Statutul epistemologic și ideologic al sociologiei în era bipolară

(Epistemological and ideological status of sociology in the bipolar era)

Ana-Maria AMBROSĂ

Abstract: During the Cold War, the themes and the methodology of Western sociology were seriously influenced by the realities of bipolarism. The researchers in this field focused on the new social movements (proletarian revolutions, anti-colonial national movements, migration, protests generated by environmental, feminist and pacifist themes), on the condition of the individual in the industrial society, on the power to influence the mass-media, on social stratification and its reproduction through education systems, etc.

After 1948, with the instatement of pro-Soviet governments in East-Central European countries, sociology became the new science non grata. Less than a decade later, when the crimes and abuse of Stalin’s regime were unearthed, sociology re-emerges as a discipline of study, but its Marxist boundaries are clearly delimited, both in its research themes and methods and in its political engagements. Tolerated by the Party, sociology starts to analyse the socio-political, economic and cultural phenomena of the socialist world (rural-urban migration, work relations in industrial and agricultural environments, religiousness levels among Soviet peoples, youth problems, etc.).

Keywords: Cold War, political engagement, socialist world, sociology.

Introducere

În ultimii ani ai veacului XX, când începeam să cunosc lumea științelor sociale, aveam impresia că sociologia (consacrată academic în prima jumătate a secolului XIX, grație lui Comte, dezvoltată prin contribuțiile școlii franceze durkheimiste, ale relaționismului și comprehensivismului german, modernizată de școlile americane ale lui Merton și Parsons și adaptată, în România, la studiul etnografic de către Dimitrie Gusti) trăise un progres continuu, fără pagini sumbre de istorie intelectuală. Știam că destul de mulți sociologi occidentali de după al Doilea Război Mondial fuseseră, mai ales în Franța, adepții paradigmei marxiste[1], lucru care îmi întărea ipoteza că regimurile comuniste trebuie să fi avut constant și necondiționat o atitudine pozitivă în raport cu această știință. Ca argument în plus pentru ipoteza mea inițială, în mărturiile postcomuniste ale intelectualilor acestui domeniu nu regăsisem prea multe trimiteri la ”prigoana” suferită în anii de dictatură (exceptând, desigur, impunerea generalizată a paradigmei materialismului dialectic și istoric); puținele povestiri de acest gen puteau fi amestecate cu ușurință printre nenumăratele ”plângeri tardive” ale intelighenției colaboraționiste, dornică să-și dovedească disidența. Cercetând însă istoria recentă a științelor din fostul lagăr comunist, am descoperit că și sociologia trecuse prin purgatoriul dictaturii: fusese mai întâi etichetată ca ”burgheză”, apoi interzisă (promotorii ei fiind marginalizați, arestați sau chiar exterminați), pentru a reveni în scena publică total remodelată, aservită muncii de partid.

Pluralismul paradigmelor în sociologia occidentală

În perioada postbelică, sociologia occidentală a avut în mod firesc creșteri și descreșteri, reașezări teoretice și ideologice, în condițiile în care Germania și Italia ieșiseră de puțin timp din era fascismului (iar rănile provocate de acesta erau încă deschise)[2], Franța era tulburată de conflictul cultural dintre marxiști și existențialiști, SUA erau marcate de spaimele induse de mccarthy-ism etc. Aceste zbateri culturale și ideologice influențau serios statutul sociologiei; dar trebuie observat că disciplina și instituționalizările ei nu suportau vreo ”prigoană” din partea guvernelor occidentale, așa cum se întâmpla în spațiul sovietic. Dimpotrivă, date fiind nevoile și preocupările vizând planificarea economică a reconstrucției postbelice, nevoile de protecție socială din partea statului orientat de ideologia intervenționistă (Welfare State), s-a constatat o susținere serioasă a domeniului sociologiei, prin măsuri de politică publică. Mai ales în deceniile șapte și opt, sociologia înregistrează o adevărată epocă de glorie în Franța, Olanda, Germania, Italia etc., unde numărul absolvenților de sociologie crește exponențial, iar contractele lor cu organizații de stat sau private erau foarte numeroase.

Tematica și metodologia sociologiei occidentale au fost influențate foarte serios de realitățile bipolarismului. Cercetătorii acestui domeniu s-au centrat pe noile mișcări sociale (revoluții proletare, mișcări naționale anticolonialiste, migrație – în special brain drain –, mișcări protestatare generate de temele ecologiste, feministe și pacifiste), pe condiția individului în societatea industrială, pe puterea de influență a mass-media, pe stratificarea socială și reproducția ei prin sistemele de educație etc. Studiile lor, bazate pe analize empirice și metodologii cvasi-pozitiviste (de factură americană), denotau un profund angajament civic, fapt care le așează în balanță cu cele din științele sociale sovietice – expresie a tipului de angajament social proletar.

Într-o sumară trecere în revistă a paradigmelor sociologiei occidentale, putem remarca – la fel ca în cazul pluralismului concepțiilor filosofice – că specialiștii din Apus au frecventat concepții variate: funcționalismul[3], individualismul metodologic[4], analiza strategică[5], acționalismul[6], interacționalismul și etnometodologia[7], dinamica habitusului[8] etc. La fel de variate au fost și ”câmpurile sociologice”: sociologia rurală și cea urbană, sociologia muncii, a organizațiilor, a dezvoltării, sociologia politică, sociologia familiei, a religiei și a educației, sociologia devianței, a culturii, sportului și timpului liber, sociologia informației și a comunicării.

Sociologie burgheză versus sociologie proletară

Cum au evoluat lucrurile în Răsărit? Aici, istoria prigoanei începuse în vremea lui Lenin, prin anii ʼ20. După Război, odată cu instalarea guvernelor pro-sovietice în țările Europei Est-Centrale, sociologia a devenit știință non grata în tot lagărul, în 1948, cu excepția notabilă a Iugoslaviei titoiste. După mai puțin de un deceniu, în contextul dezvăluirii crimelor și abuzurilor stalinismului, sociologia reapare ca disciplină de studiu, dar i se trasează clar granițele marxiste, atât în privința temelor de cercetare, a metodelor, cât și a angajamentelor sale politice. Sociologia va rămâne în condiția de servantă a Partidului Comunist până la finele anilor ʼ80, când obține ”eliberarea” ideologică grație revoluțiilor anticomuniste.

De ce a fost considerată sociologia o știință burgheză, care trebuia combătută cu vigoare revoluționară? Pentru a fi riguroși în formularea acestei întrebări, trebuie să facem apel la Manualul popular de sociologie marxistă al lui Buharin (1921). În conformitate cu spusele ideologului moscovit, doar sociologia burgheză era… știință burgheză: ”Clasa muncitoare are propria sa sociologie proletară, cunoscută sub numele de «materialism istoric». Principiile acestei teorii au fost date de Marx și Engels. O numim, de asemenea, concepția materialistă a istoriei sau, mai simplu, «materialism economic». Această teorie genială constituie instrumentul cel mai precis al gândirii și al cunoașterii umane. Grație ei, proletariatul ajunge să se recunoască în problemele cele mai complicate ale vieții sociale și ale luptei de clasă. Grație ei, comuniștii au prevăzut războiul și Revoluția, dictatura proletariatului și linia de conduită a partidelor, grupurilor și diferitelor clase pe parcursul răsturnărilor formidabile pe care le traversează actualmente omenirea”[9].

O asemenea definiție apologetică a ”sociologiei proletare” nu era foarte utilă pentru cineva care voia să știe ce este sociologia pur și simplu, fără etichete ideologice. De aceea Buharin a realizat și o descriere a științei sociologice în general. Demersul său pornea de la aserțiunea că, printre numeroasele științe sociale, există două care nu se opresc la un gen limitat de fenomene (precum viața economică, normele de drept, moravurile, religia, educația), ci privesc viața socială în ansamblul său: una este știința istoriei (care descrie viața unei societăți într-un anume interval de timp); cealaltă este sociologia. ”Cât privește sociologia, ea pune întrebări de ordin general: Ce este societatea? Care sunt motivele dezvoltării și ale decadenței sale? Care sunt raporturile între diverse genuri de fenomene sociale (economia, dreptul, știința etc.)? Cum le explicăm dezvoltarea? Care sunt formele istorice ale societății? Cum explicăm schimbarea lor? și așa mai departe. Sociologia este cea mai generală și mai abstractă dintre științele sociale. E prezentată adesea sub alte nume: «filosofia istoriei», «teoria dezvoltării istorice» etc.”[10].

În opinia lui Buharin, sociologia (ca știință generală și abstractă despre societate) pune întrebări bune și pertinente. Dacă răspunsurile sunt date din perspectivă proletară, sunt și ele bune; dacă sunt din perspectivă burgheză, sunt proaste! Aceasta întrucât, prin răspunsurile sale, sociologia burgheză e un instrument de dominație: ”În calitate de clasă dominantă, burghezia se vede obligată să rezolve un mare număr de probleme: cum să conserve ordinea capitalistă? Cum să asigure așa-zisa «dezvoltare normală» a societății capitaliste, adică prelevarea regulată a profitului? Cum să organizeze, în acest scop, instituțiile economice? Ce politică să aplice în raport cu alte țări? Cum să-și asigure dominația asupra clasei muncitoare? Cum să aplaneze conflictele din sânul său? Cum să-și pregătească funcționarii, polițiștii, savanții și clerul? Cum să organizeze învățământul, în așa fel încât clasa muncitoare să nu devină una de sălbatici care distrug mașinile, ci una care să rămână supusă exploatatorilor săi?”[11]. O astfel de știință sociologică era periculoasă, în viziunea autorităților sovietice, pentru că reușea să facă eficientă (și să justifice științific) politica dominatoare a celor bogați, întârziind mersul triumfal al Istoriei spre emanciparea clasei muncitoare.

În Uniunea Sovietică, sociologia burgheză a fost interzisă încă din primii ani de după Revoluția bolșevică. Dar cercetările empirice desfășurate în tradiție marxistă au fost lăsate să se deruleze, însuși Lenin dând indicații cu privire la domeniile demne de studiat (schimbările socio-economice, sindicalismul, statistica socială) și la finalitatea cercetărilor (raționalizarea conducerii economiei). Într-un document al UNESCO din 1966[12], sunt menționate câteva astfel de studii sociologice sovietice din anii ʼ20:  studiul lui A. I. Todorski (1918) despre schimbările socio-economice din regiunea Vesegonsk după Revoluția din octombrie; cercetările lui S. G. Strumilin (1920) asupra bugetului de timp, a instrucției și culturii generale, în raport cu productivitatea muncii; anchetele lui V. S. Nemcinov (1926-1929) asupra structurii sociale a țărănimii. Același document UNESCO precizează că, între anii ʼ30 și ʼ50, lucrurile nu au evoluat prea bine, întrucât cercetarea schimbărilor sociale determinate de noile raporturi socialiste nu s-a bazat pe analiza empirică, ci s-a păstrat în zona generală și abstractă.

Abia după 1955 au fost reluate studiile concrete, de această dată folosindu-se și un aparat matematic modern. Temele abordate în această manieră erau: mobilitatea socială, problemele sociale și sociopsihologice ale personalității, repartiția timpului consacrat activităților recreative, factorii sociali ai schimbărilor în privința locurilor de muncă, natura și conținutul muncii, viața cotidiană, raporturile dintre naționalitățile din lumea sovietică, religiozitatea populației, metodele și tehnicile de cercetare socială. Obiectivul cel mai important al sociologiei și psiho-sociologiei sovietice din acei ani era acela al analizei structurii societății și omogenizării ei. În interiorul acestei teme fundamentale, exemplificăm o serie de cercetări din anii ʼ60: Edificarea comunismului și evoluția raporturilor sociale (operă colectivă, 1966); Grupurile rurale primare și influența lor asupra formării personalității (V. I. Selivanov, 1965); Colectivismul socialist și formarea personalității (G. P. Francov, 1965). Alte cercetări vizau relația individului cu grupurile integratoare, motivația în muncă, timpul liber și munca, relația dintre clasa muncitoare și progresul tehnic, urbanismul, relația sat-oraș, relațiile din familia socialistă, condiția socială a femeii etc.

Sociologia răsăriteană și funcțiile ei ideologice, după anii ’60

Avântul cercetărilor sociale din URSS, după anii ʼ60, era explicat de faptul că autoritățile sperau ca sociologia (și psiho-sociologia) să contribuie efectiv nu doar la reînnoirea științelor sociale, ci și la aceea a societății, a economiei și gestiunii. ”Astfel, economiștii, etnografii, demografii, planificatorii, juriștii și lingviștii contau pe sociologie ca pe un mijloc ce le-ar fi permis să restabilească contactul pierdut, în epoca precedentă, cu realitatea socială. Pe de altă parte, conducătorii și-au dat și ei seama că, într-o societate complexă, cunoașterea dogmatică de care dispuneau nu mai era suficientă pentru a răspunde nevoilor de planificare și de gestionare a resurselor umane. Așa apărură o cerere oficială și apelul privind necesitatea studierii concrete a faptelor sociale, difuzate deopotrivă prin ziare și reviste științifice, ca și prin publicațiile oficiale ale Partidului”[13]. În pofida unei producții de lucrări sociologice pe măsura cererii, trebuie observat, totuși, că statutul epistemologic al sociologiei nu s-a îmbunătățit; dimpotrivă, disciplina s-a fragmentat în nenumărate studii aplicate, fără a reuși, în contrapartidă, să elaboreze sinteze serioase, paradigme și metodologii. Un alt fenomen observabil în sociologia sovietică a fost și acela al ”invadării” ei de către pretinși specialiști, care veneau din alte domenii, cu ferma convingere că dacă aplică un chestionar sau realizează o observație succesul este asigurat de la sine. Practic, mai toată lumea care avea educație superioară și care avea vreun contact profesional cu un mediu social oarecare (întreprinderi, kolhozuri, spitale, școli, organizații profesionale sau politice) se credea aptă să emită judecăți sociologice. Janina Lagneau exemplifică, în acest sens, cazul unui matematician cunoscut al vremii, care în cadrul unui interviu a răspuns ”nu știu” la majoritatea întrebărilor care i s-au pus din domeniul matematicii; în schimb, a avut răspunsuri certe când a fost chestionat pe probleme vizând societatea…

Situația evocată mai sus a fost generată de faptul că, în URSS (și în întregul lagăr comunist), nu au existat facultăți de sociologie. Practic, nu exista suportul instituțional pentru învățarea meseriei de sociolog. Disciplina Sociologie se studia însă în facultățile de filosofie (de regulă, în regim opțional), în școlile superioare de partid, în cadrul ”cursurilor de perfecționare” organizate pentru cadrele partidului (nomenklatura), pentru conducătorii structurilor sindicale și ai întreprinderilor economice. Această ”coborâre” spre zona muncii de partid dilua în mod cert nivelul academic al disciplinei și o reducea la teoriile materialismului istoric, în tandem cu critica superficială, nedocumentată și ideologizată a sociologiei așa-zis burgheze. Ca știință socială ajunsă la stadiul cursurilor de popularizare, sociologia pierde semnificativ din obiectivitate, asumându-și explicit funcția de instrument ideologic.

Sociologia românească în comunism

În România erei comuniste, sociologia a avut aceeași soartă ca și cea din URSS. În primii doi-trei ani după Război, disciplina a fost marginalizată, simțindu-se tot mai inconfortabil în universitățile asaltate de ideologia marelui vecin de la Răsărit. Apoi, în 1948, prin reforma învățământului, a fost eliminată pur și simplu din programa universitară. Așa cum arată Zoltán Rostás în studiul său despre reabilitarea sociologiei în anii ʼ60, ”decapitarea” acestei discipline s-a produs prin eliminarea din Academia Română a sociologului Dimitrie Gusti, ca și prin arestarea membrilor Școlii sociologice de la București (patronată de Gusti): Anton Galopenția, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Mircea Vulcănescu, Traian Herseni, Octavian Neamțu, Lena Constante, Harry Brauner și Gheorghe Retegan[14]. În locul catedrei de sociologie, s-a înființat o catedră de materialism dialectic și istoric, pe care a condus-o un fost student al lui Gusti, Miron Constantinescu.

Revenirea sociologiei în viața științifică a României s-a realizat, în contextul destalinizării de după 1953, prin preluarea metodei monografice de către cercetătorii de la Direcția Centrală de Statistică și de la Institutul de cercetări economice al Academiei Republicii Populare Române. Monografiile economice (necesare înțelegerii schimbărilor produse în societatea românească drept urmare a naționalizării industriilor și a colectivizării agriculturii) nu puteau să nu amintească de contribuțiile școlii gustiene, chiar dacă din prudență ideologică se prefera să nu se vorbească prea laudativ despre aceasta[15].

Dar deschiderea spre cercetarea de teren bazată pe metoda lui Gusti nu a durat mult; în 1959, dogmatismul a lovit din nou, printr-o critică virulentă la adresa metodei monografice ”burgheze”. Iată un text de acest gen, publicat în revista Lupta de clasă: ”Cercetarea monografică, având la bază concepția marxist-leninistă, este orientată spre analiza acelor date și fapte care evidențiază mecanismul dezvoltării social-economice. Aceasta presupune o poziție consecvent-științifică din însuși momentul culegerii datelor, capacitatea de a deosebi esențialul de ceea ce este secundar și neconcludent, de a prinde sensul mișcării fenomenelor. Faptul că ideologia burgheză se folosește de numeroase date extrase din realitate nu este un lucru nou. Sociologii burghezi contemporani caută să epateze pe cititori cu un vast material faptic, cu aparența de obiectivitate. Aceasta nu înseamnă că metodele folosite de ei urmăresc cunoașterea esenței capitalismului, ci, dimpotrivă, ele slujesc unei false interpretări a datelor, a faptelor, în scopul apologiei capitalismului. Aceasta este caracteristica metodelor cercetării burgheze și ea se verifică pe deplin și în sociologia gustistă (…). În cercetarea realității, independent de forma sub care aceasta are loc, orientarea științifică, marxist-leninistă este hotărâtoare. Pierderea din vedere a conținutului ideologic al metodelor de cercetare nu are nimic comun cu marxismul, împinge spre subiectivism și empirism, creează teren teoriilor idealiste”[16]. Mesajul ideologilor era clar: cine folosește metodologia gustiană are simpatii burgheze. O asemenea taxare ideologică a atras după sine imediat desființarea grupului de cercetare monografică. România părea să se restalinizeze, în vreme ce în URSS se făceau pași importanți pentru reabilitarea sociologiei.

La începutul anilor ʼ60, cu prilejul aniversării a 40 de ani de la crearea Partidului Comunist Român, soția lui Dimitrie Gusti și sociologul Paul Stahl încearcă să determine conducerea partidului să reconsidere contribuția științifică a marelui savant și, implicit, să reabiliteze sociologia. Desigur, maniera în care s-a încercat acest lucru era adaptată la limbajul epocii și la sensibilitățile liderilor comuniști. Spre exemplu, Stahl aprecia că grație cercetărilor sociologice întreprinse de Gusti, chiar dacă acesta era un exponent al științei burgheze, s-au semnalat opiniei publice de dinainte de 1945 problemele statului capitalist (sărăcia, exploatarea, lipsa educației și a serviciilor medicale), creându-se astfel o ”stare de spirit anticapitalistă”. Așadar, sociologia burgheză nu fusese chiar așa de rea; ea servise cauzei proletariatului, fie și fără să-și fi propus acest lucru. Ținând seama de acest lucru, Stahl propunea atât reconsiderarea operei lui Gusti, cât și reluarea cercetărilor monografice, de data aceasta având sociologia (și nu economia) ca știință organizatoare. Stahl încerca să-și justifice propunerile astfel: ”țara noastră va fi prezentată pe plan internațional într-o disciplină menită să capete o dezvoltare din ce în ce mai mare; țara noastră are o tradiție în care se pot găsi elemente de sociologie progresistă, tradiție ce a adus faima sociologiei noastre în întreaga lume, și acest renume trebuie folosit în scopul creșterii prestigiului științei noastre socialiste; în sfârșit, cel mai însemnat motiv este acela că prin reorganizarea cercetărilor sociologice de teren, pe de o parte, oamenii de știință din țara noastră vor contribui la dezvoltarea acestei științe atât de necesare, și mai ales, vor contribui în chip concret la opera de construire a socialismului în țara noastră. Într-adevăr, în reorganizarea la care ne gândim, credem că latura practică, de contribuție la construirea socialismului, pe care o vor aduce sociologii, poate fi foarte mare”[17]. În atmosfera care pregătea intrarea României în era comunismului naționalist, trimiterile la prestigiul internațional al țării și la contribuțiile în construcția socialismului erau menite să-i convingă pe liderii comuniști să reabiliteze sociologia. Succesul demersului nu a fost imediat. Abia în 1964 apare primul volum de cercetări sociologice empirice (coordonat de Mihail Cernea, cercetător la Institutul de Filosofie al Academiei RPR, sectorul de materialism istoric), care abordau o temă dragă partidului: conștiința de clasă a muncitorilor de la uzinele din București și Brașov.

După revenirea discretă a sociologiei de teren în rândul științelor acceptate de regimul comunist de la București, a urmat și recunoașterea politică oficială. Aceasta s-a produs la o plenară din decembrie 1965 a noii conduceri de partid. Criticând atitudinea vechii conduceri, noul secretar general al PCR (Nicolae Ceaușescu) spunea: ”În domeniul științelor sociale și-au făcut loc fenomene de superficialitate, de îngustime de vederi și de vulgarizare a unor teze teoretice (…). Nu a fost înțeleasă însemnătatea sociologiei ca știință socială, negându-se rolul ei în societatea socialistă. Toate acestea au avut drept rezultat frânarea gândirii științifice și a cercetării în domeniile respective, rămânerea în urmă într-o serie de sectoare dintre cele mai importante ale cercetării științifice”[18].

Atunci când, de la altitudinea politică a șefului PCR, se părea că sociologia se vede bine ca știință, ar fi fost de așteptat ca ea să evolueze rapid către o instituționalizare academică în consecință. Ar mai fi fost de așteptat și ca cercetarea să se organizeze corespunzător. Totuși, lucrurile s-au desfășurat în alt mod. La mijlocul anilor ʼ60, în pofida aparentei liberalizări pe care o inițiase partidul și a apropierii treptate a României de Occident, nu se stinseseră ecourile dogmatismului marxist-leninist; ideologii încă operau cu judecățile erei staliniste. În cazul sociologiei, acest retard ideologic a fost motivul pentru care reabilitarea disciplinei nu a însemnat automat reabilitarea deplină a școlii monografice și a lui Gusti, nici a puținilor sociologi formați de el, care trecuseră peste persecuțiile deceniului întunecat. Dimitrie Gusti a continuat să fie prezentat ca un sociolog burghez idealist[19], căruia i se puteau recunoaște câteva merite – precum fondarea Muzeului Satului (1936) și crearea metodei monografice, inițierea Consiliului Național al Cercetării Științifice (1946) –, dar căruia i se puteau formula infinit mai multe reproșuri. În acest context, de ”reparație parțială”, s-a produs reorganizarea catedrei de sociologie la Universitatea din București, apoi și la celelalte mari universități din țară.

Modul în care s-au desfășurat lucrurile la București a fost deosebit de important, întrucât de acolo s-a dat ”ora exactă” pentru noua sociologie românească. Din articolul lui Zoltán Rostás (bazat pe intervievarea unor martori apropiați ai evenimentelor), aflăm că în 1965 existau cel puțin patru personalități cărora le-ar fi putut reveni sarcina organizării universitare a sociologiei: unul era filosoful și sociologul Tudor Bugnariu; altul era Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, fost asistent al lui Gusti, devenit în noul regim comunist ministru al Naționalităților și apoi ambasador la Moscova; mai era Constantin Nicuță, fost asistent al lui Petre Andrei, devenit ministru adjunct la Învățământ, ambasador la Viena, apoi la Paris; în fine, un alt discipol al lui Gusti, Miron Constantinescu. Primul din cei enumerați n-a avut nicio șansă să preia frâiele instituționale ale sociologiei, pentru că nu avea susținerea conducerii de partid. Următorii doi se bucurau de grațiile partidului, dar nu în aceeași măsura ca Miron Constantinescu. De aceea el a fost ”alesul”. Militant comunist încă din vremea studenției, Miron Constantinescu avusese o relație tensionată cu Gheorghiu-Dej, pe tema destalinizării; așa se face că, din 1957 și până la Congresul al IX-lea al PCR (1965), Constantinescu fusese marginalizat. Lucrul acesta i-a servit din plin, pentru că acum era tocmai bun să intre în echipa lui Ceaușescu.

Odată instalat șef al noii discipline, Miron Constantinescu a început edificarea tematică și metodologică, dar mai ales ideologică a sociologiei. Din vremea studenției, apreciase metoda monografică, așa încât acum, când era șeful sociologiei, a considerat necesar să o repună în drepturi. Dar Constantinescu era adept al materialismului istoric. Prin urmare, credea că metoda monografică trebuie filtrată prin materialism istoric. Consecința a fost aceea că, în construirea echipelor de teren, el a preferat să se bazeze doar pe filosofii marxiști, în loc să folosească oameni din profesii diferite (cum cerea metoda lui Gusti). Eșecul era previzibil. La fel a procedat și în selectarea cadrelor didactice de la noua catedră de sociologie: în loc să-i aducă pe sociologii adevărați (gen Herseni, Galopenția, Retegan, Neamțu, Cernea, Stahl etc.), s-a înconjurat de persoane care nu știau nimic despre sociologie. Situația aceasta a făcut ca, până spre finele anilor ʼ70, sociologia să navigheze în lipsă de profesionalism și de viziune. Ulterior, noile generații de sociologi, formate la facultățile de filosofie, au început să se racordeze la curentele de gândire din Occident, mai ales la școlile franceze care cercetau noile mișcări sociale. Retardul era mare, neputând fi depășit până la căderea comunismului.

Ca să dăm o imagine cât mai relevantă a stilului în care s-au întreprins la noi cercetările sociologice în vremea comunismului, vom face apel la o carte apărută cu un deceniu înainte de instalarea regimului de tip sovietic; este vorba de Sociologia generală a lui Petre Andrei, lucrare academică publicată prima oară în 1936. Savantul ieșean – om cu vederi democratice de centru-stânga, un sever critic al tuturor formelor de extremism – avea încă din anii ʼ30 o perspectivă foarte clară a raportului dintre știința sociologică și ideologia socialistă: ”… orice mișcare politică și socială are nevoie de o ideologie, de o teorie care s-o justifice și să arate interesul care o determină într-o lumină idealistă și curată. Ca atare și socialismul, sub diferitele sale forme, a urmărit să dea o explicare a fenomenelor sociale, să construiască o sociologie, dar izvorul său nu este dorința de a explica obiectiv și critic societatea și formele ei. Socialismul este mai mult «un strigăt de durere și câteodată de mânie scos de oameni care simt mai mult suferința colectivă», zice Durkheim. De aceea, tendința sa se îndreaptă mai mult spre aprecierea și diriguirea fenomenelor, decât spre explicarea și înțelegerea lor. Caritatea, filantropia, precum și mișcările sociale cu caracter socialist au atras atenția asupra mecanismului vieții sociale și au putut servi drept fundament pentru alcătuirea unor planuri sistematice de acțiune, bazate pe o cercetare mai serioasă a realității, dar n-au constituit sociologia științifică, ci numai un fel de artă practică, normativă. Nu vom tăgădui strânsa legătură care există între știința socială și acțiunea practică, dar nu putem trece ușor cu vederea peste faptul că punctul de vedere al științei este numai explicarea fenomenelor sociale, așa cum se prezintă ele. Sociologia nu formulează principii de acțiune practică[20], ci aceasta o face omul politic, care trebuie să țină seamă în acțiunile sale de principiile sociologice. De aceea sociologia îi este necesară omului politic, tot așa cum medicului îi este necesară cunoașterea precisă a biologiei și fiziologiei”[21]. Comparația este deosebit de inspirată: ce nivel științific avea medicina antică sau cea medievală, atunci când se baza pe o biologie și o fiziologie pline de teorii false, mistice? În mod similar, ne putem întreba: ce nivel științific poate avea acțiunea politică, atunci când folosește o sociologie care vorbește în jargon marxist-leninist, explicând lumea exclusiv din perspectiva unei teorii presupus universal valabile, a luptei de clasă?

Acest profil epistemologic al sociologiei din lumea comunistă (intuit de Petre Andrei) este limpede expus într-un studiu al Svetlei Koleva (cercetătoare la Institutul de Sociologie din Sofia), în care se subliniază răsturnarea de perspectivă operată de sociologii marxiști: în loc să ”interogheze” efectiv societatea, pentru a-i afla mecanismele de funcționare (eventual ”legitățile” – în limbajul materialismului istoric), aceștia nu fac altceva decât să ”traducă” realitatea în termenii unor legi sociale prestabilite (lupta de clasă, victoria finală a proletariatului, omogenizarea progresivă a societății socialiste, eliminarea conflictelor sociale, rolul de motor social – ”detașament de avangardă” – al proletariatului și rolul conducător al partidului comunist); practic societatea este forțată să se plieze pe teoria materialismului istoric și nu invers: ”examinarea societății socialiste în lumina «legilor ei fundamentale», stabilite prin interpretarea scrierilor clasicilor marxismului, nu e nimic altceva decât constatarea gradului de adecvare între legile prescrise și procesele în curs, punerea în evidență a erorilor comise, prevederea derapajelor eventuale. Nu e vorba de a chestiona realitatea socială, și cu atât mai puțin natura și validitatea acestor legi. Efortul constă deci în a face realitatea să fie conformă cu preceptele sociopolitice ale marxismului, așa cum sunt ele exprimate în viziunea sa finalistă asupra societății socialiste. Aceste imperative ale cunoașterii au repercusiuni asupra modului în care sociologii percep funcțiile sociale ale disciplinei lor și propriile lor îndatoriri, adică modalitățile de intervenție socială ale disciplinei lor”[22]. În cazul (întâmplător) în care realitățile sociale ar corespunde schemei de interpretare marxiste, sociologia ghidată de această schemă ar avea toate argumentele pentru a-și afirma valabilitatea, obiectivitatea; în cazul contrar, societatea ar fi în culpă: ea ar avea o problemă pentru faptul că nu se supune materialismului istoric…

Concluzii

În epoca Războiului Rece, sociologia a evoluat, asemenea tuturor științelor socio-umane, pe coordonatele disputelor ideologice Est-Vest și ale afirmării scolastice a așa-zisei ”neutralități” științifice. În Occident, tematica și metodologia sociologiei au fost serios influențate de realitățile bipolarismului. Cercetătorii acestui domeniu s-au centrat pe noile mișcări sociale (revoluții proletare, mișcări naționale anticolonialiste, migrație – în special brain drain –, mișcări protestatare generate de temele ecologiste, feministe și pacifiste), pe condiția individului în societatea industrială, pe puterea de influență a mass-media, pe stratificarea socială și reproducția ei prin sistemele de educație etc. În Răsărit, sociologia a devenit știință non grata în 1948. După mai puțin de un deceniu, în contextul dezvăluirii crimelor și abuzurilor stalinismului, sociologia reapare ca disciplină de studiu, dar i se trasează clar granițele marxiste, atât în privința temelor de cercetare, a metodelor, cât și a angajamentelor sale politice. Tolerată de Partid, sociologia începe să analizeze fenomenele socio-politice, economice și culturale ale lumii socialiste (migrația rural-urban, relațiile de muncă din mediul industrial și agricol, reconfigurarea relațiilor dintre naționalități, nivelul de religiozitate al popoarelor sovietice, problemele tineretului etc.). În pofida unei producții serioase de lucrări sociologice, trebuie observat, totuși, că statutul epistemologic al sociologiei nu s-a îmbunătățit; dimpotrivă, disciplina s-a fragmentat în nenumărate studii aplicate, fără a reuși, în contrapartidă, să elaboreze sinteze serioase, paradigme și metodologii.

Bibliografie 

ANDREI, Petre, Sociologie generală, ediția a 5-a, Editura Universității ”Al. I. Cuza”, Iași, 2010.

BOUDON, Raymond, Individualisme et holisme dans les sciences sociales, in: P. Birnbaum, J. Leca, Sur lʼindividualisme,

BUHARIN, Nikolai Ivanovici, La théorie du matérialisme historique. Manuel populaire de sociologie marxiste (1921), version numérique par Jean-Marie Tremblay, http://www.uqac.uquebec.ca/zone30/Classiques_des_sciences_sociales/index.html.

DURAND, Jean-Pierre, WEIL, Robert, Sociologie contemporaine, Editions Vigot, Paris, 1989.

CEAUȘESCU, Nicolae, România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste, vol. I, Editura Politică, București, 1968.

GUSTI, Dimitrie, Opere. Despre cultură, ediție îngrijită de Ovidiu Bădina, Fundația ”Dimitrie Gusti”, Biblioteca Județeană Buzău, 1996.

IOANID, Ileana, Societate și cultură (Încercări metodologice), Editura Politică, București, 1979.

KELLE, V., OSSIPOV, G., Matérialisme historique, théorie sociologique et recherche sociale en URSS, UNESCO, Paris, 22 iulie 1966.

KOLEVA, Svetla, La sociologie et la société dans les pays de lʼEst: bilan dʼune coexistence tourmentée, in: Cahiers du GÉRIS, Série CONFÉRENCE n˚ 5, Université du Québec, 1998.

LAGNEAU, Janina, Sociologie soviétique: science ou idéologie?, in: ”Revue des études slaves”, Tome 57, fascicule 2, 1985. Trois décennies de sciences sociales en Union Soviétique, 1953-1983,

http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/slave_0080-2557_1985_num_57_2_5490

LALLEMENT, Michel, Istoria ideilor sociologice, traducere de Marius Conceatu, Editura Antet, 1997.

Martine Mespoulet, Quelle sociologie derrière le ”rideau de fer”?, in: Revue d’Histoire des Sciences Humaines, 2007/1 (n° 16), http://www.cairn.info/zen.php?ID_ARTICLE=RHSH_016_0003

ROSTÁS, Zoltán, Reabilitarea sociologiei românești în anii șaizeci, în: Mioara Anton, Bogdan Crețu și Daniel Șandru (Coordonatori), Cuvintele puterii. Literatură, intelectuali și ideologie în România comunistă, Institutul European, Iași, 2015.

Note 

[1] Personaje cunoscute ale științelor sociale din Franța postbelică asumaseră, dacă nu paradigma marxistă, cel puțin angajamentul public pentru emanciparea maselor. Printre ei găsim filosofi ca Louis Althusser sau Nicos Poulantzas, dar și sociologi propriu-ziși: Henri Lefebre, Christian Baudelot și Pierre Bourdieu. Bourdieu, spre exemplu, vorbise exemplar despre mecanismele de reproducere a claselor dominante în capitalismul occidental și concepuse sociologia ca pe o știință militantă, care luptă efectiv pentru a-i învăța pe oamenii simpli cum să se opună dominației celor bogați și puternici.

[2] În Germania de după 1945, sociologia se zbătea să renască, sub impulsul savanților din ”vechea gardă”, în special a lui Leopold von Wiese și Alfred Weber. Dar aceștia aveau puține resurse paradigmatice pentru a genera un program de reconstrucție a sociologiei, fiind marcați de vechile idei romantice și vitaliste. După 1950, când vechii sociologi sunt înlocuiți de o nouă generație, observăm că se schimbă și temele și metodele sociologiei germane: se dezvoltă mai ales o sociologie de tip american, care cercetează munca, familia, religia, stratificarea socială mobilitatea socială etc. Se remarcă în această perioadă mai multe centre de cercetare și de învățământ superior, ca cele din Berlin și Freiburg, Köln, Hamburg, dar mai ales Frankfurt. Potrivit aprecierii lui Michel Lallement, ”marcată de traumatismul național-socialist, activitatea noii școli din Frankfurt se orientează acum spre o reflecție mai generală asupra fenomenelor politice și socio-culturale. Prea puțin recunoscătoare tradiției americane, ea critică violent cercetarea pozitivistă și preferă să facă apel la Marx și Freud pentru a gândi societatea” (Istoria ideilor sociologice, traducere de Marius Conceatu, Editura Antet, f.a., p. 161). În Italia, unde sociologia lui Pareto fusese folosită ca suport intelectual al fascismului mussolinian, se produce o reconstrucție similară cu cea din Germania, înclinată spre cercetarea empirică a societății industriale.

[3] Termenul generic de funcționalism acoperă trei orientări din sociologia americană (funcționaliamul ”pur” sau ”radical” al lui Malinowski și Radcliffe-Brown; funcționalismul moderat al lui Merton; structuro-funcționalismul lui Parsons), care pornesc de la premisa că, în cadrul societății, fiecare instituție, organizație sau practică socială îndeplinește o anumită funcție, în vederea satisfacerii unei trebuințe biologice sau a uneia ”derivate” (adică apărute din tratamentul cultural al unei nevoi biologice).

[4] Individualismul metodologic poate fi considerat mai mult un model interpretativ decât o teorie generală. Acest curent sociologic, fondat de Raymond Boudon, afirmă că ”pentru a explica un fenomen social oarecare – fie că acesta relevă din demografie, din științele politice, din sociologie sau din oricare altă știință socială particulară –, este indispensabil să reconstruim motivațiile indivizilor pe care-i privesc fenomenele în chestiune, și de a percepe fenomenul ca rezultat al agregării comportamentelor individuale dictate de acele motivații” (Individualisme et holisme dans les sciences sociales, in: P. Birnbaum, J. Leca, Sur lʼindividualisme, Presses de la FNSP, Paris, 1986, p. 46).

[5] Promovată de Michel Crozier și Erhard Friedberg, analiza strategică vizează organizațiile sociale (cum ar fi sistemele birocratice, spre exmplu), căutând să surprindă raporturile de putere create în interiorul lor, poziționarea indivizilor în cadrul sistemelor sociale, în care dezvoltă raporturi de cooperare și de conflict.

[6] Acționalismul este un curent sociologic francez, conturat de lucrările lui Alain Touraine, în care este cercetat cu predilecție procesul muncii în societatea contemporană; în acest context, Touraine și adepții săi ajung la investigații asupra conștiinței clasei muncitoare, ca și asupra mișcării muncitorești (cu extensii asupra mișcărilor sociale, în general).

[7] ”Curentul interacționist ia naștere în Statele Unite în anii cincizeci, la Universitatea din Chicago. Se dezvoltă pe parcursul deceniilor următoare, câștigând adepți în universitățile californiene, apoi în cele de pe coasta de Est, pentru a se diversifica în multiple tendințe. Sociologia comprehensivă sau fenomenologică din lucrările lui Schütz, modelul teatral al lui Goffman, etnometodologia lui Garfinkel, analiza conservațională a lui Sacks, sociologia cognitivă a lui Cicourel se înscriu mai mult sau mai puțin în acest cadru de analiză, care e departe de a fi omogen” (Jean-Pierre Durand, Robert Weil, Sociologie contemporaine, Editions Vigot, Paris, 1989, p. 167).

[8] Sociologia habitusului, apărută prin anii ʼ60, este legată de numele francezului Pierre Bourdieu. Acest curent dorește să reconcilieze problematica filosofiei critice a subiectului (moștenită din kantianism) cu teoriile structuraliste, punctul de vedere subiectivist cu cel obiectivist.

[9] Nikolai Ivanovici Buharin, La théorie du matérialisme historique. Manuel populaire de sociologie marxiste (1921), version numérique par Jean-Marie Tremblay,

http://www.uqac.uquebec.ca/zone30/Classiques_des_sciences_sociales/index.html, p. 14.

[10] Ibidem, p. 13.

[11] Ibidem, p. 11.

[12] V. Kelle și G. Ossipov, Matérialisme historique, théorie sociologique et recherche sociale en URSS, UNESCO, Paris, 22 iulie 1966, p. 7.

[13] Janina Lagneau, Sociologie soviétique: science ou idéologie?, in: Revue des études slaves, Tome 57, fascicule 2, 1985. Trois décennies de sciences sociales en Union soviétique, 1953-1983, p. 274,

http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/slave_0080-2557_1985_num_57_2_5490

[14] Zoltán Rostás, Reabilitarea sociologiei românești în anii șaizeci, în: Mioara Anton, Bogdan Crețu și Daniel Șandru (Coordonatori), Cuvintele puterii. Literatură, intelectuali și ideologie în România comunistă, Institutul European, Iași, 2015, pp. 255-278.

[15] Cu multă prudență, economistul Costin Murgescu (director adjunct al Institutului de cercetări economice al Academiei) recunoștea, în 1957, că școala lui Gusti a contribuit la dezvoltarea metodologiei de cercetare a realității sociale prin crearea echipelor interdisciplinare. Un an mai târziu, Gheorghe Retegan îndrăznea să evoce aprecierile sociologului canadian de origine maghiară Denis Szabo la adresa metodei monografice, spunând că aceste aprecieri înseamnă ”recunoașterea primatului pe plan internațional a calităților metodologiei de cercetare directă elaborate de școala de la București în condițiile existenței capitalismului în România” (articolul O fază nouă în cercetarea directă a realității, publicat în revista Probleme economice, nr. 2/1958, apud: Zoltán Rostás, op. cit., p. 260).

[16] I. Bochiș, M. Părăluță, V. Spiridon, Pentru orientarea științifică în cercetarea monografică, în: Lupta de clasă, nr. 11/noiembrie 1959 (apud: Zoltán Rostás, op. cit., p. 261).

[17] Dimitrie Gusti, Opere. Despre cultură, ediție îngrijită de Ovidiu Bădina, Fundația ”Dimitrie Gusti”, Biblioteca Județeană Buzău, 1996, p. 477.

[18] Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste, vol. I, Editura Politică, București, 1968, pp. 228-229.

[19] Lupta contra idealismului nu s-a încheiat, în științele sociale din lumea comunistă, nici în deceniile următoare. Spre exemplu, într-o lucrare publicată în România în 1979, putem citi următorul text: ”În ceea ce privește sociologia nemarxistă, în ciuda tuturor eforturilor și rezultatelor parțiale obținute în direcția autodefinirii ei științifice, continuă să fie întemeiată pe diferite forme ale concepției idealiste ale istoriei. Cele mai multe din căutările neîncheiate nici astăzi ale sociologiei privind propriul obiect se lovesc de impedimentele metodologice ale concepției idealiste a istoriei, a vieții sociale” (Ileana Ioanid, Societate și cultură (Încercări metodologice), Editura Politică, București, 1979, p. 185).

[20] În contrast cu opinia lui Petre Andrei, atunci când sociologia a fost reabilitată în spațiul sovietic (la două decenii după apariția cărții filosofului și sociologului ieșean), ei i s-au impus trei roluri sau funcții (Cf. Martine Mespoulet, Quelle sociologie derrière le ”rideau de fer”?, in: Revue d’Histoire des Sciences Humaines, 2007/1 (n° 16), http://www.cairn.info/zen.php?ID_ARTICLE=RHSH_016_0003): una cognitivă (așa cum o formulse și Petre Andrei); o funcție ideologică, ce consta în determinarea unui set de valori considerat potrivit pentru o societate și necesarmente diseminabil în cadrul ei, prin diverse mijloace; o funcție utilitară, constând în realizarea diagnosticelor privind problemele cu care se confruntă statul și celelalte organizații, precum și în formularea soluțiilor (”tratamentelor”) adecvate. Se poate observa că ultimele două funcții sunt mai curând specifice politicii.

[21] Petre Andrei, Sociologie generală, ediția a 5-a, Editura Universității ”Al. I. Cuza”, Iași, 2010, pp. 66-67.

[22] Svetla Koleva, La sociologie et la société dans les pays de lʼEst: bilan dʼune coexistence tourmentée, in: Cahiers du GÉRIS, Série CONFÉRENCE n˚ 5, Université du Québec, 1998, p. 7.