EDITORIAL

L’idea del nuovo ordine e il valore critico del progetto utopistico

Ideea noii ordini și valoarea critică a proiectului utopist

 (The new order idea and the critical value of the utopistic project)

Laura MITAROTONDO

Traducere realizată de Sabin DRĂGULIN

Abstract: The great fortune of political utopia genre and the renewed attention to its multiple expressions demand a new moment of reflection. Though in the historical evolution of the different linguistic codes and the model’s theoretical structures, utopia still holds an extraordinary potential. Behind the ideal of a political and social organization subverting the present and projecting out over the future acts, in fact, an extraordinary creative and critical push, whose value needs to be revitalized. It is about the motivation to think “otherwise”, to imagine difference as an act indispensable to produce whatever political change.

Keywords: Utopia, Reality, Imagination, Criticism, Renovation.

Interesul reînnoit pentru utopie, la o distanță de aproximativ 500 ani de la publicarea lucrării lui Thomas Morus, (De optimo reipublicae statu sive de nova insula Utopia, 1516), ce este considerat a fi arhetip modern al genului, demonstrează vitalitatea unui model a tradiției de gândire politică care a depășit timpul, devenind o paradigmă universală.

Idealul ajungerii la un model de societate sau comunitate perfectă, adeseori aflată în afara istoriei, amplasată într-un loc inexistent, utopia politică reprezintă o propunere curajoasă în căutarea fericirii omenirii bazat pe un model de dreptate, pace, toleranță, armonie, aparent destul de vag. Chiar mai mult, literatura despre utopie întruchipează o formă de dramatism ce privește ordinea stabilită, care pune alternativa într-o „altă parte“, o metaforă a unui loc posibil, care nu este neapărat inexistent. Elementul de stabilitate, care se regăsește în orice tip de discurs ce privește utopia, constă de fapt, în recunoașterea extraordinarei sale consistențe de tip istorico-critic care reprezintă elementul cu adevărat constructiv și productiv al oricărui sistem utopic.

Dacă tradiția clasică, referindu-ne la Platon, cultivă în utopia orășenească republicană imaginea unei societăți „juste”, ordonată prin intermediul eticii și a separării dintre condițiile societale ideale, abia în perioada modernă prinde formă definirea mai clară a modelului utopic, aflat într-o legătură strânsă între procedura de a modifica realitatea, ce este regăsit în literatura imaginară, și intenția politică. Este vorba de un ideal care încă de la începutul genezei, și ulterior pe parcursul evoluției sale, ne arată caracteristicile moștenirii umaniste ale culturilor naturaliste ale Renașterii, a unei reînnoite pedagogii a vieții civile, a unei filosofii a omului și a posibilității de a fi un creator rațional al spațiilor specifice societas. În acest sens, nu este întâmplător că, începând cu Erasmus din Roterdam, și ulterior cu Thomas Morus, utopia începe să fie prezentată sub forma unei scrieri organice, dense de motivații culturale și critice, în ideea de a construi o alternativă care se maturează în numele încrederii în om și a depășirii unei forme specifice a ordinii politice și a unei structuri sociale ce era în mod aparent de neînlăturat.

Este o temă care intervine în cheia elaborării unui model diferit de elaborare a primelor forme de organizare, a structurilor societare complexe și instituțional definite – ne gândim la Anglia lui Henric al VIII-lea de care scrie Morus – până la a sugera un fel de repropunere a filosofiei libertății la momentul aparițiilor noilor necesități impuse de instituțiile primei perioade a modernității. Utopia constituie, în același timp, un instrument de regândire a politicii moderne în interiorul statului, în fața nevoii urgente de a limita conflictele, care pune în discuție modelele axate pe un tip de suveranitate obligatorie, fondată din punct de vedere teologic de religie sau de politica „rațiunii de stat” a războaielor. Paradigma utopică, încă de la formularea insulei fericite, reprezintă o creație speculativă care aduce împreună propria viziune imaginară alături de o propunere pozitivă, în cadrul unui gen de gândire critică ce are ca scop construirea unei culturii umane și civile diferite în fața negativității realului. Reînnoirea, care este intrinsecă în narațiunea utopistă, și care se regăsește mai ales în cadrul utopiilor sociale, nu se referă niciodată la individ, ci implică comunitatea, ceea ce înseamnă depășirea unei viziuni egoiste a omului, care se realizează în mod plenar într-o legătură cu alții, în cadrul unei societăți care intenționează să submineze logica dominației omului de către om.

În volumul pe care v-il propunem, mulțumită unei perspective științifice plurale, reiese o viziune în care politica și utopia se intersectează în mod dialectic și atinge o serie de autori și de experiențe literare din care reiese raportul complex dintre ordine și libertate. Prin intermediul articolelor și a conținuturilor pe care le propunem – care nu aprofundează sensul pur al dezbaterilor despre utopie, se va putea recunoaște prezența în forme și limbaje diferite folosite în timp, a unui concept al „altceva”, care este legat întotdeauna de intenția de a produce o teorie a transformării. În acest sens, ne place să reluăm o ipoteză importantă propusă de Luigi Firpo, care este un mare specialist al genului utopist, ce ne invită să nu confundăm utopismul cu iluzia, tocmai pentru a sublinia  realismul extrem al utopicului, și anume, nu al unui „visător” ci al unui „reformator”, conștient de caracterul extrem de înnoitor al gândirii sale, ce nu poate fi tradus în realitatea concretă imediată, care apelează la un canal de comunicare neobișnuit, care de multe ori este accesibil doar pentru puține persoane. (L. Firpo, Appunti sui caratteri dell’utopismo, în N. Matteucci (ediție îngrijită de), L’utopia e le sue forme, il Mulino, Bologna, 1982, pp. 12-13).

Prima contribuție propusă de P. Butti de Lima,  este fundamentală, din punct de vedere al profilului metodologic, pentru a putea înțelege geneza filosofică a conceptului de utopie, deoarece sunt definiți parametri care consimt reprezentarea unei genealogii a puterii utopice. Platon, mai ales prin lucrarea sa Republica, este considerat a fi primul autor utopic care va fi asumat în cadrul orizontului cultural a gândirii moderne, în care se surprinde diferența dintre construcția politico-teoretică a orașului și realizarea acesteia. Dar, mai presus de toate, prin Platon se poate determina natura specifică a unui argument privind politica care are ca obiect polisul și idealul vieții politice bazate pe justiție, ca expresie a acțiunii filosofice. Discursul modern despre utopie se deschide, în schimb, sub semnul unui gânditor care este în mod convențional considerat a fi unul dintre părinții realismului politic și nu al utopismului. Eseul lui W. Connell, într-adevăr, care este repropus aici cititorilor români, într-o versiune în limba italiană, are ca scop reconstruirea, cu o mare atenție filologică, un context cultural în plină desfășurare la care participă și Niccolo Machiavelli

 Curiozitatea științifică a lui Connell este  atrasă de o ediție diferită a lucrării Utopia scrisă de Thomas Morus, ce a fost publicată la Florența în anul 1519  de către editorul Giunti. În jurul acestui volum și a numeroșilor protagoniști ai unei clime intense de schimburi culturale – pe tema guvernului, politicii, puterii – printre care se regăsesc și Morus, Erasmus ca și reprezentanți ai „Orti Oricellari”[1] se desfășoară o istorie ce are un parfum umanist în care este angrenat însuși secretarul florentin, ce este considerat, în mod eronat, a fi un autor izolat. Connell conturează chiar posibilitatea ca Thomas Morus să fi cunoscut foarte bine Principele lui Machiavelli și că propria sa lucrare Utopia, în anumite părți, reprezintă un răspuns polemic dat tocmai celebrului tratat politic scris în Renașterea italiană.

În lucrarea sa F. Alicino, privește către câțiva clasici ai gândirii utopice din perioada modernă, examinând raportul dintre utopie și religie, ca reflex al tensiunii dintre ideal și real. Acesta reînnoadă o istorie la care au participat mai mulți protagoniști, de la Thomas Morus la John Locke, de la Tommaso Campanella la Jean-Jacques Rousseau, pentru a sublinia cum elementul religios al transcendenței este legat de planificarea proiectului utopic. Rațiunea și știința, într-adevăr, nu sunt întotdeauna suficiente pentru a da o fundație solidă unui nou sistem de idei care să poată să îmbunătățească societatea și instituțiile; utopia, în schimb, are posibilitatea de a revedea modelul religios a mântuirii omului prin intermediul idealului umanității unite și acela al perfecțiunii originare. Autorul ne arată, tocmai, singulara importanță pe care termenul de utopie a ajuns să îl dețină, prin puterea sa semantică, în imaginarul colectiv al lumii arabe în sprijinul religiei islamice, și viziunea idealizată a unei societăți care respinge actualitatea întemeiată pe sărăcie, exploatare, și instabilitatea economică și politică.

Formele și istoria utopiei în vârsta modernă revin în paginile lui F. Vitali care, prin intermediul figurii istoricului și literatului Pierfrancesco Giambullari și a lucrării sale neterminate, intitulată Historia dell’Europa (1545), repropune mitul medieval al monarhiei universale ca instrument politic, sperând în existența unei soluții imperiale care să poată garanta stabilitatea chiar și într-un spațiu italian ce era divizat în mod profund. Susținător al modelului promovat de Carol al V-lea, Giambullari va trebui să regândească în termeni utopici viziunea sa politică despre o ordine fondată pe o putere majoră care are o ascendență divină, în condițiile crizei în care se găsea partidul filoimperial, ca urmare a alianței realizate între Ducele Cosimo de Medici cu noul papă Iulius al III-lea . În inima modernității politice și în plin Război de 30 de ani, este introdus unul dintre arhetipii genului utopic, acela pacifist,descris prin intermediul experienței preotului francez Émeric Crucé, care a fost un pioner al modelului arbitrajului internațional. Articolul lui F. Russo subliniază importanța extraordinară a operei Le Nouveau Cynée (1623) a lui Crucé în contextul literaturii politice care se măsoară cu marele proiect al pacificării internaționale, ce era văzut deja în optică cosmopolită. Călugărul francez imaginează un nou raport al sistemului de relații internaționale și o disciplinare a litigiilor dintre state prin intermediul recurgerii la o soluție ce are o amplitudine modernă importantă, ce își propune definirea unei scheme de arbitraj internațional permanent care ar fi trebuit să își aibă sediul la Veneția.

Către un ideal politic cosmopolit ne conduce și contribuția lui F. Silvestrini care recitește mai multe texte fundamentale ale gândirii lui Immanuel Kant pentru a valoriza o propunere alternativă în fața teoriilor realiste despre stat, al empirismului istorico-politic și a modelului sistemului politic internațional existent la sfârșitul secolului al  XVIII-lea. Silvestrini consideră că, la baza modelului „adevăratei politici” kantiene și a ideii sale de constituție republicană nu ar fi un proiect himeric, ci o centralitate absolută a vieții morale și în consecință încrederea într-o istorie progresivă a genului uman, într-un efort inexorabil de îmbunătățire a societății civile.

În tradiția culturală a utopiei socialiste asupra originilor se înscrie și experiența polonezului Ludwik Królikowski, a cărei istorie este valorizată cu atenție în cadrul contribuției lui D. Stasi. În aceste pagini se observă relevanța socialismului ca un instrument de sistem politic înrădăcinat într-o experiență de eliberare și de emancipare națională, în perioada consolidării identității suverane a Poloniei din secolul al XIX-lea. Królikowski propune, în același timp, un model de comunitate inspirată din valorile creștine unde mesajul de eliberare, care provine din căutarea unei utopii relogios-creștine, se îmbină cu o grabnică depășire a inegalității sociale. Autorul, realizează o proprie perspectivă, bazată pe principiile egalitariste ale gândirii socialiste, în care lupta etică între bine și rău se concretizează într-o viziune politică a luptei de clasă.

Pe frontul moștenirii culturale politice liberale se prezintă articolul T. Prelipcean. În cadrul acestuia se repropune centralitatea conceptului de toleranță ca, cuvânt cheie în cadrul lexicului liberal. Dacă ideea de toleranță este legată de aceea al consensului universal și a alegerii raționale apare o idee utopică. Contribuția își propune să verifice cum această potențială utopie nu este irealizabilă. Aceasta, într-adevăr se găsește deja la baza sistemului de libertăți civile a ideologiei liberale și reprezintă un limbaj universal necesar pentru a guverna diversitatea, atât în câmpul politic cât și în cel religios. Această contribuție este urmată de patru studii care ating subiectul utopia în scenariul istorico-politic de secol XX.

1. Suppa prezintă o interpretare detaliată a recurenței termenului de utopie în cadrul lexicului gramscian, începând cu perioada de tinerețe și continuând cu cea de după gratii când a redactat Caietele din Închisoare. Prin intermediul acestei munci minuțioase se afirmă o dublă accepțiune a termenului de utopie, suspendată între critica burgheză adusă socialiștilor, considerați a fi utopici datorită imposibilității aplicării propriului proiect politic și mult mai concreta construire a unei conștiințe a schimbării, care se poate realiza și în plan teoretic. Între aceste două argumente, Gramsci se mișcă cu multă discontinuitate, dar întotdeauna împins de conștiința forței revoluționare pe care o are utopia.

Situată tot în apropierea declanșării perioadei de guvernare fasciste regăsim reflecțiile socialistului liberal Tommaso Fiore în cadrul contribuției lui D.M. Pegorari. Figura intelectuală și civilă a lui Fiore este revăzută în întreaga sa bogăție și complexitate, fiind asociată cu aceea a teoreticienilor „utopiei reale”. Dacă utopia reprezintă o constantă în experiența profesorului din Puglia, încă din perioada participării la Primul Război Mondial, doar într-o perioadă mult mai târzie acesta aprofundează nivelul istorico-politic, sprijinindu-se pe Erasmus și Morus ca mari modele al genului, în utopia politică care se regăsea în inima modernității. Faza poate cea mai importantă al raportului cu utopia intervine, totuși, în considerațiile pe care Fiore le face despre socialismul sovietic, asupra experienței concrete și posibile din Țara Utopiei.

Pe un versant mult mai aplicat din punct de vedere metodologic se regăsește, în schimb, contribuția lui L. Mitarotondo, care este axată pe reflecția istoricului în doctrine politice Rodolfo De Mattei în jurul nodului teoretic al utopiei. Articolul pune în atenția cititorului anumite studii ale profesorului sicilian despre literatura politică utopică a secolului al XVII-lea care este parcursă în mod critic prin intermediul lui Tommaso Campanella, Ludovico Zuccolo, James Harrington. Analiza evidențiază o substanțială afinitate între interpretarea acestei tradiții de gândire și poziția metodei exprimată de De Mattei pe parcursul anilor ’30 ai secolului al XIX-lea. Este vorba de o viziune care respinge distincțiile scolastice dintre realism și utopism, care sunt puțin adaptate pentru a cuprinde  varietatea unei culturi politice compozite și privilegiază, în schimb, ideea utopiei ca experiență a reînnoirii ce are o aromă în mod necesar etică. Apare aici o abordare către politică care aparține lui De Mattei, ce este întotdeauna mediată de elemente culturale și filtrată de o tensoine etico-umanistă.

Secțiunea contribuțiilor teoretico-politice a volumului se închide cu eseul lui A.R. Gabellone care se mișcă pe un versant pragmatic și concret pentru a valoriza experiența legată de proiectul pacifist al activistei politice Sylvia Pankhurst pe continentul african, între anii 1924 și 1952. Vine aici subliniată intensa activitate a scriitoarei și jurnalistei britanice fondatoare a Movimento per la pace e la speranza del popolo, angajată în eliberarea Etiopiei și a Eritreei. Activitatea lui Pankhurst a favorizat un parcurs de emancipare și independență ale celor două țări africane față de politica totalitară fascistă, a Guvernului britanic care i-a urmat și cea a Societăților Națiunilor.

Dorind să tragem o concluzie care să ne aducă mai aproape de prezent, ca urmare a acestui parcurs angajant în jurul ideii și a formelor de utopie, de la gândirea politică clasică, la secolul XXI, nu se poate trece cu vederea actualitatea extremă a narațiunii utopiste. Dacă se referă la esența sa în perioada globalizării – condiționată de riscul unei progresive decăderi democratice – aceasta, constituie în continuare un motiv de cercetare a spațiului, logic și critic, al alternativei care ne impune să regândim formele de conviețuire și solicită o regândire a politicii și o relegitimare a puterii. Nu este întâmplător că ne întoarcem cu atâta frecvență, astăzi, să discutăm despre utopie; realitatea disptopică a realităților globale – economice, politice, sociale, umane – este atât de largă încât dorința de a le plasma într-un nou cosmopolitism, o nouă cultură de drepturi și de valori universale, a alimentat un necruțător cult al individului care este izolat și atomizat.

Utopia, în contrast, chiar și atunci când nu pare să depășească idealul de evadare, nu este antiteza realității, sau expresia fugii, ci un termen care este măsurat prin istorie pentru a construi diferența, pornind din imaginația sa, și momentul primordial creativ al fiecărui nou început.

[1] Autoarea se referă la faimoasele grădini din Florența care aparțineau familiei Rucellai ce erau un loc de întâlnire pentru intelectuali (N. Machiavelli era unul dintre aceștia) și oameni politici, unde se citea din autorii clasici și se discuta despre politică.