Justificare ideologică și discurs ficțional în economia planificată centralizat

 [Ideological justification and fictional discourse in the centrally planned economy]

Otilia BĂLINIȘTEANU

Cristian MANOLACHI

Gabriel MURSA

Abstract: Over the history, the prevailing view of society has been that social phenomena, in general, and economic phenomena, in particular, are the result of a conscious, deliberate project designed and implemented to improve the material condition of the common people. This view has its origins in Plato’s political philosophy and dominated the humanities until the second half of the 18th century. After a relative decline for a century, the idea of ​​central planning became popular again in the early 20th century, amid the rise of the socialist movement in Europe, as the only acceptable method of truly improving the human condition and eliminating the excesses of the capitalist system in the Western world. The purpose of this article is to demonstrate that, despite its claims, the centralized economic planning has proven to be a failure, both theoretically and practically, its supposed benefits being the fruit of propaganda and fictional discourse used by governments in communist countries, especially those in the sphere of influence of the Soviet Union. The role of mere rhetoric was to save the chimera of centralized planning, to show the alleged superiority of the socialist system over the capitalist one.

Keywords: planned economy, socialism, capitalism, fictional discourse, ideology.

Introducere

Până în a doua jumătate a secolu­lui al XVIII-lea, optica predominantă în științele sociale era constructivis­mul sau concepția conform căreia societatea, în diferitele ei dimensiuni (economice, politice etc.), constituie rezultatul așteptat al unui proiect de­liberat, conceput ex ante cu ajutorul rațiunii și impus în practică, pe baza unui plan vizând obiective concrete. Timp de două milenii, intelectualii au rămas prizonieri ai viziunii filosofice formulate de Platon, în Republica și Legile, conform căreia interacțiunile umane, concretizate, în cele din urmă, într-o structură societală, tre­buie reglate sau ordonate conștient, pe scară largă, sub ghidajul insubs­tituibil al unei minți atotcu­prinză­toare, cu calități excepționale, aflate în posesia unui individ cu des­cen­dență divină. Platon a avut privi­legiul de a trăi și de a scrie în epoca de ze­nit a Atenei antice, recunoscută în mod aproape unanim ca fiind verita­bilul leagăn al civilizației occiden­tale, o eră caracterizată prin schim­bări revoluționare, sintetizate în dis­puta dramatică a războiului peloponesiac, în care se confruntau, de fapt, două lumi, cea veche, întru­chipată de cetatea spartană – arhaică, autarhică, xenofobă, dictatorială, comunistă – și cea nouă, cetatea ate­niană – modernă, deschisă, cosmo­polită, în curs de liberalizare și de­mocratizare. În evul ei de deplină măreție, Atena începea să recunoască drepturile individuale, proprietatea privată, libertatea de ex­primare în piața publică și posibi­litatea (limi­tată) de participare la administrarea afacerilor obștești. Ea accepta rezi­denți străini, făcea schim­buri cu străinătatea, în special în ba­zinul mediteraneean, încuraja inițiati­va particulară și, mai ales, devenea o societate complexă, de aproximativ 400.000 de persoane¹, complet dife­rită de arhetipul lumii vechi, repre­zentat de o structură socială simplă și ermetică. Or, Platon, incapabil să înțeleagă și să explice noul tip de or­dine socială, sofisticat, dinamic și abstract, unul cu minime caracteris­tici capitaliste, considera transformă­rile sociale, economice și politice din vremea sa ca fiind o decădere, o de­generare, o îndepărtare fatală de Vârsta de Aur a omenirii, acolo unde s-ar afla modelul cetății ideale, schițat în lucrările sus-menți­onate. Structura socială descrisă de el, pre­tins perfectă, este una statică, închisă, fondată pe egalitarism și pe pro­prieta­tea comună asupra bunurilor de capital și consum, planificată cen­tral și orânduită de regele-filosof, om­niscient și omnipotent². Speriat de “instabilitate”, detestând schimbarea, prin esență rea, din punctul său de vedere, Platon confunda tranziția la ordinea socială deschisă, pluralistă, cu un veritabil proces de corupere a unei forme perfecte, ideale de socie­tate, imobilă prin definiție. Practic, considera revenirea la societatea tri­bală, autarhică și egalitară, specifică unui trecut presupus edenic, ca fiind modalitatea concretă de stopare a declinului, de evitare a prăbușirii în haos, de a înlătura colapsul.

Deși diferite în detalii sau nuanțe, toate modelele socialiste ulterioare³, unele dintre ele, autodeclarat uto­pice⁴, inclusiv cele mai multe din secolele al XIX-lea și al XX-lea, se bazează pe ordinea socială planificată propusă de filosofia politică a lui Platon, cu câteva deosebiri neesenți­ale. Scopul fundamental al acestui demers de inginerie socială constă în instaurarea unui adevărat rai terestru. În ultimă instanță, idealul socialis­mului modern, văzut ca o veritabilă religie secularizată, este formulat în mod simplu și clar de Moses Hess, unul dintre mentorii lui Friedrich Engels, atunci când susține că, „noi, [comuniștii], vom aduce raiul pe pă­mânt”⁵, prin „curățarea pânzei” (Platon), adică printr-o schimbare dramatică, revoluționară a fiziono­miei ordinii sociale, prin crearea unui „stat nou și mai bun, ca și cum i-am pune de la început temeliile”⁶. Deși el însuși tindea să ridiculizeze metodele planificării centralizate, considerân­du-le utopice, preferând așa-zisul so­cialism științific, Marx se apropia de Platon prin aceea că trans­formarea radicală a ordinii sociale viza, în cele din urmă, eliminarea rarității resur­selor, prin modificarea statutului pro­prietății, în realitate, un demers emi­namente utopic, și întro­narea raiului mundan prin înlăturarea „anarhiei producției de mărfuri”, oa­recum similară haosului indus, din punctul de vedere al autorului Republicii, de trecerea la o societate deschisă, com­plexă, fondată pe li­bertate indivi­duală, proprietate pri­vată, dorință de înavuțire și urmarea interesului per­so­nal, adică, la orân­duirea capitalistă.

Evident, obiectivul ultim al unei revoluții socialiste mondiale îl con­stituia eliminarea completă a rămăși­țelor societății capitaliste – haotică, inechitabilă, antagonică – și instaura­rea unei lumi armonioase, fondată pe relații fraterne, nu pe exploatarea „omului de către om”, o posibilitate, care, deși cât se poate de plauzibilă pe termen lung, era considerată greu de acceptat pe termen scurt, din di­verse motive, care îi separau, spre exemplu, pe marxiști de alți socia­liști. De aceea, „reorganizarea” ba­zată pe virtuțile rațiunii omnipotente, devenită obsesie pentru secta saint-simoniană⁷, viza, pe termen scurt și mediu, înlocuirea, în anumite țări, a economiei de piață cu planificarea centralizată, demonstrarea superiori­tății intrinseci a socialismului în ra­port cu sistemul capitalist și, prin forța exemplului, înlocuirea defini­tivă a celui de-al doilea cu cel dintâi, pe toată suprafața globului pămân­tesc.

Economia planificată centra­li­zat. Experimentul de tip sovietic

Practic, marile speranțe ale socia­lismului au început să prindă contur odată cu Revoluția rusă din 1917. Pentru prima dată în istorie, visul socialist părea să fie  transpus în practică și pe scară largă, ceea ce de­pășea inclusiv ambiția lui Platon. Autorul Republicii și al Legilor își imaginează o societate planificată, însă o face cu o doză mare de scepti­cism, limitându-și structura socială ideală – egalitară și esențialmente comunistă – la un număr de 5040 de persoane sau familii – din acest punct de vedere, autorul nu se dovedește foarte precis, având în vedere că el considera femeile și copiii simple „unelte cuvântătoare” –, intuind că ordinea construită deliberat, în con­formitate cu un plan conștient, nu poate depăși mărimea unei cetăți or­dinare. Altfel spus și spre deosebire de socialiștii secolelor al XIX-lea și al XX-lea, recunoștea tacit limitele imanente ale rațiunii umane în efortul de a planifica, edifica și controla o structură socială complexă. Or, acest scepticism platonician avea să fie înlocuit cu optimismul socialiștilor moderni, suprastimulat de avansurile mai mult decât încurajatoare ale ști­inței. În consecință, Revoluția rusă deschidea orizonturi enorme de reor­ganizare a societății, pe care nici o altă epocă istorică nu le făcuse posi­bile, cu făgăduința unei vieți paradi­siace, conform principiului marxist formulat în Critica programului de la Gotha (1875), mai precis al trece­rii de la era socialistă, ghidată de slo­ganul „de la fiecare după capacități, fiecăruia după muncă”, la era pro­priu-zis comunistă, ghidată de sloga­nul „de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”. În mintea so­cialiștilor din primele decenii ale se­colului al XX-lea, planificarea cen­tralizată, pe lângă faptul că elimina anarhia capitalistă detestată de Marx și inegalitățile flagrante de avere, fă­cea posibilă, în sfârșit, revenirea la acea Vârstă de Aur a omenirii visată de Platon, din care cei mai mulți oa­meni au fost expulzați prin întronarea capitalismului, la fel cum Adam și Eva fuseseră excluși din raiul tihnit și îmbelșugat și obligați să trăiască la marginea unui deșert, fiind pedepsiți cu raritatea și sărăcia. Or, acest lucru însemna nu doar realizarea unui obi­ectiv legitim al mișcării muncitorești, ci și câștigarea întrecerii cu sistemul capitalist, considerat capabil să gene­reze bunăstare doar pentru o pătură foarte restrânsă de privilegiați, care își obțin avuția prin exploatarea celor mulți. Pierzând cursa cu socialismul, capitalismul avea să fie declarat nu doar imoral, așa cum era deja, ca ur­mare a faptului că oferea bogăție doar prin însușirea samavolnică a mijloacelor de producție și prin îm­pilare nemiloasă, ci și ineficient în raport cu sistemul fondat pe planifi­care centralizată.

Rusia sovietică din primii ani postrevoluționari nu urmărea doar modernizarea sistemului economic al țării – înapoiat, slab productiv, fondat pe relații de tip feudal –, ci viza, si­multan, câștigarea confruntării ideo­logice cu sistemul capitalist, al cărui exponent erau Statele Unite ale Americii. În 1959, la peste patru de­cenii de la declanșarea acestei dis­pute, președintele Hrușciov anunța că procesul de edificare a societății co­muniste se apropie de sfârșit și că, în următoarele două decenii, nivelul de prosperitate al cetățeanului din URSS. îl va ajunge treptat pe cel al americanului de rând, urmând să-l depășească de departe, cu toate că promisiunea lui constituia, în reali­tate, o amânare a datei de proclamare a paradisului terestru, în raport cu făgăduințele predecesorilor săi⁸, deși, cu doar șase ani în urmă, în 1953, producția agricolă a țării era mai scă­zută decât cea din 1913. În 1961, Programul Partidului Comunist al URSS anunța că pâinea și trans­portul vor ajunge gratuite în anul 1980, ca primă consecință a sosirii raiului comunist mundan⁹. Profund convins de virtuțile planificării cen­tralizate, ajutată de avansul (pretins) uriaș al științei controlate de stat, aceiași conducători ai URSS, cu Hrușciov în frunte, promiteau lămâi polare și cul­tivarea porumbului sau a carto­fului dincolo de cercul polar de nord, in­clu­siv în regiuni precum Chukotka¹⁰, învecinată cu Alaska. Planificarea centrală promitea eradi­carea șoma­jului, considerat o maladie incurabilă a economiei capitaliste, acces demo­cratizat la bunuri de con­sum, elimi­narea sau măcar reducerea semnifi­cativă a inegalităților de ve­nituri și, mai ales, un nivel de trai superior celui din lumea occidentală, deși, la începutul anilor 1970, cetă­țeanul so­vietic beneficia de o putere de cum­pă­rare ce reprezenta mai puțin de o treime din cea a cetățeanului din Statele Unite.

În realitate, economia planificată eșua atât în plan teoretic, cât și în practică. Ea devenise una a penuriei cronice, cu cauze sistemice, după cum bine avea să demonstreze János Kornai¹¹ la începutul anilor 1980, ceea ce confirma concluziile dezbate­rii despre imposibilitatea calculului economic în socialism, desfășurată în anii 1930¹², dar prefațată de Ludwig von Mises, la începutul anilor 1920¹³. Incapacitatea ei de a furniza bună­stare, dovedită din plin încă din tim­pul primului experiment sovietic, din perioada 1919-1921, încheiat cu un dezastru recunoscut cu jumătate de gură de oficialii de la Moscova, se resimțea din plin în viața de zi cu zi a oamenilor simpli, mai ales acolo unde principiile planificării erau apli­cate cu obstinație, împotriva tuturor evidențelor¹⁴. Însă, după cum susține Platon, „conducătorii noștri vor tre­bui să se folosească adeseori de min­ciună și înșelăciune pentru binele supușilor”¹⁵, își pot minți supușii pentru bine statului, pot adultera ade­vărul, dacă scopul suprem constă în salvarea unei himere.

De la planificarea economică la ingineria socială: simetria ideologi­ilor totalitare

Alain Besançon ne arată că, din­colo de măștile lor ideologice, fascis­mul, ca „artist” fascinat de grandiloc­vența estetică și de voința de putere națională, și comunismul, ca „vir­tuos” autoproclamat al justiției soci­ale și al internaționalismului, repre­zintă expresii ale aceleiași viziuni distopice. Deși își revendicau o fun­damentare „științifică”, doctrinele lor erau clădite pe noțiuni de lemn, ri­gide, artificiale și complet rupte de realitate, iar eșecul era înscris chiar în logica lor internă: comunismul s‑a prăbușit mai târziu doar pentru că și‑a disimulat scopurile prin mijloace mai perfide, (aparent) mai raționale¹⁶.

Ambele regimuri au recurs la vio­lență fizică pentru a‑și impune pro­iectul mesianic: fascismul, pe criterii rasiale, comunismul, pe criterii de clasă¹⁷.

Extinzând perspectiva lui Raymond Aron și Alain Besançon asupra „neno­­rocirii secolului al XX-lea”, obser­văm că, privite structural, cele două totalitarisme sunt aproape iden­tice și, în esență, socialiste: comunismul abo­lea proprietatea privată, în timp ce fascismul o tolera formal, dar o subor­dona complet statului corpora­tist¹⁸, transformând capitaliștii și ierar­hia de partid în complici privile­giați – o castă echivalentă cu nomen­clatura comunistă.

Totodată, mai remarcăm faptul că fascismul s‑a născut ca o reacție anti­comunistă – cazul lui Mussolini fiind emblematic –, însă comunismul în­suși a fost nevoit, pentru a‑și salva legitimitatea insuficient argumentată prin lupta de clasă, ca o ironie a sor­ții, să recurgă la resursele naționalis­mului: de la patriotismul rus ortodox mobilizat de Stalin în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, până la formele hibride de național-comu­nism, precum „național-ceaușismul” din România.

Astfel, dincolo de nuanțele care țin mai degrabă de stil decât de esență, cele două ideologii se dove­desc, în fond, una și aceeași: expresii ale ace­luiași vis totalitar de a remo­dela omul, de a-l uniformiza și de a-l supune colectivului, în totală diso­nanță cu spi­ritul său liber, dobândit prin naștere.

Retorica economică, model de justificare a ideologiei socialiste

Pornind de la remarca lui Alain Besançon că, „în socialism, politica economică și economia politică coin­cid și legile statului (sau directivele sale) sunt una cu legile obiective ale socialismului”¹⁹, încercăm să urmă­rim modul în care discursul econo­miei planificate a urmat pașii unei strategii comunicaționale de legiti­mare a ideologiei socialiste.

Definit ca o doctrină a mântuirii pe fundamente științifice, conceptul de ideologie își găsește cea mai bună reflexie în marxism-leninism. Psihia­trul american Robert Jay Lifton, spe­cialist în psihologie politică, cunoscut pentru studiile sale privitoare la efectele totalitarismului și ale ideolo­giei asupra individului, sublinia ideea că, în regimurile totalitare, ideologia era „știință sacră”²⁰, situată dincolo de orice îndoială, având pretenția de adevăr absolut. Este, deci, explicabil și de ce în spațiul sovietic discursul ideologic nu urmărea să demonstreze ceva, pentru că marxism-leninismul demonstrase deja tot ce era necesar. Discursul nu era destinat antrenării minții, spiritului critic, schimbului de idei, argumentării logice. Singura sa funcție era aceea de a ocupa spațiul public, de a-l umple. Instrumentul care s-a pliat perfect pe acest obiectiv a fost limba de lemn. Limba de lemn a fost o necesitate majoră pentru par­tid, pentru clasa conducătoare, „pen­tru întreținerea ficțiunii ideologice”²¹. Urmare a utilizării continue a aces­teia, „gândirea a părăsit vorbirea”²², nu a mai rămas „nimic de gândit; siste­mul este pus la punct o dată pentru totdeauna”²³. Pentru că are sens unic,  discursul de lemn nu ad­mite replică. Trebuie crezut și nu cer­cetat.

Bazată, în general, pe industrie (grea) și pe agricultură, centralizată și rigidizată prin controlul resurselor și al prețurilor, economia socialistă pla­nificată din spațiul sovietic a încetinit în anii ’70, devenind apoi complet ineficientă²⁴. Același tip de eșec s-a înregistrat, succesiv, în statele-satelit ale URSS, în care, deși au experi­mentat forme adaptate la un specific local al socialismului, economiile s-au hrănit tot din ideile fondatoare ale marxism-leninismului.

Eșecul nu putea fi, însă, recunos­cut oficial. În socialism, la fel ca în societatea descrisă de Orwell, nu existau greșeli. Existau doar erori, dar ele puteau fi corectate, inclusiv prin rescrierea istoriei, ceea ce făcea Winston, personajul principal din 1984, la Ministerul Adevărului. Acolo unde realitatea și statisticile nu erau în acord cu proiecțiile statului privitoare la economie, ele trebuiau revizuite. Se ajunge, după cum arată Besançon, nu la „planificarea pro­ducției, ci la planificarea cifrelor de producţie”.

Discursul economic oficial, un discurs al ficțiunii

Discursul economic oficial devine un discurs al ficțiunii, al escamotării, al manipulării cifrelor, al mistificării, al falsificării subtile. Mecanismul de construcție a discursului  de așa ma­nieră încât să fie utilizat cu succes într-o strategie de comunicare menită să convingă că adevărul reprezintă minciună și că minciuna constituie adevăr este similar celui utilizat as­tăzi în redactarea așa-numitelor fake news. Nucleul este un firav sâmbure de adevăr, deliberat îmbrăcat într-o serie de informații false, cu scopul de a manipula comunicarea în funcție de interesul emițătorului. „Puțin adevăr insinuează mult fals”²⁵ a fost princi­piu călăuzitor în construcția discur­sului economic socialist oficial.

Însă între retorică și realitate existau discrepanțe uriașe. Pentru modelarea discursului economic în favoarea puterii, sovieticii au folosit toate mijloacele limbii de lemn²⁶. Aceasta a devenit cadrul perfect pen­tru clădirea ficțiunilor care să vali­deze, în practică, doctrina socialistă. „În economie, ea completează acțiu­nea planificării”, explică Françoise Thom, forțând societatea „să trăiască încetinit, să vegeteze în forme primi­tive”²⁷.

Mai întâi, discursul este gândit în termenii unei opoziții evidente, ai unei lupte continue, din care nu poate rezulta decât un singur învingător – ideologia socialistă: „noi” în război cu „ei”, „socialiștii” în conflict cu „imperialiștii”, „economia socialistă” în competiție cu „economia capita­listă”. De altfel, foarte mulți dintre termenii folosiți, mai ales în presă, pentru a trata subiecte de ordin eco­nomic, sunt preluați din registrul mi­litar: campanie, fronturi, bătălii, ata­curi, luări cu asalt, strategie, tactică. „Imagistica războinică se extinde până la domeniile tradiționale cele mai bucolice: mulsul vacilor sau cu­lesul cartofilor”²⁸. Planul este privit ca proces al luptei. Lupta contează, nu finalizarea ei, pentru că ține pe toată lumea într-o mobilizare conti­nuă.

Imperativul, marcă evidentă a limbii de lemn, are același rol de a pune în gardă, de a menține societa­tea în alertă permanentă, gata să acți­oneze. Am ales pentru exemplificare câteva titluri de primă pagină din zia­rul „Scânteia”, oficiosul Partidului Comunist Român: „Semănatul po­rumbului terminat grabnic în toate județele!”²⁹; „Secerișul grâului în timp cât mai scurt, cu maximă răs­pundere, pentru evitarea pierderilor de producție!”³⁰; „Făurim neabătut societatea socialistă multilateral dez­voltată!”³¹.

Într-o economie funcțională, cri­zele constituie un element reglator. Deși în practică economia socialistă a înregistrat criză după criză, în plan discursiv termenul „criză” a lipsit cu desăvârșire. Conotațiile negative pe care acest termen le-ar fi putut sugera erau considerate mult mai pericu­loase decât crizele existente în plan real. În retorica partidului, economia planificată urma doar o curbă ascen­dentă. Nu existau sincope, fluctuații sau perioade dificile, momente de de­clin, scăderi, iar limba de lemn deți­nea resursa perfectă pentru a ac­cen­tua ascensiunea economiei: „Ma­rile recolte, expresie a superiorității agri­cul­turii noastre socialiste”³².

Hiperbola devine „unitate de mă­sură” a progresului economiei socia­liste. Producția este întotdeauna „de­pășită”, planurile se dovedesc prea mici pentru capacitatea economică a statului și pentru energia „omului nou”. Jurnalistul american Hedrick Smith oferă cel mai bun exemplu al „gigantomaniei planificatorilor sovi­etici” – Uzina de camioane Kama River, „un simbol al credinței sovie­tice că mai mare înseamnă mai bine și al hotărârii sovietice de a avea cel mai mare cu orice preț”³³. Considerat cel mai important proiect al planului cincinal 1971-1975, a fost și printre cele care au arătat o problemă cronică a economiei sovietice planificate: nepu­tința de a genera suficientă teh­nologie modernă și de a o transforma rapid în producție.

Folosirea modelelor a fost, de asemenea, una dintre tacticile propa­gandistice de stimulare a productivi­tății, de motivare a muncitorilor în a-și depăși sarcinile impuse de plan. „În timp ce alte forme de comunicare (informarea, spre exemplu) servesc doar la formarea de atitudini, propa­ganda conduce la ceea ce poate fi numit un răspuns-acțiune”³⁴. Portre­tul stahanovistului³⁵, împrumutat și personalizat în toate țările socialiste, a constituit o modalitate de a con­vinge că „omul nou” este, de fapt, un supraom. Trebuie doar încurajat să-și descătușeze energiile și să le pună în slujba muncii și întrecerii socialiste.

Explicitând modul în care ideolo­gii sovietici au construit limba de lemn, Françoise Thom amintește de vocabularul restrâns al acesteia, care obliga la uzul în exces al acelorași cuvinte. Prin folosirea unui fond lexi­cal limitat, limbajul își pierde din vigoare, din putere, din prospețime, obligând destinatarul să fie atent nu la conținut, ci la formă, întrucât gân­direa ideologică trebuie să funcțio­neze în circuit închis³⁶. Discursul economic de lemn nu se abate de la acest principiu. Fidel ideii de progres permanent, folosește doar termeni care nu permit conotații negative: consolidare, înflorire, accelerare, depășire, avânt, progres, culme, în­făptuire, cutezanță, entuziasm, efer­vescență. Presa socialistă românească abundă în astfel de mostre³⁷. Verbele și construcțiile verbale impersonale contribuie, de asemenea, la delimita­rea atentă a acestui circuit închis. „Trebuie”, marcă definitorie a limbii de lemn, exercită, în discursul eco­nomiei planificate, nu doar rolul de a anihila precizia temporală, ci și  și pe acela de a mobiliza.

Planul, instrumentul central al politicii economice socialiste

Utilizarea obsesivă, la nivel dis­cursiv, a termenului plan creează senzația că acesta joacă rolul celui mai eficient catalizator al vieții eco­nomice. Depășirea continuă a planu­lui întreține public iluzia evoluției fulminante, a întâietății economiei socialiste în raport cu economiile oc­cidentale.

În România, termenul „plan” se regăsea pe numeroase documente de uz administrativ, precum și pe tipi­zate utilizate în perioada colectiviză­rii agriculturii. Existau formulare speciale³⁸ intitulate „Plan de cultură”, „Plan de dezmiriștire”. În cazul în care „gospodăriile chiaburești”, așa cum erau numite în limbajul epocii, nu cultivau suprafața impusă în „pla­nul de cultură”, erau pasibile de a fi acționate în instanță și acuzate de sabotaj³⁹.

În limbajul presei comuniste ro­mânești, „planul” era omniprezent: „Au îndeplinit planul producției in­dustriale pe primii doi ani ai cinci­nalului. Industria județului Sibiu”⁴⁰; „Stadiul actual al îndeplinirii cinci­nalului impune și mai ferm respectare strictă a tuturor indicatorilor planu­lui”⁴¹; „Planul pe întreaga economie realizat integral – până pe 23 august pe opt luni, până la Congresul al XIV-lea pe întregul an!”⁴².

Planul devine „o incantație a vieții obișnuite, cu inflexiuni aproape mis­tice”. Invocarea lui obsesivă îl con­duce pe „omul nou” către ceea ce sculptorul Ernst Neizvestîi numea „conștiința vâscoasă”⁴³. Este vorba despre acea stare indusă de repeta­rea/citirea/auzirea unui cuvânt sau a unor sintagme în spatele cărora lip­sește reprezentarea. Conștiința vâs­coasă este cea care se lasă fermecată nu de obiecte exterioare, nu de repre­zentări ale discursului, ci de greutatea unui limbaj lipsit de semnificație. Gândirea este amorțită, contează doar „beția de cuvinte”.

Dar, în fond, cum se făcea planifi­carea?

În Anatomia unei stafii, Alain Besançon susține că, în economia sovietică,  planificarea avea, simul­tan, funcțiile de a organiza și, para­doxal, de a dezorganiza. El explică acest lucru exemplificând prin felul în care, în ultimele două decenii ale socialismului sovietic, au funcționat industria grea și colhozurile, marcate de „exodul îngrozit către oraş, scăde­rea bruscă a salariilor, risipa şi jaful generalizate, foametea”⁴⁴: ordinele primite prin plan au devenit inexecutabile (nu puteau fi realizate sau erau formulate de așa natură încât se contraziceau), prin urmare organi­zarea sugerată de plan a lăsat loc ha­osului, impreciziei, impredictibilității. Ceea ce s-a întâmplat în practică a devenit, însă, o problemă minoră pentru puterea de rezolvare discur­sivă a lucrurilor. „Se trece la un montaj contabil graţie căruia planul este realizat pe hârtie, cu depăşirea planului, ea însăşi prevăzută de plan. În al treilea timp, pe baza acestei rea­lizări falsificate, organismele confec­ţionează un nou plan, ceva mai ireali­zabil decât primul, căci datele sunt falsificate cu un grad în plus. Înclina­ţia naturală a planificării, în măsura în care ea se prelungeşte în timp şi în care se perfecţionează sau se extinde, este, deci, de a părăsi progresiv tere­nul realităţii şi de a constitui o eco­nomie-ficţiune, care se autonomi­zează în raport cu producţia reală”⁴⁵.

Pe măsură ce între producție și economie se produce acest hiatus, „planul se apropie de a fi legea fun­damentală a țării”⁴⁶. Bunurile sunt produse pentru a îndeplini planul, nu pentru a servi cererii. „În capitala armeană Erevan, am găsit o cantitate mare de acordeoane, dar localnicii s-au plâns că lipsesc de săptămâni în­tregi lingurile sau samovarele de ceai”, scrie Hedrick Smith, în volu­mul The Russians.

Concluzii

Încă din cele mai vechi timpuri, planificarea centralizată s-a dorit a fi metoda preferată pentru organizarea activităților economice, plecând de la pretinsa ei superioritate în raport cu metodele alternative. Secolul al XX-lea a fost martorul încercării de a crea ceea ce intelectualii socialiști denu­meau raiul pe pământ, prin extinde­rea acestei metode la structurile soci­ale complexe, cuprinzând un număr mult mai mare de indivizi decât cel avut în vedere de Platon, în Antichitate. Or, teoria și practica ultimului secol au arătat că planificarea economică centralizată se dovedește incapabilă de a atinge obiectivele stabilite de susținătorii ei. Dezbaterea privind imposibilitatea calcului economic în regim socialist sau colectivist și pri­mele experimente din URSS con­firmau această concluzie. Însă, pentru a-și salva țelurile himerice, condu­cătorii din țările socialiste au apelat la tehnici de fardare a realității, folosind retorica găunoasă, minciuna sistema­tică, al căror obiectiv nedeclarat era acela de a face astfel încât realitatea să se adapteze ficțiunii.

Retorica economică a constituit un model de justificare a ideologiei so­cialiste, fiind puternic marcată de pro­pa­gandă și de tendința de a as­cunde realitatea. Propaganda a fost utilizată atât ca instrument de comu­nicare, cât și ca mijloc de presiune psihologică asupra populației. Prin intermediul acesteia, „maxilarele ide­ologiei”, după cum le numește Thom, au putut zdrobi orice. Devize precum „Predarea cote­lor către Stat este o datorie patriotică!”, imprimată pe obligațiunile de predare a cotelor , și „Luptăm pentru plan și pace!”, vizi­bilă pe toate documentele de uz biro­cratic și administrativ, in­dică intenția de a menține o mobili­zare perma­nentă. Mai mult, folosirea majusculei pentru cuvântul „Stat” sugerează nu doar un anumit raport de forțe, ci mai ales ideea că prezența statului e ubi­cuă. Planul nu trebuie doar îndeplinit, trebuie să lupți pentru îndeplinirea lui.

Discursul mobilizator, lozincile, limba de lemn, promovarea mitului hăr­­niciei excepționale a „omului nou”, care stabilește recorduri de producție, discursul glorificator („muncitori frun­tași”, „eroi ai muncii socialiste”, „întreprinderi fruntașe pe ramură”) au creat stereotipuri de gândire și de acțiune, acoperind zgomotos eșecu­rile economiei plani­ficate. În spatele scenografiei maies­tuoase a planifi­cării, după cum o nu­mește Hedrick Smith, nu a existat decât ficțiune și o luptă de uzură pentru realizarea producției.

În esență, comunismul și fascis­mul au urmărit același scop totalitar: remodelarea omului și a societății după un plan abstract, impus prin violență, în dispreț față de natura umană, libertatea individuală și li­bertatea economică.

Note

• Murray Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith: An Austrian Perspective on the History of Economic Thought, vol. I, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala­bama, 2006, p. 6.
• O descriere clasică a concepției lui Platon se găsește în Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, vol. I, Vraja lui Platon, Editura Humanitas, București, 2005.
• Spre exemplu, cel expus de Tommaso Campanella în Cetatea soarelui, Editura Științifică, București, 1959.
• A se consulta Thomas Morus, Utopia, Editura Științifică, București, 1958.
• Citatul este preluat din Moses Hess, Communist Confession of Faith (1946) și este folosit ca motto al cărții Joshua Muravchik, Raiul pe pământ, Editura Brumar, Timișoara, 2004. Pentru edi­ficare deplină, îl reproducem în totali­tate: „Creștinul… își imaginează un viitor mai bun pentru om… sub forma bucuriei cerești. Noi, pe de altă parte, vom aduce raiul pe pământ”.
• Platon, Statul (Republica), Casa Școalelor, București, 1923, p. 121.
• Claude-Henri de Saint-Simon, De la réorganisation de la societé europénne, Les presses françaises, Paris, 1925, p. 6: „nici o măsură publică nu se va lua înainte ca ea să fie demonstrată cu în­treaga rigoare a metodelor logice (subl. ns.) că ea este bună și înțeleaptă”.
• A se consulta Vladislav M. Zubok, A Failed Empire: The Soviet Union in the Cold War from Stalin to Gorbachev, University of North Carolina Press, 2007, în special, paginile 172-183.
• Date foarte interesante privind func­ționarea economiei planificate centra­lizat, cu referire expresă la sistemul so­vietic, pot fi găsite în François, Seurot, Las economia socialistas, Fondo de Cultura Economica, Ciudad de Mexico, 1986.
• William, Taubman, Sergei Khrushchev, Abbott Gleason, (ed.), Nikita Khrushchev, Yale University Press New Haven & London, 2000, p. 114.
• Pentru detalii, a se consulta studiul clasic scris de János Kornai, Economics of Shortage, North-Holland Publishing Company, Amsterdam -New York – Oxford, 1980.
• Ideile esențiale ale dezbaterii referitoare la imposibilitatea calculului în sistemul socialist se regăsesc în Friedrich Hayek (ed.), L’economie dirigée en régime collectiviste. Études critiques sur les posibilités du socialisme, Librairie de Medicis, Paris, 1939.
• A se consulta Ludwig von Mises, O analiză economică și sociologică, Editura Institutului Ludwig von Mises România, București, 2022. Imposibilitatea teoretică a planificării centralizate a constituit obiect de studiu pentru intelectuali de marcă, precum Karl Popper, în Mizeria istoricismului, ALL, București, 1996, care, în prefața ediției engleze a cărții, scrie, la pagina XIX: „Deşi critica filosofiei istoriciste a istoriei (spre deosebire de cercetarea istorică) alcătuieşte cadrul cărţii, con­ţinutul său depăşeşte acest cadru, pentru că am încercat să cuprind şi să expun conexiunile care există între viziunea istoricistă şi cea utopică, cea reprezen­tată de năzuinţa de aduce pe pământ împărăţia cerurilor. Aceasta m-a dus în continuare la critica ideii utopice de planificare şi de economie planificată – nu din punctul de vedere al producti­vităţii, ci din cel logic al posibilităţii realizării lor şi din cel uman al con­secinţelor acelor încercări de a face im­po­sibilul posibil. Asemeni predeceso­rilor mei, am ajuns la concluzia că ideea unei planificări sociale utopice la scară mare este o fata morgana care ne atrage spre pieire. Hybris-ul care ne îndeamnă să încercăm realizarea împărăţiei cerurilor pe pământ ne poate face să transformăm pământul în iad, un iad cum nu mai oamenii ştiu să-I facă pentru semenii lor”.
• În legătură cu efectele reale a plani­ficării economice, asupra vieții de zi cu zi a cetățeanului, a se consulta, spre exemplu, ***, Anii ’80 și bucureștenii, Editura Paidea, 2003 și Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, Editura Humanitas, București, 2008.
• Platon, Legile, Editura IRI, București, 1995, p. 129.
• Alain Besançon, Nenorocirea secolului, Editura Humanitas, București, 2014.
• Raymond Aron, Istoria și dialectica violenței, Editura Babel, București, 1995, pp. 255-256, 287- 288.
• A se consulta Mihail Manoilescu, România. Stat corporativ: De ce și cum trebuie transformat Statul nostru, Tipografia Modernă, București, 1933.
• Alain Besançon, Anatomia unei stafii, Editura Humanitas, București, 2014, p. 33.
• Robert Jay Lifton Thought Reform and the Psychology of Totalism. A study of “brainwashing” in China, The University of North Carolina Press Chapel Hill and London, 1989, p. 427-429.
• Lavinia Betea, „Comunicare și discurs în «limba de lemn» a regimului comunist”, Argumentum, Caietele Seminarului de Logică discursivă, Teoria argumentării şi Retorică, Nr. 2004, p.46.
• Françoise Thom, Limba de lemn, Editura Humanitas, București, 1993, p. 77.
• Ibidem.
• Hedrick Smith, The Russians, Ballantine Books, New York, 1979, p. 290. Autorul, corespondent american al „The New York Times”, considerat unul dintre cei care au surprins fidel realitățile sovietice, arată că planurile cincinale, lansate de Stalin pentru a forța ritmul industrializării, au dus, po­tri­vit statisticilor oficiale, la multipli­carea producției de 50 de ori, din 1913 până în 1973, și au construit coloana vertebrală a economiei sovietice. Însă, după 1973, semnele prăbușirii econo­miei rusești au fost evidente.
• Françoise Thom, cit, p. 86.
• Sintagma „limbă de lemn”, explică Françoise Thom, are la origine sin­tagma rusească „dubovîi iazîk” (limbă de stejar, trad.), utilizată pentru a descrie stilul administrativ, greoi, în perioada țaristă.
• Ibidem, p. 141.
• Ibidem, p. 48.
• Scânteia, Nr. 12.962, 1984, p.1.
• Ibidem, Nr. 14.279, 1988, p.1.
• Ibidem, Nr. 8.150, 1969, p.1.
• Ibidem, Nr. 14.681, 1989, p.1.
• Hedrick Smith, cit., p. 291.
• Lavinia Betea, cit., p. 39.
• Minerul sovietic Aleksei Grigorievici Stahanov a fost prototipul perfect pentru crearea de către propaganda so­vietică a unui fake news care s-a dove­dit greu de demontat. A fost glorificat drept un muncitor cu o capacitate de muncă ieșită din comun, care a depășit norma prevăzută în planul individual de paisprezece ori, extrăgând peste 100 de tone de cărbune în doar șase ore. În realitate, „recordul” a fost generat de diviziunea muncii în echipă. A se consulta Ioan T. Morar, Fake news în epoca de aur, Editura Polirom, Iași, 2020.
• Françoise Thom, cit., p. 109.
• Ediția cu numărul 8.136 din 1969 a ziarului Scânteia constituie un exemplu.
• Otilia Bălinișteanu, „Rănile colectivi­zării”, Lumina de Duminică, Nr. 6, 2019.
• A se consulta Dorin Dobrincu, Colectiviza­rea agriculturii din România: inginerie socială, violență politică, reacția țărănimii. Vol. I: 1949-1950, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2017 pp. 7-12.
• Scânteia, Nr. 10.974, 1977, p.1.
• Ibidem, Nr. 10.218, 1975, p.1.
• Ibidem, 14.607, 1989, p.1.
• Françoise Thom, cit. p.165-168.
• Alain Besançon, cit., p.35.
• Françoise Thom, cit, p. 40.
• Hedrick Smith, cit., p. 78.

Bibliografie

Lucrări cu caracter general și special

***, Anii ’80 și bucureștenii, Editura Paidea, 2003.

ARON, Raymond, Istoria și dialectica violenței, Editura Babel, București, 1995.

BESANÇON, Alain, Nenorocirea secolului, Editura Humanitas, București, 2014.

IDEM, Anatomia unei stafii, Editura Humanitas, București, 2014.

CAMPANELLA, Tommaso, Cetatea soarelui, Editura Științifică, București, 1959.

DOBRINCU, Dorin, Colectivizarea agriculturii din România: inginerie socială, violență politică, reacția țărănimii. Documente. Vol. I: 1949-1950, Editura „Universității Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2017.

FLORESCU, Gheorghe, Confesiunile unui cafegiu, Editura Humanitas, București, 2008.

HAYEK, Friedrich (ed.), L’économie dirigée en régime collectiviste. Études critiques sur les posibilités du socialisme, Librairie de Medicis, Paris, 1939.

KORNAI, János, Economics of Shortage, North-Holland Publishing Company, Amsterdam -New York – Oxford, 1980.

LIFTON, Robert Jay, Thought Reform and the Psychology of Totalism. A study of „brainwashing” in China, The University of North Carolina Press Chapel Hill and London, 1989.

MANOILESCU, Mihail, România. Stat corporativ: De ce și cum trebuie transformat Statul nostru, Tipografia Modernă, București, 1933.

MISES, Ludwig von, Socialismul. O analiză economică și sociologică, Editura Institutului Ludwig von Mises România, București, 2022.

MORAR, Ioan T., Fake news în Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă, Editura Polirom, Iași, 2020.MORUS, Thomas, Utopia, Editura Științifică, București, 1958.

MURAVCHIK, Joshua, Raiul pe pământ, Editura Brumar, Timișoara, 2004.

PLATON, Legile, Editura IRI, București, 1995.

IDEM, Statul (Republica), Casa Școalelor, București, 1923.

POPPER, Karl, Mizeria istoricismului, ALL, București, 1996.

IDEM, Societatea deschisă și dușmanii ei, vol. I, Vraja lui Platon, Editura Humanitas,  București, 2005.

ROTHBARD, Murray, Economic Thought Before Adam Smith: An Austrian Perspective on the History of Economic Thought, vol. I, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2006.

SAINT-SIMON, Claude Henri, De la réorganisation de la societé europénne, Les presses françaises, Paris, 1925

SEUROT, François, Las economia socialistas, Fondo de Cultura Economica, Ciudad de Mexico, 1986.

SMITH, Hedrick, The Russians, Ballantine Books, New York, 1977.

TAUBMAN, William, KHRUSHCHEV, Sergei și GLEASON, Abbott (ed.), Nikita Khrushchev, Yale University Press New Haven & London, 2000.

THOM, Françoise, Limba de lemn, Editura Humanitas, București, 1993.

ZUBOK, Vladislav, A Failed Empire: The Soviet Union in the Cold War from Stalin to Gorbachev, University of North Carolina Press, 2007.

Articole și studii

BETEA, Lavinia, „Comunicare și discurs în «limba de lemn» a regimului comunist”, Argumentum, Caietele Seminarului de Logică discursivă, Teoria argumentării şi Retorică, Nr. 2004, pp. 36-64.

Scânteia, nr. 10.218, 1975,  nr. 10.974, 1977, nr. 12.962, 1984,  nr. 13.924, 1987, nr. 14.279, 1988, nr. 14.607,  nr. 14.681, 1989, nr. 8.136, nr. 8.150, 1969.