John Gray „împotriva curentului”

John Gray „împotriva curentului”

(John Gray “against the tide”)

Adrian-Paul ILIESCU

John Gray este una dintre cele mai remarcabile personalități ale filosofiei politice și sociale contemporane. Din nefericire, deși a conferențiat în România, unde i-au fost traduse deja două cărți, el este încă prea puțin cunoscut la noi (așa cum observa, cu regret, într-un articol și Virgil Nemoianu): conform obiceiului național (de cultivare asiduă a mediocrității), scena intelectuală este monopolizată cel mai des de o suită de figuri cu renume predominant local (chiar dacă nu trăiesc neapărat în România), și de semnificație mai curând secundară. Or, opera lui John Gray merită să fie cunoscută nu numai datorită notorietății și influenței sale, ci în primul rând datorită valorii sale intrinseci și a particularităților sale excepționale. Gray, o figură singulară, nonconformistă, face parte, ca autor, dintr-o tradiție intelectuală dezvoltată mai ales în Marea Britanie: tradiția gânditorilor originali, preponderent critici la adresa principiilor curente de cele mai diverse orientări, care nu pot fi încadrați în niciun curent sau grup doctrinar de idei. Atmosfera lumii academice britanice pare cu deosebire favorabilă acestor creatori solitari, angajați în demolarea necruțătoare a presupozițiilor curente, automatismelor de gândire și banalităților pe care se bazează majoritatea intelectualilor – gânditorilor inclasificabili, așa cum a fost Wittgenstein în filozofie sau Isaiah Berlin și Michael Oakeshott în filozofia politică. John Gray, care analizează cu aceeași severitate principiile sacrosancte atât ale social-democrației, cât și ale liberalismului doctrinar sau conservatorismului, atât ale fanaticilor globalizării cât și ale entuziaștilor naționalismului, poate fi asociat acestei tradiții. El este, ca și Berlin (autorul cărții Against the Current), un autor ce se împotrivește curentului dominant al gândirii la modă. Adversitățile și  nervozitatea pe care le stârnesc luările sale de poziție teoretice sunt cea mai bună dovadă a inciziilor profunde operate de spiritul critic și de luciditatea articulată conceptual a lui Gray în crusta convingerilor comode și banale pe care majoritatea autorilor preferă să le cultive și să le protejeze ca pe niște adevăruri intangibile. Aceste „incizii” se realizează cu instrumente complexe: pe de o parte, autorul britanic mobilizează faptele economice și sociologice incontestabile (rezumate în statistici și documentare) împotriva iluziilor celor mai naive (privind „Progresul” implacabil al lumii contemporane, Binele absolut al unor aranjamente economice sau sociale etc.), împotriva formulelor „ideale” prefabricate sau a soluțiilor „magice” universale la care fac apel liderii de opinie ai generațiilor actuale; pe de altă parte, Gray operează cu datele istoriei ideilor (apte să pună într-o lumină mai amplă prejudecățile și fixațiile efemere ale momentului prezent, să dezvăluie caracterul lor atavic) și cu instrumentele conceptuale ale analizei critice a presupozițiilor fondatoare. În plus, o trăsătură distinctivă a abordării sale este amplitudinea: Gray refuză să se cantoneze în perspectivele înguste (pur economice, sau strict filozofic-argumentative, sau ideologic-umanitariste) și în cadrele doctrinare (liberale, libertariene, ale „Noii Drepte” etc.) în care se complac majoritatea participanților la dezbaterea politică de azi. Ceea ce rezultă din această abordare nonconformistă nu sunt soluții finale la problemele preocupante ale prezentului, ci doar aprecieri lucide la adresa interpretărilor și a soluțiilor propuse; este vorba, așadar, de contribuții critice, care, nu rareori, lasă cititorul (dornic de răspunsuri „salvatoare” la frământările sale) nemulțumit. Dar dacă gândirea critică, realistă, și luciditatea mai contează pentru omul contemporan, atunci valoarea contribuțiilor lui John Gray devine mai presus de orice discuție. Ele reprezintă, în cele din urmă, un apel în favoarea revenirii la realitate, cu atât mai necesar cu cât pseudo-specialiștii (în politologie sau economie) și pseudo-activiștii (pentru drepturile omului, sau pentru libertate, sau pentru soluții magice) lucrează permanent la impunerea unui tablou profund mistificator al lumii de azi: tabloul „sfârșitului istoriei”, al strategiilor economice și politice universal aplicabile și salvatoare, deci indiscutabile, al existenței unor răspunsuri definitive, ne varietur, la marile probleme sociale actuale, al dispariției oricăror mari dileme politice, sociale și existențiale ale omului modern. Cu alte cuvinte, dacă majoritatea intelectualilor preferă să rămână  „soldați credincioși” ai unei cauze, promotori ai unei ideologii canonice (de dreapta sau de stânga), prizonieri ai unei doctrine universaliste și ai unei paradigme ce dictează dinainte răspunsuri standard la orice întrebări, contribuțiile de felul celor aduse de John Gray vin să contracareze această stare de spirit: ele reamintesc că „jocul” social modern nu este definitiv jucat, că întrebările majore nu au încă răspunsuri satisfăcatoare, ca există încă dileme dureroase iar evoluția civilizației nu este deja predeterminată; în plus, asemenea contribuții indică faptul că este încă nevoie de nuanțări, de relativizări și de delimitări critice față de tăvălugul ideilor comune, nediscriminative, care ne domină. (…)        
         Pentru a-1 introduce pe cititorul român în problematica dezbătută în cărțile lui John Gray, extrem de utilă este sinteza tematică pe care însuși autorul britanic a schițat-o în Postscriptum-ul adăugat în cea de-a doua ediție a lucrării False Dawn (volum de mare succes, care a cunoscut două ediții în același an și a fost tradus imediat în opt-nouă limbi de circulație).
       Primul argument central din scrierile recente ale lui Gray este următorul: „Piața liberă nu este – așa cum presupune filozofia politică de azi – o stare de lucruri naturale ce apare atunci când se înlătură orice interferență politică în schimbul de piață. În orice perspectivă istorică amplă și cuprinzătoare piața liberă este o deviere rarisimă și de scurtă durată. Norma o reprezintă piețele reglementate, ce apar spontan în orice societate. Piața liberă este o construcție a puterii de stat. Ideea că piața liberă și guvernarea minimală merg laolaltă, parte din doctrina curentă a Noii Drepte, este o inversare a adevărului. Cum tendința naturală a societății este de a-și subordona piețele, piețele libere pot fi create doar prin forța unui stat centralizat. Piețele libere sunt deci creații ale unor guvernări puternice, și nu pot exista fără ele”. (False Dawn, The New Press, 1998, p. 211).
Aceste obsevații nu înseamnă pur și simplu că Gray este un adversar al pieței libere și nici pe departe că el ar fi un nostalgic al intervenționismului economic arbitrar. Ele reprezintă doar o atenționare necesară într-un moment în care fanaticii pieței libere insistă să o prezinte pe aceasta ca pe unica realitate economică firească (către care duce în mod inevitabil valul istoriei). Gray admite existența multiplelor avantaje pe care piața liberă le are asupra economiei planificate de tip socialist precum și asupra formelor mai blânde de intervenționism economic guvernamental. Ceea ce respinge el este însă iluzia că piața liberă este o realitate naturală, a cărei existență nu necesită intervenție politică nici interese politice determinate, o realitate implacabilă spre care se îndreaptă fatidic orice economie „normală”. Există multiple dovezi că aceasta este o iluzie: încă din secolul XIX, piața liberă (engleză) a presupus de fapt o întărire a „mașinăriei guvernamentale”, nu o reducere a intervenției statului (idem, p. 26); liberalizarea piețelor contemporane conduce la multiplicarea reglementărilor și impozitelor fixate de autoritatea centrală, nu la diminuarea lor (idem, p. 25) etc.
Al doilea argument central dezvoltat de Gray este că „democrația și piața liberă se află mai curând în competiție, decât într-un parteneriat” (idem, p. 213). Motivul este simplu: piața liberă amplifică insecuritatea economică a oamenilor, neglijează nevoia lor de siguranță economică și stabilitate, determinând opțiunea unor grupuri numeroase (majoritare) împotriva ei și în favoarea piețelor reglementate sau a economiilor controlate. Cu alte cuvinte, dorința de securitate economică și prosperitate a „majorității tăcute” va conduce inevitabil pe termen lung (dacă mecanismul democratic de decizie politică este respectat, voința majorității fiind ascultată) la restrângerea libertății pieței și la o guvernare intervenționistă ce vizează satisfacerea unor interese sociale. Gray nu este singurul analist care subliniază aceste fenomene grave; ca să menționăm un singur exemplu, și lordul Ralph Dahrendorf semnala, într-o analiză sociologică exactă, dificultățile insurmontabile de agregare a competitivității economice (pe piața liberă) cu pacea socială și democrația.
După aceste argumente care merg împotriva liberalismului ortodox la modă și a Noii Drepte, un al treilea argument al lui Gray vine să demoleze și iluziile stângii: „socialismul, ca sistem economic, s-a prăbușit în mod iremediabil. Atât în plan economic, cât și în plan uman, moștenirea planificării centralizate socialiste a fost ruinătoare. (… ) Orice altceva ar putea aduce secolul XXI, prăbușirea socialismului apare ca ireversibilă. În viitorul previzibil, nu vor exista două sisteme economice în lume, ci doar varietăți de capitalism” (idem, p. 214).
Este important de semnalat că Gray nu respinge numai iluziile socialismului totalitar din fostele state comuniste, ci și pe cele ale social-democrației occidentale, legate de statul bunăstării generale. Idealul social-democrat de împletire a creșterii economice și a amplificării performanțelor cu deplina ocupare a forței de muncă (cu eradicarea șomajului) îi apare autorului britanic drept definitiv compromis, drept desuet. Revenirea la statul Bunăstării generale din anii ’60 sau ʼ70 este o iluzie. Ca atare, dacă Gray poate fi considerat un adversar al Noii Drepte și, în general, al Dreptei doctrinare, fundamentaliste, el nu poate fi în niciun caz prezentat ca un apărător al Stângii. Adversar al maximalismului liberal, el nu devine câtuși de puțin un aliat al social-democrației.
Cel de-al patrulea argument al lui Gray, poate cel mai specific gândirii sale, este că „deși implozia socialismului marxist a fost salutată în multe state occidentale, mai ales în SUA, ca un triumf al capitalismului pieței libere, această implozie nu a fost urmată în cele mai multe state foste comuniste de adoptarea niciunui model economic occidental. Atât în Rusia, cât și în China, dispariția comunismului a condus la renașterea unor tipuri indigene de capitalism, deformate, în ambele cazuri, de moștenirea comunistă” (idem, p. 214).
Gray face repetate eforturi pentru a combate iluzia naivă a posibilității de a exporta, ca atare, capitalismul occidental în alte lumi socio-culturale. Existența unei imense proprietăți publice aflate la dispoziția tuturor celor influenți și dornici de a sustrage din ea, tradiția crimei organizate și a corupției generalizate, slăbiciunea patologică a instituțiilor statului de drept, incapacitatea opiniei publice și a societății civile de a influența procesele sociale în curs etc. sunt particularități ale statelor comuniste care au împiedicat replicarea unui capitalism liberal de tip anglo-american în țări ca Rusia, România sau China. Asemenea particularități nu au existat niciodată în lumea occidentală; din acest punct de vedere, disparitățile dintre aceasta și lumea post-comunistă sunt atât de mari, încât, crede Gray, a fost o nebunie să se presupună că un liberalism economic tip Adam Smith (adică un liberalism al „mâinii invizibile”, în care urmărirea de către fiecare individ a Binelui personal conduce automat la un Bine general) poate fi transplantat în Rusia sau China.
John Gray își susține argumentul cu teza sa privind condiționarea culturală a pieței economice. O economie, reamintește el, nu funcționează într-un vid social; piețele nu sunt autonome („markets are not free-standing” – Two Faces of Liberalism, p. l8); acțiunile economice depind în mod esențial de o matrice culturală, socială și comportamentală, de obiceiuri, tradiții, mentalități locale, de reacții individuale ce diferă adesea mult de la țară la țară. Drept urmare, capitalismul japonez diferă profund de cel american (bunăoară, piața japoneză se bazează pe o rețea de relații de încredere, mai curând decât pe o cultură a contractului, ca cea anglo-saxonă – False Dawn, op. cit., p. 169; în plus, societatea japoneză este etatistă, nu de tip laissez faire, dezvoltarea economică japoneză a fost dirijată, nu spontană și așa mai departe); capitalismele asiatice diferă sensibil între ele – idem, p. 191, și chiar cele occidentale nu sunt deloc identice. În plus, chiar companiile multinaționale (prezentate de liberalii doctrinari drept vehicule ale universalizării capitalismului anglo-saxon) păstrează în activitatea și stilul lor „rădăcini” locale (idem, p. 69), ceea ce întărește ideea că și în viitor formele de capitalism vor fi destul de diverse. Mulți entuziaști ai modelului pieței libere vor recunoaște, desigur, diferențierile socio-culturale evocate de Gray, atribuindu-le însă numai distanțării națiunilor respective de modernitate și de nivelul matur al instituțiilor economico-politice moderne; cu alte cuvinte, aceste diferențieri vor fi prezentate de ortodoxia liberală ca accidente istorice locale, deci „abateri” sau „devieri” de la modelul optim occidental. Prezentând lucrurile în acest mod, adepții acestei ortodoxii nu fac decât să trădeze încrederea providențialistă pe care o au în existența unor modele canonice universale menite să se instaleze definitiv pretutindeni (chiar dacă, uneori, ele se implementează cu întârziere) pentru a aduce ele „sfârșitul istoriei”. Convingerea că „adevărul ultim” (de tip liberal) nu poate să nu biruie în cele din urmă peste tot în lume este marca acelui tip de crez cvasi-religios numit de Gray „fundamentalismul pieței libere”. Argumentele aduse împotriva acestui crez canonic nu sunt, în fond, absolut inedite; se știe, cel puțin de la Max Weber, cât de importantă este matricea culturală subiacentă dezvoltării capitalismului. Aparența „revoluționară” a tezelor lui Gray vine din faptul că dezbaterea economico-politică de azi, alimentată de susținătorii necondiționați ai liberalizării și globalizării, a ajuns să ignore cu nonșalanță orice aspecte culturale și comportamentale, și chiar numeroase aspecte sociale semnificative, concentrându-se unilateral asupra rețetelor economice la modă proclamate drept „salvatoare” și indiscutabile.
Un al cincilea argument dezvoltat de Gray este că „deși susțin sisteme economice diferite, Marxism-Leninismul și raționalismul economic al pieței libere au multe în comun. Atât Marxism-Leninismul cât și raționalismul economic al pieței libere adoptă o atitudine prometeică față de natură și au prea puțină simpatie pentru victimele progresului economic. Ambele sunt variante ale proiectului Iluminismului de a înlocui diversitatea istorică a culturilor umane cu o singură civilizație universală. Piața liberă globală este acest proiect iluminist în cea mai recentă  – poate ultimă – formă a sa. ( … ) Gânditorii convenționali își imaginează că globalizarea tinde să creeze o civilizație universală, prin extinderea la nivel mondial a practicilor și valorilor occidentale – mai ales a celor anglo-saxone. De fapt, dezvoltarea economiei mondiale s-a făcut mai ales în direcția opusă. Globalizarea de azi diferă de economia deschisă creată sub auspiciile europene imperiale din cele patru sau cinci decade dinaintea Primului Război Mondial. Pe piața globală nicio putere occidentală nu are supremația pe care o aveau Marea Britanie și alte puteri europene la acea vreme. Într-adevăr, pe termen lung, banalizarea tehnologiilor lucrează în toată lumea spre erodarea puterii și valorilor occidentale. Răspândirea tehnologiilor armelor nucleare inclusiv la regimuri anti-occidentale este doar un simptom al unei tendințe mai generale” (idem, p. 215).
Ideea susținută de Gray (în treacăt, din păcate) aici, deși necesită încă o vastă documentare, nu este, prima facie, implauzibilă. Tehnologiile secolului XIX, bazate pe un grad redus de automatizare și dependente de abilități individuale, erau strâns legate de anumite modele de conduită și de valori dominante în statele occidentale de proveniență. Tehnologiile moderne, înalt automatizate și foarte puțin dependente de competența imediată a utilizatorului, nu mai implică direct existența unei anumite culturi subiacente: ele pot fi importate și folosite cu succes fără un import similar, la scară mare, de cultură sau civilizație, de practici sociale sau valori. Pe scurt, era dificil să implantezi tehnologia motorului cu aburi în lumea asiatică fără a importa și practici sau valori occidentale; pare însă mult mai ușor să imporți tehnologiile moderne, complet automatizate, fără a prelua și cultura sau civilizația occidentală. Dacă irakienii sau iranienii pot produce, iar talibanii pot utiliza, armament ultrasofisticat (nuclear?), aceasta poate să indice că s-a rupt legatura dintre importul de tehnologie și cel de valori.
Atitudinea critică adoptată de Gray împotriva înțelepciunii convenționale (inspirate de un anumit 1iberalism radical sau de cunoscutul Washington Consensus, „consensul de la Washington”) poate da cititorului superficial impresia că autorul britanic este un ostil liberalismului și, eventual, civilizației americane. Este însă vorba de o impresie profund greșită. Gray nu este adversar al liberalismului în general, ci doar un critic al direcției liberale caracterizate de el drept „proiectul liberal al unui regim universal” sau „căutarea unei forme de viață ideale” (Two Faces of Liberalism, p. 2). În varianta sa contemporană cea mai influentă, este vorba de o tendință doctrinară ce prezintă piața liberă ca pe un panaceu economico-social, mai presus de orice critică, și care ignoră programatic efectele sociale complexe, parțial indezirabile, ale liberalizării și globalizării economice. John Gray evocă datele statistice ce sugerează consecințele negative ale acestor procese asupra familiei, aflate într-un accentuat proces de destrămare (False Dawn, pp. 29, 73), asupra instituțiilor statale, marginalizate programatic în mod artificial, deși de fapt ele joacă un rol esențial în liberalizare și globalizare (idem, p. 69), asupra controlului comportărilor deviante (care revine exclusiv aparatului statal represiv), asupra amplificării categoriei declasaților (the underclass) – idem, p. 31, a creșterii sărăciei relative și a insecurității economice (idem, p. 71) etc. Constatările respective nu implică însă speranța nostalgică a unei posibile reveniri la situația economico-socială anterioară. Gray este pe deplin conștient de ireversibilitatea schimbărilor la care asistăm, dar el refuză să le idealizeze (adică să ignore serioasele probleme create de ele); efortul său este de a le înțelege și interpreta corect, în toată complexitatea lor, nu de a le denunța. Departe de a constitui parte dintr-o simplă retorică anti-capitalistă (așa cum era cazul în diatribele ideologice ale Stângii), aceste constatări critice fac, la Gray, obiectul unei sobre și neutre explicații teoretice: faptul important trecut cu vederea de entuziaștii liberalizării pieței și ai globalizării este că „piața acționează în direcția slăbirii instituțiilor tradiționale de care ea însăși depindea în trecut” (idem, p. 29). Teoreticienii democrației liberale din statele capitaliste dezvoltate au descoperit de mult că succesul sistemului politic și social occidental modern depinde în mod decisiv de existența unei rețele de instituții intermediare aflate între stat și indivizi, instituții apte să exercite controlul democratic asupra puterii și, totodată, să asiste statul în realizarea programelor sale de interes public (controlul criminalității, diminuarea tensiunilor și realizarea consensului social, asigurarea toleranței și cristalizarea unui modus vivendi etc.). Or, ceea ce se poate constata este că dominarea întregii societăți de către aranjamentele de piață („market-izarea” societății) și liberalizarea completă a pieței conduc la slăbirea sau anihilarea acestor instituții intermediare. Drept urmare, unele dintre funcțiile asigurate anterior de ele rămân pur și simplu neîndeplinite, iar altele sunt suplinite (în mod nefericit) prin intervenție represivă (idem, p. 32). Așa se explică, bunăoară, duritatea sistemului punitiv american (numărul mare de deținuți, frecvența pedepsei cu moartea etc.), menită să contrabalanseze dispariția influențelor modelatoare tradiționale (ale familiei, comunității locale etc.) asupra conduitei individuale. Ideea sugerată de Gray este că, dacă SUA depășesc statele europene în competitivitate economică, în schimb în multe dintre acestea problemele sociale, familiale, de justiție sunt mai puțin acute, mai puțin grave, ceea ce demonstrează că liberalizarea pieței și globalizarea (în care SUA sunt lider mondial) presupun costuri sociale mari și dezavantaje de ordin uman apreciabile. Doctrina liberală dominantă, care exaltă valoarea liberalizării și a globalizării, ignoră tocmai aceste aspecte de ordin social și uman.
În contrast cu tendința liberalismului doctrinar, universalist, întemeiat de John Locke și Immanuel Kant, care îmbracă astăzi aceste forme idilizante și simplificatoare ilustrate de Hayek (dar și de nenumărați ideologi minori), se profilează un tip de liberalism mai realist și mai pragmatic. Este liberalismul pe care 1-a inițiat David Hume și pe care 1-a reprezentat în secolul XX Isaiah Berlin: un liberalism lipsit de iluzii, conștient de dilemele și sacrificiile presupuse de organizarea economică și politică modernă, precum și de existența unor valori sau priorități contradictorii, orientat (în consecință) nu spre modele ideale universale (ca rivalul său) ci pur și simplu spre găsirea unui modus vivendi local, de ordin pragmatic, în societățile modeme (Two Faces of Liberalism, Polity Press, 2000, pp. 2-11). Efortul de identificare a acestui modus vivendi implică nu idealizarea unor rețete unilaterale și exclusiviste (cum sunt liberalizarea completă a pieței sau globalizarea, în viziunea doctrinar-ideologică), ci permanenta renegociere a soluțiilor și aranjamentelor sociale, pe baza cântăririi lucide a avantajelor unor aranjamente economice dar și a dezavantajelor asociate lor (care, din nefericire, nu lipsesc niciodată), a câștigurilor economice și a prețurilor sociale plătite pentru ele, găsirea unor compromisuri între interese de grup divergente, compatibilizarea valorilor divergente etc. Gray pledează pentru acest tip de liberalism, dar nu împotriva liberalismului în general: iată de ce caracterizarea sa ca anti-liberal este greșită. Poziția sa este anti-conformistă, dar nu ostilă liberalismului în ansamblu.
La fel de inadecvată este și impresia de anti-americanism. Gray nu este un gânditor visceral, cu atașamente și fobii nejustificabile rațional. Critica sa nu se îndreaptă împotriva a ceea ce reprezintă în genere societatea și civilizația americană, ci doar împotriva unor pretenții deplasate ale unor ideologi grăbiți, gata să vadă în anumite aranjamente economice sau politice locale și temporare (implementate chiar și în SUA doar foarte recent) soluția ne varietur a tuturor problemelor Americii și ale întregului glob pământesc. Obiecțiile aduse de Gray nu tind să „vestejească” performanțele (spectaculoase) ale civilizației americane, ci doar să semnaleze problemele încă nesoluționate ale acestei societăți și, în mod egal, ale lumii contemporane, constatate și analizate chiar de mulți gânditori americani, chiar dacă escamotate sistematic de ideologii „cruciadei globalizării” și de conformismul intelectual comod al multor oameni dominați de modă. Ceea ce practică John Gray este analiza comparativă complexă (între societăți, moduri de viață, tipuri de aranjamente sau de opțiuni valorice), și nu diatriba ideologică. Este, bineînțeles, perfect posibil ca unele dintre aprecierile sale să fie exagerate, sau unele dintre datele pe care se sprijină incorecte; dar posibilitatea unor erori (de fapt sau de apreciere), posibilitate de care nu este nimeni scutit, nu anulează valoarea raportării critice, nuanțate, pe care încearcă să o practice autorul britanic și nici nu-l plantează pe Gray printre „anti-americani”. O atare caracterizare nu poate să se inspire decât din atitudini exclusiviste și intolerante dictate de vechea convingere „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, o convingere îngustă, sectară, cu totul străină mentalităților liberale generoase pe care le cultivă modernitatea. Este, prin urmare, straniu și paradoxal că tocmai unii „apostoli” ai liberalismului „integral” contestă esența liberală a gândirii lui Gray, pe baza unei asemenea convingeri (desigur, nemărturisite). Cititorul român va putea decide singur ce rămâne de esență liberală și ce nu în gândirea autorului britanic, dacă urmărește atent nuanțările sale. Condiția pentru o atare decizie este însă aceea de a nu pleca de la premisa arogantă că s-a descoperit, o dată pentru totdeauna Adevărul ultim și Soluția ideală pentru problemele lumii contemporane, că ne aflăm deja la „sfârșitul istoriei”, unde nu mai trebuie făcut nimic altceva decât să fie aplicate riguros, pretutindeni, un set de rețete lesne de găsit în scrierile doctrinare ale liberalismului radical. (…)
0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns