgheziei ascensiunea la poziţiile din stat, eliminând astfel sistemul clientelar. Autorul sard consideră că fascismul nu a declanşat o revoluţie de tip iacobin, cu toate că fasciştii promovau preluarea puterii politice pe cale violentă, inamicul fiind burghezul şi sistemul reprezentativ al partidelor politice, cu scopul înlăturării regimului democratic, deoarece, în realitate, clasa mijlocie a fost cea care a sprijinit avântul acestora. Nerezolvarea chestiunii meridionale reprezintă păcatul originar al Risorgimento-ului, acesta fiind descris ca o revoluţie pasivă, la fel cum a fost şi fascismul pe care Gramsci îl vedea ca pe o restauraţie şi ca pe o dominaţie a burgheziei aflate în criză.
Risorgimento a creat condiţiile cuceririi puterii politice de către fascişti, prin faptul că a înlăturat masele. Prin triada hegemonie–transformism–revoluţie pasivă, Gramsci şi-a construit critica la adresa fenomenului risorgimental. Astfel, procesul revoluţionar nu se poate realiza fără participarea mulţimilor, iar succesul fascismului, imediat după Marele Război, se datorează clientelismului, transformismului şi alianţei elitelor politice dintre nordul burghez şi prosper cu sudul agrar şi pauper.