Societate civilă, etnie şi stat. O relaţie cu trei elemente

/în /de

Societate civilă, etnie şi stat. O relaţie cu trei elemente

(Civil society, ethnicity and state. A relationship with three elements)

 

George SCHÖPFLIN

Legătura dintre democrație și națiune este departe de a fi acceptată în mod universal. Pentru cei mai mulți oameni, cele două noțiuni sunt incompatibile, deși a existat întotdeauna un corp de opinii potrivit căruia națiunea este fie o componentă, fie o condiție necesară a democrației. Analiza de față își propune să preia acest argument și să îl ducă un pas mai departe. Ea își propune să arate că națiunea democratică modernă nu are ca temei numai cetățenia și societatea civilă (dimensiunea civică a națiunilor); etnia are și ea un rol de jucat în această ecuație, iar statul însuși este o parte a națiunii, ca proces crucial  de formare a identității. Potrivit argumentului de față, conceptul de națiune trebuie reformulat în întregime dacă dorim ca funcționarea lui să fie înțeleasă cum se cuvine. Departe de a fi o componentă exagerată sau patologică, etnia este esențială pentru anumite aspecte ale națiunii, și deci ale democrației.
Pe scurt, argumentul de față pretinde că națiunea democratică este compusă din trei elemente cheie, interdependente – societatea civilă, statul și etnia. Aceste trei elemente interacționează continuu. Ele îndeplinesc funcții și roluri diferite, creează atitudini diverse, uneori convergente, alteori contradictorii, și, datorită interacțiunii lor continue, toate trei sunt modelate și reformulate într-o manieră dinamică. Urmează de aici că societatea civilă nu este o etnie statică, o stare de lucruri obținută la un moment dat și de atunci fixată pentru totdeauna; ea este, dimpotrivă, fluidă, schimbătoare, conflictuală, sensibilă la schimbările politice și vulnerabilă în fața presiunilor ostile.
Urmează de aici că niciunul dintre aceste trei procese nu trebuie analizat în afara acestui context al interdependenței reciproce. Modul de operare al fiecăruia este fără îndoială autonom și distinct din punct de vedere conceptual de al celorlalte; dar el este simultan influențat de interactivitatea schițată mai sus. Mai mult, contururile, conținuturile și procesele fiecăruia sunt afectate în egală măsură de propiile sale acțiuni, aspirații, succese și eșecuri, fără să mai menționăm și propriile tradiții și ritualuri. De aceea, sfera cognitivă și operațională a fiecărui proces este departe de a fi nelimitată. Ea este, dimpotrivită, limitată de existența celorlalți actori și de modul în care își înțelege propria istorie.
Această disecție a conceptului de națiune democratică pune în evidență doar cele trei dimensiuni principale deja prezentate – societatea civilă, statul și etnia. Totuși, trebuie notat faptul că, în Europa anilor ʼ90, o a patra dimensiune începe să devină tot mai influentă                – dimensiunea internațională. Cetățenia europeană, organizațiile internaționale și activitatea ONG-urilor au un impact asupra modului în care societatea civilă își modelează ideile și țelurile.  Fucționarea instituțiilor europene și răspunsul dat integrării europene au început în chip limpede să modeleze atitudini și valori, și astfel să construiască noi identități. În acest sens, Europa reprezintă o parte a fundalului politic normal al formării de identități, chiar și atunci când noțiunea de „european” se constituie în polul negativ al identificării. Această dimensiune internațională va fi atinsă doar în treacăt în analiza de față, dar ea nu trebuie subestimată. Este însă vital să recunoaștem faptul că aceste patru dimensiuni sunt cauzale, reciproce și condiționale. Forța lor de impact se manifestă atât la nivel conștient explicit, cât și la nivel implicit, neconștient.
Pentru început, este necesară o scurtă referire la mult discutata relație dintre stat și societatea civilă. Potrivit anumitor analize, această relație este prezentată ca un joc cu sumă zero: cu cât statul este mai puternic, ni se sugerează, cu atât mai slabă va fi societatea civilă.            Într-adevăr, potrivit unor argumente libertariene, statul caută în mod activ să oprime societatea civilă. Acest punct de vedere este prea restrictiv și nu va fi adoptat aici. Mai degrabă, dat fiind accentul pus pe relația reciprocă dintre stat și societatea civilă, acest impact reciproc va fi considerat semnificativ. Este într-adevăr greu de conceput o societate civilă funcționând cu succes în absența statului. Cetățeanul, agentul și subiectul politicii, este în același timp costrâns și protejat de către stat. Statul joacă un rol important, furnizând cadrul integrativ înlăuntrul căruia operează societatea civilă; aceasta din urmă nu poate funcționa cu adevărat în absența acestui cadru. Cadrul respectiv, care trebuie să includă un set de reguli cu caracter solemn pe baza căruia să aibă loc competiția politică, trebuie să fie acceptat ca valid de către toți și trebuie să fie administrat într-o manieră pe atât de neutră pe cât o permite cultura societății respective. El va include în mod clar domnia legii și abilitatea din partea statului de a genera un grad de coerență fără de care societatea civilă și-ar pierde rapid caracterul civic, lucrurile putând decade în haos sau anomie. Totuși, societatea civilă ar trebui să fie în egală măsură liberă să critice statul, pentru a împiedica raționalitatea birocratică a acțiunii etatice să capete dimensiuni generatoare de rigiditate.
Din punct de vedere istoric, cetățenia modernă – pachetul de drepturi și obligații legale, politice, sociale, culturale și economice care reglementează relația dintre conducători și conduși – este produsul activității raționalizatoare a statului modern emergent, activitate care ia amploare începând cu secolul al XVII-lea[1]. Această activitate era menită să extindă și să intensifice puterea statului asupra populației guvernate de el. Acesta a fost momentul cheie al schimbării. Apariția statului modern, raționalizator, clasificator și intervenționist, cu o capacitate mult sporită de a-și impune voința, a însemnat că o întreagă gamă de practici până atunci diverse, aplicate pe același teritoriu și de către același conducător, erau practic obligate să devină mai unitare, mai ușor de utilizat de către guvernanți. Procedurile administrative, coercitive și extractive (i.e. taxarea) au fost omogenizate în numele unei mai mari eficiențe. Capacitatea de acțiune a statului s-a îmbunătățit considerabil.
Această transformare a statului a adus cu sine schimbări în tipurile de atitudine și răspuns ale societății. Noua direcție principală a reprezentat-o acceptarea raționalizării, combinată cu cererea unui control mai strict al monopolului arogat de stat asupra taxării și coerciției. Noile modalități de exercitare a puterii necesitau noi modalități de legitimare. Punctul crucial l-a reprezentat transformarea consimțământului universal al celor guvernați într-un factor determinant al politicii. Aceasta a reprezentat o schimbare radicală, chiar revoluționară, cu nenumărate implicații pe termen lung. Suveranitatea populară a fost răspunsul necesar la intensificarea puterii statului.
Acest lucru a însemnat că, pentru a funcționa, tot mai numeroasele reglementări statale necesitau un consens tot mai larg, astfel încât să fie eficiente. În absența consensului, uriașa mașinărie a statului operează cu dificultate; în locul coerenței vom avea confuzie, societatea rezistând statului fie într-un mod activ, fie pasiv. Pentru a nu fi subminat de nenumăratele obstacole puse în calea sa de către forțele care i se opun, statul trebuie să ia în considerație aspirațiile supușilor săi, aspirații pe care nu le poate produce și controla decât în parte. Dacă nu există consens, statul este obligat să impună și să valideze propria sa raționalitate a exercitării puterii; aceasta generează obtuzitate, absență a feedback-ului, reducționism și rigiditate birocratică, toate ostile inovației, astfel încât statul devine incapabil să facă față schimbărilor tehnologice, urmând mai degrabă interesele birocrației, strategie care este, în ultimă instanță, autodistructivă în termenii capacității de exercitare a puterii. Recunoașterea mai mult sau mai puțin explicită a drepturilor și a puterilor tuturor – ca distinctă de situația în care acestea constituiau privilegii din naștere ale unora – este cea care a dat statului forma sa modernă. Legitimitatea a devenit acum un proces care se desfășoară în ambele sensuri, iar conducătorii au fost nevoiți să accepte că această legitimitate trebuie reînnoită cu regularitate prin proceduri transparente. Consensul a trebuit să se extindă și asupra raționalităților, a aspirațiilor și a viziunilor concurente asupra viitorului. În state guvernate de un monopol ideologic, care propun în mod obișnuit o viziune a armoniei, competiția și alternativele la guvernare sunt realativ ușor de marginalizat. O asemenea stare de lucruri tinde să favorizeze dezvoltarea unei gândiri de tip birocratic, care este protejată de reguli stricte, menite să avantajeze elita birocratică. Astfel, o identitate și o cultură corporativă închisă ajung să fie impuse celor guvernați, consecința fiind un blocaj cognitiv care incapacitează statul atunci când acesta este obligat să facă față șocului noutății.
Această transformare a avut și o altă consecință, de obicei trecută cu vederea. Dacă sistemul avea nevoie de un consens tot mai larg pentru a putea fi eficient și viabil pe termen lung, atunci toți membrii societății trebuiau cu necesitate să dețină putere potențială sau simbolică și adesea chiar putere concretă[2]. Acest lucru a adus cu sine schimbări inevitabile în natura politicilor identitare. În timp ce, în cazul politicilor premoderne, etnia nu reprezenta un factor semnificativ, întrucât foarte puțini oameni erau implicați activ, ei putând structura puterea politică pe baza altor criterii, politica de masă a cetățeniei moderne a modificat dramatic acest lucru. Elitele politice rigide au trebuit să facă loc negocierilor de o enormă complexitate care să ia în calcul opiniile colective. Dacă fiecare era înzestrat cu putere politică, prejudecățile străzii trebuiau să își găsească un loc în noua schemă. Accesul tuturor la putere a însemnat un nou tip de concurență, cu reguli noi și cu noi amenințări la adresa ordinii și a coerenței. Procesul de acordare a încrederii a trebuit să fie renegociat în funcție de hotarele etnice, lucru care cerea noi abilități. În noua ordine de masă, simbolurile erau menite să capete o importanță sporită în susținerea unui sistem uniform. Chiar și lupta politică pentru accesul la putere a devenit mai complicată odată cu creșterea numărului actorilor, astfel că rolul simbolurilor și al ritualurilor a fost intensificat pentru a se putea obține claritatea și coerența necesare. Astfel, pluralismul cultural al trecutului premodern, în care grupuri diferite puteau coexista fără probleme, a devenit pur și simplu irelevant. Într-adevăr, multi-etnicitatea putea acționa acum ca o sursă de fricțiune, de vreme ce diferite grupuri etnice erau percepute ca având (sau pretinzând) acces la putere, la resurse reale sau simbolice. Astfel, diferențierea ocupațională după criterii etnice, o sursă de stabilitate în lumea premodernă, s-a transformat într-o povară serioasă acum, când grupuri proaspăt înzestrate cu putere au început să se întrebe de ce oamenii care se defineau într-un mod diferit, dar care locuiau alături de ele și pe a căror solidaritate nu se puteau bizui, ar trebui să fie favorizați din punct de vedere politic, economic sau cultural. Abilitățile interetnice ale staticei premodernități și-au pierdut valoarea în prezentul dinamic.
Pe de altă parte, guvernarea prin consens permite o interacțiune continuă și dinamică între conducători și conduși. Problema care se punea, așadar, privea modalitățile de a obține acest consens în noile condiții[3]. În același timp, problema consensului este logic legată de aceea a refuzului de a consimți: ce trebuie făcut atunci când o parte a populației refuză, pentru o anumită perioadă de timp, să mai fie guvernată, și când demonstrează în mod repetat că dorește să fie guvernată într-o manieră diferită, dar nu poate schimba sistemul? În fine, problema consensului trimite în egală măsură la problema încrederii; în absența încrederii, conducătorii vor accepta cu greu să împartă puterea cu cei conduși, de teamă că vor fi înlăturați și lichidați[4].
Analiza teoretică pune în bună măsură accentul pe contractul civic, înțeles ca un instrument cheie de reglementare a noilor relații dintre conducători și conduși. Dar, cu toate că acest contract civic este mai mult decât o simplă metaforă, el nu oferă răspunsuri la dilemele schițate mai sus. Răspunsurile trebuie căutate așadar în altă parte, la un nivel mai profund și mai puțin evident. În acest context, este important să înțelegem că anumite procese sociale și politice sunt mai degrabă implicite decât explicite și că fiecare comunitate își dă sieși coduri tacite, nescrise de comportament, care devin o parte constitutivă a mecanismului de reproducere culturală[5].
Propunerea pe care o fac aici se referă la faptul că temeiul mai profund al consimțământului de a fi guvernat este generat de și investit în legăturile de solidaritate pe care le presupune etnia. Acolo unde o anumită identitate și un set de valori sunt, general vorbind, împărtășite de către diferite pături sociale, acolo unde acestea consideră că au în comun anumite trăsături și că răspund la aceleași simboluri susținând că, în ciuda a ceea ce le-ar putea divide, ele împărtășesc o serie de țeluri morale și obligații fundamentale – stabilirea unor temeiuri pentru o redistribuire a puterii devine o întreprindere mai puțin hazardată. Nu numai că societatea și statul trebuie să se bazeze pe solidaritate, ci trebuie să se organizeze în așa fel încât să o reproducă. Trebuie să existe o ierarhie a normelor și valorilor care să fie consfințită de către publicul larg și internalizată de către fiecare membru al lui în parte[6]. În timpurile pre-moderne, nivelul consensului  era mai scăzut, afectând o parte mai mică a populației, astfel încât identitățile etnice jucau un rol mai puțin important în relația dintre stat și societate, însă creșterea puterii și a capacității de acțiune a statului au generat necesitatea pentru o bază nouă a încrederii. Faptul că această încredere a trebuit să fie argumentată în limbajul naționalității se explică prin fenomenul specific al limbajului politic european. Dreptul de participare politică era acordat membrilor unei natio, corpului politic (corpus politicum); cerința subiacentă expansiunii puterii statului modern era ca toți supușii unui conducător să fie considerați membrii ai unei natio[7]. Inițial, acesta era un concept civic, însă presiunea exercitată pentru redistribuirea radicală a puterii făcea necesar ca națiunii să i se atribuie un conținut etnic. Acolo unde acest conținut etnic era absent, redistribuirea puterii nu putea avea loc sau statul era divizat. Eșecul Prusiei regale ca stat vorbitor de limba germană dar supus coroanei poloneze ilustrează grăitor acest proces.
Totodată, încrederea care se stabilește în acest mod, creează posibilitatea ca cei afectați de activitățile expansioniste ale statului modern să o accepte ca pe o parte necesară a statului celui guvernat. Ea ajunge să fie considerată drept ordinea politică „normală și naturală” și, prin urmare, legitimarea fundamentală a statului care, în mod crucial, nu este supus chestionării. Odată ce această acceptabilitate tacită a statului este atinsă, problema consimțământului este îndepărtată din agenda dezbaterilor, întrucât ea se realizează în mod automat, axiomatic. Astfel, acest proces care apare ca fiind cel mai eficient mod de a obține consensul, în fapt, el doar previne dezacordul. Atingerea acestui acord nu înseamnă însă că el va sta în afara discuției pentru totdeauna. În anumite circumstanțe, un stat consensual poate să ajungă să fie chestionat de către o minoritate care, din anumite motive, ajunge să-și redescopere identitatea sa propie și distinctă retrăgându-și astfel consimțământul acordat anterior. Rezultatul unei asemenea diviziuni poate să constea în eșecul statului, această situație – după cum se va argumenta în continuare – întâlnindu-se în Europa mult mai frecvent decât se admite de obicei.
Prin urmare, statul modern este interesat să promoveze un anumit grad de omogenitate etnică, folosindu-se în primul rând de sistemul educațional public[8]. Relația reciprocă dintre stat și etnie este una reală. Nu susțin că statul este capabil să creeze din nimic o identitate etnică dar, acolo unde el stabilește ceea ce poate fi catalogat drept o relație lucrativă cu o identitate etnică, statul poate să formeze, să dezvolte, să promoveze și să protejeze această identitate. Dificultățile apar în momentul în care statul constată că este incapabil să impună codurile sale etnice unui grup care a căpătat o conștiință etnică separată, suficientă pentru a genera propria sa reproducere culturală. În asemenea circumstanțe, care sunt destul de comune, fie se ajunge la un fel de compromis prin care conducătorii statului sunt gata să împartă puterea cu alte grupuri, fie, în condițiile în care grupul etnic în cauză este caracterizat de coeziune teritorială, se poate opta pentru secesiune. Dinamica acțiunii statului susține și dezvoltă conștiința etnică; de obicei, grupul etnic dominant își impune viziunea sa etnică asupra statului pentru a crea o identitate etatistă care apoi este impusă asupra tuturor celorlalte grupuri etnice din teritoriu. În aceasta constă, în esență, construirea statului național modern.
Rezultatul final al acestei oarecum obscure relații dintre etnie și stat este achiziționarea de către stat a unui grad de coloratură etnică. Atunci când doi actori se află în permanent contact, fiecare ajunge să fie influențat de anumite trăsături ale celuilalt. Această observație oferă ocazia unei concluzii deosebit de importante – universalismul statului și al cetățeniei care depinde de acesta este mai mult aparent decât real. Ambele sunt ușor sau chiar foarte ușor de etnicizat. Cetățenia franceză este permeată de modalitățile franceze de a face anumite lucruri, de coduri franceze, de puncte de referință franceze precum și de o percepție franceză a ceea ce este „normal și natural”[9]. Această apreciere este valabilă oriunde, în oricare alte state, inclusiv în cele mai avansate democrații civice. Prin urmare, nu se poate afirma că în statele civice ale Europei occidentale etnia a dispărut – ea doar scapă privirii. Și nici că existența etniei reprezintă o amenințare la adresa democrației. Etnia poate submina democrația atunci când statul sau societatea civilă, sau ambele deopotrivă, sunt prea slabe pentru a conține o situație în care criteriile etnice sunt folosite în scopuri etatice sau civice.
Să urmărim în continuare ce se întâmplă cu cetățenia.
(a) În această analiză, cetățenia este definită ca fiind pachetul de relații legale, politice, instituționale precum și altele analoage care leagă societatea și individul de stat și care guvernează relațiile politice în cadrul societății. Într-o bună măsură, cetățenia este în mod explicit deschisă criticilor directe și face obiectul unei angajări politice continue. Societatea civilă își găsește expresia – atât la nivel formal cât și informal – făcând apel la regulile cetățeniei. În acest sector, există procedurile, mecanismele, precum și prevederile care fac ca puterea să fie transparentă și predictibilă. În statele monoetnice sau în statele care se percep pe sine ca fiind monoetnice (de exemplu acolo unde existența minorităților nu este luată în calcul), puterea arbitrară nu va fi atât de amenințătoare întrucât temeiul de bază al solidarității nu este în mod semnificativ deschis competiției. Societățile aflate în această situație pot coexista cu un grad acceptabil de haos, așa cum s-a întâmplat cu Rusia anilor ’90. Prin urmare, regulile sunt vitale, întrucât fără elementul stabilizator al cetățeniei, exercițiul puterii devine arbitrar și generează insecuritate; iar aceasta se răsfrânge asupra etniei creând sentimentul că identitatea etnică a persoanei este amenințată. La rândul ei, această situație poate să ducă la o îngustare radicală a perspectivelor, la ideologizare și la o intoleranță majoră, născute din teama că identitatea etnică este în pericol. Acest fenomen are loc atunci când statul este prea slab pentru a proteja societatea civilă sau nu are niciun interes pentru a acționa în acest sens. Combinația dintre stat și etnie atunci când este folosită împotriva societății civile reprezintă elementul care se află în mod obișnuit la baza exceselor naționaliste, al mutației către etnicizarea politicilor – situații în care întreaga putere actuală sau virtuală este exercitată pe criterii etnice.                      
(b) În consecință, acele aspecte ale cetățeniei care influențează negativ întemeierea pe baze etnice a statului sunt dificil de soluționat cu ajutorul codurilor civice. Limbajul statului este, în mod evident, unul dintre acestea, întrucât limbajul în sine are cel puțin două funcții. El este mediul de comunicare prin care individul se raportează la stat și, în același timp, este unul dintre instrumentele cheie ale reproducerii etnice și al proceselor menite să articuleze și să susțină identitatea etnică. Interacțiunea dintre dimensiunea civică și cea etnică a limbajului reprezintă una dintre cele mai frecvente surse de conflict din statele moderne[10]. Membrii minorităților etno-lingvistice vor solicita acces la drepturile cetățenești corespunzătoare ambelor dimensiuni și prin aceasta vor pune sub semnul întrebării codurile etnice ale majorității. Adesea, majoritățile încearcă să plaseze aceste cerințe în afara cadrului legal, admițând numai dimensiunea statală sau pe cea civică astfel încât, dacă limba unui anumit stat este, să spunem, ruritană, toți cetățenii în calitatea lor de cetățeni trebuie să învețe limba statului; acest fapt ignoră într-un mod neingenios problema reproducerii culturale a minorităților. Soluția la această problemă dificilă este ca toate comunitățile etnice aflate pe teritoriul statului să fie incluse în codurile cetățeniei și să accepte faptul ca în acest fel cetățenia va avea, din punct de vedere etnic, un aspect multicolor. În practică, acest lucru este extrem de dificil de realizat, întrucât o bună parte din această activitate se desfășoară mai degrabă la un nivel implicit și indirect decât la unul deschis în care guvernează codurile cetățeniei.
Prin urmare, în absența cetățeniei, reproducerea culturală este amenințată din cauza impredictibilității puterii, iar fără etnie consimțământul de a fi guvernat este greu de stabilit. În același timp cadrul pentru cetățenie este inoperabil în afara statului. Astfel, propoziția cheie în această analiză  este că cetățenia, etnia și statul se află într-o relație de interdependență reciprocă. Situația ideală apare atunci când se ajunge la un echilibru întreit. Aceasta reprezintă o condiție necesară a democrației. Astfel, în situația în care sunt prezente numai două din cele trei elemente, folosirea unor instrumente democratice precum alegerile, chiar dacă acestea sunt libere și corecte, nu va da naștere democrației ci unui hibrid cum ar fi semi-autoritarianismul consensual.  Croația, în prima jumătate a anilor ’90, este un exemplu în acest sens[11]. Acolo unde statul, cetățenia și etnia sunt prea slabe, cum este cazul în Belarus, existența unui stat independent este puternic disputată de către locuitorii săi. În general, acolo unde atât societatea civilă cât și statul sunt slabe, etnia înflorește iar democrația nu va fi ușor de susținut, cum este cazul post-comunismului în general[12].
Trebuie înțeles totuși că în măsura în care această relație cu trei elemenete (stat-cetățenie, stat-etnie, cetățenie-etnie) este caracterizată de dinamism nu e necesar ca și echilibrul dintre ele să fie perfect. O largă varietate de soluții este posibilă în acest caz. Europa de azi este caracterizată de o fluiditate a demersurilor precum și de interogarea experienței moștenite. După 1945, sistemele politice au fost etatizate în mod semnificativ prin introducerea statului asistențial, acest proces fiind acum supus criticii. Aceasta poate să ducă la apariția unor modele diferite de democrație cu diferite forme de echilibru. Despre Franța se poate spune că are un stat puternic, o etnie puternică și o societate civilă care este mai slabă decât statul, această situație având drept rezultat faptul că conștiința civică franceză este puternic etnicizată. În Italia există un stat ineficient, o societate civilă bine articulată și o etnie puternică, rezultatul fiind că o bună parte a acțiunii sociale este dirijată de cetățenie însă lipsește funcția echilibrantă a statului. Anglia (nu Marea Britanie) are un stat cu un potențial foarte mare (și care devine din ce în ce mai puternic), o societate civilă care devine tot mai slabă și o etnie puternică dar implicită; toate acestea conduc la etatizarea crescândă a identităților.
Punerea în dicuție a statului face ca o serie de pericole să apară la orizont – printre care eșecul acestuia. Există variate căi care conduc către eșecul statului, dar colapsul statului multi-etnic este cel mai comun în Europa (Austro-Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia). Într-un anumit sens, se poate argumenta că perioada 1945-1989 a fost unică în istoria Europei în sensul că nu a cunoscut experiența căderii vreunui stat; și cu toate acestea se poate spune că fiecare stat european a trăit în mod virtual o asemenea experiență. Criteriile pentru eșecul statului folosite în această analiză sunt: dispariția completă (Muntenegru); pierderea sau atașarea unui teritoriu; schimbări majore sau discontinuitate, cum ar fi ocupația străină, consecințele unui război militar sau civil; și, posibil, decolonizarea, dezmembrarea imperiului. În fiecare caz, statul este într-o anume măsură incapacitat, pierde consensul sau este incapabil să asigure securitatea pe care cetățenii o așteaptă de la el. 
Încorporarea de noi teritorii în granițele statului este o operație complexă și dificilă pentru statul modern. Ea aduce noi cetățeni cu aspirații și moduri de viață diferite (chiar și atunci când nu există diferențe etnice), distrugând în acest fel birocrația existentă și slăbind capacitatea statului. Acest proces poate să dilueze legăturile cetățeniei și să intensifice preferințele etnice. În esență, deși puțini oameni admit acest lucru, atașarea unui nou teritoriu se dovedește o sarcină mai grea decât ar părea la prima vedere. Credința că expansiunea teritorială duce la creșterea puterii este o concepție greșită care s-a perpetuat din timpurile moderne sau premoderne, când trecerea unui teritoriu de la un conducător la altul era un lucru mult mai ușor de realizat și mai comun. În mod obișnuit, valorile, atitudinile și identitățile care apar în relație cu un anumit stat au o viață îndelungată[13], făcând astfel ca integrarea unui nou teritoriu să fie complexă și dureroasă. Într-adevăr, identitatea generată de către o experiență anterioară în cadrul unui stat persistă iar integrarea este rareori realizată pe deplin. Este evident că unitatea etnică este insuficientă pentru acest scop, așa cum demonstrează cazul Germaniei reunificate. În ce privește România și Polonia, ambele manifestă chiar și astăzi urme ale experienței statale anterioare; chiar și Alsacia a reținut o parte din trăsăturile dobândite înainte de 1918, ca parte a Reich-ului.
În fapt, dacă acceptăm că statul este mult mai contingent decât ar părea la prima vedere, și că prin urmare el se integrează într-un model normal al schimbării politice, putem observa un număr foarte mare de eșecuri statale în Europa secolului XX, trăgând de aici concluzia că în această zonă problema dezacordului sau a retragerii consimțământului este mai degrabă rezolvată prin secesiune decât prin acceptarea unui nivel mai ridicat de instabilitate generat de prezența minorităților neintegrate. Această idee este rareori conceptualizată în acest mod, în vreme ce secesiunea este legitimată în principal prin referire la unitatea etnică, ceea ce întărește argumentul potrivit căruia etnia joacă un rol vital în întemeierea și stabilitatea statului. Pe de altă parte, în Statele Unite, ideea secesiunii reprezintă anatema (ea a făcut obiectul Războiului Civil), probabil din cauză că integritatea Statelor Unite este garantată de către un contract civil                – Constituția, care este operabilă numai în contextul în care integritatea teritorială nu este pusă în discuție. La acestea se mai poate adăuga și faptul că în anumite circumstanțe, de regulă înainte ca procesul de polarizare să devină foarte avansat, soluțiile cu privire la confederalizare, cantonizare sau alte forme de deconcentrare a puterii pot avea succes, în situația în care succesul constă în păstrarea granițelor unui anumit stat și în asigurarea spațiului pentru societatea civilă și reproducerea etnică (aceasta este în esență istoria Belgiei)[14].
Multi-etnicitatea creează o întreagă serie de probleme care exacerbează difilcultățile care se ivesc în generarea consimțământului. Dacă etnicitatea are într-adevăr un rol crucial în obținerea consimțământului, așa cum s-a argumentat mai devreme, devine logic că, într-un stat multi-etnic, acest consimțământ este imposibil de obținut. Există dificultăți reale în această zonă a managementului politic dar care nu sunt de nedepășit[15]. În esență, soluțiile sunt de găsit în diversele forme de împărțire a puterii și în aplicarea principiului auto-limitării etniei. În fapt, fiecare stat european este multi-etnic în anumite privințe, deși există foarte multe diferențe între aceastea care necesită luarea în considerație a unei varietăți de soluții. Toate aceste state trebuie să pornească de la cetățenie, de la faptul că într-o democrație toți cetățenii au drepturi egale în ce privește reproducerea culturală și împărtășirea bunurilor materiale și simbolice ale statului – acestea fiind condițiile necesare pentru ca ei să fie percepuți ca cetățeni și pentru a se putea identifica pe deplin cu statul în cauză. Această identificare este vitală pentru ca relațiile multi-etnice să nu fie perturbate de suspiciuni și neîncrederi greu de controlat.
Esența problemei constă în faptul că natura loialităților și legăturilor reciproce, codurile de solidaritate și coeziune, comunicarea implicită și construirea a ceea ce este considerat ca fiind „normal și natural”, sunt toate localizate în identitatea etnică și, în consecință, aceste elemente vor varia în ce privește formele lor de expresie, de la un grup etnic la altul. Aici putem descoperi un teren fertil pentru suspiciune și neîncredere. Este oare posibil ca un grup etnic să aibă suficientă încredere în altul pentru a împărți puterea cu el în cadrul aceluiași stat? S-ar putea răspunde că acest lucru poate fi realizat cu condiția ca părțile implicate să fie sensibile la imperativele reproducerii culturale și să accepte ca drepturile pe care le reclamă pentru ele să poată fi extinse și asupra celorlalți. Acest lucru presupune ca sistemele politice și instituționale, cetățenia, să fie stabilite în așa fel încât să poată face față unei sarcini suplimentare legate de continua renegociere a puterii între diferitele grupuri etnice. Distribuirea și legitimarea puterii trebuie să țină cont de aceste imperative ale majorităților și minorităților pentru a putea să asigure securitatea lor. Să notăm de asemenea că reproducerea culturală este sensibilizată de multi-etnicitate; problema identității precum și a ceea ce se înțelege prin „normal și natural” sunt puse frecvent în discuție. În absența unor reglementări formale și informale, există un pericol real ca micile neînțelegeri care apar să se dezvolte rapid pe măsură ce categoriile etnice se închid iar perspectivele unei redeschideri se îngustează. Conflictele simbolice sunt imediat percepute ca atacuri la integritatea culturală și la securitatea persoanei. Această ultimă afirmație este ilustrată perfect de către diferențele dintre maghiarii din Ungaria și cei din România. Pentru primii, identitatea lor etnică este considerată ca fiind un fapt „normal și natural”; pentru ceilalți, în special pentru cei care se află în afara regiunilor secuiești, a fi ungur înseamnă a fi în permanentă angajare față de caracterul românesc al statului și cu majoritatea românească – ceea ce generează o accentuată conștiință a etnicității maghiare.
Deși în cele de mai sus am procedat la o descriere a dificultăților din acest domeniu, trebuie să notăm că există și situații încununate de succes și că, în general, faptul de a sublinia în mod excesiv aspectele patologice, reprezintă o eroare comună. În concluzie, acolo unde multi-etnicitatea a fost reglementată în mod eficient, grupurile în cauză au acceptat diferențele existente între ele cu privire la anumite aspecte ale loialității lor față de stat și au consimțit că aceste diferențe nu sunt vitale pentru existența lor. Toate grupurile trebuie să aibă o loialitate manifestă și public acceptată în ce privește integritatea statului; secesiunea nu poate face obiectul unei discuții. Statul poate să ființeze în condițiile unor standarde mai scăzute de integrare și raționalizare decât cele preferate, precum și prin aplicarea unor soluții diferite – și prin urmare inegale – în anumite domenii (cum ar fi educația). Nu există aici vreo insinuare cu privire la faptul că diferitele grupuri etnice se agreează reciproc, se bucură să trăiască împreună sau simt  că trebuie să întrețină legături etnice. Diferențele există dar sunt tratate într-o manieră                    ne-universalizabilă (Elveția, Finlanda și Spania sunt exemple în acest sens).
La cele spuse până acum trebuie adăugate problemele contingente ale anilor ’90. Există trei tendințe semnificative ale sistemelor democratice din Occident.
(a) Colapsul comunismului a însemnat sfârșitul unei discipline care reprezenta unul dintre parametrii puterii. Dacă înainte de 1989, presiunii din partea societății civile pentru acordarea unei puteri mai mari i se putea face față prin referiri indirecte la amenințarea comunistă, acest lucru nu mai este acceptat acum ca fiind legitim. Astfel, relația dintre societatea civilă și stat, care părea să se fi calmat după mișcările sociale din 1968, se află din nou în centrul atenției. În același  timp, sfârșitul comunismului a forțat Europa occidentală să analizeze mult mai atent ce înseamnă să fii european și care sunt granițele Europei, cine este european și cine nu. Paradigma Jean Monnet este consecință a acestui curent, noi instrumente de abordare a problemei fiind luate în discuție. Cu toate că există un acord aproape universal cu privire la faptul că Europa Centrală și cea Estică sunt parte integrantă a Europei, însemnătatea practică a acestui lucru este vehement dezbătută. Care sunt obligațiile pe care Europa occidentală le are față de Europa Centrală și de Est? Se află Rusia în Europa? Și ce ar trebui să facă Europa pentru a asigura stabilitatea și democrația? În sfârșit, colapsul comunismului a însemnat de asemenea și colapsul statului comunist care pretindea că este întruparea supremă a raționalității. Prin asociere, acest fapt a afectat credința larg împărtășită în Vest în instituția statului. Etatismul, fie el de dreapta sau de stânga, a fost pus din ce în ce mai des sub semnul îndoielii. Acestea sunt probleme noi care s-au insinuat cu o oarecare urgență pe agenda dezbaterilor și care necesită o evaluare exactă.
(b) Problema statului asistențial și presiunea exercitată simultan pentru creșterea puterii societății au ridicat o serie de probleme diferite. Ca urmare a faptului că paradigma statului asistențial și-a pierdut eficiența, iar capacitatea acestuia este în declin din cauza suprasolicitării, cum dependența sa este în creștere iar costul necesar asigurării asistenței a crescut în timp ce forța de muncă a stagnat, cum la aceste elemente se adaugă legătura cauzală dintre costul ridicat al muncii și rata înaltă a șomajului, procesul de interogare a instituției statului s-a intensificat. În mod crucial, a avut loc o pierdere a încrederii în abilitatea statului de a oferi o alternativă larg acceptată, fapt pentru care prestigiul statului este în declin. Această ultimă afirmație are o rezonanță gravă dacă ne gândim la faptul că statul modern a devenit în multe privințe depozitarul tacit al raționalității ultime, astfel încât pierderea încrederii în stat are o implicație mult mai profundă decât ar putea părea la prima vedere.
(c) Globalizarea afectează și ea această ecuație în câteva moduri. Impactul proceselor globale constă în erodarea sistemelor de credințe ancorate în tradiție, cu ajutorul cărora indivizii își organizează viața – iar această pierdere a trecutului la rândul ei creează o insecuritate în ce privește prezentul și viitorul. Statul pierde controlul asupra informației, banilor, consumului, schimbului tehnologic și a altor forme ale inovației. Această stare de lucruri nu a dus la pierderea puterii de acțiune a statului ci la o schimbare a multora dintre sarcinile sale tradiționale, în special pe aceea legată de asigurarea securității materiale și culturale. Întrucât structurile temporale au fost slăbite, statul ca și societatea civilă trebuie să-și găsească un nou rol și o nouă relație, chiar în condițiile în care parametrii de acțiune se schimbă foarte rapid[16].
În sfârșit, ne mai rămâne chestiunea nouă a cetățeniei europene. În ultima decadă, evoluția unei rețele de asociații transnaționale centrate pe Uniunea Europeană a generat noi relații de putere, noi forme și ierarhii ale puterii, ale cunoașterii sociale și informației, ale capitalului politic. Este un fapt important că acestea au lăsat de o parte conceptul tradițional al statului național, stabilind legături directe între actori non-etatiști și Bruxelles. Acest proces de dezvoltare este încă într-un stadiu incipient, dar este destul de veridic și se va intensifica pe măsură ce integrarea europeană va avansa. Semnificația acestor procese constă în aceea că ierarhiile existente ale puterii localizate în interiorul statului sunt amenințate într-un mod care nu poate fi pur și simplu contestat de către cei afectați (de exemplu, deciziile Curții Europene de Justiție). Noile instrumente ale creșterii puterii care rezultă din acest context pot fi folosite apoi pentru a reforma sau reînnoi structurile domestice. Cetățenia Europeană asigură resurse noi și creează noi identități care pot transforma modele foarte vechi (de exemplu, procesul de reformulare a identității irlandeze ca identitate europeană). Societatea civilă va beneficia în mod cert de pe urma cetățeniei europene, prin aceea că va avea un nou centru de putere la care să apeleze atunci când are de a face cu statul – dar rămâne o problemă deschisă dacă Uniunea Europeană poate să aibă funcțiile stabilizatoare care erau atribuite în mod tradițional statului. Astfel, întreaga problemă a conceptului poate fi reformulată în felul următor – care este natura consensului care trebuie să caracterizeze relația dintre societatea civilă și Uniunea Europeană? Care sunt implicațiile deficitului democratic în acest context? Și în ce fel extinderea spre est va avea ca efect alte schimbări? În mod cert, cetățenia europeană își remodelează identitățile etnice în măsura în care actorii etnici au relații directe cu Bruxelles și pot folosi resursele europene în lupta pentru putere pe care o desfășoară acasă. În concluzie, acest domeniu este marcat de fluiditate și inovație, fapt care va duce la o reconstrucție graduală sau automată a statului, societății civile și etniei din Europa anilor ’90 și de mai târziu.

Traducere de Sorin Cucerai
și Adina Avrămescu

 

Note

[1] McNeill, W. H., The Pursuit of Power (Oxford: Blackwell,  1983).

[2] Szucs, Jeno, Vazlat Europa harom torteneti regiojarol (Budapest: Magveto, 1983), tradus parțial ca „Three Historical Regions of Europe” în (editor) John Keane, Civil Society and the State (London: Verso, 1988), pp. 291-332.

[3] Orridge, A. W., „Varieties of Nationalism” în (editor) Leonard Tivey, The Nation-State: the Formation of Modern Politics (Oxford: Martin Robertson, 1981), pp. 39-58.

[4] Hall, John, Coercion and Consent (Cambridge: Polity, 1994).

[5] Douglas, Mary, Implicit Meanings (London: Routledge, 1975).

[6] Douglas, Mary, How Institutions Think (Syracuse NY: Syracuse University Press, 1986), p. 96.

[7] Keane, John, „Nations, Nationalism and the European Citizen”, Filosovski Vestnik/Acta Philosophica (Ljubliana), vol. 14, no. 2, (1993), pp. 35-56.

[8] Gellner, Ernst, Nations and Nationalism (Oxford: Blackwell, 1983).

[9] Weher, Eugen, Peasants into Frenchmen: the Modernization of Rural France 1870-1914 (London: Chatto, 1977).

[10] Schöpflin, George, „Aspects of Language and Ethnicity in Central and Eastern Europe”, Transition, vol. 2, no. 24, (29 November 1996), pp. 6-10.

[11] Vesna Pusic „Dictatorship with Democratic Legitimation: Democracy versus Nation”, East European Politics and Societies, vol. 8, no. 3, (Fall 1994).

[12] Holmes, Leslie, Post-Comunism: An Introduction (Cambridge: Polity, 1997).

[13] Mann, Michael, „A Political Theory of Nationalism and Its Excesses”, în (editor) Sukumar Periwal, Notions of Nationalism (Budapest: Central European University Press, 1955), pp. 44-64.

[14] van Istendael, Geert, A belga labirintus avagy formatlansag baja (Budapest: Gondolat, 1994), o traducere a Het Belgisch labyrint of De schoonheid der wanstaltigheid (The Belgian Labyrinth or the Charms of Formlessness).

[15] McGarry, John & Brendan O’Leary (eds), The Politics of Ethnic Conflict Regulation (London: Routledge, 1992).

[16] Giddens, Anthony, The Consequences of Modernity (Cambridge: Polity, 1990).