RECENZII

Sorin Bocancea & Doru Tompea, Două decenii de comunism în Iașul universitar. Presa studențească

Editura Institutul European, Iași, 2019, Colecția „Texte de frontieră”, nr. 90, prefață de Vasile Sebastian Dâncu, postfață de Liviu Antonesei, 612 pagini.

Volumul Două decenii de comunism în Iașul universitar. Presa studențească, de Sorin Bocancea & Doru Tompea, este cea de-a opta lucrare publicată în cadrul proiectului „După 25 de ani. Comunismul în Europa de Est”, un proiect academic de cercetare a comunismului pe diverse coordonate, desfășurat înce­pând cu anul 2014 în organizarea Facultății de Științe Politice și Administrative a Universității „Petre Andrei” din Iași, a revistei de științe politice Polis și a Institutului de Studiere a Ideologiilor. Proiectul este coordonat de prof. univ. dr. Sorin Bocancea, unul dintre autori, și este încă în derulare. În cadrul său sunt în pregătire încă cinci volume, unul dintre acestea fiind, practic, o nece­sară continuare a volumului de față, întrucât, așa cum suntem anunțați, va fi prezentată întreaga analiză can­titativă a presei studențești din Iași în perioada comunistă, fiind furnizate deocamdată doar câteva elemente dintre cele care au reieșit din stu­dierea unui volum uriaș de docu­mente, abordarea metodologică origi­nală impunându-le autorilor o altă tactică de abordare a universului cercetării. La rândul său, volumul despre presa studențească este o continuare a celui publicat de cei doi autori în 2015, Două decenii de comunism în Iașul universitar (ceea ce explică și titlul volumului de față, cu precizarea temei-mamă), în care exista doar un capitol dedicat subiectului.

Însă a privi volumul de față doar ca pe o lucrare obișnuită, publicată în cadrul unui oarecare proiect, ar însemna să le facem o mare ne­dreptate autorilor și operei și să ratăm unicitatea acestui demers științific remarcabil. Chiar la o simplă frun­zărire a cărții, orice cititor își poate da seama imediat că aceasta nu este rezultatul banal al vreunei obligații contractuale sau o lucrare scoasă „la normă”, ci un volum lucrat cu pasiune și rigoare științifică în același timp, cu eforturi consistente, dar și cu plăcerea pe care ți-o dă munca la ceva care te interesează și, poate la fel de important, cu multă onestitate și transparență, de la precizarea clară a metodologiei (și a provocărilor aferente) la prezentarea poziționărilor autorilor și de la analiza echilibrată, sine ira et studio, la separarea clară a opiniei și amintirilor (care pot fi selective sau distorsionate) de cifrele statistice și informațiile din arhive, totul fiind prezentat încercând să se evite la maximum judecățile de valoare superficiale asupra epocii și oame­nilor și lăsându-i cititorului libertatea de a judeca și evalua după propriile canoane.

Această onestitate intelectuală merită reliefată și pentru că a scrie echilibrat și fără parti-pris-uri despre presa studențească ieșeană din perioada comunistă nu este ca și cum ai studia, de exemplu, iconografia bizantină sau cine știe ce fenomene din vremuri de mult apuse: cei doi autori sunt profesori în Iași, trăiesc într-o comunitate academică supra­pusă parțial peste cea a universului cercetării și cu rădăcini bine înfipte în presa studențească ieșeană din perioada comunistă, prin care au trecut destui dintre cei care formează astăzi elita culturală a comunității și pe bazele căreia s-a construit și o parte importantă din presa postco­munistă. „Personajele” analizate în volum sunt, în foarte mare parte, în viață, ba multe chiar au dat curs invitației de a răspunde la unele întrebări pentru acest volum și de a participa la lansarea sa, iar Doru Tompea, unul dintre autori, a fost el însuși implicat direct în fenomen, fiind, în perioada 1980-1985, pre­ședinte al Consiliului Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști (CUASC) din Centrul Universitar Iași.

Încă de la început, fiecare cititor își poate pune întrebarea legitimă: este posibil, în aceste condiții, ca demersul științific să-și păstreze rigoarea, nealunecând într-o prezen­tare edulcorată a unui regim nede­mocratic sau într-o tentativă de in­ven­tare a unor disidențe inexistente? Pe de altă parte, este cunoscut că presa studențească ieșeană s-a remarcat într-adevăr în epocă prin atitudinea ceva mai puțin obedientă față de regim, în comparație cu restul presei, și chiar prin coagularea unor nuclee de disidență sau măcar a strecurării acelor așa-numite „șo­pârle”, iar Sorin Bocancea, celălalt autor al volumului, se autodefinește ca anticomunist. Ca atare, vin și alte întrebări: nu cumva se încearcă prezentarea negativă a unei întregi comunități, la grămadă, sau chiar atentarea la reputația unor persoane? De toate aceste provocări autorii au fost conștienți încă de la volumul anterior și le prezintă deschis: „Preju­decățile pe care a trebuit să le depășesc şi care să asigure corecti­tudinea şi credibilitatea demersului au fost următoarele: (1) un fost lider comunist (cum este Doru Tompea) va avea interes să-şi cosmetizeze biografia, ceea ce se mai numeşte «tendinţă de faţadă»; (2) un anti­comunist (cum sunt eu) va avea interes să scoată doar elemente negative din discuţie pentru a arăta că regimul comunist este unul rău. Riscul unei instrumentalizări a po­veştii vieţii, în sensul creării artifi­ciale de sens despre care vorbeau Bertaux, Poirier şi Bourdieu, a existat, însă datele biografice ale interlocutorului m-au determinat să nu exagerez cu hermeneutica suspi­ciunii” (p. 38), scrie, la un moment dat, Sorin Bocancea.

De aceea, ca și în Două decenii de comunism în Iașul universitar, în volumul despre presa studențească autorii își iau numeroase precauții metodologice și de natură etică. Ca atare, a fost adoptată o metodologie complexă și originală, care să elimine cât mai multe dintre riscuri și care face ca demersul științific să păstreze în orice moment rigoarea necesară, dincolo de preferințele individuale, de observațiile sau amendamentele pe care le poate aduce oricine în discuție când vorbim despre partea calitativă a analizei (însăși definirea unora dintre indicatorii analizei cantitative, precum cel al ponderii contribuțiilor ideologice, presupune și o asumare a unor criterii de natură calitativă, dar important este ca alegerile metodologice făcute să fie justificate și prezentate, iar măsura să fie aplicată deopotrivă și cu bună-credință tuturor celor analizați). Ca metodă, s-a optat tot pentru un dialog, de data aceasta între datele rezultate în urma analizei cantitative a întregii prese studenţeşti şi memoria lui Doru Tompea, căreia i se adaugă memoriile altor spectatori angajaţi cu care autorii au putut lua legătura.

În ceea ce privește analiza canti­tativă propriu-zisă, singurul demers de această factură referitor la domeniul studiat și de o anvergură impresionantă, au fost analizate, pe lângă numeroase documente de partid ce fuseseră deja studiate pentru volumul anterior, încă 3.720 de pagini de revistă, toate acestea trecând apoi printr-un proces minuțios și complicat de cuantificare pe autori și de clasificare a conținutului ideologic/non-ideologic, realizat cu multă scrupulozitate metodologică. Definirea variabilelor într-o astfel de analiză nu este deloc ușoară și chiar simpla numărare și măsurare a suprafețelor de pagină publicate de un autor ar reprezenta o provocare descurajantă pentru mulți, mai ales având în vedere dificultatea de a urmări continuitatea activității și de a acoperi golurile de informație sau datele greu de deslușit (au existat numere dedicate unor evenimente, au existat numere cumulate, frecvența aparițiilor numerelor de revistă a fost, în unele cazuri, variabilă, unii autori au publicat sub pseudonim sau în perioade diferite și la reviste diferite etc.). Dacă ținem cont doar de faptul că la revistele studențești din Iași au colaborat, într-o măsură mai mare sau mai mică, peste 2.200 de autori, dintre care Doru Tompea a selectat ulterior 467 de persoane despre care a avut ce să vorbească și că tuturor acestora Sorin Bocancea le-a întocmit fișa de activitate redacțională și publicistică după șase indicatori de bază și cinci indicatori derivați, avem deja o primă estimare a complexității cercetării presupuse de acest volum. A urmat o lungă perioadă de inter­vievare și dialog între cei doi autori, dar și contactarea multora dintre cei implicați în fenomenul presei studen­țești, pentru aplicarea metodei poli­foniei. Toate aceste informații despre metodologie, inclusiv defini­rea indi­ca­torilor de bază și a celor derivați, se găsesc în introducere și în primul capitol, „Povestea vieții în cercetarea comunismului din România”.

Volumul continuă cu alte trei capitole ample, care prezintă detaliat apariția și evoluția publicațiilor studențești ieșene, structurile ce controlau presa studențească și persoanele care au făcut parte din redacții și/sau au publicat, dar și clasicii culturii române sau autorii străini care au fost traduși în paginile revistelor, încheindu-se cu un capitol în care se prezintă și se comentează activitatea publicistică a lui Doru Tompea în presa din perioada comunistă și alte aspecte de natură generală ale temei studiate.

Trebuie remarcate și anexele lu­crării, care includ fotografii inedite, bibliografia care, pe lângă lucrările generale și periodice, conține numeroase documente de partid, aflate în diferite arhive și studiate de autori la sursă, nemijlocit, precum și folosirea instrumentului clasic al indexului de nume, la care unii autori renunță astăzi, din păcate, deși ușurează mult munca celor care intenționează să utilizeze volumul pentru documentare și elaborarea altor lucrări științifice.

De asemenea, merită recomandată excelenta prefață semnată de Vasile Sebastian Dâncu, intitulată „Radiografia unui comunism de laborator”, care prezintă o utilă cheie de lectură, viziunea unui sociolog reputat asupra metodologiei și considerațiile sale asupra utilității volumului, considerat un efort hermeneutic și fenomenologic ce oferă „piste pentru a înţelege şi nostalgia din vremurile de azi a unei părţi importante din populaţie, dar şi motivele pentru necesitatea demersului realist şi renunţarea la utopiile mult prea prezente în media, în discursurile intelectuale sau în demagogia politicienilor de azi” (p. 16). Postfața semnată de Liviu Antonesei (cu titlul „Nea Alecu, nea Alecu/ tunde oaia şi berbecu’…”) este o evocare a amintirilor scriito­rului despre un personaj important pentru centrul universitar ieșean în perioada comunistă: Alecu Floareș, fostul secretar cu propaganda al județului Iași în anii ‘80. Textul lui Liviu Antonesei este, în esență, o schiță ce reușește prezentarea măririi și decăderii unui personaj în stil mai degrabă literar, încheindu-se cu o scenă care mi-a amintit de nuvela „Două loturi” a lui I.L. Caragiale, în care un bătrânel scofâlcit se plimba regulat şoptind mereu, cu un glas blajin, „Viceversa!… da, viceversa!”. În cazul nostru, imaginea cu care se încheie postfața ni-l prezintă pe fostul „tartor ideologic” al județului ajuns, la începutul anului 1990, un oarecare funcționar la ADAS, în momentul ultimei întâlniri cu Liviu Antonesei, pe care îl criticase în ședințe PCR și împotriva căruia luase cândva măsuri, atunci când era la apogeul puterii: „Ultima oară l-am întâlnit pe Alecu Floareş la începutul anului 1990, pe stradă, în centrul Iaşului, în apropierea sediului central al ADAS, din str. Vasile Alecsandri. Știam deja că se întorsese la Iaşi şi că lucra la ADAS. Era îmbrăcat într-un trench şifonat, un fel de gri-verde, şi purta o bască pe cap. Aşa mi-a rămas în memorie…” (p. 553). În acest fel, postfața, deși aparent cumva indepen­dentă de volumul în sine, mi s-a părut a se constitui într-un bun prilej de reflecție finală și o metaforă cu mare putere de sugestie vizuală pentru un întreg regim.

În încheierea prezentării succinte a acestei adevărate monografii a unei comunități, consistentă din toate punctele de vedere, nu pot decât să recomand volumul tuturor celor interesați fie de perioada comunistă în general, fie de fenomenul presei studențești din Iași, precum și celor care se documentează în privința biografiilor unor intelectuali români. Cunoscându-i pe cei doi autori și având încă dinainte de apariție unele informații despre perioada înde­lungată în care au lucrat la această carte și despre rigurozitatea cu care au făcut-o, precum și unele discuții legate de metodologia folosită, recunosc că aveam deja așteptări ridicate cu privire la produsul final, iar ele au fost pe deplin satisfăcute și chiar întrecute de volumul publicat și consider că largi categorii de cititori ar putea găsi în el date și povești de interes. Cei care au trăit în epocă și în mod special în comunitatea intelectuală ieșeană vor afla lucruri inedite despre personaje și întâmplări de care au avut cunoștință, având un bun prilej de reflecție asupra pro­priilor amintiri și raportări la trecut, cercetătorii vor găsi informație (inclusiv statistică) de bună calitate, iar cei tineri și studenții pot înțelege mai bine cum a funcționat un regim despre care află lucruri uneori contradictorii. Chiar și cei care nu sunt de acord cu unele dintre abordările autorilor, considerând că anumite informații nu sunt complete sau că ar trebui amendate, pot găsi în acest volum un excelent subiect de polemică intelectuală de calitate. Și, nu în ultimul rând, într-o societate marcată tot mai mult de super­ficialitate, comoditate, plagiate sau goana după lucrări publicate în grabă doar pentru punctaje și CV-uri, în care propensiunea spre studiul în profunzime, aplicat și riguros devine tot mai mult o excepție, consider că acest volum poate reprezenta unul dintre modelele demne de urmat pentru autorii de lucrări științifice.

Georgeta CONDUR