Puterea fără politică? Criza reprezentării, povara populismului şi tentaţia autocraţiei

(Power without politics? The crisis of representation, the burden of populism and the temptation of autocracy)

Radu CARP

Abstract

For a long time, politics was part of a daily order in the West and was completely forbidden in the East. Democratization brought political parties and opposed perspectives. The perspective on politics, so different until 1989 in the East and in the West, converged now – politics is not considered anymore as fundamental or even useful. The diversity of political opinions is speculated once again by those who are against democracy. In the past, neglecting it brought fascism and communism to power. Nowadays, it is very common to draw a distinction between power and politics: power became powerful, politics became weak. Everywhere in Europe the illusion is that drawing politics out from the power domain could lead to an advance of democracy. Therefore, politics lost its perception as being fundamental for the destiny of men. How we can get a balance between power and politics and how politics could be reconsidered as a fundamental element of each society are questions addressed by this article.

Keywords: democracy, destiny, illiberal, politics, populism, power

În Europa actuală, ţările din Est şi cele din Vest sunt din ce în ce mai integrate din punct de vedere economic, iar din punct de vedere politic această integrare este prezentă în cotidian: alegerile pentru Parlamentul European care au avut loc pe data de 9 iunie 2024 au arătat că există asemănări foarte mari în toate cele 27 de state membre. Există de regulă partide de centru-dreapta şi de centru-stânga, cu tradiţie, partide care fac parte din aşa-zisul mainstream. Există de asemenea partide populiste de dreapta sau de stânga care ocupă partea extremă a eşichierului politic. Există partide de centru care încearcă să depăşească dihotomia stânga-dreapta, fiind adepte ale devizei lui Emmanuel Macron din 2017 – en même temps –, în acelaşi timp de dreapta şi de stânga. Există şi partide ecologiste care se simt foarte confortabil în zona de stânga – deşi acestea din urmă nu sunt uniform distribuite în Europa. Există şi partide care vor să reprezinte doar un segment din electorat – cum ar fi Mişcarea Fermierilor Cetăţeni din Olanda.

Diversitatea partidelor politice poate aparent să descurajeze orice analiză; în realitate, apartenenţa la grupurile politice europene este în 2024 mult mai clară decât în 2019 sau decât oricând altcândva. Alegătorul naţional nu cunoaşte de regulă aceste aspecte, având senzaţia că ţara sa se află în faţa unui fenomen unic şi irepetabil în alte ţări.

Chiar dacă această convergenţă politică îşi face simţită prezenţa, există un aspect în legătură cu care diferenţele au persistat mult timp dar s-au estompat recent. Este vorba despre percepţia puterii. În anii 1970, un autor italian, Guido Morselli scria „Oamenii politici au nevoie de politică mai mult decât politica are nevoie de oameni politici”^[1]. Multă vreme, politicul a făcut parte din cotidianul occidental, existând opinia larg împărtăşită că ghidează destinele individuale; prin urmare, modelarea sau acceptarea propriului destin depinde în manieră decisivă de politic. De aici, participarea în masă în cadrul partidelor politice în Ocident, extinderea participării politice dincolo de ceea ce se gândea iniţial.

Maurice Duverger descria, în 1951, în Les partis politiques^[2], structura unui partid politic, insistând pe diferenţa între membru şi simpatizant. De atunci, nucleul dur al partidelor s-a extins foarte mult în Occident, simpatizanţii devenind membri, iar membrii iniţiali devenind elita de la conducerea acestor partide. Deoarece în acea perioadă exista conştiinţa luptei între democraţie şi totalitarism, terenul a fost fertil pentru partidele mainstream care au atras nu numai voturi, ci şi o simpatie reală, transformată în opţiunea de a deveni membru sau de a milita public în favoarea unui partid. Totul devenise politică – iar politica nu dezamăgea aproape niciodată.

În acelaşi timp, în Est, politica era exilată, anihilată total din viaţa cotidiană a cetăţenilor. Regimurile comuniste au avut ca scop eliminarea oricărei divergenţe de opinii bazatâ pe politică. Nu putea exista decât un singur partid şi o singură ideologie. Din acest motiv, opoziţia la aceste regimuri a trebuit să fie trans-ideologică. Lipsei forţate a opiniilor nu i se putea opune decât pluralitatea maximă de opinii. De exemplu, în Polonia, mişcarea Solidaritatea a fost o umbrelă largă pentru liberali, conservatori, social-democraţi, într-o nedeterminare specifică mai degrabă unui tip de ante-politică. Abia ulterior, după trecerea la democraţie, avea să se dovedească faptul că Solidaritatea avea mai multe atitudini faţă de politică. Aşa  a fost posibil ca naraţiunea expusă de Lech Walesa să nu mai fie cea a fraţilor Kaczynski, ba chiar să devină contrară, în aşa fel încât PiS să fie un partid iliberal care se pretinde a fi conservator şi se revendică din Solidaritatea, dar care oferă o viziune a trecutului recent total opusă celei a altor lideri ai Solidarităţii. În alte ţări în care opoziţia la regimul comunist nu a îmbrăcat aceeaşi formă radicală, cu atât mai mult alternativa la comunism nu a fost descrisă ca fiind o ideologie anume, ci pur şi simplu a fost vorba de o concepţie foarte largă şi difuză despre democraţie.

Democraţia aduce cu sine partide politice, opinii contrare, divergenţe de idei, programe politice diferite, viziuni opuse asupra societăţii. Dacă nu există un fundal adecvat pentru a explica faptul că stabilitatea şi prosperitatea se nasc tocmai din înfruntarea contrariilor, din existenţa mai multor alternative, instaurarea unei democraţii devine un eşec.

Să ne imagimăm pentru un moment că există o ţară în care democraţia nu a existat niciodată, fiind vorba de o continuitate neîntreruptă a unui regim absolutist, în care noţiunea de partid politic nu există. Există asemenea ţări sau totul rămâne un simplu exerciţiu intelectual? Japonia de după Restauraţia Meiji a avut parte de facţiuni care s-au constituit în partide politice, cel mai vechi fiind Aikoku Koto, Partidul Patrioţilor, înfiinţat în 1873. Desigur, partide în adevăratul sens al cuvântului au apărut în Japonia abia după 1945, dar merită observat că existenţa unor clivaje a contat foarte mult în apariţia a mai multe opinii divergente despre societate, conturate în jurul unor partide politice.

Există însă şi ţări în care puterea absolută nu a trecut printr-o astfel de reformă, iar instaurarea democraţiei a venit foarte târziu, fiind greu de explicat şi implicit de pus în aplicare. Un asemenea caz există: Bhutan. Monarhie absolută, o ţară izolată, chiar în mai mare măsură decât Japonia, Bhutan a organizat primele alegeri libere abia în 2008. Filmul Călugărul şi arma (2023) descrie ce s-a întâmplat înaintea primelor alegeri libere: cetăţenii Bhutan nu înţelegeau de ce trebuie să existe partide care să se contrazică, de ce nu mai pot conta pe puterea absolută a unei dinastii care s-a dovedit a fi discretă, dobândind din acest motiv reputaţia de a face parte din ordinea divină care trebuie respectată. Cetăţenii din Bhutan nu înţelegeau de ce viaţa lor liniştită se transformă dintr-o dată într-o perpetuă confruntare electorală. Democraţia, alegerile în special, aduc după sine aparent haosul. Pentru cine nu înţelege exact cum se manifestă fenomenul puterii, poate fi vorba într-adevăr de haos. Pentru cine cunoaşte în mod adecvat ce este puterea, acest haos este o concesie minimă pentru a putea trăi în libertate, nu doar în linişte – o tăcere care este, de fapt, doar o acalmie aparentă.

Revenind la percepţia asupra politicii, diferită timp de decenii în Est şi Vest, trebuie spus că atât Vestul, cât şi Estul Europei s-au schimbat radical faţă de perioada pe care o aminteam. În Vest, politica nu a mai fost considerată ca fiind motorul indispensabil al micilor realizări cotidiene. În Est, politica a trăit un moment de glorie la începutul anilor 1990, manifestat prin confruntări electorale de amploare, expansiunea media, apariţia dezbaterilor politice etc. Exact atunci când în Italia publicul devenea dezinteresat de politică, după scandalurile de corupţie de la începutul anilor 1990, într-o ţară precum România politica făcea ravagii. La fel ca şi în Bhutan, multe familii s-au certat iremediabil de pe urma simpatiilor politice diferite dar amintirea nefastă a comunismului (spre deosebire de perioada de stabilitate combinată cu izolare din Bhutan, percepută unanim pozitiv) a făcut ca rapid să existe un consens în favoarea ideii potrivit căreia haosul specific democraţiei este pe departe de preferat tăcerii forţate şi lipsei de opinii contrare în public specifice regimurilor autoritare.

Marea problemă este însă că această diversitate care aparent ar descrie un haos este subtil speculată de forţele care se opun democraţiei. În anii 1920, Carl Schmitt se întreba care este de fapt utilitatea Parlamentului atunci când singurul rezultat este o avalanșă de discursuri retorice şi nicio măsură concretă în beneficiul cetăţenilor: „Convingerea sau încrederea în parlamentarism  este de asemenea bazată pe o încredere mai principială în discuţie şi transparenţă. Însă această afirmaţie este validă doar dacă discuţia publică este luată în serios şi pusă în aplicare”^[3].

Această întrebare a fost rafinată până la ultimele consecinţe, formalizată şi transformată în dogmă politică atât de regimurile fasciste, cât şi de cele comuniste. Este de-a dreptul fascinant să observăm că aceeaşi întrebare continuă a fi pusă, deşi regimurile care au acţionat împotriva democraţiei, pretinzând a oferi o alternativă – consens vs. haos – au eşuat lamentabil. În prezent, partidele populiste, de extremă dreapta sau de extremă stânga, pun aceeaşi întrebare: nu cumva este mai bine să fie suprimată această diversitate de opinii în beneficiul unui consens care este de fapt o iluzie vândută ca fiind un fapt cert, un  ideal care poate fi realizat?

Ce fenomen a făcut posibil ca, după ce am traversat deşertul în Europa prin exercitarea puterii de către regimuri autoritare, după ce lipsa democraţiei a fost resimţită la modul concret, pare că ne întoarcem în anii 1930, atunci când erau puse la îndoială instituţii democratice şi când separaţia puterilor era considerată ca fiind un ultim bastion al gândirii burgheze, liberale a secolului 18? Explicaţia rezidă, în opinia noastră, în disocierea din ce în ce mai prezentă între putere şi politică.

Puterea, potrivit lui Marco Follini, a devenit mai puternică, iar politica mai slabă^[4]. Nivelul de participare politică, manifestat prin apartenenţa la partide, a scăzut constant. De asemenea, încrederea cetăţenilor că politica le poate influenţa decisiv destinul nu mai este atât de pregnantă. S-a produs un fenomen similar cu cel al religiei: secularizarea a fost urmată, în paralel, de golirea de sens a politicii. Am putea numi acest fenomen de-politizare? Ar fi greşit a utiliza un asemenea termen care descrie doar o singură faţetă a fenomenului. Devalorizarea politicii a îmbrăcat forma apariţiei mitului tehnocrat şi, în paralel, a mitului populist. Două extreme care sunt de fapt forme ale aceluiaşi fenomen.

Politica a devenit în mare parte tehnocratică, din motive obiective. Oamenii politici nu pot rezolva probleme de politici publice din ce în ce mai complexe şi, din acest motiv, apelează la experţi, la o întreagă categorie de „tehnocraţi” care oferă garanţia cunoaşterii şi deopotrivă a neutralităţii politice. Treptat, puterea  a fost ocupată de „tehnocraţi”, oamenii politici ocupând doar poziţii de vârf sau rezumându-se la activitatea pentru care au fost aleşi (primari, parlamentari, etc.). Cealaltă parte a monedei este populismul, credinţa că doar oamenii politici pot răspunde la nevoi care sunt doar de natură politică. De fapt, afirmă populiştii, toate nevoile noastre au o natură politică, prin urmare, nu există loc pentru „tehnocraţi”. În realitate, avem nevoi care pot fi rezolvate prin politici publice care necesită o cunoaştere tehnică dincolo de nivelul unui om politic dar şi nevoi pur politice, pentru care omul politic este necesar şi suficient, după cum ne-a arătat încă din 1943 David Mitrany în lucrarea Un sistem de pace operativ^[5].

Democraţia reprezintă de fapt un compromis rezonabil între viziunea „tehnocrată” şi cea eminamente politică. Aceasta înseamnă că, paradoxal, un gram de tehnocraţie şi un alt gram de populism nu sunt incompatibile cu democraţia, ci dimpotrivă. Or, acest aspect este greu de explicat, în condiţiile în care politica nu mai este strict legată de putere, într-o perioadă în care privim puterea ca pe un teritoriu care trebuie doar limitat, iar politica drept un instrument care trebuie îngrădit cu toate avaturile imaginabile ale corectitudinii politice.

Este populismul un ingredient necesar al democraţiei? Altfel spus, democraţiile iliberale rămân democraţii? András Sajó a argumentat recent că o democraţie de succes bazată pe statul de drept combină elemente liberale cu elemente iliberale, cel puţin la nivelul Constituţiei^[6]. Teoria Raggione di Stato / Raison d’Etat este poate cel mai bun exemplu în acest sens. O democraţie are nevoie de mecanisme pentru a-şi proteja secretele, oferind în acelaşi timp maxim acces la informaţiile de interes public. Un stat poate acorda unei Biserici titulatura de Biserică de Stat, oferind simultan în cel mai înalt grad libertate religioasă. Un stat poate pretinde în mod legitim loialitate din partea funcţionarilor publici şi să acţioneze foarte suplu şi eficient. O democraţie poate impune un prag electoral pentru intrarea în Parlament, ceea ce înseamnă că nu toate partidele care participă la alegeri vor căpăta mandate, fără ca viaţa democratică să fie afectată. Proprietatea este afectată de obligaţii şi uneori pot fi făcute expropieri în numele interesului public, fără ca esenţa acestui drept fundamental să fie afectată.

Paradoxul politicii este că, tocmai datorită toleranţei, democraţia liberală acomodează anumite alegeri iliberale. O democraţie este tolerantă faţă de populism şi faţă de „tehnocraţie”, oferind soluţii de acomodare, atâta vreme cât esenţa ei nu este pusă în discuţie. Partidele populiste care militează pentru o formă de democraţie iliberală sunt lăsate să participe la alegeri, chiar şi atunci când se află sub o strictă supraveghere din partea statului (vezi cazul AfD în Germania). „Tehnocraţii” nu sunt consideraţi un pericol, ci dimpotrivă, chiar şi atunci când se exprimă pentru restrângerea opiniilor oamenilor politici care au fost aleşi. Democraţia înseamnă într-adevăr toleranţă faţă de intoleranţă, până la punctul în care intoleranţa devine riscantă la adresa democraţiei.

Deşi Vestul şi Estul erau pe poziţii diametral opuse până în 1989 – supralicitarea, respectiv sublicitarea politicii – în prezent diferenţele s-au estompat. Peste tot în Europa se manifestă iluzia potrivit căreia îndepărtarea politicii din spaţiul puterii duce la un plus de democraţie ori că, dimpotrivă, „politizarea” în exces a puterii duce la un avans în direcţia democraţiei. Pretutindeni asistăm la aceleaşi fenomene: personalizarea în exces a politicii care duce la ceea ce Martin Wolf numeşte „dezinstituţionalizarea” politicii^[7] şi la lipsa de încredere în mecanismul reprezentării politice care se manifestă prin scrutinuri electorale, ceea ce duce la prezenţă redusă la vot, delegitimarea celor aleşi şi, în final, la multiple „degenerări” ale democraţiei, potrivit lui Charles Taylor^[8].

Consecinţa directă a acestei iluzii este că politica şi-a pierdut percepţia de factor decisiv în destinul omului, urmând, în mod paradoxal, aşa cum am afirmat, acelaşi drum parcurs de religie. Să luăm drept exemplu una dintre cele mai concrete virtuţi ale unui cetăţean: dragostea de patrie. Patriotismul nu este în niciun caz o formă de naţionalism, aşa cum a demonstrat de atâtea ori magistral Maurizio Viroli în scrierile sale^[9]. În viziunea „tehnocratică”, această virtute devine un viciu, iar în loc nu trebuie pus nimic – tehnica ne ajută să trecem peste orice fel de obstacol. În viziunea populistă, virtutea patriotismului se transformă într-o pseudo-virtute, cea a identităţii naţionale, gândită ca fiind excludere a tuturor celorlalte identităţi. Ce înţeleg cetăţenii din exprimarea acestor viziuni fundamental diferite? Cea mai la îndemână atitudine este a considera politica responsabilă de negarea unei virtuţi veritabile şi a cere ca politica să fie exercitată cât mai departe de „sanctuarul” puterii.

Există şi o consecinţă a consecinţei. Din moment ce politica este percepută ca un element destabilizator al funcţionării democraţiilor, îşi fac apariţia, inevitabil, false ideologii care populează spaţiul puterii, „epurat” de politică. Partidele iliberale se auto-proclamă „conservatoare” sau adaugă abuziv termenul „libertate” (VVD – Partij voor de Vrijheid / Partidul pentru Libertate, al lui Wilders în Olanda, sau FPÖ – Freiheitliche Partei Österreich / Partidul Libertăţii din Austria), partidele digitale se identifică cu „liberalismul” dar sunt denumite din afară drept „progresiste”, ecologia devine o temă acaparată de partide cu orientări de stânga când, de fapt, poate sta şi la baza unor orientări conservatoare (după cum a arătat Roger Scruton^[10]) etc. Confuzia ideologică nu este aşadar altceva decât o altă faţetă a „depolitizării” puterii.

Pledoaria noastră nu este în favoarea unei „politizări” excesive a puterii. Am fost martori ai unor perioade nefaste în care politica se suprapunea perfect cu fenomenul puterii. Orice decizie era politică, fără a cunoaşte exact nevoile cetăţenilor. Politizarea excesivă a dus la monopoluri economice, la disfuncţionalităţi ale societăţii în ansamblu, la clientelism, la marginalizarea profesioniştilor şi la exercitarea puterii strict pe baza apartenenţei politice la un partid sau altul.

Pentru a avea o relaţie echibrată între putere şi politică, ar trebui să pornim de la recunoaşterea unei moşteniri bune, care trebuie valorizată ca atare, a politicii în diverse contexte naţionale. În Marea Britanie, Coroana (The Crown) a exprimat iniţial doar o formă de exercitare a puterii politice, ca dealtfel în toate monarhiile. Treptat, Coroana a început să semnifice şi o legătură a cetăţeanului faţă de stat: loialitatea faţă de Coroană nu înseamnă loialitatea faţă de un suveran sau altul, ci faţă de stat. În Franţa, statul a început să se identifice cu serviciul public, ca expresie a triumfului iluminist; de aici, tendinţa de a tolera excesele statului, de a fi de acord cu rolul privilegiat al funcţionarilor publici şi al Consiliului de Stat. În SUA, puterea politică a însemnat explorarea frontierei cu instrumentele statului: prin urmare, identitatea naţională este definită în sens exclusiv sau inclusiv, în funcţie de percepţia depăşirii frontierei ca fiind un fenomen limitat sau unul perpetuu. În România, există o neâncredere profundă faţă de stat, moştenită de pe timpul când statul funcţiona exclusiv în interesul unei elite conducătoare foarte restrânsă. Toate acestea sunt consecinţe ale relaţiei dintre putere şi politică la un moment dat în evoluţia unei democraţii. Nu pot fi ignorate aceste particularităţi care oferă o anumită unicitate funcţionării democraţiilor. Este nevoie de toleranţă în raport cu propria moştenire, cu condiţia ca aceasta să fi jucat, chiar şi într-un interval de timp limitat, un rol pozitiv.

Cum putem face ca politica să redevină, în cadrul unui proces exclusiv democratic, factorul principal de modelare a propriilor destine, pentru a revaloriza o realitate pe care de fapt nu o putem elimina decât cu preţul renunţării la democraţie? În prezent, criza democraţiei nu mai este un fenomen izolat, ci unul care afectează fundamental toate regimurile politice. Ar trebui explicat mai bine că este nevoie de consens dar nu de un consens impus de sus, ci unul rezultat în urma consultării tuturor partidelor politice. Ar trebui spus că disputele politice nu sunt sau nu ar trebui să fie personale, ci bazate pe viziuni antagonice care au un punct comun, respectarea regulilor jocului democratic. Ar trebui ca cei care decid să facă pasul în direcţia asumării identităţii unui partid politic să nu fie automat consideraţi vinovaţi de toate relele pe care acel partid politic le întruchipează în conştiinţa publică. Ar trebui ca dezbaterile politice să nu fie exclusiv ale oamenilor politici, ci deopotrivă ale celor implicaţi şi neimplicaţi în politică. Ar trebui ca mass-media să respingă tentaţia generalizărilor pripite „toţi oamenii politici sunt hoţi” şi să nu cultive discursul populist – ratingul este expresia încrederii de lungă durată şi nu a unor afirmaţii şocante de moment.

Este necesar, altfel spus, a restabili un echilibru între politică şi putere. Politica nu poate epuiza fenomenul puterii, nu are resurse în acest sens, după cum nici puterea nu poate fi exercitată în mod abstract, ignorând tendinţele politice existente la un moment dat în societate. Democraţia înseamnă armonizarea punctelor de vedere opuse şi lipsa exceselor. Nu putem spera într-o „democratizare” abstractă, gestionată exclusiv „tehnocratic” şi nu ne putem mira de fiecare dată când un astfel de efort eşuează. Putem însă spera într-o democratizare reală, bazată pe înţelegerea asemănărilor, a diferenţelor şi a respectului reciproc – un efort la care sunt chemaţi să participe toţi cetăţenii, indiferent de felul în care se raportează la politică. Neîncrederea în democraţie este de fapt neâncrederea în capacitatea politicii de a genera rezultate vizibile pentru fiecare dintre noi. Nu avem deocamdată instrumente pentru a trata „cancerul” pe care îl reprezintă această formă de neîncredere dar măcar dispunem de toate instrumentele pentru a pune un diagnostic corect.

Bibliografie

FOLLINI, Marco, Si il potere si mangia la politica, Limes no. 4/2024, pp. 127-131.

DUVERGER, Maurice Les partis politiques (1951), Seuil, Paris, 1992.

MITRANY, David, Un sistem de pace operativ, traducere de Laura Cornelia Ciutina, Vladimir Lazurca, Marcela Ţuşcă, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2023.

MORSELLI, Guido, Il communista (1976), Adelphi, 9a edizione, Adephi, Milano, 1991.

SAJÓ, András, Ruling by Cheating. Governance in Illiberal Democracies, Cambridge University Press, 2021.

SCHMITT, Carl, The Crisis of Parliamentary Democracy (1926), The MIT Press, 1988.

SCRUTON, Roger, Green Philosophy, Atlantic Books, London, 2012.

TAYLOR, Charles, „Degenerations of Democracy”, în Craig CALHOUN, Dilip Parameshwar GAONKAR, Charles TAYLOR, Degenerations of Democracy, Harvard University Press, 2022, pp. 18-47.

VIROLI, Maurizio, Din dragoste de patrie. Un eseu despre patriotism şi naționalism, traducere de Mona Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2002.

WOLF, Martin, The Crisis of Democratic Capitalism, Allen Lane, 2023.

^[1] Guido MORSELLI, Il communista (1976), Adelphi, 9a edizione, Adephi, Milano, 1991.

^[2] Maurice DUVERGER, Les partis politiques (1951), Seuil, Paris, 1992.

^[3] Carl SCHMITT, The Crisis of Parliamentary Democracy (1926), The MIT Press, 1988.

^[4] Marco FOLLINI, Si il potere si mangia la politica, Limes no. 4/2024, pp. 127-131.

^[5] David MITRANY, Un sistem de pace operativ, traducere de Laura Cornelia Ciutina, Vladimir Lazurca, Marcela Ţuşcă, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2023.

^[6] András SAJÓ, Ruling by Cheating. Governance in Illiberal Democracies, Cambridge University Press, 2021.

^[7] Martin WOLF, The Crisis of Democratic Capitalism, Allen Lane, 2023.

^[8] Charles TAYLOR, „Degenerations of Democracy”, în Craig CALHOUN, Dilip Parameshwar GAONKAR, Charles TAYLOR, Degenerations of Democracy, Harvard University Press, 2022, pp. 18-47.

^[9] De exemplu, Maurizio VIROLI, Din dragoste de patrie. Un eseu despre patriotism şi naționalism, traducere de Mona Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2002.

^[10] Roger SCRUTON, Green Philosophy, Atlantic Books, London, 2012.