Coordonat de Georgeta CONDUR
Volum VII, Nr. 1 (23), Serie nouă, decembrie 2018 – februarie 2019
Secularizare, modernitate politică
și consecința lor excesivă, corectitudinea politică
(Secularisation, political modernity and their excessive consequence, the political correctness)
Constantin ILAȘ
Abstract: Desacralisation as the eviction of magic and sacral from nature and existence led to secularisation, namely to the abandon of the God and reference to divinity as the source of authority and legitimacy of laws, the later one getting into an exclusive assignment of the man. The political modernization means the change of the source of authority and legitimacy of laws. Also, secularisation means the separation of Church and State regarding politics, public policies and decisions. One of the excessive consequences of the political modern age, as ”progress into equalization of conditions”, is the ideology of political correctness. This exploits the development of public consent, meaning authority, in a liberal democracy, with the purpose of improving and changing the institutions and self-identities spread in social reality. But it turns the offenses of opinion into social justice through taboos which in fact inhibit critical thinking and social critique.
Keywords: desacralization, secularisation, political modernity, modernization, political correctness.
Putem considera dezvoltarea tehnologică fără precedent din epoca actuală ca pe o dovadă a faptului că Marx s-a înșelat total glorificând clasa muncitoare drept avangardă istorică a umanității? Că, adică, muncitorii rămân doar simpli executanți ai proiectelor celor care sunt de fapt cu adevărat producătorii „plus-valorii” pentru că dețin „know-how”-ul, adică cercetarea și cunoașterea? Și că proprietatea asupra mijloacelor de producție și capitalul financiar sunt doar consecințe ale adevăratului capital, adică libertatea și cunoașterea? Cred că niște răspunsuri provizorii și schematice ni le poate furniza istoria recentă. Lenin a văzut comunismul ca pe o combinație dintre modernizarea tehnică (electrificarea) și un nou tribalism politic (puterea sovietelor). Pe urmele lui Lenin, soluția aceasta a părut firească pentru o serie întreagă de națiuni care au proclamat mari salturi înainte[1], încercând să introducă modernizarea tehnică/tehnologică sărind peste etape și fără ceea ce comuniștii consideră a fi originea tuturor maladiilor din societățile liberal-capitaliste: libertatea, proprietatea privată și piața liberă. Pe scurt, și-au dorit și au crezut că modernizarea tehnologică poate fi dobândită fără o modernizare politică și economică.
O vreme soluția lui Lenin a părut că dă roade, iar sovieticii au reușit să trimită primul satelit, primul câine și primul om în spațiu. Însă inexistența pieții libere sau controlul centralizat de către stat al economiei n-a permis încorporarea pe scară largă în societate a produselor tehnice rezultate din cercetarea științifică, fapt care s-a tradus printr-o finanțare a cercetării exclusiv din resursele insuficiente ale statului. Cine nu-și amintește faptul că în regimurile comuniste existau liste de așteptare pentru autoturisme, frigidere, mobilă și chiar instalarea unui post telefonic, pe când toate acestea și multe altele erau livrate din abundență consumatorilor de pe piața liberă a regimurilor liberal-democratice? În cele din urmă, imperiul sovietic a pierdut războiul rece tocmai pentru că n-a putut ține pasul cu avansul cercetării și cunoașterii științifice din occident. Or, concluzia pe care o extragem este că, deși cercetarea științifică propriu-zisă este neutră din punct de vedere ideologic, finanțarea acesteia nu este deloc imună la ideologie, iar când resursele sunt concentrate exclusiv în proprietatea statului se finanțează doar ceea ce ideologic se crede că ar putea avantaja și spori puterea politică și nu ceea ce ar fi realmente util tuturor indivizilor din societate. Cu alte cuvinte, modernizarea tehnică nu este posibilă fără condițiile esențiale ale modernizării politice și economice.
De ce afirmăm toate acestea? Pentru că în occident pare să apară o nouă ideologie, corectitudinea politică, ce atacă chiar la rădăcină ceea ce a constituit avantajul decisiv al regimurilor liberal-democratice în competiția lor cu cele antidemocratice și antimoderne: libertatea de exprimare, de gândire și de credință. Este o ideologie pentru care delictul de opinie este ridicat la rang de justiție socială. Nu este firește o ideologie instituționalizată, oficială, precum în regimurile totalitare, dar pentru că acționează la nivelul formării consensului, adică al constituirii autorității în modernitatea politică, a reușit deja să impună statului decizii precum căsătoria persoanelor de același sex sau, mai recent, încercarea de redenumire așa-zis nediscriminatorie a părinților[2].
Am acorda, totuși, un prea mare credit socialismului și marxismului dacă am considera corectitudinea politică drept un „comunism american”[3] sau ca marxism cultural menit subminării capitalului prin modelarea conștiințelor și a gândirii. De asemenea, nu cred că putem s-o trecem în categoria religiilor politice sau s-o considerăm o nouă religie seculară, așa cum face Nicu Gavriluță în recenta sa carte[4]. Convingerea noastră, în favoarea căreia vom încerca să aducem câteva argumente, este că această corectitudine politică este o consecință excesivă a ceea ce Toqueville numea „progres în egalizarea condițiilor”.
Sintagma „noile religii seculare” din titlul cărții lui Nicu Gavriluță este menită să reliefeze, pe lângă eșecul ideologiilor totalitare (comunism, fascism, nazism) pe care Eric Voegelin le-a caracterizat paradoxal sau cel puțin oximoronic drept religii seculare, și faptul că acest eșec nu lasă locul gol[5]. Și aceasta pentru că sacrul, drept „element consubstanțial naturii umane”[6], își găsește noi forme, noi metamorfoze, noi ipostaze în care se manifestă camuflat. Demersul expres al lui Nicu Gavriluță este să identifice și să evidențieze aceste camuflări în ceea ce, la o primă vedere, ar părea total lipsit de sacralitate: corectitudinea politică, tehnologiile viitorului și transumanismul. Însă demersul ni s-a părut relativ ambiguu, pentru că readucerea la ordinea sacralității autentice a acestor noi religii seculare, prin critica lor drept „ipostaze ale sacrului second-hand”[7], depășește în ansamblu, prin pondere și întindere, tentativa de a le integra unui model spiritual, sacru, sau intenția „de a da un sens mitologic și religios științelor tehnologice contemporane”[8], de a le reintegra unui scenariu sacru, religios, divin și astfel de a le salva.
La drept vorbind, ne-a interesat mai puțin relevanța acestui demers de a evidenția sacralitatea și miturile camuflate în/sub aceste preocupări contemporane, pe cât ne-a interesat faptul că acestea se petrec pe fundalul secularizării ca fenomen fundamental modernității politice. Or, și aceasta trebuie s-o rostim din capul locului, credem că Nicu Gavriluță își desfășoară întregul demers în orizontul modernității, dacă e s-o definim pe aceasta cu expresia lui Mircea Eliade, și anume că în modernitate „omul este în măsura în care se creează pe sine însuși în sânul istoriei”[9]. De ce spun acestea? Voind să ofere „o altă perspectivă epistemologică asupra religiilor seculare”, Nicu Gavriluță propune în introducere o analogie cu principiul incertitudinii din fizica cuantică. Rezultatul este cel puțin echivoc, pentru că se fac câteva afirmații care sunt perfect moderne în substanța lor, ortodox moderne ca să spunem așa: „observatorul face posibilă existența electronului…, electronul, lumea (inclusiv cea socială), universul există în măsura în care eu le percep. Ele există tocmai ca eu să le percep (I. P. Culianu) … În viața socială noi suntem cei care aducem la prezență mai multe realități, cum este și cea a religiilor seculare”[10]. Cred că se poate lesne observa faptul că metoda și perspectiva epistemologică generică din care este conceput ansamblul cărții pune accentul pe observator, pe om și umanitate. Nu putem însă să nu exprimăm totuși rezerva, kantiană în fond, conform căreia intelectul uman nu este arhetipal, adică unul care înființează realitatea unui lucru atunci când îl gândește. Este ca și cum ai spune, cu alte cuvinte, că de fapt Dumnezeu nu există, ci doar cel care crede îi face posibilă existența tocmai în actul credinței. Însă observatorul este doar o condiție de metodă, nu de existență, adică nu înființează în realitatea sa electronul. Consecința este că dacă noi, oamenii, suntem cei care în viața socială aducem la prezență realitatea religiilor seculare, atunci același lucru se poate afirma și despre religiile autentice. Or, ce autoritate vor mai avea acestea de vreme ce sunt rezultate ale relativismului, finitudinii și condiționării existenței umane?
Considerăm totuși destul de fertilă ideea că „în viața socială noi suntem cei care aducem la prezență mai multe realități”, pentru că aceasta identifică în mod propriu natura realității sociale sau a libertății. Este de ajuns să ne gândim la jocul de fotbal, la sporturi și la jocuri în general, la căsătorie, la bani și sisteme economice, la state, națiuni, religii, corporații, drepturi ale omului, legi, educație, reguli de circulație, regimuri politice, ideologii, mode, tradiții și obiceiuri, instituții etc. Toate acestea nu sunt necesități naturale, fatale și la fel de inevitabile precum atracția gravitațională ori electromagnetismul. Ceea ce nu înseamnă că realitatea lor nu are o materialitate și o obiectivitate redutabilă. Realitatea socială, ne învață sociologia cunoașterii și psihologia socială, ba chiar și Heidegger, pe cât este de interpersonală și împărtășită (mit-sein) într-atât este totodată și impersonală (das Man), obiectivată și reificată, adică, deși aparține tuturor, nu este în fond a nimănui. Spre exemplu, poate că vreun microbist dezamăgit renunță să mai participe la meciurile echipei favorite, să mai vizioneze vreo partidă de fotbal la televizor sau chiar să mai joace fotbal el însuși pe vreun maidan. Dar prin acesta instituția fotbalului, cu regulamentele sale, cu organizațiile, cu eroii și actorii, cu jucătorii, cu legendele și suporterii, cu publicațiile, emisiunile, simbolurile și întâmplările simbolice, cu campionatele sale, nu-și încetează existența peste noapte, nici măcar printr-un eventual decret, fie acesta chiar și politic. Poate să dureze la fel de mult cât au durat luptele cu gladiatori și animale, adică până când Colloseum-ul a devenit doar ruina și vestigiul istoric al lumii și credințelor care au generat practicile sociale în vederea cărora a fost construit. Modernitatea politică, religiile autentice, cele seculare, pelerinajele religioase, tradițiile de Crăciun, regimurile politice totalitare, ideologiile etc. nu au o altă natură sau esență: sunt la fel de intersubiective și interpersonale pe cât sunt totodată impersonale, reificate și obiectivate. Realitatea socială este impersonal împărtășită, interactivă, adică luăm parte la ea împreună cu toți ceilalți, vrând-nevrând. Ideile regulative, narativele care constituie și modelează consensul public și realitatea socială nu pot fi confirmate sau infirmate prin teste științifice imediate și de aceea nu sunt nici adevărate și nici false, întrucât țin mai curând de capacitatea noastră de a ne imagina sublimurile sociale, dezirabilitățile, adică felul în care ne dorim să trăim împreună cu ceilalți. Valoarea ideilor, credințelor, convingerilor, narativelor nu constă în adevărul lor, ci în capacitatea lor de a constitui, modela, orienta și organiza raportul la sine și la ceilalți într-o manieră sau modalitate optimă ori profitabilă. De aceea valabilitatea lor poate fi aflată numai prin valoarea consecințelor punerii lor în practică. În ce constă adevărul regulilor de circulație, spre exemplu? În nimic altceva decât în credința socialmente împărtășită și instituită conform căreia respectarea regulilor este benefică circulației pe drumurile publice și consecințele practice optime care rezultă din această credință.
Or, repet, această înțelegere a realității sociale drept construct prin narațiuni legitimatoare este specific modernă. Cele ce altădată treceau drept adevăruri incontestabile sunt înțelese în modernitate drept simple valori, narative condiționate la o epocă, la o comunitate, la niște indivizi și interesele acestora și la ceea ce, și cum anume, aceștia au considerat a fi extrem de important pentru existența lor. Acest proces de reducere a adevărurilor la a fi considerate doar valori, narative, constructe sociale relative la o epocă, la anumite comunități și la anumiți indivizi și nevoile lor specifice a fost numit de către Nietzsche devalorizare a valorilor supreme sau nihilism. Devalorizarea valorilor supreme până la momentul în care acestea sunt considerate valori, și nu adevăruri, are o îndelungată genealogie. Credem că schițarea schematică a câtorva etape esențiale ale acestei genealogii, mai ales în perspectiva religioasă, ar fi relevantă și ar aduce și o clarificare pentru distincția conceptuală cu privire la desacralizare, secularizare și laicizare.
Desacralizarea o înțelegem drept proces al evacuării treptate a sacrului și a diferitelor tipuri de transcendențe din existență. Desacralizarea (dezvrăjirea?) existenței a avut loc în mai multe valuri: revoluția descoperirii agriculturii a eliminat toate animismele locale ale unui homo sapiens vânător-culegător în favoarea unor politeisme răspândite pe arii populaționale și geografice mai largi. Agricultorii au făcut contracte (legăminte) cu Zeii pentru a putea controla animalele, recoltele și fenomenele meteo. Apoi, în al doilea val, monoteismele denunță la rândul lor politeismele drept idolatrii care venerează creaturi și făpturi particulare în locul Creatorului. Mircea Eliade afirmă că deja pentru profeții iudei vetero-testamentari natura încetează să mai fie o hierofanie, adică o manifestare a sacrului. Or, abia în intimitatea monoteismelor, sau cel puțin în cadrul monoteismului iudeo-creștin, apare ceea ce numim astăzi secularizare, adică o orientare către valorizarea exclusivă a lumii și vieții de aici, imanentă, adică cea cu care rămânem în urma evacuării transcendențelor. Trebuie, însă, remarcat faptul că orientarea către saeculum este în primă instanță una încă religioasă: secularizarea este mai întâi legitimată simbolic chiar în intimitatea codului creștin prin separația, platonică în fond, dintre lumea Cezarului și lumea lui Dumnezeu; mai apoi, revoluția Reformei protestante revalorizează religios căsnicia în locul celibatului, avuția în defavoarea sărăciei și libertatea în dauna supunerii[11]. În plus, odată cu protestantismul a mai avut loc un val al desacralizării prin eliminarea imaginilor, simbolurilor și ritualurilor sacre creștine în favoarea unui contact nemijlocit cu divinul, de facto mijlocit doar prin credință, scripturi și grația divină. Nu mai vorbim aici, din lipsa spațiului, și despre democratizarea credinței (egalitatea tuturor oamenilor în fața lui Dumnezeu; fiecare trebuie să fie propriul său preot!), care ar putea fi luată ca model pentru uriașa ofensivă modernă împotriva elitelor și a autorității tradițiilor, dar care este echivalentă, în fond, cu o vulgarizare a creștinismului.
În sfârșit, unul din punctele finale ale desacralizării existenței sau ale naturii îl constituie gândirea întemeietoare a științei moderne a lui Descartes. Cumva în mod analog protestantismului, Descartes exprimă, în regula a III-a de îndrumare a gândirii, exigența unui raport ori a unui contact nemijlocit, de/prin autoritate și tradiție, cu lucrul. Nu poți afla raporturile raționale dintre forțe și lucruri, adică legile, dacă natura este în vreun fel „însuflețită”, „însfințită”, și astfel înțesată de interdicții și tabu-uri. Natura trebuie curățată până la a deveni pură res extensa, o întindere cantitativă lipsită de orice atribut spiritual, o imanență neutră, amorfă și neînsuflețită (nu poți vorbi despre conștiința sau voința și intențiile unui atom), numai bună pentru a fi disecată, manipulată, manevrată, calculată în vederea dobândirii experimentale, controlate, a calităților și raporturilor intrinseci ale imanenței. Newton mai căuta încă legile naturii ca fiind fixate de divinitate în mod uniform și simetric pentru întregul univers, însă Laplace deja nu mai avea nevoie de această ipoteză. Poate de aceea, un alt punct final al desacralizării îl are drept autor pe Nietzsche și felul în care acesta înțelege natura drept necesitate a haosului în care legea și rațiunea nu sunt altceva decât organizări și ordini relative, cu o durată provizorie, contextuale și cu stabilitate punctuală, rezultate ale jocului și raporturilor de forțe.
Consecințele evacuării sacrului din ceea ce există de la sine, existență și natură, dar, atenție, nu încă și din lume, adică din realitatea socială, au fost resimțite și exprimate în plan personal și existențial în mod exemplar de către Blaise Pascal. Acesta constată că adevărurile pe care le așteptăm de la știință nu sunt defel edificatoare, iar întreaga existență a omului se regăsește aruncată în tăcerea unor spații infinite fără sens. Gândirea lui Pascal ar putea fi înțeleasă astfel drept sesizare pentru prima dată a începutului erodării credibilității scenariului creștin. Într-adevăr, prezența unei preocupări de la care așteptăm adevărul, știința modernă, alături de o religie autoproclamată ca fiind „calea, adevărul și viața”, are darul de a relativiza pretențiile absolute ale religiei. Și, atâta vreme cât scenariul creștin era persuasiv și credibil, viața fiecărui individ conta la modul absolut, la rang cosmic, pentru că însuși Creatorul veghea la ceea ce se petrece în și cu sufletul fiecărui muritor, iar viața fiecăruia se desfășura conform unui plan, unui scenariu prescris din eternitate de Creator. Or, de când cosmosul, universul, natura a început, științific, să devină încetul cu încetul un nesfârșit haos stăpânit doar de propria necesitate imanentă, viața omului devine la rândul ei nesemnificativă, insignifiantă. Milan Kundera are, într-unul dintre romanele sale, o imagine plastică[12] pe care o putem plasa drept emblemă a modernității: omul intră pe o scenă necunoscută, nu știe că este actor, nu cunoaște nici rolul pe care-l are de jucat și nici piesa în care trebuie, totuși, să joace. Scenă, actor, rol, jocul, piesa – toate acestea fie se fac din mers, fie există dorința și mândria de a le determina fiecare dintre noi în parte, pentru că desigur nu există nicio scenă dinainte aranjată, niciun rol și niciun scenariu deja scrise de dinainte de cineva, eventual de Cineva.
Mai târziu, gestul eliminării sacrului și din lume a venit odată cu Iluminismul și Revoluția Franceză, prin instituirea laicității sau a laicizării ca separare a deciziilor religioase de cele politice în ceea ce privește viața publică. Credința, biserica și religia, în general, au trebuit să se retragă în zona privată a vieții, întrucât în modernitate căutarea fericirii și a mântuirii nu mai este o afacere comună, colectivă, publică. Laicizarea nu înseamnă altceva decât faptul că atunci când este vizată viața publică, în comun, referințele la Dumnezeu nu mai trebuie invocate drept sursă de autoritate și legitimitate pentru o decizie sau alta, pentru vreo lege sau alta: construcția unei autostrăzi nu se face în vedea mântuirii! Or, ca să închidem această scurtă genealogie am putea conchide, definind schematic și rapid: modernitate înseamnă faptul că orice sursă de autoritate se află exclusiv în om, secularizare înseamnă că Divinitatea și sacrul sunt abandonate ca sursă de autoritate, iar modernizare înseamnă schimbarea sursei de autoritate și legitimitate a legilor.
Dimensiunile secularizării ar fi așadar desacralizarea, evacuarea sacrului, apoi accentul pus pe imanența lumii de aici și acum, pe veac, saeculum, precum și abandonul divinului drept sursă a autorității. Aceast ultim aspect este firește corelat, ba chiar co-substanțial cu transformarea și devenirea omului în unic centru și sursă exclusivă a autorității. De aceea, ni s-a părut interesantă, în special pentru sugestia co-substanțialității dintre secularizare și modernitate, teza lui Teodor Baconschi, pe care Nicu Gavriluță o citează în finalul capitolului despre secularizare: „Baconschi vede secularizarea pe linia Revelației dinamice ca fiind «produsul dezvoltării creștinismului însuși. Ea nu înlocuiește creștinismul, ci îl încununează paradoxal, prin aceea că pune pe umerii omului Crucea propriilor aspirații înspre o autodeterminare mereu mai întinsă și mai lipsită de sens» … adică, drept asumare a autodeterminării”[13]. Cu alte cuvinte, totul s-ar petrece în modernitate ca și cum chiar Dumnezeu însuși l-ar lăsa baltă de capul lui pe om să experimenteze până la capăt iluzia propriei autodeterminări. Baconschi reformulează în fond ideea lui Mircea Eliade, și anume că modernitatea „descoperă «omul istoric», omul care este în măsura în care se creează pe sine însuși în sânul istoriei”. Dar dacă suntem atenți măcar minimal putem observa că această idee a omului care se creează pe sine însuși în sânul istoriei este mai curând antireligioasă, de vreme ce orice religie susține ideea că existența omului și a lumii se datorează, își au originea într-un Zeu Creator.
Cel puțin în orizontul modernității politice, „asumarea autodeterminării” este esențială. Kant afirma că luminarea înseamnă ieșirea umanității din minorat prin îndrăzneala de a te folosi de propria rațiune, ceea ce presupune nu numai eliminarea prejudecăților, ci și emanciparea de sub tutela protectoare a autorității unui Creator, Stăpân absolut, transcendent, suprauman, care guvernează natura și lumea, cât și ieșirea de sub tutela și puterea celor care cred că-L slujesc. În acest sens, al autodeterminării, am putea reformula politic expresia critică a lui Mircea Eliade: omul este liber, autonom numai în măsura în care-și dă singur legea conform căreia vrea să trăiască fie singur, fie împreună cu ceilalți. Aici se află sursa autorității și legitimității legii. Regimul politic al democrației reprezentative este cel care promite sublim, cel puțin la nivel teoretic, ideal, formal și principial, posibilitatea ca fiecare dintre noi să ne dăm singuri, în mod autonom, rațional și prin reprezentanți, legea. Iar procesul modernizării politice nu ar consta în altceva decât schimbarea sursei de autoritate și legitimitate a legilor. Laicizarea, de asemenea, presupune faptul că pentru viața publică referința la Dumnezeu nu mai trebuie invocată ca sursă de autoritate pentru o decizie sau alta.
Ideea lui Baconschi mai conține încă o sugestie semnificativă și anume aceea că secularizarea și laicizarea ar fi procese ce aparțin exclusiv creștinismului și probabil acesta ar fi motivul pentru care modernizarea politică este imposibilă lumii islamice. Islamul, spre exemplu, nu poate distinge între o lume a lui Mahomed și una a lui Alah: totul se supune voinței lui Alah, iar ceea ce pare să experimenteze riguros lumea islamică este faptul că orice religie este deopotrivă și o politică[14], de vreme ce acreditează legitimând la modul absolut mai curând anumite conduite decât altele, pe care le anatemizează.
În acest punct, adică în invocarea Zeului drept sursă de autoritate a legii, se află și principala diferență a modernității politice față de lumea și comunitățile tradiționale. Desigur există și alte diferențe mai ales în maniera în care se raportează la normă, regulă, lege. De exemplu, într-o comunitate de tip tradițional, precum comunitățile de romi, există deținători privilegiați ai legii, bulibașa și cei care fac parte din sobor, dar aceștia sunt acolo doar să aplice legea, să interpreteze o situație sau alta prin raportare la normă, însă: nu știu cine a făcut legea, nu pot reveni asupra ei, n-o pot schimba sau modifica după bunul plac sau conform unor necesități sau realități curente, n-o pun în discuție, n-o contestă, nu pot institui alte reguli și, cel mai important, nu există deloc conștiința că legile ar putea fi un produs al voinței, cunoașterii și gândirii noastre.
Schimbarea sursei de autoritate s-a dovedit a fi deopotrivă cea mai mare forță a dezvoltării pentru societățile occidentale, dar și izvorul unei semnificative vulnerabilități. Aceasta din urmă constă în riscul dizolvării, disoluției și relativizării oricărei autorități: când totul revine sferei omului, cine mai poate pretinde că poate spune sau ar avea dreptul să spună cuiva ori societății întregi ce anume ar trebui să facă, cum anume ar trebui să se comporte sau cum să se raporteze la sine și la ceilalți? Ce autoritate mai poate avea o valoare despre care știm că este exclusiv umană și ce sarcină s-ar mai putea imagina ca fiind demnă de a conferi valoare, adică sens, vieții fiecăruia dintre noi, mai ales că o comparăm instinctiv cu măreția sarcinii deja apuse, mântuirea într-un dincolo? Într-un cuvânt, cel al lui Nietzsche: „Venirea împărăției lui Dumnezeu a fost proiectată în viitor, pe pământ, în plan uman”. Adică, soluția cea mai la îndemână este să devii un „binefăcător” al întregii umanități fie prin politică și ideologie (Stalin, Mao și alți dictatori erau prezentați de propaganda oficială ca binefăcători ai popoarelor), fie prin cunoaștere și știință (premiile Nobel) sau prin tehnică și tehnologie (Steve Jobs, Bill Gates, Mark Zuckerberg).
Nu altceva pretinde și promite ideologia corectitudinii politice: eliminarea discriminărilor, instaurarea egalității și a libertății, ameliorarea și progresul umanității. Dar înainte de a ne referi la ideologia corectitudinii politice ca exces al modernității și al „progresului în egalizarea condițiilor”, trebuie să mai reliefăm un aspect decisiv al modernității politice fără de care ar fi incompletă contextualizarea acestei maladii sau patologii a egalității cu orice preț în toate aspectele vieții sociale, nu numai în ceea ce privește legea și șansele. Asumarea autodeterminării, emanciparea, ieșirea din minorat, creația de sine în sânul istoriei, a-ți da singur legea – toate acestea pot fi rezumate cu un singur cuvânt: libertatea. Dorința de autodeterminare este într-atât de mare în modernitate încât, în mod absurd, se cere nici mai mult nici mai puțin decât dreptul de a fi întrebat, de a ți se cere acordul înainte de a te naște[15] sau chiar „dreptul de a dispune de propriul trup chiar și după moarte”[16]. Or, în numele libertății, a emancipării, modernii au declanșat o gigantică operațiune de demascare, de dare în vileag a dominării și a dominațiilor, a stăpânilor și stăpânirilor de orice fel ar fi aceștia și acestea și oricât de subtile ori mai grosolane ar putea fi, operație care este departe de a fi încheiată. Chiar și o sumară inventariere, fără o ordine anumită și desigur non-exhaustivă, a stăpânilor și stăpânirilor poate da seama de dimensiunile dorinței de libertate și de egalitate ale modernității. Astfel, au fost identificați și denunțați/denunțate rând pe rând: regii, împărații, regalitatea, regimurile politice monarhice și imperiale; aristocrația, rangurile nobiliare, ierarhia nobiliară și regală, toți deținătorii de bogăție, de statut și ascendențele asupra altora de orice fel ar fi acestea; Dumnezeu, clerul, biserica, ierarhiile bisericești, regulile morale ale codurilor religioase; elitele de orice fel: de sânge, ereditare, rasiale, religioase (sfinții), financiare, economice, intelectuale, aristocratice, naționaliste, tehnico-științifice (experții), juridice, ideologice, politice, artistice; burghezia, capitalul, deținerea mijloacelor de producție, legitimarea ideologică a anumitor relații de producție; statul, instituțiile statului, aparatele, mecanismele și procedurile de represiune (armată, poliție, jandarmerie, sistemele punitive, închisorile, lagărele de concentrare naziste și comuniste, sistemele juridice, polițiile politice, serviciile de informații), dictaturile de orice fel, aparatul birocratic și birocrația, nomenclatura comunistă, burghezia proletară, clasele politice în genere, totalitarismele (fascism, nazism, comunism), naționalismele, teocrațiile; alienările, servituțile, autoritățile, puterile de orice fel, orice aspect asupra căruia nu ni s-a cerut acordul, consimțământul; dominația colonială, imperială, corporațiile și big-business, imperialismul hollywoodian și soft-power-ul acestuia, corporațiile informatice de tip Google, Facebook, Twitter, Microsoft, Apple; mass-media, propaganda, manipulările, fake-news-urile; tradițiile, cutumele, obișnuințele instituționalizate, obiceiurile; istoria, legile istoriei și ale societății, istoriografia, versiunile istoriografice ale învingătorilor, epoca, tribul, comunitatea, tradițiile de orice fel, societatea, cultura, idolii tribului, ierarhiile valorice, societatea de masă, de consum, a spectacolului; natura, meteorologia, geografia, „biologia”, corpul, fiziologia, instinctele, dorințele, nevoile și căile mediate de satisfacere a lor, sexul, afectele, sinele, psihicul, subconștientul, inconștientul, inconștientul colectiv… etc.
Am lăsat deliberat la sfârșitul enumerării „dictatura” limbii și a ideologiilor (drept maniere de a ține captive mințile oamenilor pentru ca promotorii și propagatorii lor să se mențină în poziții de putere, de dominație), tocmai pentru că însăși corectitudinea politică excelează în aceste zone. Pentru ideologia corectitudinii politice, anumiți termeni ai limbii în care gândim și în care ne anticipăm acțiunile nu reprezintă altceva decât succesul dominator, imperialist, colonizator al minții de către vreo religie, filosofie, ideologie promovată insistent și repetat de cei care profitau de pe urma acestora. Pentru a elimina dominarea, limba trebuie epurată, curățată de aceste vestigii ale dominației, care mai produc încă efecte discriminatorii și de excludere în cadrul societății, acționând împotriva egalității mult dorite. Calculul este relativ străveziu, transparent: epurând limba de termeni discriminatori, gândirea va fi eliberată de tendințe de dominare, iar în consecință acțiunile din cadrul vieții sociale nu vor mai produce inegalitate. Dar credem că efectul acestei operații de epurare este invers și opus unei intenții onorabile în fond: când operezi epurarea limbii de cuvinte sau concepte „nefaste” nu faci altceva decât să lipsești gândirea și acțiunea de dimensiunile unor experiențe și a unor tradiții de care ar trebui să se țină cont pentru a putea fi evitate și nu să te comporți ca și cum acestea nu ar exista.
Corectitudinea politică desfășoară de facto o manieră de gândire antidemocratică și antimodernă. Cum anume? Principiul modernității politice este acesta: omul se știe, se vrea și este creator al propriilor legi pentru domeniul vieții publice (government of the people, by the people, for the people). Înțelegând faptul că nu există altă autoritate decât cea a omului, că nu există nicio autoritate mai presus de om, se ajunge la concluzia că tot ceea ce a avut altădată sau are acum vreo autoritate este produsul unor grupuri de oameni, aflați istoric în poziții de putere și dominare, care și-au organizat și și-au exercitat dominația asupra altor grupuri, că adică autoritatea este rezultatul dominării unor oameni asupra altora pe parcursul istoriei. Caracterul dominator s-ar manifesta în special prin termenii limbii prin care ne identificăm și ne gândim pe noi înșine și pe alții, dar care au fost și sunt impuși ca dezirabili de către puternici și sunt moșteniți ca tradiție. Corectitudinea politică înțelege că realitatea socială (credințe, tradiții, instituții) are o natură interpersonală, împărtășită, că această natură a lumii are un caracter istoric, nu este o fatalitate naturală și că aceasta poate fi schimbată și ameliorată. Cum anume? Prin epurarea limbii și a termenilor prin care gândim și acționăm în realitatea socială. Or, ideologia corectitudinii politice exploatează tocmai vulnerabilitatea modernității politice și anume formarea consensului și a autorității prin consimțământ și acord: atâta vreme cât legile sunt rezultatul consimțământului cetățenilor, iar acesta din urmă poate fi manipulat, schimbat, influențat, atunci se forțează și se încearcă modelarea consensului și a opiniilor majorității, căci, nu-i așa, cine controlează opinia publică deține puterea. Radicalitatea revoluționară a corectitudinii politice constă în aceea că vrea să schimbe total consensul public cu unul construit peste noapte, bulversând achizițiile îndelung verificate practic. Căci dacă admitem că realitatea socială este un construct istoric, atunci acesta este „construit” printr-o îndelungată verificare practică a consecințelor benefice sau dăunătoare în plan social și care au fost încorporate ca instituții, practici, norme etc., care într-un cuvânt se numește tradiție.
Corectitudinea politică este o consecință excesivă din substanța politică a modernității și anume ca exces al „progresului în egalizarea condițiilor”. Sub pretextul legitim și incontestabil al egalității de șanse și al egalității în fața legilor, corectitudinea politică duce însă la extrem ideea de egalitate ca patologie sau maladie egalitaristă asupra tuturor aspectelor vieții sociale. Egalitatea în fața legii și egalitatea de șanse sunt pervertite și denaturate într-un egalitarism uniformizator, nivelator – nici un stăpân, nimeni mai presus, nimeni mai prejos! Nicio ofensă, nicio umilire ori batjocură, căci toate acestea presupun denunțul a ceva ca fiind josnic, fapt care contravine egalității. Când râzi de cineva sau de comportamentul lui ca fiind indezirabil social, implicit te manifești critic și îl critici ca fiind demn de a fi exclus, dar astfel îți arogi o ilegitimă poziție de superioritate (inexistentă de vreme ce orice autoritate revine exclusiv omului). Consecința nedorită la care se ajunge este aceea că se pervertește și se emasculează, se castrează și se atrofiază tocmai gândirea critică, de la care corectitudinea politică pretinde, totuși, că se revendică, prin instituirea de tabu-uri pentru libertatea de expresie, de conștiință și de gândire, adică tocmai aspectele care au constituit cea mai mare forță a modernității politice. Or, gândirea critică și critica liberă a aspectelor dăunătoare realității sociale sunt indispensabile ameliorării.
Considerăm totuși că este prea mult spus religie seculară referitor la corectitudinea politică, pentru că, dacă o comparăm cu fascismul, nazismul și comunismul ca religii seculare, acestea din urmă au „beneficiat” de scrieri și autori canonici, de „ritualuri și rituri”, de „preoți” care oficiază, de „mărturisitori de credință și eroi”, de „martiri”, de instituții, de „demoni”, dogme ori fapte exemplare celebrate. Corectitudinea politică, deși nu este instituționalizată, reprezintă totuși o ideologie difuză care bântuie mai ales la nivelul opiniei publice ca tiranie, sperăm temporară, a opiniei majoritare. Victimele sale nu sunt, totuși, eliminate fizic în lagăre de concentrare, ci din nefericire trebuie doar să se retragă, stigmatizate, din prim-planul vieții publice, ca persoane social sau public indezirabile, cel mai adesea vina lor fiind doar vreo opinie, și nu vreo faptă sau acțiune, în delict față de curentul de opinie majoritar corect politic.
Bibliografie
CONDUR, Georgeta, ”Islamizarea generației a doua. De la Europa all-inclusive la jihad”, Polis, Volum III, Nr. 4(10), Serie nouă, 2015.
ELIADE, Mircea, Eseuri, trad. Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, Ed. Științifică, București 1991.
GAVRILUȚĂ, Nicu, Noile Religii Seculare. Corectitudinea politică, tehnologiile viitorului și transumanismul, Editura Polirom, Iași, 2018.
HEGEL G. W. F., Prelegeri de istoria filosofiei, vol II, trad. D. D. Roșca, Ed.Academiei Republicii Populare Romîne, 1964.
KUNDERA, Milan, Insuportabila ușurătate a ființei, trad. Jean Grosu, Ed. Univers, 1996.
PATAPIEVICI, Horia-Roman, Politice, Ed. Humanitas, 1996.
Resurse online
https://en.wikipedia.org/wiki/Four_Pests_Campaign.
https://www.mirror.co.uk/news/world-news/man-27-plans-to-sue-3950715#ICID=OffSiteVideo.
[1] Mao a decretat Marele Salt Înainte iar printre primele decizii a fost și exterminarea vrăbiilor care, în opinia lui, dăunau recoltelor, dar decizia s-a întors împotrivă prin proliferarea peste măsură a insectelor dăunătoare. https://en.wikipedia.org/wiki/Four_Pests_Campaign, https://www.mnn.com/earth-matters/animals/stories/the-great-sparrow-campaign-was-the-start-of-the-greatest-mass, accesat 15.02.2019.
[2]https://stirileprotv.ro/stiri/international/mama-si-tata-inlocuiti-cu-parinte-1-si-parinte-2-reactie-in-urma-hotararii.html, https://www.hotnews.ro/stiri-international-22971980-parinte-1-parinte-2-inlocuieste-mama-tata-formularele-scolare-din-franta-proiect.htm, accesat 20.02.2019.
[3] H.-R Patapievici, Politice, Ed. Humanitas, 1996, pp. 125-132
[4] Nicu Gavriluță, Noile Religii Seculare. Corectitudinea politică, tehnologiile viitorului și transumanismul, Editura Polirom, Iași, 2018. Încercarea de față se dorește a fi o pseudorecenzie sau un eseu-recenzie, adică o reflecție relativ independentă pornind de la câteva teme expuse în cartea de mai jos și nu o recenzie propriu-zisă.
[5] Idem, p. 25.
[6] Idem, cf. Mircea Eliade, p. 30 și p. 122.
[7] Idem, p. 88.
[8] Idem, p. 202.
[9] Mircea Eliade, Eseuri, trad. Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, Ed. Științifică, București 1991, din cuvânt înainte la Mitul Eternei Reîntoarceri, p. 11.
[10] Nicu Gavriluță, op. cit., pp. 10-11.
[11] G. W. F. Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei, vol II, trad. D. D. Roșca, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, 1964, pp. 340-341.
[12] Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei, trad. Jean Grosu, Ed. Univers, 1996, p. 12: „Omul trăiește totul pe loc, pentru întâia oară și fără niciun fel de pregătire ca un actor care ar intra în scenă și ar juca fără să fi repetat vreodată”.
[13] Nicu Gavriluță, op.cit., pp. 70-73.
[14] Pentru natura hibridă politico-religioasă a Islamului în acest moment al evoluției sale, vezi și termenul de ”relideologie”, propus în Georgeta Condur în ”Islamizarea generației a doua. De la Europa all-inclusive la jihad”, Polis, Volum III, Nr. 4(10), Serie nouă, septembrie-noiembrie 2015, pp. 337-353: ”Islamul este din wa dawla, adică religie și stat. (…) Nu e nici doar religie, nici doar ideologie, ci un hibrid: Islamul este o ‘relideologie’”.
[15] https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/un-tanar-din-india-isi-da-parintii-in-judecata-pentru-ca-nu-i-au-cerut-acordul-inainte-sa-l-aduca-pe-lume-1076973; https://www.mirror.co.uk/news/world-news/man-27-plans-to-sue-13950715#ICID=OffSiteVideo, accesat 23.02.2019
[16] Nicu Gavriluță, op. cit., p. 40.