Vizualizari articol [post_view]
Memoria publică a Holocaustului în postcomunism[1]
(The public memory of Holocaust in post communism)
Alexandru FLORIAN
Abstract: Just after 1989, the public space became, naturally, opened for the pluralistic expression of social and political messages. The official public discourse of the national-communist state is being gradually replaced with a variety of legitimizing messages. The new democratic state undertakes hesitating steps in its endeavour to redefine the public symbols. The newly emerged social and political actors are also taking part in redesigning the public space. New messages, recuperative messages and identity narratives coexist, contrast one another and produce a heterogeneous aggregation of civic values. Sometimes, the situations have aberrant results.
Keywords: simboluri legionare, Ion Antonescu, Memoria Holocaustului, crime de război
Revoluţia din decembrie 1989 a adus în actualitatea publică şi academică tema fascism-comunism. Subiectul nu era nou, grila de abordare se schimbă însă fundamental. Predominau reacţiile emoţionale de negare a comunismului şi de suprapunere a lui cu fascismul. Reacţii explicabile având în vedere faptul că ieşisem dintr-un sistem politic totalitar. Concluziile erau cel mai adesea în registrul canonic al egalităţii dintre fascism şi communism, iar uneori se ajungea chiar şi la culpabilizarea comunismului ca fiind cauza fascismului. Solidar cu teza istoricului englez Ian Khershaw (1997) conform căreia matricea comparativă ar trebui să fie aceea generată de nazism vs stalinism şi în concordanţă cu istoricul francez Pierre Milza (1991) pentru care Europa a cunoscut fascisme, consider că regimurile comuniste au fost şi ele la plural: stalinism, maoism, naţional-comunism etc. Acesta din urmă, de exemplu, a fost specific României în timpul lui Ceauşescu. Prin urmare, pentru istoria noastră recentă, tema de reflecţie ar putea fi reformulată în termenii legionarism vs naţional-comunism. Subiectul poate fi privit din perspectiva ideologiilor, a sistemului de putere, a mentalităţilor sau a memoriei. Disponibilitatea spaţiului public faţă de memoria Holocaustului este parte a acestui proiect extins şi complicat de autolămurire pe care îl parcurgem de peste 25 de ani şi care constă în revizitarea istoriei noastre politice recente: Statul Naţional Legionar, regimul politic din timpul lui Ion Antonescu, regimul partidului-stat al partidului comunist.
Despre felul în care instituţii publice sau private, actori politici sau civici se identifică cu elita politică sau intelectuală din România a anilor 40 ai secolului trecut s-a scris mult. Fără a fi exhaustiv îi amintesc aici, într-o ordine aleatorie, pe Ruxandra Cesereanu (2007), Michael Shafir (2002, 2014), William Totok (2005), Gabriel Andreescu (2015), Andrei Pleşu (2015, 2016), Laszlo Alexandru (2016), Dan Pavel, Alina Mungiu Pippidi, Lucian Boia (2014), Cristian Pîrvulescu, Alexandru Climescu (2014, 2015), Adrian Cioroianu. Au fost dezbateri academice sau media. După 25 de ani, constat cu luciditate şi amărăciune că Memoria Holocaustului rămâne una controversată. În sensul că discursul public al memoriei, simbolistica afişată în spaţiul public este de tipul „una caldă, una rece”. Pe o posibilă grilă a interpretărilor există cel puţin trei tipuri de discurs al memoriei circumscrise între negare şi recunoaştere a Holocaustului din România prin asumarea responsabilităţii: 1. memorizarea victimelor, 2. memoria necritică a Mişcării Legionare cu două subcategorii, eroizarea liderilor politici şi a militanţilor şi cea a elitei culturale extremiste şi 3. minimalizarea memoriei victimelor prin „etnicizarea” memoriei Holocaustului.
Prima categorie este uşor recognoscibilă de către majoritate. Am în vedere dezvoltările în spaţiul public a manifestărilor inaugurate odată cu gestul politic simbolic al statului român de asumare a responsabilităţii Holocaustului. Raportul final al Comisiei „Elie Wiesel” (2004), Memorialul Victimelor Holocaustului din România (2009), discursuri publice oficiale, plăci comemorative iniţiate de autorităţi publice etc. Cea de a doua se referă la recunoaştere publică de tipul „personajul pozitiv”, de către autorităţi sau organizaţii civice, a unor conducători sau militanţi activi ai legionarismului: Valeriu Gafencu, Ion Gavrilă Ogoranu. Tot aici ar putea fi incluse şi omagierile aniversar-comemorative, busturile, numele de străzi sau instituţii, ale unor reprezentanţi ai culturii interbelice care au îmbrăţişat valorile ideologiei de extrema dreaptă. Opţiuni ideologice care astăzi sunt diagnosticate ca fiind „derapaje de tinereţe”. O situaţie specială, întrucât intră sub incidenţa OUG 31/2002 care interzice cultul criminalilor de război o reprezintă publicitatea făcută unor persoane condamnate pentru crime de război. Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Radu Gyr, Albert Wass sunt câteva dintre exemple. Cea mai actuală reactivare a comunicării online a fost impulsionată de Andrei Pleșu care, pe blogul său de la Adevărul în februarie, și-a propus dezincriminarea, măcar simbolică, a lui Vintilă Horia (câteva opinii asupra cazului Vintilă Horia sunt indicate la Bibliografie).
Această promovare publică este posibilă în virtutea unei ipoteze şubrede, conform căreia statutul lor cultural ar fi mai relevant decât cel politic sau civic rezultat din decizia juridică definitivă prin care au dobândit statutul de criminali de război. O asemenea inversare a simbolisticii statutelor este de altfel incompatibilă cu ierarhia valorilor unei culturi civice democrate și moderne. La limită, când statutul de condamnat pentru crime de război este anulat în justiţia postcomunistă, aşa cum s-a întâmplat cu ofiţerii Gh. Dinulescu şi Petrescu, un supravieţuitor al Holocaustului ajunge astăzi să se întrebe retoric: „Dacă ei sunt nevinovaţi înseamnă că eu nici nu am trecut prin ce am trecut sau rude și vecini nu au murit în vara anului 1941…”[2]. La sfârșitul anilor ’90, mai multe persoane condamnate pentru crime de război au fost achitate, în urma recursului în anulare promovat de procurorul general al României. Astfel, justiția română a reușit performanța unei „injustiții de tranziție”[3]. Cu alte cuvinte, tragedia exterminării evreilor din România este oare o fabulaţie? Acesta este unul dintre riscurile promovării unei memorii publice inversate sau a uneia deformate[4]. Cazul limită îl reprezintă recunoaşterea în public, astăzi, a lui Ion Antonescu ca pe un model al conducătorului de stat[5]. A treia categorie, deşi recunoaşte Holocaustul, victimele şi responsabilii, consideră că promovarea publică a memoriei este una proprie evreilor. Mai mult, etnicizarea memoriei ar favoriza mascarea unor aşa numite tare ale militanţilor impunerii memoriei Holocaustului, cum ar fi apetenţa pentru marxism, (neo)comunism şi alte derivate de stânga[6]. Numai pentru că victimele au fost evrei sau romi, să uite aceia care vehiculează această teză că Holocaustul este parte a celui de al Doilea Război Mondial, că este parte din Istoria recentă a Europei? Să ne amintim că în România, dar mult mai devreme în Germania, Austria, Franţa, Belgia memoria Holocaustului s-a construit în spaţiul public din iniţiativa Statului. Ceea ce nu exclude desigur ca manifestări comemorative publice, locuri ale memoriei să fie promovate de către organizaţii comunitare evreieşti sau rome. Dar simbolistica memoriei Holocaustului este cu atât mai puternică cu cât este una instituţional statală.
Cum se explică însă această „nelinişte” în construcţia unei memorii publice care în România a lipsit mai bine de patru decenii. Am ales trei vectori care stimulează astfel de reacţii şi care fac din spaţiul public un loc al memoriei disputate.
- Intervenţia partizană a elitei intelectuale. Elita culturală, cea academică sau cu vizibilitate media s-a poziţionat în favoarea promovării, fără bariere, a tot ce este sau consideră că este valoare spiritual naţională. Pentru cine a urmărit în ultimele şase luni media sau unele dezbateri din reviste culturale, a observat lesne cum Andrei Pleşu, Eugen Simion, Alex Ştefănescu, Gabriel Andreescu resping actualizarea sau însăşi OUG nr. 31/2002 privind interzicerea negării Holocaustului, a promovării în spaţiul public a simbolurilor fasciste şi legionare sau a cultului persoanelor condamnate pentru crime de război, împotriva umanităţii. Argumentele sunt generate de aceeaşi iritare intelectuală în faţa unui risc inexistent: reinstaurarea cenzurii culturale sau obstrucţionarea libertăţii de exprimare. Oricât aş repeat, cine nu vrea să audă nu aude. OUG 31/2002 este o reglementare sincronizată la ţări precum Franţa, Austria, Germania, Belgia, Cehia, Polonia etc.. Dar chiar dacă acest amănunt nu este important, în momentul în care valorile naţionale sunt mai importante decât cele europene democrate, filosofia legii este lămuritoare. Avem de-a face cu o lege a memoriei, o relgementare care deschide cale liberă reproducerii în public a memoriei Holocaustului. E adevărat, în dauna acelor tentative ale unor actori civici sau politici care ar fi interesaţi de promovarea în public a memoriilor concurente şi care atentează la memoria victimelor. Poate că Andrei Pleşu şi Eugen Simion sunt cei mai consecvenţi în a se lamenta public de teama interzicerii lui Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Vintilă Horia etc.. Fără o analiză atentă a operei de tinereţe a „generaţiei 27”, a adeziunii ei la un proiect spiritual şi social de extremă dreaptă, formulează cu lejeritate afirmaţii care minimalizează rolul public al acestor intelectuali în epocă. Astfel, ei au scris doar câteva articole extremist iar opţiunea ideologică ar fi fost un simplu derapaj din tinereţe. Dincolo de faptul că a încerca o discuţie în jurul cantităţii de articole sau studii cu vocaţie extremistă reprezintă o alunecare în derizoriu, cum de aceşti impresari contemporani nu se întreabă de ce, după război, tinerii intelectuali de atunci nu au regretat public opţiunea legionară. Susţinerea atinge uneori limitele extreme. Astfel, Andrei Pleşu[7] sugerează că, din moment ce numele de Louis Aragon, scriitor francez, membru al partidului comunist, a fost atribuit unei pieţe în 2012, memoria lui Vintilă Horia este şi ea îndreptăţită, pe principiul simetriei, la o piaţă. E limpede că pentru Pleşu comunism egal fascism este o o axiomă, o teorie ce nu trebuie demonstrată. Dar, intelectualul public „uită” că Vintilă Horia este condamnat pentru crime de război. În fapt, el nu recunoaşte instituţiile care după război au judecat criminali de război. Această ambiguitate memorialistică, cu avantajarea valorii naţionale în dauna valorii umaniste, promovată prin discursul public al elitei intelectuale cu influenţă, nu face decât să rostogolească bulgărele de zăpadă al memoriei publice ce actualizează extremismul de dreapta interbelic. Mesajele s-au preluat şi amplificat prin media.
- Organizaţii nonguvernamentale care au ca strategie actualizarea ideologiei Mişcării Legionare, a legionarismului ca spiritualitate se folosesc de două sintagma simple: ortodoxismul Mişcării şi prezenţa legionarilor în lupta armată anticomunistă din anii ‘50 ai secolului trecut. Aceste două vârfuri de lance de care se utilizează de mai bine de două decenii consideră că le conferă dreptul la recunoaştere publică. Busturi, plăci memoriale, denumiri de instituţii, titlul de cetăţean postmortem solicitate şi acordate de la administraţia locală. Cine ar spune „Nu”, astăzi, acţiunii de promovare a memoriei unui personaj interbelic care a fost „sfânt al închisorilor comuniste”, „luptător anticomunist cu arma în mână”, deşi identitatea lui istorică este aceea de legionar?! Pentru a reuşi mai bine, ong-uri prolegionare și-au schimbat strategia și recunosc victimele Holocaustului. Dar, invocând principiul „Gulag egal Holocaust”, ei solicită deplina libertate pentru a-şi comemora victimele în public şi a marca astfel spaţiul public cu simboluri ale legionarismului. Modificarea prin Legea 217/2015 a OUG 31/2002, în sensul interzicerii explicite a organizaţiilor şi simbolurilor legionare, a intensificat activismul acestor organizaţii. Beneficiind direct sau indirect de sprijinul unor intelectuali simbolici au reuşit să îşi atragă sprijinul media[8]. Efectul a fost aducerea în derizoriu a memoriei Holocaustului, descrisă cel mai adesea ca fiind strict o chestiune evreiească. „Noi vă lăsăm să vă plângeţi morţii lăsaţi-ne şi voi să ne plângem morţii noştri” este una dintre lozinciile prin care astfel de demersuri urmăresc să obţină credibilitate publică şi respectabilitate.
- Suportul decisiv pentru asumarea memoriei în spaţiul public vine, fără îndoială, de la instituţiile publice. După 2004, dată la care a fost asumat de Statul român Raportul final al Comisiei „Elie Wiesel”, derapajele de minimalizare a Holocaustului din instituţiile publice central s-au rărit până la dispariţie. Administraţia publică locală sau instituţii aflate în coordonare sunt încă generoase cu solicitări de simbolizare a valorilor sau liderilor legionari. Se organizează întâlniri în şcoli cu sau despre legionari participanţi la lupta anticomunistă din munţi, conferinţe comemorative găzduite de instituţii judeţene de cultură. De asemenea, consilii locale votează titluri de cetăţeni de onoare postmortem pentru „sfinţi ai închisorilor”, în realitate foşti legonari. Toate acestea se întâmplă pentru că există un dezinteres faţă de apartenenţa politică şi prevalează eticheta de militant anticomunist. Un răspuns faţă de astfel de reacţii îl oferă un sondaj de opinie despre cultura civică şi politică din România realizat de către Fundaţia Multimedia pentru Democraţie Locală[9]. Una dintre concluziile puternice ale sondajului este orientarea românilor mai ales după valori civice conservatoare şi tradiţionale.
Cu alte cuvinte, există încă la nivel de masă valori civice nemoderne, prejudecăţi xenofobe, etnice, rasiale sau acceptarea facilă a unor noi mituri lansate în postcomunism care departe de a stimula inhibă spiritul critic, participative ori solidarizarea pe considerente umaniste etc.. Sistemul de educaţie, mass-media nu au reuşit să inculce la nivelul societăţii civile valorile societăţii democratice moderne. Mentalul colectiv nu este structurat pe un sistem de roluri şi valori sociale care să fie inspirate de principiile modernizării şi care au fost formulate încă de la revoluţia franceză: libertate, egalitate, fraternitate. Desigur cu nuanţele şi dezvoltările pe care le-a generat experienţa istorică a secolului XX, inspirat definit de istoricul Eric Hobsbawm ca fiind secolul extremelor. Un secol din care democraţia cu corolarul său libertatea individului (a cetăţeanului) a ieşit consolidată. Atât timp cât mentalul colectiv este mai degrabă traditionalist, persistă o dificultate de sincronizare la bunele practici ale „locurilor memoriei” din Europa occidentală.
Un alt sondaj de opinie, reiterat mai mulți ani, subliniază lipsa de informare și cunoaștere istorică asupra temelor mari ale istoriei noastre recente. Teme precum percepția minorităților etnice, memoria Holocaustului și imaginea mareșalului Antonescu au fost măsurate în luna mai 2015 printr-un sondaj de opinie comandat de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”[10]. Aceste informații pot fi sursa primară pentru a înțelege unele reprezentări publice eroizante ale memoriei responsabililor de crime de război sau împotriva umanității. Neinformați, cu lecția neînvățată pentru că nu au avut profesori pentru acest subiect, unii oamenii acceptă cu ușurință o simbolistică recuperatorie, care este însă unilaterală și reinventează personaje care, cel puțin etic, s-au aflat în tabăra celor responsabili de discriminare, deportare, exterminare. Aceia dintre intervievaţi care sunt de partea lui Ion Antonescu ca „bun patriot”, aceia care îi imaginează pe legionari ca având o „misiune naţional-creştină” sau care „nu îi vor pe evrei” în România au şanse mai mari să fie de acord în spațiul public cu simboluri fasciste sau busturi ale unor criminali de război. Asemenea opinii se opun în mod spontan discursului memorialistic al Holocaustului. Dar, în același timp, ele sunt acelea care pot genera atitudini disonante puternic cu valorile democratice.
Prezint numai câteva date pentru o imagine sumară, o schiță, a percepțiilor privind minoritățile etnice și istoria Holocaustului. De exemplu, 11% dintre respondenți apreciază că evreii sunt o amenințare sau o problemă, iar pentru romi nivelul de respingere crește la 61%. Distanța socială negativă, măsurată prin acceptarea apropierii de minorități, este de 22% față de evrei. Astfel 7% au răspuns că evreii „nu ar trebui să vină în România” și 15% că evreii doar „să viziteze” această țară. Iar 21% vor ca ei „să trăiască în România”. Ceilalţi 57% acceptă o „apropiere” mai directă faţă de evrei. Față de romi distanța se dublează, 30% răspund că nu ar trebui să vină în România și 11% doar să viziteze România.
În acest context amintesc alte informații statistice care, fără a le suprapune peste cele de astăzi, pot contribui la o reflecție despre etica memoriei. La ultimele algeri democrate interbelice, decembrie 1937, extrema dreaptă a obținut 24% (LANC 9% și Mișcarea Legionară 15%). În octombrie 1940, la o lună după instaurarea Statului Național Legionar, Mișcarea Legionară, singura formațiune politică legală, scotea deja în stradă zeci și sute de mii de oameni. Puterea transforma Mișcarea într-un partid de mase, „generația 27” era foarte prezentă în presă și mobiliza…
Sondajul evidențiază faptul că Holocaust este un termen cunoscut de populația României, mai cu seamă în rândul persoanelor cu educație superioară și a celor rezidente în București. Cu toate acestea, 73% dintre cei chestionați au auzit despre tragedia evreilor din Europa în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Desigur că o mare majoritate a auzit despre Auschwitz și ororile petrecute acolo. Însă când vine vorba despre istoria României lucrurile se schimbă dramatic. Numai 28% dintre respondenți consideră că și în România evreii au avut parte de discriminare, deportare, exterminare, spoliere de bunuri etc.. În privința responsabilității, lucrurile nu stau mai bine. Predomină aceeași prejudecată de decenii, respectiv externalizarea responsabilității. Astfel, din cei 28% care au informație despre Holocaustul din România, și la care facem referire în continuare, 69% consideră Germania principalul responsabil și numai 19%, regimul Ion Antonescu. În același registru se înscrie și identificarea acțiunilor care ar duce la Holocaust. Tot din acest grup de persoane, marea majoritate (80%) consideră că evreii români au fost duși în lagăre de concentrare ale Germaniei naziste. Numai 28% amintesc deportările în Transnistria, acțiune care în realitate a fost de cea mai mare anvergură pentru distrugerea populației evreiești din România de după iunie 1941. La identificarea categoriilor de făptași confuzia este de asemenea prezentă. Așa cum menționează Raportul sondajului de opinie, „dintre factorii interni, Mișcarea Legionară și Ion Antonescu, în calitate de conducător al statului, sunt principalii responsabili indicați, dar există o asociere mai puternică între legionari și Holocaust”. În fapt situația este inversă: Ion Antonescu este marele responsabil, iar în perioada septembrie 1940-august 1944, după patru luni de guvernare, legionarii ies din scenă.
Holocaustul nu reprezintă o problemă de interes pentru cei intervievați. Numai 12% s-au declarat interesați. Adăugăm la această imagine sursele de informare sunt mass-media (58%), internetul (23%), iar literatura de specialitate (16%) și școala (14%) se situează pe poziții slabe. Avem, astfel, elemente sugestive pentru a cunoaște mai bine starea reală de subiectivitate a populației în legătură felul în care se raporteză la raporturile dintre statul român și evrei în perioada celui de al Doilea Război Mondial. În același timp, prelucrarea informațiilor din acest sondaj de opinie permite creionarea portretului celui care ar fi dispus să se ralieze cu ușurință la manifestările publice ale memoriei prolegionare inițiate de actori sociali în numele unor lozinci populiste și patriotarde.
De asemenea, se pot imagina trăsături ale unei persoane care ar fi dispusă să respingă emoţional legea 217/2015, să se raporteze cel puțin neutru la memoria publică a luptătorului legionar anticomunist sau a persoanei condamnate pentru crime de război. El ar avea printre caracteristici disponibilitatea pentru o distanţă socială mărită faţă de evrei, ar fi slab informat despre tragedia evreilor şi romilor din România în timpul regimului Antonescu, ar valoriza legionarii numai prin faptul că s-au opus comunismului cu arma în mână după 1944. Când aceste caracteristici se cumulează și se potențează la o singură persoană, sunt șanse ca atitudinea să fie una vocală, manifestă, să regăsim o comunicare agresivă. În aceste condiții, preluarea de către mass-media a mesajului ambiguu sau negator al unei elite intelectuale cu priză la public nu face decât să reconfere legitimitate și încredere mesajelor extremiste ale unor actori sociali altfel minoritari. Încă o dată șansele pentru o memorie decentă a Holocaustului se diminuează.
Bibliografie
ANDREESCU, Gabriel, „Temele «legii antilegionare» din perspectiva eticii memoriei”, în Noua Revistă a Drepturilor Omului, nr. 4/2015.
CESEREANU, Ruxandra (coord), Gulag şi Holocaust în conştiinţa românească, Fundaţia Culturală Echinox, 2007.
CLIMESCU, Alexandru, „Post-transitional Injustice. The Acquittal of Holopcaust Perpetrators in Post-Communist Romania”, în Holocaust. Studii și cercetări, nr. 1(7)/2014.
CLIMESCU, Alexandru, „The Holocaust on Trial. Memory and Amnesia in the Case of Romanian War Criminals”, în Holocaust. Studii și cercetări, nr. 1(8)/2015.
HERMEZIU, Cristina, „Cazul Vintilă Horia şi memoria culturală. Cum se aplică Legea 217/2015 privind crimele împotriva umanităţii şi crimele de război”, în www.adevărul.ro., 6 februarie 2016.
IOANID, Radu, „Aproximațiile păgubitoare ale domnului Andrei Pleșu”, în www.adevărul.ro, 5 februarie 2016.
KERSHAW, Ian; Moshe Lewin, Stalinism and nazism: Dictatorships in comparison, Cambridge, 1997.
LAZLO, Alexandru, „Banalitatea răului”, pe https://laszloal.wordpress.com.
MILZA, Pierre, Les Fascismes, Livre de Poche, 1991.
PLEȘU, Andrei, „Adaos la «cazul» Vintilă Horia”, www.adevărul.ro, 8 februarie 2016.
PLEȘU , Andrei, „Greșeală, vină, justiție”, în www.adevărul.ro, 1 februarie 2016.
PLEȘU, Adrei, „Memoria înjumătățită”, în www.dilemaveche.ro, 18 februarie 2016.
SHAFIR, Michael, Între negare și trivializare prin comparație. Negarea Holocaustului în țările postcomuniste din Europa Centrală și de Est, Editura Polirom, Iași, 2002.
SHAFIR, Michael, „Unacademic academics: Holocaust deniers and trivializers in post-Communist Romania”, în Nationalities Papers, 42:6, 2014.
TEODORESCU, Bogdan; Dan Sultănoiu, „The Electoral Republic of Romania. Arguments about the need for an analysis regarding the Romanian participatory culture”, în Revista Polis, nr. 4(10)/2015.
TOTOK, William, „Receptarea Raportului final al Comisiei Wiesel în presa română şi germană”, Timpul, nr 6-7/2005.
* Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului finanţat de Ministerul Educaţiei Naţionale, CNCS – UEFISCDI, nr. PN-II-ID-PCE-2012-4-0620.
[2]Reacţie la conferinţa cercet. Alexandru Climescu, Crime de război în timp de pace: achitarea autorilor Holocaustului de către justiția postcomunistă din România, de la Institutul “Elie Wiesel”, 26 ianuarie 2016.
[3] Alexandru Climescu, “Post-transitional Injustice. The Acquittal of Holopcaust Perpetrators in Post-Communist Romania”, Holocaust. Studii și cercetări, nr. 1(7)/2014
[4]. „Evreii au provocat Holocaustul” este unul dintre laitmotivele negaţioniştilor. În pofida a ceea ce crede G. Andreescu, că etica memoriei Holocaustului este etnicizată, nici negarea Holocaustului nu este etnicizată. Iată, recent la Realitatea TV, într-o emisiune moderată de Rareş Bogdan, rabinul extremist Eli Caufman, fără a primi niciun fel de replică, a susţinut că Holocaustul se datorează faptului că evreii nu s-au rugat îndeajuns, prin urmare au păcătuit.
[5] Paradoxal, astăzi Ion Antonescu este glorificat la Beiuş, judeţul Bihor, unde o stradă îi poartă numele, la Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, consiliul local refuză cu obstinaţie retragerea titlului de cetăţean de onoare postmortem, iar la Piteşti, în Muzeul Judeţean Argeş, un bust şi o sală de expunere îl reprezintă într-o cheie pozitivă.
[6] Gabriel Andreescu, „Temele «legii antilegionare» din perspectiva eticii memoriei”, în Noua Revistă a Drepturilor Omului, nr. 4/2015, dincolo de polemica vulgarizatoare şi dezinformare, autorul susţine teza „etnicizării eticii memoriei”.
[7] A Pleşu, „Memorie înjumătăţită”, în Dilema veche. Însuşi titlul acestui scurt eseu spune totul despre felul în care autorul înţelege să rezove polemica în jurul memoriei fascismului românesc ca spiritualitate. http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/memorie-injumatatita#
[8] O descriere subiectivă a reacţiilor la Legea 217/2015 se poate afla în G. Andreescu (2015) sau în cartea Cezarinei Condurache (coord), Eroii anticomunişti şi sfinţii închisorilor reincriminaţi prin legea 217/2015, apărută la editura prolegionară Evdomikos, Fundaţia George Manu, Bucureşti, 2015. Acest volum a beneficiat de un Damnatio memoriae, împotriva OUG 31/2002, semnat Sorin Lavric, autor premiat de Academia Română. De asemenea, Andrei Pleşu deplângea pe blogul Adevărul în august 2015 temerea că nu îl va mai putea avea în bibliotecă pe „bătrânelul” Nichifor Crainic, autorul statului etnocrat român între altele. Ambele discursuri fiind construite pornind de la premise false, dar al căror efect era menit să emoțoneze publicul împotriva Legii 217/2015.
[9] Bogdan Teodorescu, Dan Sultănoiu, „The Electoral Republic of Romania. Arguments about the need for an analysis regarding the Romanian participatory culture”, Revista Polis, nr. 4(10)/2015. Sondajul de opinie reprezintă o importanta bază de documentare privind cultura civică în România având în vedere că reprezentativitatea nu este numai națională ci și regional.
[10] Cf. http://www.inshr-ew.ro/ro/files/proiecte/Sondaje/Sondaj_opinie-INSHR-iunie_2015.pdf.