Journal of The Faculty of
Political and Administrative Sciences
Coordonat de Constantin ILAȘ
Volum VI, Nr. 3 (21), Serie noua, iunie – august 2018
Minorităţile, cetăţenia şi diversitatea culturală
The minorities, citizenship and cultural diversity
Radu CARP
C’Art Fest este un mod exemplar de a pune în lumină o anumită comunitate locală precum este Cristian. În România foarte multe comune au fost declarate orașe, chiar municipii ca de exemplu municipiul Codlea prin care am trecut ajungând la Cristian. M-am întrebat “oare de ce este Cristian dezavantajat și de ce nu este și el municipiu?”. Aceasta a fost o politică la începutul anilor 2000, dintr-o frustrare a autorităților de atunci legată de negocieriile cu Uniunea Europeană, când de la Bruxelles ni se atrăgea atenţia că, potrivit statisticilor, populaţia trăieşte mai mult în rural. Am vrut să demonstrăm că suntem de fapt o țară urbană și au fost transformate, fără nicio justificare, sate și comune în orașe și municipii. Aceasta este cu totul altă istorie dar legată de discuția de astăzi după cum se va vedea. În al doilea rând, locul acesta este foarte bine ales pentru o asemenea discuție pentru că am publicat recent un dialog cu Eginald Schlattner[1] și i-am pus o întrebare: „după ce vor muri ultimii sași din România (deoarece se apropie de extincția biologică, cei mai tineri sunt de 70 de ani în anumite comunități, restul sunt plecați în Germania, au o anumită transhumanță, vin din Germania în România și invers) va dispărea și spiritul care a animat Transilvania timp de 800 de ani?”. Mi-a răspuns că “nu va dispărea pentru că voi românii v-ați contaminat de la noi cu spiritul german. Vă place să vă trimiteți copii la școală să învețe limba germană pentru că în felul acesta considerați că ei vor avea mai multe oportunități în Germania dar și în România. Prin faptul că apreciați și cunoașteți mai bine cultura noastră, veți prelua această ștafetă de la noi, care vom dispărea. Nici religia nu va dispărea, va supraviețui într-o formă sau alta”. Tot în cadrul acestei discuții, pentru ca să intru în subiectul dezbaterii de astăzi, atunci când l-am întrebat despre Centenar, despre 2018 și care este semnificația pentru comunitatea sașilor, mi-a spus un lucru pe care îl știam, dar pe care l-am înțeles mai bine după acest dialog: faptul că germanii sunt o minoritate loială statului pe teritoriul căruia trăiesc, indiferent ce regim politic ar avea acel stat și indiferent despre ce stat este vorba. Acest lucru este valabil nu numai în România, ci și în Rusia unde există o comunitate foarte importantă de germani, practic în toate statele europene unde există o asemenea comunitate. Germanii se caracterizează prin loialitate față de comunitatea care este majoritară. În opoziție, minoritatea maghiară, spunea Schlattner, este ne-loială statului în care trăiește. Aceasta vedem în România, în Slovacia, peste tot unde trăiesc comunităţi maghiare. Am discutat cu cineva care are o funcție foarte înaltă din partea UDMR. L-am întrebat “Cum sărbătoriți voi Centenarul?” şi mi-a răspuns “supraviețuim cumva, au fost lucruri și mai grele“. Există astfel unele minorități care sunt fidele statului unde se află și alte minorități care consideră că aparțin unui alt stat, chiar și imaginar. Construiesc această comunitate semi-imaginară a unui stat care le acordă protecție de la începuturile timpului și până la Apocalipsă. Diferența dintre aceste două moduri de abordare nu înseamnă că doar unul este corect. Ambele sunt corecte în egală măsură. Sunt doar diferite. Am uitat să cultivăm această diferență și să o înțelegem. Pretindem ca toți să aibă același tip de comportament, ori momentul 1918 a fost un moment în care mai multe minorități au considerat că singura lor salvare este noul stat care avea să se nască din considerente foarte pragmatice. Evident că au așteptat de la acel nou stat un nou tip de abordare față de drepturile lor și au avut aşteptări legate de autonomie, dar aceasta este o discuție mai complicată, legată de ce așteptări au fost și ce a putut să ofere statul român până la venirea regimului comunist, deoarece după instaurarea comunismului această discuţie a fost îngheţată.
Abordez două chestiuni fundamentale care figurează în titlul acestei conferințe. În primul rând despre cetățenie. Noi suntem astăzi parte a unui proiect care știm cum a început, știm cum a evoluat, însă nu știm cum se va finaliza. Este un experiment la scară istorică. Acest experiment se cheamă cetățenie europeană. Dincolo de cetățeniile naționale, considerăm că există un alt tip de cetățenie, cea europeană, în care ar trebui toți să ne regăsim. Oare ne regăsim într-o cetățenie dincolo de cea națională? Avem sentimentul apartenenței la această comunitate? Mulți spun “avem acest sentiment în momentul în care depășim granițele continentului european”. Oare însă se întâmplă așa? Oare dacă în Argentina se întâlnește un român cu un maghiar sau un slovac sau francez au aceeași raportare la statul pe teritoriul căruia se află și la tradițiile acelui stat ori nu? Deocamdată putem afirma că de 25 de ani s-au făcut pași în această direcție, dar sentimentul de apartenență la o comunitate superioară de fapt încă nu există, pentru că nu există instrumente politice pentru a crea acest sentiment de apartenență. Nu există politici publice, nu există guverne care să aibă instrumente pentru a crea acest sentiment. El vine doar din realizările acelui proiect. Cu alte cuvinte, dacă proiectul este de succes și cetățenia supranațională este de succes. Noi astăzi trăim într-o Europă care nu își găsește identitatea. O Europă frământată de probleme identitare care apar, paradoxal, tocmai atunci când sunt pe cale de a se rezolva – migraţia nu a fost o problemă atât de intens tratată când a apărut pe scară largă precum este tratată în 2018. O Europă care este oarecum în contratimp cu rezolvarea acestor probleme identitare. Europa crează probleme, atunci când există nu le recunoaște ca fiind probleme, iar atunci când nu mai există începe să apară dezbaterea cu privire la ce facem cu problema respectivă. Ivan Krastev, cunoscutul politolog bulgar, a publicat o carte care sper să se traducă în limba română „After Europe”[2] şi face aceeași constatare. Ne-am aflat într-un moment de grație, perioada 2004 – 2007, moment în care vest-europenii începeau să circule în Europa de Est ca să cunoască mai bine anumite locuri a căror reprezentare nu o aveau, dar astăzi trăim în comunități mai închise decât în 2007. Ce s-a întâmplat? Oare ne-am plictisit atât de mult unii de alții încât nu vrem să ne mai înțelegem unii pe alții? Este o întrebare deschisă. Nici Krastev nu are un răspuns. Ne aflăm în mijlocul unui experiment care trebuie conotat cu anumite aspecte foarte concrete. Mă refer la situația statelor baltice. A fost o problemă cu minoritatea rusă, ai cărui membri nu aveau cetățenie pentru că nu a fost considerată o minoritate loială noului stat creat după destrămarea URSS. Între timp problema s-a mai rezolvat, în sensul că legislaţia internă s-a mai schimbat, la insistențele Consiliului Europei, Uniunii Europene, însă în continuare problema există. Persoane fără cetățenie. Ce facem cu acestea? Le poate fi acordată direct cetățenia aceasta supranațională, europeană? Trebuie să li se faciliteze cetățenia națională? Sunt probleme deschise la care nu există un răspuns definitiv. Aceste persoane au sperat că după aderarea la UE vor avea un statut de cetățeni europeni, ori lucrurile nu s-au întâmplat așa, problemele au persistat și după aderare pentru că tratatele Uniunii Europene afirmă clar că cetățenia europeană nu înlocuiește cetățenia națională. Ce facem cu persoanele care nu au niciun fel de cetățenie? Dar cu cei care sunt apatrizi? Cu cei care sunt refugiați? Cu cei care se află în căutarea unui statut, a unei legături cu statul pe teritoriul căruia trăiesc? Au existat mai multe formule de integrare a acestora, pentru a răspunde la anumite solicitări din partea lor dar până acum toate aceste experimente au eșuat sau nu au avut rezultatul scontat. De exemplu, mai multe primării au încercat în Austria, Franța, Olanda, să creeze anumite consilii consultative ale persoanelor care încă nu au cetățenie și să le asocieze în luarea unor decizii. S-a constatat însă că aceste persoane nu vor să aibă decât drepturi 100%. Nu vor varianta de mijloc, să aibă doar anumite drepturi. În momentul în care le spui că pot avea numai anumite drepturi, se interesează care sunt drepturile cetăţenilor și le vor pe acestea în totalitate. Ce facem cu aceste persoane? O problemă care, după 2015 a devenit și mai presantă. Nu există o soluție general acceptată. Prin urmare, în ceea ce privește cetățenia ne situăm într-o dezbatere care de-abia a început în Europa, iar din păcate în România încă nu am început această dezbatere. Ar fi posibil să existe reguli cu privire la acordarea cetățeniei la nivel european? Ar fi statele naționale dispuse să cedeze din această prerogativă? Deocamdată nu, deocamdată regulile sunt foarte diferite și aceasta explică de ce anumiți cetățeni se căsătoresc în anumite state și vor drepturi în altele pe baza libertății de circulație. Este bine să existe reguli comune în această materie? Deocamdată nici măcar întrebarea nu a fost formulată pe de-a întregul. Acesta este momentul în care ne aflăm și în care, dacă nu generăm tipul adecvat de dezbatere, vom sfârși prin a ajunge la o concluzie care, după părerea mea, nu mai corespunde adevărului, anume faptul că cetățenia națională, așa cum a fost gândită în secolul XIX, este adecvată și realităților de astăzi. Ea nu este adecvată, știm acest lucru, însă în lipsa unor soluții alternative nu putem decât să ne recunoaștem neputința și să afirmăm că ceea ce se gândea în secolul XIX este valabil și în secolul XXI.
Al doilea aspect pe care îl tratez se referă la minorități. Consider că un stat este pe deplin consolidat atunci când are o viziune foarte clară a raporturilor dintre majoritate și minoritate. Întrebarea este dacă are România o viziune clară privind relația dintre majoritate și minoritate. Nu mă refer doar la minoritățile naționale. Mă refer la orice tip de majoritate și orice tip de minoritate. Constatăm însă că în momentul de față România este profund divizată. Mă întreba cineva care scrie la ora actuală o carte despre clivajele din România, încercând să reconstruiască teoria cunoscută a clivajelor, formulată în anii 1960, să o adapteze în cazul României. M-a întrebat „care crezi că este cel mai important clivaj de la ora actuală din societatea românească?” și am răspuns „nu pot să dau un răspuns, sunt atâtea clivaje în momentul de față încât nu știu care este cel mai puternic”. Există un clivaj politic, o falie care se adâncește după cum vedem în ultimul an și jumătate, de la începerea acelor proteste în ianuarie 2017. Falia se adâncește, nu mai există niciun mediator, nu mai există spațiu intermediar. Clivajele sociale nu pot fi contestate și nu există o preocupare pentru a găsi o soluție. Clivajele economice există și din nou este o chestiune care nu se discută. Clivajele identitare există și la fel este o chestiune pe care refuzăm să o discutăm. Care este riscul să nu discutăm despre aceste clivaje? Riscul este ca societatea la un moment dat să nu mai poată funcționa în ansamblul ei, pentru că dacă nu există un minim consens asupra unor principii de bază ale societății, un consens foarte liberal, în sensul lui Rawls, dar tot consens, societatea respectivă nu poate să meargă înainte. Care este elementul de consens în momentul de față? Cineva ar putea spune că este apartenența noastră la Uniunea Europeană, la Europa, la societatea occidentală. Oare este așa? Oare în profunzime gândim că așa este sau ne complacem doar declarativ să considerăm că așa este? Prin urmare, nici măcar nu știm care sunt aceste clivaje în prezent. Este rolul științei politice, al științelor sociale în general, să aprofundeze această chestiune. O chestiune pe care, repet, nici măcar nu am formulat-o ca atare.
Afirmam că un stat este puternic în măsura în care știe să construiască raportul dintre majoritate și minoritate. Să citim cu atenţie de exemplu Constituția României. Pe ce se bazează statul în momentul de față? Care sunt valorile pe care se întemeiază statul? Se afirmă la art. 1, alin. 3 că o valoare supremă sunt idealurile Revoluției din decembrie 1989 dar care sunt acele idealuri nu știm. Nici măcar cei care au luat parte atunci la Revoluţie nu mai înțeleg ce se întâmplă în prezent și de ce se reinterpretează trecutul în permanență. Pe ce se mai bazează statul? Pe monarhie? S-a refuzat o referinţă în acest context la rolul istoric al Casei Regale, odată cu revizuirea Constituţiei din 2013. S-a interpretat ca și cum ar fi fost o chestiune personală. Moştenirea creștină face parte din valorile supreme la care face referire Constituţia? Nici măcar nu s-a pus problema, în 1991, 2003 sau 2013. Este o discuție căreia i-a trecut momentul, pe plan european – ceea ce nu înseamnă că nu va mai reveni. Care este atunci baza fundamentală a apartenenței noastre la acest stat? Simplul fapt că se afirmă în Constituție că România este un stat unitar, național, sunt chestiuni declarative. În ce credem noi? În Polonia, noua Constituție din 1997 se deschide cu un Preambul prin care se afirmă:
„noi, Naţiunea Poloneză – toţi cetăţenii Republicii, atât cei care cred în Dumnezeu ca izvor al adevărului, dreptăţii, binelui şi frumosului, precum şi cei care nu împărtăşesc o asemenea credinţă, dar care respectă acele valori universale provenind din alte surse, egali în drepturi şi obligaţii pentru binele comun – Polonia… instituim această Constituţie a Republicii Polone ca lege fundamentală a statului, fondată pe respectul libertăţii şi al dreptăţii, pe cooperarea dintre puterile publice, pe dialogul social, precum şi pe principiul subsidiarităţii în consolidarea puterii cetăţenilor şi a comunităţilor lor”[3].
Rostul acestui Preambul este tocmai acela de a crea bazele unui consens minim între cetăţenii de diferite orientări. La noi nici măcar această preocupare de a pune bazele unui astfel de consens într-un text fundamental nu a existat și nu există. Atunci când se afirmă în spaţiul public că ar trebui un Preambul la Constituție nu există nici măcar un freamăt că ar trebui să existe sau nu. Toate acestea sunt teme fundamentale pentru structurarea identității noastre.
Revin la minorități. A existat la începutul anilor 1990 în general în Europa un moment de optimism maxim în ceea ce privește drepturile minorităților, la fel cum a existat unul referitor la conceptul de cetățenie europeană. S-a crezut atunci ca dacă se inserează în Tratatul de la Maastricht acest concept, imediat se și realizează. La fel și cu minoritățile. S-a crezut că dacă se insistă foarte mult problemele vor fi rezolvate în statele din Europa de est unde chestiunile legate de relația majorităţii cu minoritățile încă nu fuseseră rezolvate pe deplin, erau înghețate. Ȋn perioada comunistă s-a crezut că prin folosirea unor instrumente specifice se va găsi o rezolvare și toți vor achiesa la acea soluţie. Ne aducem aminte că la începutul anilor 1990 a fost o perioadă efervescentă, s-a redactat o Cartă europeană privind autonomia locală, o Convenție – cadru pentru protecţia minorităților naţionale, s-a înfiinţat poziţia de Ȋnalt Comisar OSCE pentru Minorități Naționale. În primii 5-6 ani ai anilor 1990, când un asemenea personaj descindea la București, Budapesta, Bratislava, era ascultat mai mult decât președintele Ungariei, Slovaciei, României, ș.a.m.d. A existat prin urmare cel puțin iluzia unui consens privind un model european. După ce aceste state au intrat în Uniunea Europeană, iarăși s-a crezut că problema respectivă a fost soluționată, în sensul că nu va mai apărea din nou pe agendă și că există mecanisme de monitorizare, există instituții cu atribuţii în domeniu. Ori ce constatăm astăzi? Constatăm sfârșitul acestui model. Încotro ne îndreptăm? Probabil spre un alt model, dar despre care nu cunoaștem mare lucru. Ȋn 2013 a apărut o inițiativă a FUEN, o organizație europeană a minorităților, de a promova un pachet de acte normative, „Minority Safe Pack”, 11 la număr, cu privire la protecția minorităților în dreptul Uniunii Europene. Iniţial, Comisia Europeană a respins această iniţiativă și această organizație a atacat decizia în fața Curții Europene de Justiție. Interesant este că au avut câștig de cauză și Curtea Europeană de Justiție a obligat Comisia Europeană să inițieze strângerea de semnături pentru promovarea acestui pachet de acte normative. Din acest motiv am afirmat că ne aflăm la sfârșitul unui model și la începutul altui model. Nu știm cum va arăta acest pachet de acte normative după ce va fi dezbătut în Parlamentul European. Nu știm câte dintre aceste prevederi vor fi într-adevăr inovatoare și vor fi un plus pentru minoritățile naționale care există la momentul actual în Europa. Știm doar că suntem la începutul unui proces și nu știm încotro ne îndreptăm. Pentru a da un alt exemplu, în România am avut chiar anul acesta un litigiu privind Liceul Teologic Romano – Catolic maghiar, din Tîrgu Mureș. Dacă nu analizăm cu atenție ceea ce afirmă Curtea Constituțională[4], aparența este că avem de-a face cu un caz banal. Ȋn realitate, decizia Curții Constituționale pune însă în lumină anumite aspecte fundamentale despre care sunt convins că se va mai discuta. De exemplu, cum funcţionează principiul subsidiarităţii între Parlament și autoritățile locale în ceea ce privește reglarea problemelor autonomiei. Găsim răspunsuri interesante în această decizie. Sunt convins că cei care vor să meargă în continuare pe agenda promovării drepturilor minorităţilor vor găsi raționamente în opiniile separate, în raţionamentele care au fost prezentate în fața Curții, de aceea afirm că ne aflăm la începutul unui proces. Un alt exemplu: Codul administrativ adoptat de cele două Camere care prevede la art. 94:
(1) În unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale, în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile publice aflate în subordinea acestora, organismele prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local sau judeţean, precum şi prefecturile, serviciile publice deconcentrate, au obligaţia să asigure în raporturile cu aceştia, folosirea limbii minorităţii naţionale respective, în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale prezentului Cod şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte.
(2) Autorităţile şi instituţiile publice, precum şi celelalte entităţi juridice prevăzute la alin.(1), prin hotărârea organelor lor deliberative sau după caz, organelor de conducere pot decide asigurarea folosirii limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale nu ating ponderea prevăzută la alin (1).
Sunt aceste prevederi în dezacord cu ceea ce se discută astăzi pe plan european? Cu Convenția – cadru? Nu sunt în dezacord. Este ceva nou? Da, este ceva nou. Este în conformitate cu Constituția? Din nou, avem de-a face cu o chestiune deschisă la care nu vom afla foarte curând un răspuns definitiv. Prin urmare, toate aceste câmpuri de dezbatere publică care au fost deschise în ultimii ani în legătură cu reglementarea situației minorităților naţionale nu au deocamdată o soluție. Un alt câmp de dezbatere a fost deschis recent, prezența reprezentanţilor minorităților în Parlament. A fost deschis punându-se întrebarea: „oare ei sunt reprezentanții legitimi ai acestor comunități sau ar putea să existe un mecanism mai bun care să asigure reprezentarea a celor care sunt într-adevăr interesați de comunitatea respectivă și nu a celor care sunt certaţi cu legea?”. Este un câmp de dezbatere cu totul nou. Ȋn anii 1990 am avut acest consens potrivit căruia minoritățile trebuie reprezentate în Parlament, un principiu extraordinar, singurul care există la noi și în alte țări nu există și care a fost preluat parțial de alte țări, un mecanism care însă după 27 de ani de aplicare se dovedește a fi contestat. Vrem să punem altceva în loc? Nu știm, deocamdată discuția nici nu este întru totul începută. Vrem să păstrăm acest sistem? Iarăși, este o discuție mult mai profundă decât cea legată de felul în care votează un parlamentar sau altul. În concluzie, toate palierele care descriu relația dintre majoritate și minoritate, problemele de identitate și definiția statului, sunt câmpuri de dezbatere deschisă. Aceasta înseamnă o ocazie foarte bună de a găsi răspunsuri valabile nu numai pentru generația noastră dar și pentru generațiile care vin, înseamnă că de fapt aceasta este miza dezbaterii. Mi-e teamă însă că vom rata această ocazie, ne aflăm într-un moment de grație în care definirea tuturor acestor concepte este un câmp deschis. Deschiderea este o dovadă de grație, nu de instabilitate socială. Avem de-a face nu cu o instabilitate socială ori politică, ci cu una intelectuală care poate produce ceva nou, o plus-valoare în domeniul cunoașterii. Vrem să profităm de acest moment sau nu? Ori vrem să rămânem la nivelul dezbaterilor din secolul XIX? Acestea sunt întrebări care ar trebui să ne preocupe la modul cel mai profund. Pentru a încheia, reiau distincţia între minoritățile care acceptă un anumit model de loialitate faţă de statul în care trăiesc și cele care nu acceptă dar toate trebuie să se regăsească în același proiect. Aceasta trebuia să fie întrebarea fundamentală a anului Centenar. Polonezii au rezolvat foarte elegant această problemă. Au afirmat că Polonia este binele comun al tuturor, o formă de patriotism constituţional. Nicio formă de patriotism nu este depăşită. Observ cu tristeţe că noi nu am avut această preocupare, posibil că nu o avem nici în continuare și nu îmi doresc altceva decât ca ceea ce pun în discuţie ca provocări intelectuale să fie preluat cumva și pe agenda publică pentru că dacă vom continuă să ocupăm spațiul public cu probleme care de fapt nu sunt fundamentale pentru definirea noastră, în calitate de persoane şi de membri ai unei comunităţi, nu vom face altceva decât să menținem o iluzie în care ne-am situat în general după 1989, alături de multe altele.
Note:
[1] Radu CARP, Eginald SCHLATTNER, “Dumnezeu mă vrea aici”, Lumea credinţei, Bucureşti, 2018.
[2] Ivan KRASTEV, After Europe, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 2017.
[3][3] Traducerea este preluată din Constituţia Republicii Polone, în Ştefan DEACONU (coord.) Codex constituţional. Constituţiile statelor membre ale Uniunii Europene, vol. II, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2015, p. 309.
[4] Decizia nr. 118/2018, M. Of. nr. 367/27.04.2018.
Accesari site
Formulare (Forms)
Ultimele articole (Latest articles)
Contact
Tel. 0040 232 214 858
Fax: 0040 232 214 858
Ne puteti scrie la adresa redactia@revistapolis.ro.