Provocări metodologice ale cercetării comunismului din România 

(Methodological Challenges of the Research on Communism from Romania)

Sorin BOCANCEA

Abstract: Research on Communism from Romania went through a period of radicalism and Manichaeism. Those who were pushed aside by the regime became judges of the phenomenon, and its beneficiaries have adopted a variety of discursive strategies, from the public exposure of the past to rewriting their own past. Thus, furthermore, Communism was assessed in either the nostalgic manner, designed to rehabilitate it, either through the lens of militant anti-Communism, both perspectives leading to the failure of any dialogue. Unfortunately, the anti-Communist militants with visibility have Bolshevized their speech; they have reinterpreted the facts in the light of the new class struggle with everything that happened in Communism. For this reason, I consider it necessary to revaluate how we report in relation to Communism, and, as a result, the use of qualitative methods (in particular the interview and the biographical method). Such an approach is primarily useful because it’s a form of rehabilitation of the individual. Because the old regime ignored him, operating only with templates as well as „multilaterally developed socialist society „, the „new man”, and more, the individual existed into a kind of undercover. The life story takes us to what happened with the individual beyond the iron curtain of the official speech. Secondly, the qualitative research brings with it information which does not appear in the documents because the regime recorded only the purposeful stride towards the utopian Communist society and passed under silence the essential elements of real life. Therefore, a symbolic reconstruction of the Communist society only from documents would result in a projection of a society as the Communists wanted to be seen and not as it was in reality.

Keywords: qualitative research, quantitative research, Communism, interview, life story

Introducere

Societatea românească nu duce lipsă de inițiative menite să aducă în atenție faptele regimului comunist din România și consecințele acestuia. În sfertul de secol ce a trecut de la căderea comunismului au apărut volumele de mărturii ale foștilor deținuți politici, eseuri, studii de caz, analize sociologice și antropologice, documente, situații statistice și dicționare, s-au organizat mii de evenimente (expoziții, conferințe, proiecții de film, aniversări, comemorări etc.), Memorialul de la Sighet (inițiativă ce ar trebui să fie multiplicată) și, în fine, după 25 de ani, au fost trimiși în judecată unii torționari din închisorile comuniste. Toate acestea cu scopul de a arăta tuturor efectele nefaste ale comunismului. Dar, din păcate, astfel de demersuri nu au avut rezultatul scontat, nu au reușit să contracareze efectele proiecțiilor pe care noua generație le-au preluat din familie sau din lecturarea necritică a panseurilor comuniștilor din toate țările, uniți în nevoia lectorilor de a se lăsa capturați de o ideologie ce le promite o lumea fără durere, întristare și suspin.

Este lesne de constatat că maniheismul specific disputelor politice de la noi este prezent și în domeniul științific și cultural – deci, și în cerecetarea comunismului. Astfel, după căderea regimului comunist, s-au produs replieri, unii vectori de opinie erijându-se în unici judecători ai comunismului. Marginalizații de ieri au devenit acuzatori, iar beneficiarii regimului comunist au ținut de putere și în postcomunism adoptând o diversitate de strategii discursive, de la afirmarea fățișă a trecutului (percepută ca act de demnitate și curaj) la rescrierea propriului trecut, prin care nomenclaturiștii s-au transformat peste noapte în dizidenți și în anticomuniști.

Toate aceste metamorfozări s-au produs sub emblema antoicomunismului, care s-a vândut bine după Revoluție. Această mișcare amplă a cuprins atât anticomuniștii sinceri (foști deținuți politici, dizidenți, oameni în vârstă ce au prins viața politică interbelică, tineri neafectați de comunism), cât și cabotinii sau anticomuniștii postcomuniști. Cu timpul, anticomunismul a fost compromis prin mutilarea legii lustrației, prin eșecul condamnării reale a comunismului (rămasă mult timp la simpla declarare de către Președintele României a comunismului drept „regim criminal”), prin mișcarea antidemocratică din vara lui 2012, în care, alături de foștii comuniști, au fost implicați și oameni politici ce se declaraseră până atunci ca fiind de partea anticomunismului, și prin închiderea „dosarului Revoluției”. La cauzele enumerate mai sus s-a adăugat practicarea unui anticomunism radical de către anticomuniștii postcomuniști, prin refuzarea oricărui dialog cu foștii comuniști. Or, nu poți vindeca o comunitate de tarele comunismului propunând excluderea de la orice discuție rezonabilă a agenților acestei ideologii. Din păcate, militanții anticomuniști cu vizibilitate au bolșevizat discursul, au aplicat aceeași metodă a comuniștilor: dacă comuniștii au condamnat sau au reinterpretat prin prisma luptei de clasă orice eveniment din istoria modernă a României precomuniste, anticomuniștii au interpretat lumea prin noua luptă de clasă cu tot ce s-a întâmplat în comunism, ignorând faptul că majoritatea populației nu a devenit anticomunistă nici după căderea lui Ceaușescu. Comunismul a fost al întregii societății și nu putem scăpa de consecințele sale prin radicalism și prin prezervarea sau adâncirea fracturii pe care ne-a lăsat-o. Monologul a impus comunismul și nu prin monologuri paralele pot fi eliminate urmele sale din mentalul colectiv, ci prin cel mai mare dușman al regimurior totalitare: dialogul. Radicalii anticomuniști ar putea vedea în asta o invitație la „împăciuitorism”, fapt ce ar dovedi gradul în care sunt afectați de gândirea captivă.

În ianuarie 2014, am lansat proiectul După 25 de ani. Comunismul în Europa de Est, în organizarea Facultății de Științe Politice și Administrative a Universității „Petre Andrei” din Iași, revistei de științe politice Polis și Institutului de Studiere a Ideologiilor, în parteneriat cu Editura Institutul European din Iași și cu diferite instituții publice și ale societății civile[1]. Ideea de la care am pornit este aceea că a trecut destul timp pentru a judeca regimul comunist fără patimă, cu un necesar calm metodologic, și nu prea mult pentru a uita ce s-a întâmplat în acea perioadă. De asemenea, am plecat și de la constatarea că încă mai avem în România un bagaj de memorie neexploatat. Astfel, din cele șapte volume care au apărut în cadrul proiectului[2], cinci sunt de interviuri.

În cele ce urmează, voi prezenta câteva provocări pe care le-am întâlnit în aplicarea metodelor calitative, a interviului (semistructurat și nestructurat) și a metodei biografice, în cercetarea comunismului românesc. Este vorba de volumele: Așa ne-am petrecut Revoluția, Revoluția română. Militari, misiuni și diversiuni și Două decenii de comunism în Iașul universitar. Fără a nega beneficiile științifice ale metodelor cantitative, consider că cercetarea calitativă aduce un plus în cercetarea subiectului, întrucât se preocupă de o realitate ce scapă statisticilor, documentelor oficiale și măsurătorilor: individul.

Virtuțile cercetării calitative

Tendința dominantă în cercetarea comunismului este aceea de a-l aborda ca pe un fapt social în sensul dat la sfârșitul secolului al XIX-lea de către Durkheim[3]: „orice fel de a face, fixat sau nu, susceptibil să exercite asupra individului o constrângere exterioară; sau, mai mult, care este general pentru o întreagă societate dată, având în același timp o existență proprie, independentă de manifestările sale individuale”. Ceea ce reproșa sociologul cercetării de până atunci era analiza ideologică, adică analiza reprezentărilor noastre despre realitate și nu a realității însăși. Evident, nu este vorba de interpretarea ideologică în sensul care se va dezvolta pe linia Sheller-Dilthey-Mannheim, ci în cel al spiritualismului, care susținea că realizează cercetarea societății doar analizând modul în care aceasta este concepută de către noi. În opinia sa, faptele sociale nu sunt un produs al voințelor noastre, ci „ele o determină dinafară; ele sunt ca niște forme în care suntem obligați să încadrăm acțiunile noastre. Foarte frecvent, nu ne putem sustrage deloc acestei necesități.”[4] De aceea, spune Durckheim, „când sociologul vrea să exploreze o ordine oarecare a faptelor sociale, trebuie să facă efortul de a găsi o perspectivă din care faptele apar separate de manifestările lor individuale.”[5]

Și regimul comunist a fost analizat în cadrele acestui model. De la judecățile simțului comun la formulările întâlnite în unele demersuri științifice, el este indicat ca o realitate obiectivă (construită pe baza unei doctrine ce prevede abolirea proprietății private și instaurarea celei colective) ce a exercitat asupra individului o contrângere. Regimul comunist este indicat frecvent cu termenul „sistem”. De aceea, în România s-a condamnat comunismul (nu comuniștii) și foarte târziu s-a ajuns la condamnarea oamenilor sistemului (cum se întâmplă în cazul unor torționari din închisorile comuniste). După cum am mai arătat și cu altă ocazie, „puțini sunt cei care rostesc nume ale instrumentelor puterii de atunci, care arată cu degetul pe cineva anume, cantonarea la nivelul judecății globale aducându-i la un loc pe foștii stăpâni și pe cei stăpâniți, făcându-i deopotrivă victime ale unicului vinovat: «sistemul». Dar, într-o astfel de atitudine, sistemul însuși lucrează. […] Cum ar putea gândi cei formați de comunism ceva despre ceea ce comunismul a ținut să desființeze ca prezență simbolică: individul? Individul a murit (sau mai degrabă a fost ucis), deci nici nu putea fi vinovat de ceea ce s-a întâmplat post-mortem. Sistemul, da. […] Dar, «demonul mic burghez» pe care activiștii voiau să-l izgonească din mintea fiecărui individ a supraviețuit, căutând chiar să-și facă un rost, să aibă o carieră. […] Individul, urmărindu-și propriul interes, a fost cel care și-a apărat ființa, familia și cariera prin tăcere, supunere, acceptare, turnătorie, devotament și, uneori, revoltă. Comunismul nu a fost o forță cosmică, ci un produs al unor indivizi ale căror fapte el însuși vrea să le șteargă urma, gest prin care ține să fie ideologia crimei perfecte, a culpei fără inculpați, a vinii fără vinovați.”[6]

Dacă ideologia și regimul comunist au propus ca personaj principal „omul nou”, în realitate istoria societăților comuniste a fost făcută de indivizi ce nu s-au prea încadrat în șablonul oficial. După cum ne arată Georgeata Condur[7], „preconizatul Om Nou s-a născut cu forcepsul și prezenta multimple malformații. Chiar și folosind teroarea în anumite perioade, sau resocializarea mai subtilă în altele, rezultatele obținute au fost modeste față de așteptări. […] În România, după mai bine de 20 de ani de la instaurarea așa-numitei dictaturi a proletariatului, liderii comuniști înșiși încă mai țineau discursuri în care deplângeau pasivitatea, formalismul, idilizarea capitalismului, rămășițele mentalității burghezo-moșierești, misticismul și elitismul. […] La un moment dat, regimurile totalitare însele au renunțat, practic, la ambiția  inițială de a edifica Omul Nou cu toate caracteristicile sale imposibil de atins, și s-au mulțumit cu individul dependent, oportunist și laș, care nu prezenta un pericol de instabilitate socială”. Cred că acest individ trebuie căutat și întrebat ce a însemnat pentru el comunismul și cum a făcut el față „necesității istorice” a „societatății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării spre comunism”.

Convingerea că cercetarea comunismului poate fi blocată tocmai de conceptele ce par a-l descrie și de limitele metodelor cantitative m-a determinat să mă îndrept spre metodele calitative de cercetare. Recunoscând meritul metodelor cantitative, nu pot să nu constat că ele ratează întâlnirea cu personajul principal al obiectului de studiu: individul. Asum ideea lui Max Weber potrivit căreia în științele sociale „interesul se îndreaptă spre cunoașterea calitativă a proceselor, cu toate nuanțele lor. […] În cazul științelor sociale avem dea face cu interveția fenomenelor de ordin spiritual [geistiger] care trebuie «înțelese» prin retrăire [nacherleben]. Este, deci, o sarcină specifică, mult prea diferită ca să o putem soluționa cu formulele exacte ale științelor naturii”[8].

În Dicționarul lui Mucchielli, Pierre Paillé identifică cinci caracteristici ale cercetării calitative: „1) Cercetarea este concepută în mare parte dintr-o perspectivă comprehensivă, 2) își abordează obiectul de studiu într-un ansamblu deschis și amplu, 3) include o culegere de date efectuată cu ajutorul metodelor calitative, adică al metodelor care nu implică, în momentul culegerii, nicio cuantificare, nicio prelucrare chiar, cum ar fi, de exemplu, interviul, observația liberă și culegerea de documente, 4) dă prilejul unei analize calitative a datelor în care cuvintele sunt analizate direct prin intermediul altor cuvinte, fără să fie trecute printr-o operație numerică, 5) se termină cu o povestire sau o teorie (și nu cu o demonstrație).”[9]

Comparând metoda cantitativă cu cea calitativă, Howard S. Becker[10] identifica cinci diferențe definitorii pentru ultima: credința că realitatea poate fi doar aproximată și utilizarea mai multor metode (inclusiv cantitative); căutarea de noi criterii alternative pentru evaluarea cercetării (verosimilitatea, emoționalitatea, responsabilitatea personală, credibilitatea, praxisul politic, textele „mai multor voci”, dialogurile cu subiecții); surprinderea punctului de vedere al individului; investigarea constrângerilor vieții cotidiene prin apelul la viziunea emică, idiografică și la studiul de caz; asigurarea descrierilor ample prin utilizarea mai multor surse. Pierre Paillé a identificat șapte diferențe: „1) cercetarea conține aproape întotdeauna un contact personal și prelungit cu un mediu sau cu oameni și o sensibilitate față de punctul lor de vedere…; 2) construirea problematicii rămâne amplă și deschisă; 3) design-ul metodologic nu este niciodată complet determinat înainte de startul cercetării ca atare…; 4) etapele de culegere și de analiză a datelor nu sunt separate într-o manieră tranșantă…; 5) principalul instrument metodologic rămâne ceretătorul însuși, în toate etapele cercetării; 6) analiza datelor vizează descrierea sau teoretizarea proceselor, și nu obținerea «rezultatelor»; 7) în final, teza sau raportul de cercetare se inserează într-un spațiu de dialog al descoperirii și validării proceselor, nu într-o logică a dovezii.”[11]

Rezumând, putem spune că avantajele cercetării calitative constau în apropierea de actorii sociali și în flexibilitatea metodologică, important în realizarea ei fiind cercetătorul ce nu urmărește să aducă dovezi sau să obțină anumite rezultate sau dovezi, ci să descrie o realitate în scopul înțelegerii ei. Sunt de acord cu ceea ce spune Damaris Rose[12], că cele două categorii de metode nu trebuie separate în mod radical, întrucât o cercetare temeinică presupune utilizarea ambelor tipuri de metode. Se poate vorbi de o complementaritatea a lor, întrucât fiecare dintre ele oferă posibilități de apropiere de faptul social.

În trei dintre lucrările din proiectul prezentat mai sus, am utilizat interviul nestructurat (sau creativ) și semistructurat și metoda biografică (sau „povestea vieții”). Aceste metode au fost aplicate recurgând în prealabil la o analiza documentelor.

În literatura de specialitate, sunt menționate trei tipuri de interviu: directiv, semidirectiv și nondirectiv, sau structurat, semistructurat și nestructurat. Criteriul după care sunt clasificate este gradul de libertate al cercetătorului. Astfel, în cazul celor directive, „interviurile au întrebări prestabilite, structurate într-o ordine rigidă, se desfășoară într-un interval de timp limitat, la o singură întrevedere și se centrează pe problema de studiu”. Interviul nondirectiv se caracterizează prin: număr redus de întrebări, formularea lor spontană, durata (teoretic) nelimitată, volum mare de informații, răspunsuri complexe, centrare pe persoana intervievată, cu posibilități se repetare a întrevederii”[13]. Rportând interviul cu tipul de cercetare, Ghiglione & Matalon[14] arată că interviul directiv este specific cercetărilor de control și de verificare, interviul semidirectiv este specific cercetărilor de verificare și de profunzime, iar interviul nondirectiv este specific cercetărilor de profunizme și eplorative.

În Dicționarul său, Mucchielli definește interviul nondirectiv astfel: „metodă prezențială de discuție, fondată pe empatia celui care face interviul față de actorul intervievat (individ sau grup), utilizată pentru culegerea de informații care depinde de subiectivitatea actorilor (descriere, punct de vedere, analiză, sentimente…). Atitudinea «non-directivă» care definește folosirea sa îi lasă intervievatului libertatea de a răspunde așa cum a înțeles la întrebarea deschisă ce îi este adresată (tema dată care este axul central al interviului).”[15] Această metodă presupune operarea cu un ansamblu de tehnici de „provocare a exprimării” și cu reformulări.

Toate interviurile nondirective și semidirective din lucrările pe are le-am menționat au fost luate unor martori implicați, astfel încât toate sunt povești ale vieții. Paul Raybaut rezumă astfel definirea de către Poirier et. all[16] a „metodei biografice”: „o metodă de culegere și de analiză a povestirilor obținute de la persoane care relatează experiențele cotidiene trecute sau prezente. Interviul se face plecând de la o structură care orientează povestirile obținute pe temele: conflictele, schimbările survenite, relațiile sociale, condițiile materiale de viață… Obiectivele atinse prin metodă pot fi variate (starea morfologică a societății, mod de viață, valori, norme și mentalități, reprezentări, motivații, atitudini, sistemele de relații întreținute…). Dar, de o manieră generală, povestirile vieții trebuie să permită, prin sinteză și decupare, înțelegerea unei probleme sociale (schimbare în organizarea socială, în mentalități, în modurile de viață…)”.

A existat o întreagă dezbatere pe tema metodei biografice, cea mai importantă critică a ei realizând-o Pierre Bourdieu, care îi reproșează introducerea de către cei doi participanți la dialog a unui sens din afară menit să facă faptele inteligibile: „povestea autobiografică se inspiră întotdeauna, cel puţin în parte, din grija de a da sens, de a reda raţiune, de a degaja o logică totodată restrospectivă şi prospectivă, o consistenţă şi o constanţă, stabilind relaţiile inteligibile, precum cele de la efect la cauze eficiente sau finale, între stări succesive, constituite astfel în etape ale unei dezvoltări necesare… Această înclinaţie a ideologului de a-şi face propria viaţă selecţionând, în funcţie de o intenţie globală, anumite evenimente semnificative şi de a stabili între ele conexiuni menite să le dea coerenţă, care implică instituirea lor în calitate de cauze şi niciodată în calitate de scopuri, găseşte complicitatea naturală a oricărui biograf de a încerca prin dispoziţia profesională a interpretării să ajungă să accepte această creaţie artificială de sens.”[17]

Într-adevăr, acest pericol există, dar depinde de intenția cu care își contruiesc demersul cei doi: cercetătorul și intervievatul. Consider că reproșul pe care i-l aduce metodei bigrafice Bourdieu nu este ireproșabil, căci el operează cu un anumit înțeles al identității unui individ, accentuând, pe urmele lui Kripke, importanța numelui propriu, ca o impunere arbitrară a ritualului instituțional, ce nu ține seama de particularitățile celui pe care îl desemnează. Numele propriu este actul de stare civilă. „Aceste acte de atribuire (adesea publice şi solemne), operate sub controlul şi garanţia statului, sunt astfel de desemnări rigide, adică valabile pentru toate lumile posibile, care dezvoltă o adevărată descriere oficială a acestui gen de esenţă socială, transcendentă fluctuaţiilor istorice…”[18]

Bourdieu consideră că povestea de viață se apropie mai mult de modelul de „prezentare oficială de sine”, aproape de ancheta judiciară sau polițienească, motiv pentru care ea implică un surplus de constrângeri și cenzură. În povestea vieții se costruiește traiectoria, „ca serie de poziții succesive ocupate de același agent (sau de același grup) într-un spațiu aflat el însuși în devenire și supus neîncetat tranformării”. Motiv pentru care Bourdieu spune că „a încerca să înțelegi o viață ca o serie unică și suficientă sieși de evenimente succesive fără altă legătură decât asocierea la un «subiect» a cărui constanță nu este decât cea a unui nume propriu este aproape la fel de absurd ca a înțelege să dai rațiune unui traseu de metrou fără a lua seama de structura rețelei, adică de matricea relațiilor obiective dintre diferite stații.”[19]

De fapt, după ce a redus individul la starea lui civilă, Bourdieu arată eroarea unei metode care l-ar trata astfel și care ar redescrie universul social doar prin raportare la aceasta. Într-adevăr, povestea vieții nu poate să ignore „prezentarea oficială de sine”, pentru că și ea face parte din viața individului. Însă acestă prezentare nu este doar o sumă de proprietăți adăugate persoanelor, care nu ar spune nimic despre fluctuațiile istorice pe care le traversează individul. Toate aceste atribute sociale fac parte din viața individului, iar succesiunea nu este doar reconstruită de dragul realizării unei „traiectorii”. Niciunul dintre cei doi participanți la interviu nu decid în timpul dialogului ca intervievatul să se fi născut la o anumită dată și într-un anumit loc și să fi îndeplinit anumite roluri într-o anume succesiune. Numai într-o contrafacere a biografiei, așa cum s-a întâmplat în cazul unor lideri politici, s-au inventat date, locuri și succesiuni de evenimente. Povestea vieții nu este o operă de ficțiune, atunci când interlocutorii respectă regulile și când nu este în joc altă intenție decât aceea de a mijloci înțelegerea unui fapt social.

Metoda biografică nici nu intenționează să introducă o legitate și nici să descopere o lege a evoluției subiectului, pentru că, așa cum spunea Weber, în științele sociale nu putem vorbi de conexiuni legice, „ci de conexiuni cauzale «adecvate» exprimate în reguli, deci de aplicarea categoriei «posibilității obiective».”[20]

O utilizatoare a metodei biografice în cercetarea comunismului din România, Lavinia Betea[21], ne atenționează că în interviurile nestructurate sau „creative” din care rezultă povești ale vieții „răspunsurile nu trebuie neapărat raportate la un referențial ontic (adică să ne punem problema dacă ele sunt adevărate sau false), în raport cu anumite date ale realului, ci trebuie considerate în sine ca expresii ale unor reprezentări și practici simbolico-culturale ale subiecților”. Dar, asta nu înseamnă că rezultatul demersului este doar o înșiruire a fantasmelor celui intervievat (am cădea în păcatul metodologic al spiritualiștilor). Împărtășindu-ne din experiența dialogurilor pe care le-a realizat cu foști lideri comuniști, cercetătoarea ne și spune că „un dialog cu un fost lider comunist se întreține și se alimentează prin recursul continuu la surse conexe. Evocarea altor surse istoriografice – mai ales a unor informații inedite provenite din arhive – este continuă. Astfel, metoda interviului nestructurat se îmbină cu metoda biografică și cu aceea a studiului documentelor de arhivă, rezultatul fiind o biografie a interlocutorului și totodată o frescă a epocii de referință. […] Reunite, metoda interviului nestructurat, metoda biografică și a analizei documentelor conduc adesea la studii de caz. Iar acestea ajută, la rându-le, la definirea și descrierea unor patternuri specifice – prin biografii paralele – precum «revoluționarul de profesie» și liderul comunist.”[22]

Într-adevăr, povestea vieții duce la astfel de rezultate. După cum am arătat în introducerea la Două decenii de comunism…, „reînviind pentru o clipă în mintea cititorului faptele și personajele din arhive, demersul le arată tuturor cum se raportau față de regimul comunist și cum acționau diferite tipuri umane: arivistul și indolentul, lașul și curajosul, obedientul și demnul, prostul și deșteptul, competentul și incompetentul ș.a. Apoi, servește la perceperea «stilului și metodelor de muncă ale organelor de partid», ca să folosesc o sintagmă des utilizată de comuniști. Întâlnim aceste tipuri umane cu stilurile şi metodele lor peste tot şi urmărirea lor la Iaşi cred că îi poate oferi cititorului un model de înţelegere a comunismului de la el de acasă, ajutându-l să înţeleagă că nu întotdeauna ceea ce i se întâmpla comunităţii venea de la «Centru» sau de la «Tovarăşul», ci trecea prin filtrul caracterial al liderilor locali. Indivizii concreţi cu stilurile şi metodele comunismului şi-au construit realităţile în care şi-au consumat vieţile.”[23]

După cum ne arată Septimiu Chelcea[24], în literatura de specialitate, J. P. Goetz și M. D. Le Compte „folosesc criteriile comparabilității (gradul de finețe a descrierilor și de exactitate a definirii unităților de analiză, a conceptelor generate, a caracteristicilor populației și situațiilor pentru a permite altor cercetători să utilizeze rezultatele studiului ca bază de comparație) și translabilității (claritatea descrierii poziției  teoretice și a tehnicilor de cercetare) pentru a decide în legătură cu generalizabilitatea.” În acest sens este utilă cercetarea calitativă a comunismului românesc.

Nu putem avea pretenția de a elabora un model teoretic despre comunismul din România, căci operăm cel mult cu un idealtip, în sensul weberian[25], față de care să judecăm cazuri concrete pentru a vedea cât de mult se apropie ele de acesta. Fiecare caz concret interogat prin metodele calitative vine să îmbogățească idealtipul comunismului românesc și ne ajută să recunoaștem anumite asemănări între diverse experiențe individuale și situații. Ceea ce înțelegem din cercetarea întreprinsă ne poate folosi ca model sau ca principiu regulator în cercetarea altor cazuri. Idealtipul comunismului a fost creat prin ani lungi de efort ideologic și apoi a fost completat prin critica anticomunistă a lui. Prin raportarea la acest idealtip a poveștii vieții pe care o obținem este posibilă înțelegerea.

Dialogul spectatorilor angajați

În lucrarea Așa ne-am petrecut Revoluția, am realizat un interviu cu generalul Mircea Mureșan, cel care a comandat unitatea ce a ieșit după 22 decembrie 1989 cu tancurile în Piața Palatului. Pe interlocutorul meu îl știu de la începutul anului 1988, el fiind atunci comandant al Microgarnizoanei în care eu eram militar în termen. Fiecare dintre noi a participat la evenimentele din 1989 în calitatea pe care o avea atunci. După cum am anunțat și în introducere, „am conceput lucrarea ca pe un interviu, documentându-mă pentru a putea sonda memoria interlocutorului meu și pentru a putea eu însumi să-mi aduc aminte anumite evenimente. Dar, cartea este mai mult decât un interviu după schema clasică, în care cineva întreabă și altcineva răspunde, pentru că și cel ce care intervievează a luat parte la evenimente. Este, de fapt, un dialog, în care rolurile se schimbă rapid. Întrebăm și răspundem deopotrivă, ne sondăm reciproc memoria, ne ajutăm reciproc să ne aducem aminte.”[26] În literatura de specialitate se numește observația participativă[27].

Chiar dacă este o întâlnire între doi foști camarazi, dialogul a fost pregătit după toate canoanele interviului nestructurat. Elementul specific al său este acela că spectator angajat nu este doar intervievatul, ci și intervievatorul. În pofida dublului meu statut, pentru realizarea interviului nu m-am bazat doar pe memoria mea, ci m-am documentat din literatura existentă pe tema Revoluției, îndeosebi din Raportul Comisiei senatoriale privind acțiunile desfășurate în Revoluția din decembrie 1989[28].

Pornind de la cronologia din Raport și de la datele selectate din lucrările studiate, mi-am conceput strategia, formulând în jur de 120 de întrebări pe care s-a configurat dialogul. Nu i-am pus în față interlocutorului întrebările, ci doar i-am formulat la începutul discuției intenția demersului meu, pe care am precizat-o și în introducere: „de a face posibilă contextualizarea necesară înțelegerii acțiunilor de atunci ale Armatei. Pentru a înțelege gesturile militarilor din acele zile este necesară în primul rând perceperea cât mai fidelă a realităților din unitățile militare din România comunistă.”[29]

Este acest dialog o poveste a vieții? Da, pentru că în întrebări și răspunsuri sunt momente ale biografiei celor doi interlocutori. Însă personajul principal este unul colectiv: Microgarnizoana din Pantelimon. Urmărind segmentul de spațiu și timp în care biografiile celor doi interlocutori se întâlnesc, cititorilor li se mai oferă însă o posibilitate de a înțelege anumite gesturi ale Armatei. Ceea ce s-a întâmplat în microistoriile celor doi militari poate fi o cheie de lectură a ceea ce s-a întâmplat în macroistoria Armatei române la Revoluție.

În discuția cu generalul Mureșan am lăsat poveștile să curgă, astfel încât cititorii să judece singuri faptele. Dar, cu toate că metoda interviului calitativ nu urmărește neapărat corespondanța celor relatate cu faptele, în anumite momente ale discuției am ieșit din cadrele interviului nestructurat și am aplicat un inerviu semistructurat. Am urmărit nu doar modul în care a perceput interlocutorul meu evenimentele, ci și verificarea sau validarea unor informații pe care le aveam cu privire la implicarea unor militari în evenimente – dacă s-a tras, cine a tras, dacă au fost eroi sau nu, dacă au fost erori sau nu.

Cel mai mare obstacol în realizarea dialogului a fost autocenzura declarată a generalului Mureșan în relatarea unor evenimente, în descrierea unor personaje importante ale evenimentelor de atunci și în validarea unor afirmații ale mele bazate pe datele întâlnite în sursele de documentare și pe cele din memorie. Domnia sa este cadru militar în rezervă și educația militară l-a format în acest fel. Apoi, soția sa este în prezent cadru militar și a existat temerea ca o afirmație a sa să nu îi afecteze cariera.

Dialogul spectatorilor angajați a continuat în volumul de interviuri Revoluția română. Militari, misiuni și diversiuni, ce cuprinde dialoguri cu militari din aceeași microgarnizoană, la care se mai adaugă alte trei cu militari din alte unități. În discuțiile cu toți interlocutorii am avut pregătit același pachet de întrebări. După cum am arătat și în introducere, „nu am remarcat tendințe de cosmetizarea a trecutului, de prezentare cu tendință a faptelor, ci un spirit critic și autocritic în evaluarea prestației lor și a camarazilor lor în timpul evenimentelor din 1989. Interlocutorii mei nu s-au prezentat ca niște eroi, ci ca militari aflați într-o situație specială în condițiile tehnice de atunci, cu fricile lor, cu frământările, cunoașterile și necunoașterile lor de atunci. În mărturiile lor, veți putea găsi deopotrivă momente de derută a subunităților militare din care au făcut parte, momente de luciditate ale unor militari, momente de entuziasm și de dezamăgire, apariția unor teroriști (veți vedea în unele cazuri și cine erau), a unor persoane ce i-au provocat pe militari să deschidă focul sau momente de exces de zel din partea unora, totul pe fondul unei lipse a comunicării.”[30]

Povestea vieții unei comunități

A treia lucrare, cea mai întinsă și mai complexă din seria despre care vorbim, este cea pe care am realizat-o împreună cu profesorul Doru Tompea. După cum am arătat încă din introducerea la volum, „lucrarea este un dialog între un documentarist și un «participant observator», reunind deopotrivă date din arhive și amintiri ale celui ce a trăit în realitatea cercetată ca om implicat politic.”[31] Interlocutorul meu a ocupat începând din 1979, timp de două mandate, funcția de Președinte al Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România (UASCR) pe Centrul universitar Iași. Deci, este vorba de un om care a petrecut ultimii douăzeci de ani ai comunismului în Centrul universitar Iași și care s-a numărat timp de șapte ani printre liderii politici ai Centrului. Am ales să vorbim despre ultimele două decenii de comunism în Iașul universitar din două motive: prezența interlocutorului meu în timpul și spațiul indicate (a venit în Iași ca student în 1969) și faptul că anul venirii sale la Iași coincide cu finalul epocii „liberale” a comunismului din România și cu începerea perioadei de factură stalinistă.

În cercetarea calitativă la care m-am angajat am aplicat toate operațiile și tehnicile specifice. Realizarea acestui amplu interviu a presupus rezolvarea unor probleme de natură metodologică, pe care le voi prezenta în cele ce urmează.

Organizarea materialului documentar

Prima operație fundamentală a fost documentarea. Am analizat toate documentele existente la Arhivele Naționale Filiala Iași ale următoarelor organizații: Comitetul județean al PCR Iași, Comitetul municipalal PCR Iași, Comitetul județean al UTC Iași, Comitetul municipal al UTC Iași, Organizația pentru Democrație și Unitate Socialistă Iași și Școala interjudețeană de partid Iași. Din aceste arhive, am selectat doar informațiile referitoare la Centrul universitar Iași, din intervalul 1969-1989 (peste 7 600 de pagini). La Casa Studenților, am consultat arhiva Consiliului Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști (CUASC) din Centrul universitar Iași, atât cât a mai rămas după euforia evenimentelor din ‘89. La acestea, s-a adăugat arhiva publicațiilor studențești Opinia studențască, Dialog și Viața Politehnicii (peste 2000 de pagini).

Un impediment în realizarea documentării a fost faptul că nu am avut acces la unele documente. O lege emisă în 1996 interzice accesul la documentele în care sunt menționate salariile angajaților de la Școala interjudețeană de partid.

Volumul uriaș al informațiilor selectate m-au determinat să recurg la o structurare a lor pe capitole înainte de a avea dialogurile cu interlocutorul. Temele capitolelor mi-au fost sugerate chiar de documentele de partid, îndeosebi de planurile de acțiuni trimestriale ale organizațiilor politice (PCR, UTC, CUASC) care organizau viața Centrului universitar pe domenii: didactic, social, sportiv, artistic, ideologic, studenți străini ș.a.. Astfel am ajuns să structurez lucrarea înainte de a avea dialogurile.

Așa cum este firesc în domeniul metodelor calitative, interlocutorul meu a cunoscut datele pe care le-am obținut din documentare. Înainte cu o zi de fiecare întâlnire, i-am pus la dispoziție toate extrasele din documentele pe care le-am considerat relevante și pe baza cărora urma să aibă loc discuția. Am aranjat aceste extrase în ordine cronologică, astfel încât în fiecare capitol poate fi urmărită evoluția în timp a anumitor politici ale partidului în Centul universitar Iași.

Am recurs la această documentare a intervievatului în primul rând pentru a-i stimula memoria interlocutorului. Fragmentele largi din documente au avut efectul scontat al readucerii în atmosfera epocii și, astfel, au fost un bun stimulent pentru memorie. Apoi, în documente erau date despre care intervievatul nu mai știa că le știe. O simplă poveste a vieții țesută pe marginea câtorva întrebări generale ar fi redus dramatic conținutul informațiilor reactivate din memorie. Practic, dialogul s-a purtat ca între persoane care comentau anumite documente pe care le aveau în față. În mod frecvent am utilizat metoda comentariilor provocate.[32]

Situarea ideologică

Prejudecățile pe care a trebuit să le depășesc și care să asigure corectitudinea și credibilitatea demersului au fost următoarele: (1) un fost lider comunist (cum este interlocutorul) va avea interes să-și cosmetizeze biografia, ceea ce se mai numește „tendință de fațadă”; (2) un anticomunist (cum sunt eu) va avea interes să scoată doar elemente negative din discuție pentru a arăta că regimul comunist este unul rău.

Riscul unei instrumentalizări a poveștii vieții, în sensul creării artificiale de sens despre care vorbea Bourdieu, a existat, însă datele biografice ale interlocutorului m-au determinat să nu exagerez cu hermeneutica suspiciunii astfel încât să transform interviul într-un interogatoriu. După cum am mai arătat, formația subiectului și istoria lui postdecembristă ne aduc în față o persoană ce nu a ținut să-și rescrie istoria într-o cheie convenabilă. După căderea comunismului, Doru Tompea și-a asumat exigența „punctului 8” al Proclamației de la Timișoara a revenit în politică abia după zece ani de la Revoluție, adică în 2000.

Cu toate acestea, o precauție metodologică mi-am luat. La interviu, m-am prezentat după o temeinică documentare, ceea ce a asigurat o anumită obiectivitate în sensul verificabilității. Dar, chiar dacă interlocutorul meu a avut întreaga documentație cu care m-am prezentat la dialog, el nu a avut întrebările. Am recurs la această schemă pentru a nu-i preseta discursul, pentru a diminua cât mai mult o posibilă tendință de fațadă. Parcurgerea materialului documentar i-a evocat anumite fapte, în funcție de memoria afectiv. Or, în întrebările mele se găsea interesul cercetătorului pentru anumite aspecte pe care le dorea lămurite, explicate. Am dorit ca documentele doar să-i ajute memoria, dar nu i-am lăsat timp pentru a pregăti răspunsuri elaborate la întrebările mele. O urmă de hermeneutică a suspiciunii a rămas, totuși, în demersul meu.

Metoda ideologică sau perspectivismul mannheimian pe care mi l-am asumat în acest demers m-a determinat să-mi iau astfel de precauții atât în legătură cu intervievatul, cât și cu mine însumi. După cum am precizat, „nici eu nu sunt un exemplar al unei «intelighenții social detașate»… Sunt un anticomunist, un adept al acestei ideologii fără partid și consider că respingerea comunismului trebuie realizată nu prin acuze globale, ci prin judecarea fiecărui caz în parte, pentru că așa vom reabilita personajul principal al oricărui regim democratic: individul.”[33] Și când spun „reabilitare” nu înțeleg o spălare a biografiei interlocutorului cu „înălbitorul” ideologic actual, ci oferirea posibilității ca acesta să-și recupereze simbolic trecutul, propria istorie.

Relația cercetător-intervievat

În cercetarea mea am beneficiat de ceea ce ceea ce în metodologie se numește „acceptare internă”[34]. Colaborez cu interlocutorul meu de peste zece ani, timp în care ne-am apropiat, cunoscându-ne reciproc istoriile și convingerile. Ideea acestui dialog a apărut în timp. Profesorul Tompea mi-a povestit o mare parte dintre cele ce apar în volum în timp, cu diverse ocazii. În momentul lansării proiectului „După  25 de ani…”, ne-am decis să reunim între coperțile unei cărți ceea ce risca să se piardă în relatări ocazionale, neconsemnate.

Nu a existat între mine și interlocutor vreo disensiune asupra proiectului, pentru că nu m-am apropiat de subiect cu o violență care să-l facă să se închidă, să se apere de vreo acuzație. În prezentarea volumului, Vasile Dâncu remarcă: „Nu este o manieră «blândă» de a trata subiectul radiografiat şi nici pe povestitor, deoarece partenerul de dialog este de multe ori un intervievator cinic şi critic, cum nu se întâmplă, de regulă, în asemenea situaţii metodologice.”[35] Dialogul nostru poate părea uneori dur, lipsit de menajamente. În realitate, el se desfășoară în cadrele normalității în care colaborăm de ani de zile. Relația mea cu profesorul Tompea este una contruită pe o comunicare directă, fără prea multe arabescuri. În acest stil am comunicat tot timpul iar dialogul nostru din carte nu a făcut excepție. Întrebările și răspunsurile directe, fără prea multă „pregătire”, s-au înscris în acest stil al notru. Consider că relația de strânsă colaborare pe care o am cu interlocuotrul a fost o oportunitate pentru proiect, întrucât dialogul s-a purtat ca între persoane care se știu, care nu trebuie să recurgă la vreun ritual social pentru a sparge gheața dialogului.

Un interviu semidirectiv

Chiar dacă în metoda calitativă se urmărește adevărul narativ, am ținut ca tot ceea ce s-a afirmat să treacă proba verificabilității. Deci, în anumite secvențe ale discuției am aplicat un interviu semidirectiv sau semistructurat. Și interlocutorul însuși a ținut să verifice adevărul afirmațiilor sale, mărturisind că are o asemenea grijă pentru că este vorba de oameni, mai ales de oameni care trăiesc și despre care are obligația morală să emită judecăți acoprite de realitate, indiferent de modul în care s-au plasat aceștia în anumite momente. De aceea, a luat legătura cu o parte dintre personajele ce apar în lucrare pentru a verifica adevărul faptelor pe care și le amintea. Scopul cercetării a fost anunțat dintru început și a fost comunicat de către interlocutor și celor pe care i-a consultat în stabilirea veridicității unor date. Semnalele venite după lansarea primei ediții au fost îmbucurătoare. Ele continuă să vină, iar datele suplimentare pe care ni le trimit cititorii ce au participat la anumite evenimente evocate, adică alți martori implicați, vor fi înglobate în ediția a doua a lucării.

Un efect al interviului a fost furnizarea de către interlocutor a unor informații ce nu erau trecute în documente. Este știut faptul că regimul comunist a fost unul al duplicității și, adesea, se „consemna” în documente realitatea pe care dorea să o creeze, omițând, în schimb, anumite fapte ce nu corespundeau politicii de partid și de stat.

În pofida practicii întâlnite în demersurile de această natură, am recurs la redarea in extenso a unor fragmente din documentele de partid. Am făcut asta atât pantru a veni cu un plus de ancorare în realitatea atestată documentar, dar mai ales pentru a da posibilitatea atât interlocutorului cât și cititorilor să plonjeze în atmosfera acelor vremuri. Nimic nu te face să retrăiești o stare care facilitează rememorarea decât limbajul. Am avut reacții pozitive, pentru că oricât de fidel și cu talent ar povesti interlocutorul, ceea ce spune nu poate să recreeze atmosfera așa cum o fac fragmentele din documente, cu limbajul lor de lemn specific epocii.

Am fost foarte atent la chestiunile de natură etică, așa cum sunt ele descrise în literatura de specialitate[36], adică la relația mea cu cercetarea, cu subiectul și cu datele pe care le-am avut. De aceea, încă din introducere mi-am prezentat situarea ideologică și relația cu subiectul. Cât privește datele obținute în interviu, au fost câteva informații, foarte puține, pe care subiectul a dorit să nu le facem publice. Pe de altă parte, Doru Tompea a povestit anumite episoade delicate din viața privată, relevante ținând deama de specificul temei, de prezentarea unui regim în care granița dintre public și privat era călcată în mod samavolnic. După cum sesizează foarte bine Vasile Dâncu în prefața volumului, „unul îşi scoate propria viaţă la mezat, iar celălalt, cu prietenie, dar cu bisturiu fin, analizează, taie, sortează, arată, concluzionează, sugerează discret diagnostic.”[37]

După cum am spus și în introducerea la volum, „cred că s-a ajuns la suficient calm metodologic care să facă posibilă depășirea etapei acuzării globale și disponibilitatea pentru a asculta și «partea lor de adevăr», ca să folosesc inspiratul titlu al unei lucrări a Laviniei Betea”[38]. Intenția noastră a fost aceea de a reconstrui din arhive și mărturii comunitatea de atunci. Nu am urmărit expunerea biografiei lui Doru Tompea, ci utilizarea poveștii vieții sale ca vehicul care să ne ducă spre povestea vieții unei comunități. „Intenția noastră a fost realizarea unei fresce a comunității academice ieșene din perioada studiată, fără a urmări să acuzăm pe cineva sau să legitimăm regimul comunist. Nu știu cum a fost comunismul în alte centre universitare dincolo de etichetele curente și nu risc să fac generalizări. Nu susțin că a fost la fel, pentru că și regimurile capătă culoarea locului.”[39]

Cred că prefațatorul a surprins foarte bine ceea ce am realizat: „putem constata că autorii folosesc interviul biografic în mai multe maniere, ferindu-se de un singur lucru: acela ca povestirea să devină o formă de prezentare a sinelui, în sens goffmanian. Este, într-o anumită ipostază, un prilej de reflecţie socială, dar cu mijloacele cognitive sau chiar axiologice pe care le avea în acel moment la îndemână actorul social, actantul acelor vremuri. […] Avem mai degrabă un fals tratat de istorie orală deoarece aici autorii reuşesc un lucru genial: subiectul acestui demers este unul colectiv – individul care povesteşte nu se individualizează, mai degrabă devine «lichid», se răspândeşte uşor în farmecul cadrelor temporale pe care le-a reînviat şi apoi le lasă să se desfăşoare sub ochii noştri.”[40]

Concluzii

            Consider că utilizarea metodelor calitativă în cercetarea comunismului din România este utilă în primul rând pentru că este o formă de reabilitare a individului. Pentru că vechiul regim l-a ignorat, operând doar cu șabloane, precum „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, „omul nou” ș.a., individul și-a dus existența într-un soi de clandestinitate. Povestea vieții ne poartă spre ceea ce s-a întâmplat cu individul dincolo de cortina de fier a discursului oficial.

            În al doilea rând, cercetarea calitativă aduce cu sine informații care nu apar în documente. Regimul consemna doar mersul neabătut spre utopica societate comunistă și trecea sub tăcere elemente esențiale ale vieții reale. De aceea, o recostrucție simbolică a societății comuniste numai din documente ar avea ca rezultat o proiecție a unei societăți așa cum au vrut comuniștii să se vadă și nu așa cum a fost în realitate.

BIBLIOGRAFIE

BECKER, Howards S., The epistemology of qualitative research, prezentare la Conferința Fundației Mac Arthur despre abordarea etnografică în studiul comportamentului uman, Oakland, CA, iunie 1993.

BETEA, Lavinia, „A întreba, a povesti. Istoria orală între jurnalistică și inferență pluridisciplinară”, în Sorin Bocancea & Daniel Șandru (coord.), Totalitarismul. De la origini la consecințe, Editura Institutul European, Iași, 2011, pp. 283-300.

BOCANCEA, Sorin, „După 25 de ani. Comunismul în Europa de Est (ianuarie-mai 2014)”, în Polis, Vol. II, Nr. 2(4), Serie nouă, martie-mai 2014, pp. 98-110.

BOCANCEA, Sorin, Noi și postcomunismul, Editura Institutul European, Iași, 2012.

BOCANCEA, Sorin (coord.), Revoluția română. Militari, misiuni și diversiuni, Editura Institutul European, Iași, 2015).

BOCANCEA, Sorin & Mircea Mureșan, Așa ne-am petrecut Revoluția, Editura Institutul European, Iași, 2014.

BOCANCEA, Sorin & Daniel Șandru (coord.), Totalitarismul. De la origini la consecințe, ed. cit..

BOCANCEA, Sorin & Doru Tompea, Două decenii de comunism în Iașul universitar, Editura Institutul European, Iași, 2015.

BOURDIEU, Pierre, „L’illusion biographique”, în Actes de la recherche en sciences sociales, Anne 1986, Volume 62-63, No. 1, pp. 69-72.

CHELCEA, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, Editura Economică, București, 2004.

CONDUR, Georgeta, „Avatarurile Omului Nou – din comunism în postcomunism”, în Bocancea & Șandru (coord.), Totalitarismul. De la origini la consecințe, ed. cit., pp. 173-185.

DÂNCU, Vasile Sebastian, „O maieutică inversată”, prefață la Sorin Bocancea & Doru Tompea, Două decenii de comunism în Iașul universitar, ed. cit., pp. 11-20.

DURKHEIM, Émile, Regulile metodei sociologice, trad. Dan Lungu, Editura Polirom, Iași, 2002.

GHIGLIONE, Rodolphe & Banjamin Matalon, Les anquêtes sociologiques. Théories et pratique, Armand Colin, Paris, 1991.

MUCCHIELLI, Alex, Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale, Editura Polirom, Iași, 2002, pp. 199-200.

PAILLÉ, Pierre, „Cercetarea calitativă”, în Alex Mucchielli, Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale, ed. cit, pp. 55-59.

POIRIER, J., S. Clapier-Vallandon, P. Raybaut, Les recits de vie. Théorie et pratique, Paris, PUF, 1983.

RAYBAUT, Paul, „Metoda povestirii vieții”, în Alex Mucchielli, Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale, ed. cit., pp. 289-296.

ROSE, Damaris, „Revisiting feminist research methodologies: A working paper”, 2011.

TOMPEA, Adrian, „După 25 de ani. Comunismul în Europa de Est (iunie-decembrie 2014)”, în Polis, Vol. III, Nr. 1(7), Serie nouă, decembrie 2014-februarie 2015), pp. 77-87.

WEBER, Max, Teorie și metodă  în științele culturii, trad. Nicolae Râmbu și Johann Klush, Editura Polirom, Iași, 2001.

***, Raportul Comisiei senatoriale privind acțiunile desfășurate în Revoluția din decembrie 1989, www.ziaristionline.ro.

[1] Cf. Sorin Bocancea, „După 25 de ani. Comunismul în Europa de Est (ianuarie-mai 2014)”, în Polis, Vol. II, Nr. 2(4), Serie nouă, martie-mai 2014, pp. 98-110; Adrian Tompea, „După 25 de ani. Comunismul în Europa de Est (iunie-decembrie 2014)”, în Polis, Vol. III, Nr. 1(7), Serie nouă, decembrie 2014-februarie 2015), pp. 77-87.

[2] Până în prezent, în cadrul proiectului au apărut: Sorin Bocancea (coord.), De la presa studențească în comunism la presa postcomunistă (2014); Sorin Bocancea & Mircea Mureșan, Așa ne-am petrecut Revoluția (2014); Alina Hurubean (coord.), Statutul femeii în România comunistă. Politici publice și viață privată (2015); Mioara Anton, Bogdan Crețu, Daniel Șandru (coord.), Cuvintele puterii. Literatură, intelectuali și ideologie în România comunistă (2015); Constantin Ilaș (coord.), Exil în propria țară (2015); Sorin Bocancea & Doru Tompea, Două decenii de comunism în Iașul universitar (2015); Sorin Bocancea (coord.), Revoluția română. Militari, misiuni și diversiuni (2015). Toate lucrările au apărut la Editura Institutul European, în Colecția „Texte de frontieră”, Seria „După 25 de ani. Comunismul în Europa de Est” (coordonator, Sorin Bocancea).

[3] Émile Durkheim, Regulile metodei sociologice, trad. Dan Lungu, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 48.

[4] Ibidem, p. 64.

[5] Ibidem, p. 81.

[6] Sorin Bocancea, Noi și postcomunismul, Editura Institutul European, Iași, 2012, pp. 37-38.

[7] Georgeta Condur, „Avatarurile Omului Nou – din comunism în postcomunism”, în Bocancea & Șandru (coord.), Totalitarismul. De la origini la consecințe, Editura Institutul European, Iași, 2011, pp. 177-178.

[8] Max Weber, „Caracterul «obiectiv» al cunoașterii în domeniul științelor sociale și politice” în Teorie și metodă  în științele culturii, trad. Nicolae Râmbu și Johann Klush, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 32.

[9] Pierre Paillé, „Cercetarea calitativă”, în Alex Mucchielli, Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 55.

[10] Howards S. Becker, The epistemology of qualitative research, prezentare la Conferința Fundației Mac Arthur despre abordarea etnografică în studiul comportamentului uman, Oakland, CA, iunie 1993, apud Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, Editura Economică, București, 2004, pp. 77-78.

[11] Pierre Paillé, op. cit., pp. 57-58.

[12] Damaris Rose, „Revisiting feminist research methodologies: A working paper”, 2011, apud S. Chelcea, op. cit., p. 80.

[13] S. Chelcea, op. cit., p. 304.

[14] Rodolphe Ghiglione & Banjamin Matalon, Les anquêtes sociologiques. Théories et pratique, Armand Colin, Paris, 1991, p. 77, apud S. Chelcea, op. cit., p. 304.

[15] A. Mucchielli, Dicționar…, ed. cit., pp. 199-200.

[16] J. Poirier, S. Clapier-Vallandon, P. Raybaut, Les recits de vie. Théorie et pratique, Paris, PUF, 1983, p. 15, apud Paul Raybaut, „Metoda povestirii vieții”, în A. Mucchielli, Dicționar…, ed. cit., p. 290.

[17] Pierre Bourdieu, „L’illusion biographique”, în Actes de la recherche en sciences sociales, Anne 1986, Volume 62-63, No. 1, p. 69.

[18] Ibidem, p. 71.

[19] Idem.

[20] M. Weber, op. cit., pp. 37-38.

[21] Lavinia Betea, „A întreba, a povesti. Istoria orală între jurnalistică și inferență pluridisciplinară”, în Sorin Bocancea & Daniel Șandru (coord.), Totalitarismul…, ed. cit., p. 285.

[22] Ibidem, pp. 285-286.

[23] Sorin Bocancea, „Introducere”, în Bocancea & Tompea, Două decenii…, ed. cit., p. 26.

[24] S. Chelcea, op. cit., p. 93.

[25] „Idealtipul se obține prin accentuarea unilaterală a unuia sau mai multor puncte de vedere și prin înlănțuirea mai multor fenomene date izolat, difuze și discrete… pe care le ordonăm potrivit punctului de vedere ales unilateral, într-o construcție ideală unitară” – M. Weber, op. cit., p. 47.

[26] S. Bocancea & M. Mureșan, Așa ne-am petrecut Revoluția, ed. cit., p. 8.

[27] A. Mucchielli, Dicționar…, ed. cit., p. 200.

[28] Raportul Comisiei senatoriale privind acțiunile desfășurate în Revoluția din decembrie 1989, http://www.ziaristionline.ro/2013/12/30/exclusiv-raportul-final-al-comisiei-senatoriale-asupra-evenimentelor-din-decembrie-1989-numarul-exact-al-turistilor-sovietici-si-datele-securitatii-despre-scenariile-revolutiei-lovitura-de-s/, accesat la 2.01.2014.

[29] S. Bocancea & M. Mureșan, op. cit., p. 9.

[30] S. Bocancea (coord.), Revoluția română…, ed. cit., pp. 13-14.

[31] S. Bocancea, „Introducere” în Bocancea & Tompea, Două decenii…, ed. cit., p. 22.

[32] A. Mucchielli, Dicționar…, p. 64.

[33] S. Bocancea, „Introducere” în Bocancea & Tompea, Două decenii…, ed. cit., p. 24.

[34] A. Mucchielli, Dicționar…, op. cit., p. 11.

[35] Vasile Sebastian Dâncu, „O maieutică inversată”, prefață la Sorin Bocancea & Doru Tompea, Două decenii…, ed. cit., 2015, p. 20.

[36] A. Mucchielli, Dicționar…, ed. cit., pp. 120-122.

[37] V. S. Dâncu, „O maieutică inversată”, ed. cit., pp. 18-19.

[38] S. Bocancea, „Introducere” în Bocancea & Tompea, Două decenii…, ed. cit., p. 24.

[39] Ibidem, p. 26

[40] V. S. Dâncu, op. cit., p. 20.