Noua retorică a naționalismului economic: suveranismul

[The New Rhetoric of Economic Nationalism: Sovereignism]

Gabriel MURSA
Otilia BĂLINIȘTEANU
Cristian MANOLACHI

Abstract: The most recent parliamentary and presidential elections in Romania, at the end of 2024, recorded a spectacular and worrying rise of nationalist parties, their populist and isolationist rhetoric attracting the most significant number of voters after the events of December 1989, thirty-five years after the collapse of communism. Romanian nationalism has a long tradition, constituting an important element of political discourse in modern Romania, starting in the mid-19th century, with a peak period between the 1930s and the first half of the 1940s. Although tempered, it continued to exist both during the communist period (1947-1989) and in the first decades of the post-December era, in the latter case, with a somewhat marginal influence. The fundamental purpose of this article is to demonstrate that in the almost two centuries since the creation of modern Romania, nationalism has changed its rhetoric, but not its main ideas and essential objective. Although it uses a different language, a somewhat different linguistic arsenal, the economic nationalism of recent years aims to slow down the process of integrating Romanian society into the Western world, in other words, to slow down Romania’s modernization, its synchronization with Western civilization, trying to keep it in the Byzantine world. The keyword that summarizes the new rhetoric of economic nationalism – sovereignism – is one imported from the nationalist movement in Europe, which has been on the rise in recent years in many European Union countries, but, in essence, it does not bring a significant change to the logic of the old nationalism, presented today in a new packaging, but with a similar ideological content.

Keywords: economic nationalism, new rhetoric, populism, anti-Semitism, sovereignism.

            Introducere

Naționalismul economic are deja o lungă tradiție în România, el coagulându-se, ca filosofie socio-politică/ideologie, la mijlocul secolului al XIX-lea, în special după unirea Moldovei și Valahiei, având, practic, o vârstă similară cu aceea a proaspătului stat fondat de iure în 1859, prin aplicarea prevederilor Convenției de la Paris, proclamată pe 7/19 august 1858. Unele dintre elementele sale se regăsesc în discursul public și în documente programatice încă din prima parte a secolului al XIX-lea – spre exemplu, proiectul de constituție de la 1822, conceput de Ionică Tăutu, acceptat de mulți dintre micii boierii moldoveni și adresat domnitorului Ioan Sandu Sturdza, denumit Constituția Cărvunarilor, apoi Regulamentele Organice (1831, Valahia; 1832, Moldova), dar primele semne serioase de coagulare a unei mișcări naționaliste apar abia după Revoluția de la 1848, prin încercarea de limitare sau chiar de eliminare a influenței directe exercitată în cele două principate de Imperiul Rus și Imperiul Otoman sau Înalta Poartă. Deși liberală în esență, Constituția Cărvunarilor includea prevederi discriminatorii, vizându-i pe străini, în general, pe evrei, în mod particular, acestora fiindu-le limitat sau interzis accesul la activități precum arendarea terenurilor agricole, achiziția de imobile și practicarea crâșmăritului. Sus-menționatul document prevedea, de asemenea, interdicția clară impusă „neamului jidovesc” de a călători liber, măsură prevăzută prin articolul 70, precum și restricționarea achiziției de „moșii și alte acareturi” de către persoanele de altă naționalitate decât cea moldovenească (articolul 68)^[1].

Regulamentele Organice, intrate în vigoare la aproape un deceniu distanță, nu aduceau o schimbare semnificativă nici în sens pozitiv, prin eliminarea respectivelor prevederi, nici în sens negativ, prin accentuarea măsurilor discriminatorii aplicate alogenilor. Pe de altă parte, trebuie menționat faptul că urme ale mentalității naționaliste, în versiunea specifică a antisemitismului, existau în Principatele Române de multă vreme, concretizate în practicarea impozitării discriminatorii prin așa-zisul fiscus judaicus, descris pe scurt de Dimitrie Cantemir^[2]. Revoluția de la 1848 ar fi putut consemna un punct de inflexiune din perspectiva naționalismului indigen, adică, un binevenit recul, prin Proclamația de la Islaz, ce prevedea, la punctul 21, „emancipaţia israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă”^[3]. Însă, după cum bine se știe, mișcarea pașoptistă a sucombat rapid, respectiva prevedere urmând a fi adoptată mult mai târziu, la presiunea puterilor occidentale. În plus, naționalismul autohon, prezent deja în Moldova la V. Alecsandri^[4] și M. Kogălniceanu^[5], cu accente puternic antisemite la cel dintâi și văzut ca mijloc de protecție împotriva rușilor și otomanilor, în al doilea caz, avea să capete un caracter tot mai accentuat în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu ajutorul direct al majorității revoluționarilor pașoptiști, atingând o primă bornă simbolică în Constituția de la 1866, prin articolul 7, care prevedea că au drept de împământenire și de exercitare a drepturilor politice doar cetățenii de rit creștin, ceea ce constituia o discriminare clară la adresa populației evreiești.

Cu excepția ultimei părți a anilor 1930 și a primei părți a anilor 1940, naționalismul nu s-a manifestat niciodată cu virulență în România, ci a rămas în limite suportabile și, cu câteva excepții, la nivel declarativ. Pe de altă parte, el a fost totuși resimțit cu o anumită intensitate după aprobarea primei constituții democratice a Principatelor Unite (1866), ceea ce pare un veritabil paradox, având în vedere că românii au acceptat să fie conduși de un străin, Carol I, din familia Hohenzollern. Un factor esențial în ranforsarea lui își are sorgintea în mentalitatea majorității pașoptiștilor români, care, în perioada lor pariziană, destinată studiilor și, ulterior, activităților revoluționare, în calitate de exilați, au intrat în contact și au stabilit relații personale profunde și de durată cu Jules Michelet și Edgar Quinet, aidoma multor refugiați politici pașoptiști, din multe colțuri ale continentului european. În acest context, merită menționat un lucru de foarte mare importanță, mai precis acela că J. Michelet preda un curs despre naționalitate la Collège de France, frecventat de mulți dintre revoluționarii români, cei mai importanți dintre aceștia fiind chiar cei mai influenți politicieni autohtoni din a doua parte a secolului al XIX-lea, mai precis, Ion Constantin Brătianu, viitor prim-ministru, și Constantin Alexandru Rosetti, politician care a jucat un rol-cheie în arhitectura politică a României moderne. Mai mult decât atât, în anul 1853, în timpul exilului parizian, I.C. Brătianu a scris și a publicat un articol intitulat „Naționalitatea”^[6]. De fapt, în jurul lui Michelet, la Paris, se adunaseră alți exponenți ai naționalismului european, precum Alexandr Herzen (Rusia) sau Adam Mickiewicz (Polonia). N-ar fi lipsit de interes de precizat faptul că, ulterior, Ionel Brătianu și Vintilă Brătianu, personaje de prim rang ale sistemului politic românesc în primele trei decenii ale secolului al XX-lea, au frecventat aceleași cercuri, pe durata studiilor din capitala Franței. Acestea ar fi, pe scurt, premisele naționalismului autohton în ceea ce am putea numi perioada lui romantică, idealistă, un naționalism prezent mai curând în declarații, decât în fapte.

            Epoca naționalismului pragmatic

La începuturile sale din Principatele Române, naționalismul se manifesta mai curând la nivelul declarațiilor, deși, după cum am arătat mai sus, el se regăsea inclusiv în documente cu caracter programatic. În fapt, lumea moldavă și valahă din prima parte a secolului al XIX-lea avea mai degrabă un caracter cosmopolit, în sensul că nici sfera politică, nici cea economică nu vedeau în naționalitatea persoanelor sau mărfurilor, de altfel, dificil de stabilit cu precizie în prima parte a anilor 1800, un motiv de excludere sau discriminare radicală. În planul retoricii politice, naționalismul însemna un ideal îndreptățit de eliberare de sub dominația seculară directă sau indirectă a Imperiului Otoman, în perioada 1711-1821, prin intermediul domnitorilor fanarioți, și a Imperiului Rus, ceea ce îi conferea deplină legitimitate, atât timp cât nu era contaminat de xenofobie pură sau antisemitism. Acesta poate fi considerat legitim până în 1878, anul recunoașterii independenței României, sau, eventual, 1918, anul Marii Uniri.

Totuși, odată cu Unirea de la 1859, mișcarea naționalistă autohtonă a renunțat, treptat, la perspectiva romantică, dobândind un caracter pragmatic, cu scopul declarat de obținere a independenței economice, pe lângă cea politică. Așadar, după anul 1860, cel în care Dionisie Pop Marțian, considerat de Victor Slăvescu drept părintele naționalismului economic românesc, face prima pledoarie serioasă a operei lui Fr. List în România și denunță ceea ce el denumea colonizarea economiei indigene prin intermediul unui „războiu latent în contra naționalității noastre”, care ar trebui „garantată contra străinismului”^[7] o veritabilă mișcare naționalistă prinde contur. Prin urmare, discursul naționalist, oarecum anemic și limitat la idealul politic al unirii celor două principate române într-un singur stat, capătă aureolă pretins științifică și trece în sfera lucrurilor pământești, adică a chestiunilor economice, îmbogățind subit arsenalul lingvistic al adepților cu vocabule sau sintagme specifice științei economice. Criticând ospitalitatea excesivă a românilor față de străini, Pop Marțian atacă dur comerțul liber, absența barierelor vamale și pledează ferm pentru crearea unei industrii naționale, leitmotivul naționalismului economic românesc în următoarele opt-nouă decenii, până la instaurarea comunismului (1947), atât printre cei mai mulți politicieni, cu excepția notabilă a conservatorilor, cât și printre teoreticieni, cu excepțiile lăudabile ale lui Nicolae Suțu, Alexandru D. Moruzi, Ion Ghica și Ion Strat, ultimii doi, liberali veritabili, cu câteva nuanțe vagi, sporadice și, totuși, regretabile de antisemitism.

Retorica naționalistă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea viza, așadar, idealul dobândirii independenței economice prin măsuri concrete, după obținerea celei politice, or, crearea industriei naționale era văzută ca singură modalitate de atingere a acestui scop suprem. În fond, naționaliștii români din acea perioadă, prelungită până la sfârșitul anilor 1920, odată cu apariția Teoriei protecționismului și a comerțului internațional (1928) a lui Mihail Manoilescu, vânturau sofisme economice inspirate din cartea lui Friedrich List, Sistemul național de economie politică, considerată noua evanghelie a țărilor sărace și singurul izvor de înțelepciune în lupta lor pentru trecerea de la statutul de națiuni agricole și exploatate la cel de națiuni industriale, deci exploatatoare. Într-un limbaj ziaristic, nefiresc de metaforic și lipsit de rigoare științifică, schimburile internaționale libere sunt explicate în termeni de „cotropire economică”, „sinucidere economică”, în timp ce autarhia economică – sau ceea ce naționaliștii zilelor noastre numesc izolaționism sau suveranism – era considerată independență sau „neatârnare economică”^[8]. „România trebuie să fie a românilor, cum este și politicește”, susține Petru S. Aurelian, lider de frunte al Partidului Național Liberal, folosind o expresie deloc diferită, în esența sa, de cele utilizate de partidele așa-zis suveraniste din România ultimilor ani sau de dispărutul partid naționalist România Mare, din primele două decenii postdecembriste, lăudând, simultan, „regimul protector și prohibitiv” al Rusiei^[9]. Din rea voință sau mai curând din neștiință, naționaliștii autohtoni introduc în discursul lor elemente de populism, cu scopul de a înșela publicul, prin utilizarea cuvântului protecție, termen cu o evidentă conotație pozitivă, în condițiile în care logica economică solidă ne spune că, în realitate, taxele vamale îi apără pe producătorii naționali pe seama consumatorilor, cu alte cuvinte că acționează în interesul unor grupuri de interese bine delimitate, nu al economiei autohtone pe ansamblu. Așadar, din perspectivă naționalistă, izolaționismul îi apără pe români de străini, în special de evrei. Cu nenumărate poticneli, România devenea o țară democratică, iar logica politică se schimba cu destul de multă rapiditate, ceea ce stimula ascensiunea temperată a populismului, vizibil în special în discursul politic al liderilor P.N.L, de la I.C. Brătianu la Ion I.C. Brătianu. Explicația pare simplă. Partidul liberal, înființat în 1875, încerca să-și extindă baza electorală, cu scopul dobândirii de influență politică, în detrimentul conservatorilor. Or, într-un stat proaspăt creat, aflat secole de-a rândul sub ocupația diferitelor puteri străine și dornic să-și definească propria identitate, tema naționalistă se bucura de un oarecare succes. Mai mult decât atât, un element important al retoricii politice din acei ani îl constituia antisemitismul, din cauza mentalității refractare a românilor (nu foarte puternică) față de afluxul de populație evreiască, în special în zona Moldovei. Astfel, exploatarea reticențelor românilor față de evrei a devenit un mijloc populist de creare a unui bazin electoral propriu pentru partidul condus de Brătieni, deși, în perioada 1875-1930, antisemitismul lor nu a avut nici pe departe virulența celui practicat, spre exemplu, de mișcarea legionară. Așadar, naționalismul asumat de liderii liberali, în care regăsim inclusiv retorica antisemită, trebuie văzut, într-o anumită măsură greu de stabilit, ca mijloc oportunist de lărgire a bazei electorale a propriului partid, alături de reforma agrară și sufragiul universal. Cu alte cuvinte, discursul politic de la începuturile României moderne purta amprenta naționalismului temperat, cu nuanța antisemitismului și a populismului, mai curând din calcule politice, electorale, oportuniste. Cu toate acestea, el a creat o tradiție consolidată în anii 1920, accentuată în prima parte a anilor 1930 și cu tușe extremiste în ultima parte a anilor 1930 și prima parte a anilor 1940, în timpul regimurilor Sima-Antonescu, respectiv Antonescu, deși acest fapt nu poate fi pus exclusiv pe seama Partidului Național Liberal. Cu puține excepții, retorica naționalistă devenise un element comun al discursului politic în România acelei epoci.

Pe de altă parte, menționăm că rare au fost cazurile de politicieni români care să nu aibă o retorică simultan naționalistă și antisemită. Spre exemplu, Mihail Manoilescu, un adversar neîmpăcat al liberalilor și un doctrinar al mișcării legionare, milita, spre sfârșitul anilor 1930, pentru o „revoluție  națională care urmărește eliminarea masivă a evreilor (subl. ns.) și înlocuirea lor în posturile de conducere economică – ca și în cele mai mărunte funcțiuni ale comerțului, meseriilor și industriilor – prin elemente românești”^[10], scopul final constând în „românizarea vieții economice”^[11]. Or, românizarea însemna, printre altele, trecerea proprietăților deținute de evrei în posesia cetățenilor autohtoni prin instrumentul exproprierii. De la Ion C. Brătianu până la Constantin I.C. Brătianu, toți membrii marcanți ai Partidului Național Liberal au fost naționaliști, cu doze mai mici sau mai mari de antisemitism, deși, evident, disprețul lor față de evrei nu putea fi comparat cu antisemitismul de grotă al lui B.P. Hasdeu^[12] sau cel patologic al lui N. Paulescu^[13], cel cu pretinse valențe literare al lui I. Slavici^[14] sau cu pretins suport științific vânturat de filosoful V. Conta^[15].

            Naționalismul postbelic și postdecembrist

Discursul naționalist poate fi regăsit din plin în România comunistă (1947-1989), în special în timpul dictaturii lui N. Ceaușescu (1965-1989), însă fără accentele radicale de la sfârșitul anilor 1930 și prima jumătate a anilor 1940. Totuși, el se află în căutarea unui filon identitar al poporului român, punând accentul pe elementul de continuitate în spațiul carpato-danubiano-pontic, propaganda oficială a regimului stabilind o legătură indiscutabilă, o veritabilă coloană vertebrală a istoriei naționale, începută cu Burebista, continuată cu Decebal, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza și, evident, Ceaușescu însuși. Pe de altă parte, merită menționat faptul că retorica naționalistă a Partidului Comunist Român renunță, în discursul oficial, la antisemitism, dar adoptă un puternic element protocronist, unul ce idealiza trecutul comun al românilor și considera că multe dintre marile cuceriri artistice și științifice ale umanității și-au avut sorgintea în inovații venind din spațiul strămoșesc al românității^[16], văzut ca „o insulă de latinitate, într-o mare slavă”. Adăugăm aici observația foarte inspirată a lui Nicolae Manolescu, conform căreia scopul diriguitorilor comuniști era acela de a infirma teoria sincronistă a lui E. Lovinescu, una ce lega modernizarea României de însușirea valorilor occidentale^[17]. Dispar termeni folosiți cu scop vădit depreciativ – spre exemplu, cel de jidov -, parte a discursului politic practicat de mulți politicieni autohtoni, de la Hasdeu la I. Antonescu, dar se recurge la un arsenal lingvistic ce poate fi regăsit din plin la partidele populiste și extremiste prezente la cele mai recente alegeri din România. De fapt, există o legătură evidentă între naționalismul Partidului Comunist Român și cel al unor partide ca A.U.R. sau P.O.T., între naționalismul lui Ceaușescu și discursul lui Călin Georgescu, reprezentantul politic al unei facțiuni cristalizate în perioada antedecembristă, pe care am putea-o denumi suveranistă. Există câteva legături importante între suveranismul ceaușist și cel vizibil în România zilelor noastre. În primul rând, merită menționat faptul că P.C.R. a reabilitat câteva figuri ale mișcării legionare interbelice sau intelectuali cu simpatii legionare, de rang secundar, cu toate că, la nivelul discursului public al liderilor comuniști din perioada 1947-1989 nu se regăsesc elemente clare de inspirație pur legionară. Însă atât naționalismul ceaușist, cât și cel legionar tind să preamărească trecutul glorios al națiunii române, ceva mai temperat în primul caz, mult mai puternic, în al doilea. Pe de altă parte, retorica suveranistă a zilelor noastre tinde să devină explicit legionară, cu invocarea figurii Căpitanului Mișcării Legionare, ceea ce nu s-a întâmplat în perioada comunistă. Apoi, naționalismul ceaușist s-a dorit un vehicul de declarare a independenței României atât în raport cu lumea occidentală, cât și în raport cu Uniunea Sovietică, utilizând inclusiv elemente de limbaj prezente încă de la conturarea mișcării naționaliste indigene. Spre exemplu, N. Ceaușescu folosea des cuvântul „neatârnare”, așa cum o făceau P.S. Aurelian și alții încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru a evidenția faptul că România este o națiune suverană în raport cu Estul sovietic și Vestul capitalist, deși făcea parte din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) și Tratatul de la Varșovia, cărora le corespund astăzi, dar prin antiteză, Uniunea Europeană și N.A.T.O., ceea ce arată că naționalismul ceaușist era unul de frondă, propagandistic în plan intern, și nu unul principial, în plan concret. Totuși, din perspectivă economică, evidențiem faptul că Partidul Comunist Român a încercat să practice o formă de suveranism, prin obsesia pășunist-naivă a liderului său de a plăti datoria externă, cu scopul dobândirii independenței economice în raport cu țările occidentale, un deziderat major al anilor 1980, pus în aplicare cu niște costuri imense pentru economia autohtonă, mai precis, restricționarea masivă a investițiilor străine, imposibilitatea de a achiziționa tehnologie vestică și, astfel, de modernizare a sistemului productiv autohton, exportul la prețuri de dumping, cu scopul de a obține pe orice căi valuta necesară returnării anticipate a creditelor angajate deja etc. Suveranismul declarat al partidelor extremiste și populiste din România zilelor noastre are în comun cu retorica ceaușistă acea obsesie a independenței depline, atât în raport cu Rusia, cât și cu Occidentul, idealul său fiind acela al profilării țării ca o națiune de sine stătătoare între cele două mari blocuri politice, deși atât discursul comunist predecembrist, cât și cel al partidelor suveraniste de astăzi sunt cuprinse de o nostalgie de tip bizantin, prezentă inclusiv la I.C. Brătianu, măcar în plan „doctrinar”, al sensibilităților „filosofice”, dacă nu în cel al apropierii concrete, prin alianțe la vedere. (Cu toate acestea, el se îndreaptă clar împotriva Uniunii Europene și a N.A.T.O., nu și explicit împotriva Rusiei.) Recurența unor termeni-cheie în discursul suveraniștilor, precum „popor”, „pace”, „neutralitate”, „demnitate”, „strămoși”, „familie”, „Dumnezeu” relevă preluarea, într-un amestec bizar, a unor registre din limbajul de lemn, propagandistic atât al perioadei ceaușiste, cât și al perioadei de înflorire a Mișcării Legionare, care reactivează și hrănesc acest tip de nostalgie. Legătura dintre cele două devine, pe zi ce trece, atât de evidentă, încât există suficiente motive să credem că, de facto, ideologia naționalistă răspândită în prezent constituie o moștenire neașteptat de longevivă a celei moșite în laboratoarele doctrinare ale ceaușismului. În același timp, nu poate fi ignorată ascensiunea curentului suveranist în lumea occidentală, un fenomen care alimentează atât tendințele izolaționiste, cât și sentimentele de respingere față de străini, inclusiv în România. Paradoxal, însă, românii din diaspora au oferit recent un sprijin electoral considerabil candidaților suveraniști din țară, deși, în calitate de imigranți, sunt direct afectați de politicile restrictive promovate de aceleași forțe naționaliste din statele în care trăiesc.

            Concluzii

Naționalismul românesc are o istorie destul de lungă și bogată, cu origini în prima parte a secolului al XIX-lea, atunci când au fost puse bazele unei mișcări discrete de emancipare a Principatelor Române de sub tutela puterilor străine cuceritoare. El a fost ranforsat după Revoluția de la 1848 și, în special, după 1866, constituind o prezență constantă a discursului public și a practicii politico-economico-sociale din România, una neîntreruptă nici măcar de perioada comunistă (1947-1989). Naționalismul indigen s-a manifestat agresiv în ultimii ani, mai ales la cele mai recente alegeri parlamentare și prezidențiale, fiind încurajat de evoluții similare pe plan mondial, spre exemplu de alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii. În prezent, el poartă eticheta autorevendicată a suveranismului, adică a independenței în raport cu Rusia și Occidentul, deși simpatiile politice (reprimate) ale adepților săi înclină vizibil către lumea orientală. Totuși, în cele aproape două secole, discursul naționalist nu a cunoscut o metamorfoză esențială, ci una de formă, declarativă, adaptată contextului politic, economic și social.

În esență, suveranismul afișat de partidele extremiste și populiste din România zilelor noastre înseamnă izolaționism, xenofobie și antisemitism (nedeclarate cu limpezime, dar vizibile în subtext), revenirea la un sistem economic autarhic, la economia primitivă, închisă, idealizată de legionari, la un sistem productiv autosuficient, lipsit de multinaționale. Momentan, nu se îndreaptă direct și fără menajamente împotriva muncitorilor străini, împotriva liberei circulații a persoanelor, așa cum se întâmplă în cazul unor facțiuni politice xenofobe din Occident, ci privește circulația capitalului sub forma bunurilor străine ajunse în România fie prin intermediul liberului schimb, fie prin investiții străine directe și indirecte.

Retorica naționalistă a suveraniștilor din prezent nu atacă direct evreul și capitalul cămătăresc, așa cum au făcut-o cu mai multă sau mai puțină subtilitate intelectuali precum Ștefan Zeletin, dar propune boicotarea supermarketurilor și evitarea băncilor străine, văzute ca simboluri ale capitalismului occidental cotropitor, în spatele căruia s-ar afla, pe față, inși străini de neamul românesc și, evident, veșnicul țap ispășitor, sursa tuturor relelor din lume, care, în viziunea lor, ar fi evreul. Deși discursul naționalist, mai ales în plan economic, a cunoscut o transformare de formă, adică a repertoriului lingvistic, a retoricii publice, în fond conține aceleași semințe ale xenofobiei, antisemitismului, autarhiei, ale analfabetismului economic funcțional, în ultimă instanță, ale sistemului denumit cândva de K. Popper ca reprezentând societatea închisă. În esență, suveranismul zilelor noastre nu înseamnă altceva decât o nouă retorică politică aplicată aceluiași conținut doctrinar, un discurs public nou, dar cu puternice rădăcini în trecut.

Bibliografie

AURELIAN, Petru Sebeșanu, Espozițiunea națională de arte și industrie de la Moscova, Tipografia Academiei Române, București, 1883

AURELIAN, Petru Sebeșanu, Viitorul nostru economic, Tipografia „Voința Națională”, București, 1890

BRĂTIANU, Ion C., Acte și cuvântări. Partea I, Cartea Românească, 1938

CANTEMIR,  Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1907

CONTA, Vasile, Discursuri parlamentare (1878-1881), Tipografia Dacia, Iași, 1899

HASDEU, Bogdan Petriceicu, Studie assupra judaismului. Industria nationala, industria streina si industria ovreésca, Tipografia Lucratorilor Asociati, Bucuresci, 1866

HASDEU, Bogdan Petriceicu, Studiu asupra iudaismului. Talmudul ca profesiune de credință a poporului israelit, Editura „Biroului Universal” Atanasie I. Nițeanu, București, 1916

IOVĂNEL, Mihai, Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020, Polirom, 2021

KOGĂLNICEANU, Mihail,  Dorințele partidei naționale din Moldova, Tipografia Națională, Iași, 1883

KOGĂLNICEANU, Mihail, Căința încrederei în boierii aristocrați și sfânta hotărâre de a nu-i mai crede, Tipografia Voința Națională, București, 1894

MANOILESCU, Mihail, Revoluţia naţională. Sensul ei antiburghez, Tipografia Ziarului „Universul”, București, 1938

MANOILESCU, Mihail, Rostul și destinul burgheziei românești, Cugetarea – Georgescu Delafras, 1940

MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, 2008

PAULESCU, Nicolae, Tălmăcirea Apocalipsului. Soarta viitoare a jidănimii, Institutul de Arte Grafice „Oltenia”, București, 1931

SLAVICI, IOAN ,„Soll” și „Haben”. Cestiunea evreilor din România, [editură necunoscută], 1878

SLĂVESCU, Victor, Vieața și opera economistului Dionisie Pop Marțian (1829-1865), Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1943.

XENOPOL, Alexandru Dimitrie, Primul proiect de Constituțiune a Moldovei din 1822. Originile partidului liberal și ale celui conservator, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1898

Resurse electronice

„Proclamația de la Izlaz”, text disponibil în integralitate la adresa http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Proclama%C5%A3ia_de_la_Islaz (accesat pe data de 10 februarie 2025)

Vasile Alecsandri, „Protestație în numele Moldovei, al omenirii și al lui Dumnezeu”, text scris în anul 1848 și disponibil în integralitatea lui la adresa https://ro.wikisource.org/wiki/Protesta%C8%9Bie_%C3%AEn_numele_Moldovei,_al_omenirii_%C8%99i_al_lui_Dumnezeu (accesat pe 10 februarie 2025)

[1] Pentru detalii, a se consulta  Alexandru Dimitrie Xenopol, Primul proiect de Constituțiune a Moldovei din 1822. Originile partidului liberal și ale celui conservator, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1898, p. 132.

[2] Dimitrie Cantemir,  Descrierea Moldovei, Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1907, p. 87: „Evreii încă sunt supuși, și plătesc pe an mai mare bir de cât cel de obște”.

[3] A se consulta întregul text al Proclamației de la Izlaz, disponibil la adresa http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Proclama%C5%A3ia_de_la_Islaz, accesată pe data de 10 februarie 2025.

[4] A se consulta Vasile Alecsandri, ”Protestație în numele Moldovei, al omenirii și al lui Dumnezeu”, text scris în anul 1848 și disponibil în integralitatea lui la adresa https://ro.wikisource.org/wiki/Protesta%C8%9Bie_%C3%AEn_numele_Moldovei,_al_omenirii_%C8%99i_al_lui_Dumnezeu, accesată pe 10 februarie 2025.

[5] A se consulta, spre exemplu, Mihail Kogălniceanu, Căința încrederei în boierii aristocrați și sfânta hotărâre de a nu-i mai crede, Tipografia Voința Națională, București, 1894, p. 5: ”ciocoii v-au deschis la orice ocazie mintea, ciocoii sunt adevărații Români și naționaliștii acestei țări, iar nu voi ginte venetice și străine (subl. ns.)” și p. 12: ”să jurăm, Fraților, dar, să jurăm, că nu îi vom mai crede și nu ne mai vom lăsa înșelați a ne uni cu gintele venetice și fanariote; căci altmintrelea pierea noastră este de față”. Idei similare pot fi găsite, de asemenea, în Mihail Kogălniceanu, Dorințele partidei naționale din Moldova, Tipografia Națională, Iași, 1883.

[6] Articolul a fost inclus ulterior în Brătianu, Ion C., Acte și cuvântări. Partea I, Cartea Românească, 1938, pp. 32-63.

[7] Dionisie Pop Marțian, „Coloniștii germani și România”, publicat în Victor Slăvescu, Vieața și opera economistului Dionisie Pop Marțian (1829-1865), Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1943, pp. 581-590.

[8] Expresiile îi aparțin lui Petru Sebeșanu Aurelian, membru al Academiei Române și prim-ministru liberal, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, și se regăsesc, spre exemplu, în Petru Sebeșanu Aurelian, Viitorul nostru economic, Tipografia ”Voința Națională”, București, 1890.

[9] Petru Sebeșanu Aurelian, Espozițiunea națională de arte și industrie de la Moscova, Tipografia Academiei Române, București, 1883, p. 3.

[10] Mihail Manoilescu, Revoluţia naţională. Sensul ei antiburghez, Tipografia Ziarului ”Universul”, București, 1938, p. 13.

[11] Mihail Manoilescu, Rostul și destinul burgheziei românești, Cugetarea – Georgescu Delafras, 1940, p. 122.

[12] A se consulta, spre exemplu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Studiu asupra iudaismului. Talmudul ca profesiune de credință a poporului israelit, Editura „Biroului Universal” Atanasie I. Nițeanu, București, 1916, pp. 5-6: „ovreii sunt un vierme intestinal, ce ne roade pe noi direct la inimă” și p. 19: „Talmudul vă lămurește, că hainele rabbinilor sunt pătate pentrucă le pătează dracul, din ură către religiunea judaică!” sau Bogdan Petriceicu Hasdeu, Studie assupra judaismului. Industria nationala, industria streina si industria ovreésca, Tipografia Lucrătorilor Asociați, București, 1866, p. 28: ”pestifera lățire a Judaismului”.

[13] Nicolae Paulescu, Tălmăcirea Apocalipsului. Soarta viitoare a jidănimii, Institutul de Arte Grafice ”Oltenia”, București, 1931, p. 9: „…amărăciunea nenorocirilor, cauzate Creștinilor de neamul diavolesc al Jidanilor”.

[14] Ioan Slavici, „Soll” și „Haben”. Cestiunea evreilor din România, [editură necunoscută], 1878, p. 73: ”ovreii sînt peirea neamului romănesc: aceasta o simte tot romănul. Nu putem lăsa ca aceşti streini iviţi ca din senin să se facă stăpînii pe izvoarele noastre de bogăţie, să ne strice limba, datinile şi moravurile, să-şi facă sluji din boierii ţării şi hiloţi din ţăranii romăni, nu putem lăsa ca ei să ne oprească în dezvoltarea noastră firească”.

[15]  Vasile Conta, Discursuri parlamentare (1878-1881), Tipografia Dacia, Iași, 1899, pp. 62-63: ”D-lor, este recunoscut de către chiar aceia cari ne atacă adi, că cea d’întăiu condiție, pentru ca un Stat să potă exista și prospera, este ca cetățenii acelui Stat să fie din aceiași rasă, din acelaș sînge… națiunea care va fi de o singură rasă va avea un singur centru de gravitate și Statul care va fi format din o astfel de națiune, acela și numai acela va fi în cele mai bune condițiuni de tărie, de trăinicie și de progres”.

[16] A se consulta, spre exemplu, Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020, Polirom, 2021.

[17] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, 2008, p. 9: „…termenul [sincronism], inventat de inventat de E. Papu la începutul anilor ’70, ca o replică la sincronismul lovinescian”.