Traiectorii ale reformării mediului carceral în spațiul românesc. Raportarea politicilor penale la trupul și sufletul persoanelor condamnate

 

(The trajectories of the prison environment reform in the Romanian space. Criminal political reporting to the body and soul of convicted persons)

Vladimir-Adrian COSTEA

 

 

Abstract: This paper aims to analyse the legal, social and political dimensions of the prison in the Romanian space. The main objective of the research is to examine the effect of applying coercive punishment on the complex process of (re)education of the soul of condemned persons, in correlation with the (gradual or sudden) changes in the criminal policies.

The original aspect of this article is the application of neoinstitutional analysis to the evolution of criminal policies, by articulating those policies with exogenous factors, such as the dynamic political context.

The main result of the research is that, in spite of limited progress, the carceral institutions were defined primarily as spaces for the isolation of persons convicted by the rest of society, simultaneously with their socialization in a criminal environment, making difficult re-education and reintegration of detainees in society.

Keywords: coercion, prisoners, detention conditions, criminal policies, Romanian prisons.

Introducere                                                                                                           

 

Obiectivul general al cercetării de față este identificarea efectului generat de aplicarea pedepsei privative de libertate asupra procesului complex de (re)educare a sufletului persoanei condamnate. Ne propunem să testăm modul în care instituția carcerală a urmărit, în spațiul românesc, îndrep­tarea comportamentului persoanei con­damnate sau, dimpotrivă, sancțio­narea actelor delincvente.

Un obiectiv specific pe care ni-l propunem constă în analiza dinamicii rolului și funcției atribuite peniten­ciarului în România, raportându-ne la modificările (treptate sau bruște) survenite asupra politicilor penale. Am ales acest subiect ca urmare a poziției și rolului pe care instituția carcerală o exercită în cadrul schemei instituționale, teritoriale și funcționale a statului de drept, având în vedere schimbările ample survenite asupra închisorii.

Originalitatea acestei cercetări constă în plasarea evoluției politicilor penale în raport cu procesul greoi al modernizării și al reformării institu­țiilor statului. Totodată, această cer­cetare reprezintă încercarea de a realiza o analiză coerentă și apro­fundată a instituției carcerale, pornind de la următoarele întrebări de cercetare:

• Ce relație există între evoluția instituției carcerale și acțiunea facto­rilor exogeni, reprezentați de contextul politic dinamic și cadrul legal evolutiv?
• Ce relație există între dimen­siunea sancționării comportamentelor delincvente și (re)educarea persoa­nelor condamnate?

Ipoteza principală surprinde refor­marea mediului carceral românesc sub acțiunea factorilor exogeni, repre­zentați de necesitatea adaptării le­gislației la standardele minime stabi­lite la nivel european, atât cu privire la condițiile de executare a pedepsei, cât mai ales la includerea persoanelor condamnate în cadrul programelor de (re)educare. Schimbarea de paradigmă pe care o identificăm vizează necesi­tatea reintegrării în societate a persoanelor condamnate după libera­rea acestora, motiv pentru care re­formarea legislației urmărește reduce­rea duratei pedepselor, precum și menținerea legăturii cu mediul de suport (familie, prieteni) pentru per­soanele condamnate.

Ipoteza specifică surprinde (re)de­fi­nirea cadrului normativ privind sancționarea comportamentelor de­lincvente, în absența funcționării unui cadru care să permită (re)educarea și (re)integrarea persoanelor condamnate în societate. Schimbările survenite în legislația carcerală au produs modi­ficări de formă asupra designului insti­tu­țional al politicilor penale, motiv pentru care, în spațiul românesc, instituția carcerală este definită și percepută ca fiind o „instituție închisă”¹. Impactul modernizării în manieră occidentală (în special deter­minată de reformele promovate în spațiul francez)² a fost limitat de rezistența administrației penitenciare din spațiul românesc, care a urmărit, în primul rând, menținerea raporturilor de putere ilustrate, în genere, prin aplicarea metodelor de represiune asupra persoanelor private de libertate. Momentul de ruptură este reprezentat de represiunea exercitată de regimul comunist în închisorile românești, pe­ri­oadă în care „modernizarea alterna­tivă”³ a fost promovată în Uniunea Sovietică.

În cadrul cercetării ne propunem să utilizăm perspectiva juridică și pe cea sociologică pentru a explica raportul dintre sancționarea comportamentelor delincvente și (re)educarea persoa­nelor condamnate. Această cercetare se plasează în perspectiva propusă de analiza neoinstituțională⁴ a guvernării democratice și a democratizării⁵, deta­șându-se, în schimb, de studiile tranzi­tologice centrate exclusiv asupra construcției regimului politic, oferind un statut secundar proceselor de guvernare⁶. Opțiunea pentru analiza neoinstituțională rezidă în urma definirii schimbării instituționale în raport cu schimbările survenite în mediul social.

 

Penitenciarul – o „mașină de transformat spiritul”: de la izolare la reintegrare

„O lucrare asupra sufletului deți­nutului trebuie să aibă loc cât mai des cu putință. Închisoarea, ca aparat administrativ, va fi în același timp și o mașină de transformat spiritul. Când deținutul pășește pragul închisorii, îi este citit regulamentul. «În același timp, inspectorii caută să conștien­tizeze în el obligațiile morale ce îi incumbă; îi zugrăvesc infracțiunea pe care a săvârșit-o din punctul lor de vedere, răul care a rezultat în mod necesar pentru societatea care îl proteja și nevoia de a compensa răul comis prin exemplul și îndreptarea lui. Îl determină să promită că-și va face datoria cu tragere de inimă, că se va purta cum trebuie, promițându-i sau făcându-l să spere că, dacă se va comporta cum se cuvine, va putea să fie eliberat înainte de expirarea termenului stabilit de sentință… Din când în când, inspectorii au datoria să stea pe rând de vorbă cu criminalii, despre obligațiile lor ca oameni și ca membri ai societății»⁷. Dar, firește, cel mai important este faptul că această supraveghere și această transformare a comportamentului sunt însoțite, condiție și consecință, deopotrivă de constituirea unei cunoașteri a indi­vizilor”⁸.

Unul dintre cele mai vechi modele care au inspirat spațiul carceral a fost inaugurat în 1596 în Amsterdam⁹. Fiind destinat în primul rând cerșe­torilor și răufăcătorilor tineri, origina­litatea modelului Rasphuis consta în:

1. a) reducerea duratei pedepsei primite în funcție de comportamentul persoanei private de libertate;
2. b) caracterul obligatoriu atribuit muncii în comun;
3. c) integrarea zilnică a deținuților „într-un orar strict, un sistem de interdicții și de obligații, o suprave­ghere continuă, lecturi morale, un întreg joc de mijloace pentru a «atrage spre bine» și a «îndepărta de la rău»”¹⁰.

Din perspectivă istorică, modelul Rasphuis reprezintă un simbol al imaginării unor tehnici de încarcerare care să țină cont de transformarea peda­gogică și spirituală a indivi­dului¹¹. Acest proces amplu s-a realizat pe parcursul secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea, perioadă în care explicația predominantă privind sursa comiterii unor noi delicte o constituia lipsa de activitate a persoa­nelor condamnate¹². Din acest motiv, pedagogia programelor carcerale a urmărit, în primul rând, să descurajeze starea de indolență a persoanelor condamnate¹³.

Începând cu lucrarea lui Jonas Hanway din 1775¹⁴, principiul muncii este considerat o condiție necesară, dar în același timp insuficientă în vederea îndreptării comportamentului individului. Pentru a nu transforma închisoarea într-o simplă manufactură, Jonas Hanway a teoretizat spațiul carceral punând în prim-plan condiția izolării persoanelor condamnate¹⁵. Argumentul lui Jonas Hanway se întemeiază pe faptul că izolarea produce un „șoc teribil” la nivelul conștiinței persoanei condamnate, ofe­rindu-i „întoarcerea spre sine însuși” ca exercițiu de convertire și de învă­țare a imperativelor morale¹⁶. „Spațiu între două lumi”, celula constituie locul transformării individuale a persoanelor condamnate, reconsti­tuirea lui homo oeconomicus în raport cu principiile dreptului și ale virtuții¹⁷.

Inovațiile politice ale sistemului american au condus la apariția modelului de încarcerare Philadelphia – inaugurat de închisoarea de pe Walnut Street în 1790 –, care urmărea, în același timp, educarea sufletelor persoanelor condamnate prin ocuparea permanentă a deținuților¹⁸. Munca obligatorie și retribuirea individuală a persoanelor încarcerate reprezentau principalele dimensiuni ale modelului Philadelphia, prin intermediul cărora se urmărea „reintegrarea morală și materială în lumea strictă a economiei”¹⁹. Deținuții sunt „tot timpul folosiți la munci productive pentru a-i face să suporte cheltuielile închisorii, pentru a nu-i lăsa pradă inactivității și pentru a le pregăti unele resurse în vederea momentului când captivitatea lor va trebui să se încheie”²⁰.

Supravegherea continuă a per­soanelor condamnate se realizează, la fel ca și în cazul modelului Rasphuis, „conform unui orar deosebit de strict”, care impune un set specific de obligații și interdicții²¹, în timp ce durata executării pedepsei variază în funcție de comportamentul deținu­ților²². Un alt aspect care merită menționat vizează tratamentul special aplicat „numai anumitor condamnați care pe vremuri ar fi riscat pedeapsa cu moartea”, în cazul cărora izolarea este totală²³.

Spre deosebire de celelalte modele de proiectare a mediului carceral, inovația caracteristică închisorii de pe Walnut Street este reprezentată de consacrarea principiului non-publi­cității pedepsei²⁴: „condamnarea și ceea ce a motivat-o trebuie să fie aduse la cunoștința tuturor, în schimb, executarea pedepsei trebuie să se desfășoare în secret; publicul nu poate interveni nici în calitate de martor, nici de garant al pedepsei; certitudinea că, în dosul zidurilor, deținutul își ispă­șește pedeapsa trebuie să fie de ajuns pentru a constitui un exemplu”²⁵.

Executarea pedepsei și îndreptarea comportamentului persoanei condam­nate sunt procese care nu sunt expuse în spațiul public, zidurile peniten­ciarului simbolizând caracterul non-public al relațiilor dintre persoanele private de libertate și cei care-i supraveghează²⁶.

Raportându-se la aceste modele, Michel Foucault identifică, ca punct central de convergență, „inversarea temporală a pedepsirii”²⁷. Orientată spre viitor, pedeapsa privativă de libertate urmărește „nu ispășirea crimei, pe care numai Ființa supremă o poate decide”²⁸. Urmărind transfor­marea unui vinovat, pedeapsa devine golită de sens în momentul în care nu conține tehnici specifice de corecție²⁹.

Apariția închisorii determină insti­tu­ționalizarea puterii de a pedepsi, în cadrul căreia se manifestă „o func­ționare compactă a puterii punitive: o preocupare meticuloasă pentru corpul și timpul celui vinovat, o încadrare a gesturilor și a modului de a se com­porta ale acestuia de către un sistem de autoritate și cunoaștere; o ortopedie concertată, aplicată vinova­ți­lor cu scopul de a-i îndrepta individual”³⁰.

Imaginea arhitectonică a institu­ționalizării puterii de a pedepsi este ilustrată de Panopticonul³¹ filosofului și reformatorului social Jeremy Bentham³². Conștientizarea de către deținut a stării de permanentă vizi­bilitate contribuie la funcționarea automată a puterii, chiar dacă acțiunea acesteia e discontinuă³³. Panopticonul ilustrat de Jeremy Bentham func­ționează pe baza principiului conform căruia „puterea trebuie să fie vizibilă și cu neputință de verificat. Vizibilă: deținutul va avea neîncetat dinaintea ochilor înalta siluetă a turnului central de unde este pândit. Cu neputință de verificat: deținutul nu trebuie niciodată să știe dacă e efectiv privit; dar trebuie să aibă certitudinea că poate oricând să fie”³⁴.

Îndreptarea atenției către sufletul persoanei condamnate surprinde transfor­marea profundă caracteristică societăților democratice, în cadrul cărora ritualul spectacolului și al supliciului este înlocuit cu ritualul supravegherii. Revoluția copernicană și Epoca Luminilor deschid orizonturi noi ale cunoașterii individului în raport cu definirea ordinii sociale³⁵.

În timp ce instituționalizarea peni­ten­­ciarului s-a realizat târziu, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, „uma­ni­zarea” mecanismelor de constrân­gere s-a manifestat încă de la apariția primelor modele punitive. Din mo­mentul transpunerii diferitelor modele punitive în Codurile Penale, instituția carcerală a fost reprezentată drept o instituție fără alternativă³⁶.

O primă caracteristică definitorie a instituției carcerale este reprezentată de „privarea de libertate” a persoa­nelor condamnate³⁷. Rațiunea exer­citării coerciției asupra libertății indi­vidului surprinde dimensiunea econo­mico-morală a reparației prejudiciului pe care autorul infracțiunii o produce nu doar asupra victimei, ci asupra întregii societăți³⁸. În timp ce rațiunea legitimării ritualurilor de executare în public a persoanelor condamnate sur­prinde dimensiunea morală a supli­ciului – pentru a restabili ordinea socială –, în cadrul societăților „industriale” s-a urmărit delimitarea sancțiunii în funcție de gravitatea infracțiunii săvârșite, urmărindu-se, în același timp, reintegrarea ulterioară a persoanei condamnate în societate după executarea pedepsei primite. Utilitatea individului în cadrul societății nu este complet anulată datorită infracțiunii comise, pedeapsa având rolul de a corecta comporta­mentul individului pentru ca acesta să devină din nou util pentru societate.

Schimbarea de paradigmă este majoră! Persoanei condamnate îi este recunoscut, în primul rând, dreptul la viață, motiv pentru care executarea pedepsei nu trebuie să se realizeze în condiții improprii și degradante, care pun în pericol sănătatea și viața ei. În al doilea rând, privarea de libertate urmărește educarea persoanei con­dam­nate, pentru a facilita reintegrarea ulterioară a acesteia în societate. Din acest motiv, privarea de libertate urmărește nu doar sancționarea per­soanei condamnate pentru infracțiunea săvârșită, ci și maximizarea utilității sociale a fiecărui individ.

În fața eșafodului, utilitatea socială a persoanei condamnate se rezumă la dimensiunea simbolică: trupul con­dam­natului transmite un mesaj celor care asistă la ritualul execuției, urmărind astfel descurajarea comiterii unor noi infracțiuni. În schimb, insti­tuția carcerală urmărește prezervarea și maximizarea potențialului de utilitate socială al individului: în funcție de infracțiunea comisă, după o anumită perioadă de timp, individul poate redeveni util societății³⁹.

Perspectiva economică a utilității sociale produsă de fiecare individ generează o gamă diversificată de problematizări în privința regle­mentării cadrului de executare a pedepsei în cadrul legislației interne. În primul rând, dimensiunea complexă a raportului dintre infracțiunea săvâr­șită și perioada de executare a pedepsei este dificil de opera­ționalizat, iar criteriile de reglementare ale acestui raport diferă de la o țară la alta, în funcție de modul în care normele sociale sunt internalizate în cadrul societății. În al doilea rând, stabilirea condițiilor minime de de­tenție și a programelor de reintegrare este dependentă de resursele finan­ciare și de personal de care dispun instituțiile carcerale.

În schimb, elaborarea și imple­mentarea inadecvată a unor strategii de reintegrare și de executare a pedepsei generează efectul pervers, manifestat prin comiterea unor noi infracțiuni și/sau prin excluziunea socială a persoanelor liberate.

Pentru a reduce riscul apariției unor efecte perverse, Michel Foucault subliniază faptul că mecanismul de întemnițare penală trebuie să fie unul diferențiat și finalizat. Formele de executare a pedepsei trebuie să fie diferențiate atât ca intensitate, cât și în funcție de scopurile pedepsei apli­cate⁴⁰. În continuarea definiției oferite de arhitectul francez Victor Baltard, conform căruia închisoarea reprezintă o „instituție completă și austeră”⁴¹, Michel Foucault problematizează pe marginea caracterului disciplinar al instituției carcerale, subliniind faptul că o caracteristică specifică închisorii este reprezentată de faptul că aceasta este „omnidisciplinară”⁴²: „Închisoa­rea nu are exterior și nici lacune; nu se întrerupe decât atunci când își atinge țelul; acțiunea ei asupra individului trebuie să fie continuă: disciplină perma­nentă, în sfârșit, ea oferă o putere aproape deplină asupra deți­nuților; dispune de propriile ei mecanisme interne de reprimare și pedepsire: disciplină despotică. (…) Închisoarea trebuie să fie mașinăria cea mai puternică dintre toate ca să poată impune o nouă formă indivi­dului pervertit; modul ei de acțiune este caracterul coercitiv al unei educări totale”⁴³.

O altă problematică menționată de Foucault se referă la faptul că izolarea de lumea exterioară trebuie să se realizeze evitând, în același timp, for­marea unei populații infracționale omogene și solidare⁴⁴. Pornind de la această problematică, Foucault ob­servă faptul că, în momentul în care persoana condamnată ajunge în penitenciar, se „operează o stranie substituire”: delincventul îi ia locul infractorului condamnat, fiind definit și reprezentat pornind de la paradigma reeducării⁴⁵.

Chiar dacă, din punct de vedere juridic, închisoarea este definită ca fiind „o artă de a pedepsi (…), cu nimic mai puțin savantă” decât ritualurile de expunere în public a executării persoanelor condamnate⁴⁶, aceasta se diferențiază prin accentul pus pe transformarea comporta­mentului individului⁴⁷. O altă caracte­ristică specifică universului carceral vizează ierarhizarea și clasificarea deținuților⁴⁸. Astfel, principalele funcții ale instituției carcerale constau în corecția, clasificarea și educarea persoanelor condamnate⁴⁹.

Raportându-se la universul car­ceral, Erving Goffman surprinde faptul că socializarea deținuților și menținerea statusului social dobândit în cadrul penitenciarului contribuie la limitarea reintegrării în societate a persoanelor încarcerate. „O instituție totală poate fi definită ca un loc de rezidență și de muncă în care un mare număr de indivizi, care au o situație identică, fiind despărțiți de societatea exterioară pentru o perioadă de timp apreciabilă, duc împreună un ciclu de viață îngrădită și administrată în mod formal. Închisorile servesc ca un exemplu clar în această privință, permițându-ne să apreciem că ceea ce se întâmplă într-o închisoare poate fi găsit și în instituțiile ale căror membri nu au încălcat nici o lege”⁵⁰.

În mediul carceral, reglementarea și delimitarea strictă a vieții per­soanelor private de libertate determină restrângerea sau chiar interzicerea interacțiunilor sociale dintre lumea liberă și cei instituționalizați⁵¹. Înscriindu-se în logica apărării inte­resului general, închisoarea „apără comunitatea de persoane considerate periculoase în mod intenționat”⁵². Din acest motiv, asemenea azilurilor de bătrâni sau ale celor pentru nevăzători, în cadrul penitenciarelor, bunăstarea persoanelor private de libertate nu a reprezentat principala preocupare, ci, dimpotrivă, după cum observă Gresham M’Cready Sykes, s-a internalizat concepția conform căreia „deținutul trebuie să trăiască în sărăcie ca o chestiune de politică publică. Un fel de călugărie forțată a secolului XX”⁵³.

Pe lângă instituirea unei „separări fundamentale”⁵⁴ între deținuți și personalul de supraveghere, caracte­ristica de instituție totală a închisorii rezidă în „dărâmarea granițelor ce separă cele mai importante sfere ale vieții: odihna, recreerea și munca”⁵⁵, motiv pentru care toate activitățile se desfășoară sub autoritatea instituției carcerale⁵⁶. Ca urmare a izolării totale de mediul exterior, Sykes a avansat ideea apariției unei culturi peniten­ciare proprii, prin intermediul căreia persoanele private de libertate încearcă să se opună ordinii absolute impuse de personalul peniten­ciarului⁵⁷. „Dacă plasezi împreună mai mulți indivizi care au aceleași probleme într-un mediu izolat și restrictiv, se va naște o ordine socială unică”⁵⁸.

Pentru a descuraja comporta­mentele de respingere a ordinii sociale, Goffman subliniază faptul că procesul de „înjosire a eului” se desfășoară imediat după ce persoana condamnată ajunge în penitenciar, moment în care aceasta este supusă unei „proceduri de internare”, care are ca scop „deposedarea de roluri și distrugerea eului civic”⁵⁹. Această perspectivă ne oferă o imagine con­cludentă asupra faptului că, „în lumea captivilor, (…) «răul» se naște din structurile profunde ale închisorii”⁶⁰, întrucât, așa cum susțin Craig Hanley, Curtis W. Banks și Philip Zimbardo, „structurile destructive nu au nevoie de persoane rău intenționate pentru a aplica tratamente traumatizante celor aflați în grija lor”⁶¹.

Aplicarea tratamentelor traumati­zante asupra persoanelor private de libertate a fost puternic contestată de profesorul Murdoch, potrivit căruia, indiferent de infracțiunea săvârșită, persoanele nu-și pot pierde demnitatea umană, considerată „inerentă și inviolabilă”⁶². Pierderea libertății nu anulează ideea de „drepturi ale omului”, deținuții trebuind tratați în funcție de „situația lor fizică, socială și juridică”⁶³, motiv pentru care Murdoch consideră că deciziile privind privarea de libertate trebuie să țină cont în primul rând de dimen­siunea reconcilierii și reintegrării persoanelor respective în societate⁶⁴.

În schimb, pentru Bert Useem și Anne Morrison Piehl, închisoarea reprezintă „ultima intruziune a statului în viața cetățenilor”⁶⁵, spațiu în care statul reglementează mișcarea și activitățile deținuților. Din acest motiv, construirea de noi penitenciare nu are drept scop principal reducerea nivelului de suprapopulare a peniten­ciarelor, ci mai degrabă extinderea exercitării puterii coercitive asupra persoanelor private de libertate⁶⁶. În continuarea abordărilor sociologice dezvoltate de Michel Foucault, David Garland, Loïc Wacquant, William Chambliss, Jerome Skolnick și James Q. Whitman, penitenciarul este definit de Bert Useem și Anne Morrison Piehl ca fiind rezultatul efortului de dominație socială și exploatare. Invocarea scopurilor oficiale privind retribuția și controlul criminalității sunt văzute de Useem și Piehl drept alibiuri pentru justificarea agresiunii⁶⁷. Acest punct de vedere a fost nuanțat de David Garland, potrivit căruia modul în care sunt construite peni­tenciarele ilustrează dimensiunea an­xietăților existente în cultura societății moderne, marcată de caracterul nesigur și riscant al relațiilor sociale și economice⁶⁸.

Izolarea persoanelor condamnate este ilustrată de intelectualul francez Loïc Wacquant, care a identificat o corelație directă între nivelul de suprapopulare a penitenciarelor și nivelul de exploatare și dominație socială. Potrivit acestuia, în cadrul penitenciarelor, nivelul crescut al ocupării lor determină un nivel ridicat al exercitării de către personalul peni­tenciarului a exploatării și dominației sociale. Exercitarea presiunii pentru o perioadă îndelungată de timp contribuie la izolarea deținuților de mediul exterior, motiv pentru care mediul penitenciar devine un spațiu excesiv de ghetoizat⁶⁹. Simbioza dintre ghetou și cultura din mediul pen­itenciar contribuie, potrivit lui Wacquant, la legitimarea actorilor politici de a aplica politici de construire de noi spații destinate exercitării controlului⁷⁰. Raportându-se la fenomenul segregării, Douglas S. Massey și Nancy A. Denton constată faptul că acesta este creația insti­tuțiilor, iar efectul este unul structural, nu individual. „Termenul ghetou înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți. (…) Un ghetou este un spațiu care este locuit exclusiv de membrii unui grup, în care trăiesc practic toți membrii acelui grup”⁷¹.

Bert Useem și Anne Morrison Piehl nuanțează această observație, afirmând că politicile de construire de noi penitenciare contribuie la men­ținerea transformării acestora în spații de segregare a persoanelor condam­nate. Pe de o parte, construirea de noi penitenciare determină o creștere a numărului infracțiunilor sancționate cu pedepse ridicate de instanțele de judecată⁷². Pe de altă parte, acest fapt generează probleme suplimentare din punct de vedere economic și social. Autoritățile trebuie să decidă dacă investesc mai mulți bani în între­ținerea penitenciarelor și a persoanelor private de libertate, în caz contrar fiind necesară reducerea costului alocat per deținut⁷³. Totodată, prin creșterea nivelului de izolare a persoanelor private de libertate, șansele reintegrării ulterioare în societate înregistrează o scădere semnificativă⁷⁴. Timpul înde­lungat petrecut într-un penitenciar excesiv de ghetoizat contribuie la „ruperea” legăturilor sociale, precum și la internalizarea normelor și cutumelor specifice culturii mediului penitenciar.

Regimul închisorilor în spațiul românesc până la Marea Unire de la 1918

În spațiul românesc, Grigore I. Dianu⁷⁵, fost director de penitenciare, împreună cu sociologul Bruno Ștefan⁷⁶ și cu profesorii de drept penal Ioan Chiș și Alexandru Bogdan Chiș⁷⁷ realizează o aprofundată incursiune cronologică asupra evoluției instituției carcerale în spațiul românesc, ofe­rindu-ne o imagine de ansamblu asupra organizării și funcționării peni­tenciarului.

Sub influența romană și cea bizantină, Jus Valachicum (Legea Românească) prevedea executarea pedepselor în „temnițele și beciurile din curțile voivodale și boierești”⁷⁸, de cele mai multe ori „detenția [fiind] premergătoare morții”⁷⁹. Zidirea în 1457 a mănăstirii Snagov de către Vlad Țepeș marchează trecerea la un sistem organizat „dotat cu sofisticate mecanisme de schingiuire”⁸⁰. „Sub cuvânt că ei trebuiau să facă rugăciuni spre a se pocăi și a li se ierta greșelile, erau duși într-o cameră ca să se închine la icoana Maicii Domnului. N-apucau bine să-și sfârșească rugă­ciunea și pardoseala le fugea de sub picioare, căzând într-o groapă adâncă și plină de cuțite tăioase, unde mureau zbătându-se în chinurile cele mai îngrozitoare. Aici și-au găsit moartea mulți boieri ai țării”⁸¹.

Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, expunerea corpului per­soanelor condamnate a reprezentat „principala țintă a represiunii penale, fiind expus pe străzile și ulițele ora­șelor și satelor, mutilat, dezmembrat, amputat, spânzurat, purtând la gât tăblița cu faptele comise. Dintr-un ceremonial al dreptății, supliciul a devenit o rutină, făcut cu sânge rece, fără remușcări”⁸². Primele legislații penale românești reprezentate de pravilele lui Vasile Lupu (apărute în 1646 în Moldova) și Matei Basarab (1652, în Muntenia) au instaurat „cel mai represiv sistem juridic avut vreodată”⁸³, în cadrul căruia cei care dădeau „drumul noaptea din grajd oilor” erau spânzurați, iar cei care „îndemnau la lepădare de călugărie” erau decapitați⁸⁴. În același timp, se practica tăierea mâinilor, scoaterea ochilor, tăierea limbii, legarea de cozile cailor, arderea pe rug, moartea prin sabie etc.⁸⁵

În schimb, o raportare diferită la pedepsele aplicate persoanelor con­damnate o identificăm în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Ardeal, aflat sub jurisdicție maghiară⁸⁶. Prima atestare a unui loc de deținere datează din anul 1786, închisoarea Aiud din Transilvania fiind destinată executării pedepselor grave⁸⁷. Dispunând de un „Celular nou”, construit în stil victorian și două corpuri de clădire construite din cărămizi, închisoarea Aiud marchează sfârșitul ritualurilor de executare în public a persoanelor condamnate de către domnitor la pedeapsa cu moartea (prin spânzurare, ardere pe rug, tăierea capului sau tragerea în țeapă)⁸⁸. De regulă, peri­oada de detenție era de scurtă durată, aceasta fiind însoțită de amenzi⁸⁹. În faza incipientă, închisoarea a urmărit menținerea legăturii persoanelor încarcerate cu „rudele și cunoscuții” acesteia, fiind permise vizitele și primirea de pachete cu mâncare și băutură, în timp ce, pentru cei săraci, hrana, îmbrăcămintea și asistența medicală erau asigurate de admi­nistrația închisorii⁹⁰. Însă cantitatea de băutură era limitată la „nu mai mult de un litru de vin și un sfert de litru de rom sau palincă pe zi”⁹¹.

Cu toate acestea, disciplina și izolarea persoanelor condamnate repre­zentau principalele funcții pe care le îndeplinea instituția carcerală în epoca fanariotă din Transilvania și Țările Române în secolul al XVIII-lea. În această perioadă, utilizarea lan­țurilor și „fixarea condamnaților în butuci la mâini sau la picioare”⁹² reprezentau practici primitive recu­rente, agravând starea de sănătate a persoanelor încarcerate⁹³.

Reformarea sistemelor punitive feudale a fost inițiată de Nicolae Mavrocordat, prin interzicerea „dreptului preoților și călugărilor de a judeca”⁹⁴. În același timp, influențat de corespondențele cu filosofii și împărații occidentali, Nicolae Mavrocordat a oferit un nou sens închisorilor monahale, și anume acela de „a alina durerea, pre goi să-i îmbrace, flămânzii să-i sature, bolnavii să-i caute, pe cei din temniță să-i cerceteze cu milă”⁹⁵. Un exemplu elocvent în acest sens este reprezentat de „una din cele mai moderne mâ­năstiri-penitenciar din Europa”, mă­năstirea Văcărești, zidită de Nicolae Mavrocordat în 1716, în cadrul căreia „deținuții [erau] scoși la slujbe în fiecare zi și tratați în același mod ca și infirmii și cerșetorii”⁹⁶.

În schimb, pentru închisorile care nu se aflau sub supravegherea mona­hală, întreținerea acestora era asi­gurată de slugile boierești și de cetă­țenii milostivi, dar și de persoanele arestate. Lipsa personalului și nivelul scăzut de supraveghere le-a oferit persoanelor arestate însăși posibi­litatea de a evada⁹⁷.

Instituționalizarea temnițelor are loc odată cu adoptarea Regulamen­telor Organice (1831 în Muntenia, respectiv 1832 în Moldova), ca urmare a trecerii ocnelor și temnițelor sub administrația vornicului tem­nițelor, acestea dobândind, în același timp, un statut de funcționare („Regulamentul temnițelor”)⁹⁸. Sub influență franceză, schimbarea de paradigmă generată de reglementarea regimului executării pedepselor prin Regulamentele Organice este repre­zentată de înlocuirea pedepsei cu moartea (prin spânzurare, ardere pe rug, decapitare) cu „bătaia cu basto­nul, (…) munca forțată mai mulți ani în mină și tăierea unei urechi, pentru ca persoana să fie însemnată”⁹⁹.

După intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice, pentru a nu agrava sănătatea persoanelor încar­cerate, fiecare temniță primea câte 22 de parale pentru custodia și între­ținerea fiecărui deținut (hrană, îmbră­căminte, lemne de foc)¹⁰¹.

În timpul domniei lui Grigore Ghica observăm o accelerare a re­formelor în Moldova privind îmbu­nătățirea condițiilor de detenție și recunoașterea drepturilor persoanelor încarcerate¹⁰². Din dispoziția dom­nului, fiecare închisoare dispunea de o curte de plimbare, pentru ca per­soanele încarcerate să fie scoase după un program zilnic la aer curat¹⁰³.

Un alt moment important este reprezentat de adoptarea în anul 1851 a regulamentului intern pentru închisoarea Iașului, pe baza căruia se prevedea obligația asigurării „cu apă a celulelor”, precum și a medica­mentelor necesare persoanelor con­damnate¹⁰⁴. În plus, „zilnic, trebuia să se măture în arest, în interior și în afară, afumându-se cu rășină sau ierburi pentru prevenirea îmbolnă­virilor”¹⁰⁵. Pe baza aceluiași regula­ment, se prevede pentru prima oară „interzicerea insultei și bătăii condam­naților”¹⁰⁶. De asemenea, se introduce munca obligatorie la ocnă și asi­gurarea asistenței religioase din partea unui preot, conturându-se astfel, pentru prima dată, funcția „redresării morale a condamnaților” în cadrul închisorilor¹⁰⁶. Cu toate acestea, în practică, prevederile regulamentului nu au fost respectate, motiv pentru care, în momentul liberării, starea de sănătate a persoanelor condamnate era una precară, aflându-se în faza termi­nală a mai multor boli¹⁰⁷.

Efectul pervers al instituționalizării închisorii este reprezentat de insti­tuirea cazierului persoanelor încar­cerate, „un certificat pe care [fiecare eliberat] trebuia să-l arate autorităților locale din așezările pe unde treceau sau în care voiau să-și stabilească domiciliul”¹⁰⁸.

Regulamentul aprobat prin Ordonanța domnească din 14 iulie 1855 a introdus o practică neobișnuită pentru a preveni transmiterea expe­rienței infracționale: în timpul desfă­șurării de activități în comun, era impus „regimul tăcerii” între deținuți, fiind acordat, ca stimulent, „dreptul să vorbească un timp” deținuților cu bună conduită¹⁰⁹. Prin intermediul regulamentului observăm încetățe­nirea conceptului de recuperare a condamnaților în vederea redării acestora societății¹¹⁰. Un exemplu elocvent este reprezentat de rolul atribuit preotului închisorii, care „locuia în localul acesteia și desfășura activități moralizatoare, scopul fiind acela că «Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci îndreptarea lui»”¹¹¹.

Un rol important în modernizarea închisorilor românești din Moldova – extinsă ulterior și în Muntenia – i-a aparținut penalistului și psihologului francez Ferdinand Dodun de Perrières, care a deținut funcția de inspector general al închisorilor în perioada 1855-1876¹¹². Dintre cele mai im­portante reforme pe care le-a inițiat, menționăm trecerea în subordinea Ministerului de Interne („Departamentul din năuntru”) a Administrației Penitenciarelor, înfiin­țarea primelor închisori pentru minori, organizarea de ateliere în cadrul penitenciarelor¹¹³. „De la o populație penală situată la începutul secolului al XIX-lea sub 2.500 de arestați s-a ajuns la sfârșitul secolului la peste 40.000 de arestați. Închisoarea a făcut nesem­nificative toate celelalte alternative penale, devenind cel mai important mijloc de îmblânzire a moravurilor. Instituție disciplinară exhaustivă, închisoarea a fost gândită încă de la început de Ferdinand Dodun de Perrières ca principalul aparat de transformat indivizii și societatea. Acest rol a fost bine explicat dom­nitorilor, de vreme ce atât Grigore Ghica Vodă, cât și principele Alexandru Ioan Cuza și regele Carol I l-au menținut în cea mai importantă funcție și au investit uriașe sume de bani în proiectul lui penitenciar”¹¹⁴.

Pe fondul laicizării societății și al restrângerii atribuțiilor Bisericii, „sistemul penal medieval ortodox, dominant vreme de 500 de ani, a fost înlăturat de unul ateu și birocratic”¹¹⁵, în cadrul căruia s-a urmărit impunerea unui mecanism de control social¹¹⁶.

Menținând regula tăcerii în timpul activităților desfășurate în comun, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a introdus reglementarea activităților penitenciare ca urmare a aprobării „Regulamentului pentru organizarea serviciului stabilimentelor peniten­ciare și cel de binefacere din România”¹¹⁷. Regulamentul își pro­punea să revoluționeze sistemul penitenciar, definind închisorile drept „așezăminte de îndreptare”, oferindu-le același statut ca cel al „caselor de binefacere”¹¹⁸. Pe de o parte, Regulamentul prevedea introducerea penitenciarelor preventive și aplicarea tratamentului moral, precum și înființarea Corpului Gardienilor¹¹⁹. Pe de altă parte, art. 185 al Regula­mentului introducea sancțiuni disci­plinare aspre pentru deținuți:

„1. Se va opri vizita din partea familiei;

2. Se va interzice corespondența cu familia;
3. Se va opri întrebuințarea tutunului;
4. Se va opri preumblarea;
5. Se va ține închis și nu se va scoate la muncă;
6. Se va opri un fel de bucate sau o distribuție;
7. Se va osândi la mălai gol;
8. Se va închide într-o chilie luminoasă cu lucru;
9. Se va închide într-o chilie luminoasă fără lucru;
10. Se va închide într-o chilie întunecoasă;
11. Se vor pune fiare la mâini;
12. Se vor pune fiare la mâini și la picioare”¹²⁰.

Regulamentul nu a fost însă aplicat, motiv pentru care revolu­ționarea sistemului penitenciar nu a mai avut loc¹²¹. În schimb, bătaia a fost aplicată în continuare ca mijloc de corecție¹²², motiv pentru care sistemul penitenciar a fost criticat de Ștefan Stătescu, procuror general al României, deoarece contribuia la propagarea imoralității și la cultivarea simțului răului, precum și la pervertirea conștiinței persoanelor condamnate¹²³.

Reformarea și modernizarea condițiilor de încarcerare în România în perioada 1918-2018

În timpul Regatului, organizarea sistemului penitenciar se realizează în conformitate cu principiile europene ale vremii, noutatea fiind reprezentată de înființarea unor „comisiuni de priveghere”, în vederea „reformării morale” a persoanelor condamnate¹²⁴. Aflat sub autoritatea Ministerului de Interne, sistemul penitenciar mixt era construit în continuare după modelul reprezentat de „deținerea individuală pe timpul nopții și activitate în comun cu regimul tăcerii pe timpul zilei”¹²⁵.

Schimbarea de paradigmă se reali­zează treptat, însă efectele acesteia conduc mai degrabă la promovarea conformismului, în detrimentul „refa­cerii morale” a persoanelor con­damnate¹²⁶. Chiar dacă la nivelul le­gislației privind organizarea peniten­ciarelor și a instituțiilor de prevenție – adoptată la 30 iulie 1929 – existau în continuare limite în privința aplicării acesteia, ducând la decimarea fizică a persoanelor condamnate, expuse la condiții improprii de muncă, iden­tificăm în această perioadă două schimbări importante privind rolul instituției carcerale în raport cu problematizarea unor noi dimensiuni ale fenomenului criminalității¹²⁷.

În primul rând, reflecția asupra eficienței sistemului penitenciar repre­zintă principalul reper al politicilor de reformare a sa. Perspectiva predomi­nantă produce, atât la nivel con­ceptual, cât și la nivelul implementării politicilor de reformă, o schimbare majoră: fenomenul criminalității nu poate fi combătut doar prin aplicarea unor pedepse deosebit de severe¹²⁸.

În al doilea rând, în conformitate cu „tendințele științei penale și procesuale a vremii”, măsurile de prevenție încep să fie incluse în sfera dreptului penal. Prevenția post-represivă este definită ca fiind un drept al societății, întrucât aceasta este supusă atâta criminalității relevate, cât și criminalității latente, motiv pentru care se încearcă integrarea și aplicarea unitară a măsurilor de „redresare morală și fizică”¹²⁹. În vederea reali­zării acestui obiectiv, se introduce pentru prima dată în legislația ro­mânească principiul „adaptării meto­delor și mijloacelor de reeducare și corijare în funcție de personalitatea fiecărui infractor”¹³⁰. Lipsa cronică de resurse și de oameni specializați pune piedici concretizării acestui principiu¹³¹.

Având ca model practica peniten­ciarelor irlandeze¹³², reformarea sistemului penitenciar românesc s-a realizat – din perspectiva modifi­cărilor survenite asupra legislației – în raport cu următoarele principii: „S-a considerat că izolarea pe durata limitată pe timp de zi ori noapte este susceptibilă de rezultate bune dacă este aplicată cu moderație, că ea devine dăunătoarea sănătății fizice sau psihice când este împinsă spre o limită de lungă durată. Se considera că reeducarea deținuților la viața în comun în timpul zilei, după expirarea perioadei de izolare complete, este un bun mijloc de a reechilibra senti­mentul sociabilității debilitat prin izolarea totală, «sentiment care trebuia să se prezideze la întreaga operă de readaptare a condamnaților la viața liberă onestă»”¹³³. Și acest deziderat a rămas însă neîmplinit, ca urmare a lipsei spațiului necesar pentru separarea persoanelor condamnate pe timpul nopții¹³⁴.

Pe de o parte, prin introducerea cursurilor de alfabetizare și a educației moral-religioase, s-a urmărit educarea și instruirea persoanelor condam­nate¹³⁵, prin participarea la „serbări, concerte, filme, slujbe, (…) acces la bibliotecă”¹³⁶. Observăm că afirmațiile filosofului și istoricului francez Michel Foucault referitoare la evoluția instituției carcerale sunt valabile și pentru spațiul românesc. În vederea readaptării persoanei condamnate la sistemul social, alături de atenția acor­dată activităților educative, instruirea obligatorie se realizează și prin includerea obligației de a munci în „substanța” pedepsei¹³⁷.

Pe de altă parte, pentru cei care dădeau dovadă de „rele purtări”, măsurile disciplinare aplicate acestora îngreunau procesul de (re)educare. În mod concret, potrivit art. 65 din Legea penitenciarelor și institutelor de pre­vențiune¹³⁸, măsurile disciplinare pre­vedeau inclusiv „interdicția de a lua cărți de la bibliotecă”¹³⁹, precum și „încadrarea în categoria incori­gibililor”¹⁴⁰, afectând astfel (re)edu­carea persoanelor condamnate.

Progresele limitate realizate în timpul Regatului au fost însă anulate de condițiile vitrege de represiune instaurate de mareșalul Ion Antonescu și, ulterior, de regimul comunist¹⁴¹. Consecințele nefaste ale încarnării „Diavolului în istorie”¹⁴² au condus la distrugerea fizică a persoanelor con­damnate – prin execuție, foamete și teroare –, precum și la distrugerea întregului sistemului de valori din cadrul societății, caracterizat de isto­ricul Alain Besançon drept „falsi­ficarea comunistă a binelui”¹⁴³.

Sub efectul anesteziei morale, rutinizarea răului determină, după cum observă Hannah Arendt, înlo­cuirea asasinului cu poliția secretă, care „are în chip miraculos grija ca victima să nu fi existat câtuși de puțin niciodată”¹⁴⁴, motiv pentru care „toate locurile de detenție conduse de poliție sunt transformate în veritabile găuri de uitare în care oamenii se poticnesc din întâmplare, fără să lase urme obișnuite ale existenței lor trecute, cum ar fi un cadavru și un mormânt”¹⁴⁵.

Inițial construcție militară de apărare a Capitalei, Fortul nr. 13 Jilava a devenit un simbol central al represiunii îndreptată „spre categorii de opozanți politici ai noii puteri”¹⁴⁶. „Exterminarea opozanților politici, urmare a filosofiei «dictaturii prole­tariatului» și a «luptei de clasă» împotriva concepțiilor capitaliste și pentru proslăvirea «omului nou» după modelul sovietelor, a însemnat transfor­marea sistemului penitenciar în instrumentul de lichidare a elitei țării, a militarilor care au luptat pe front, a jandarmilor, a celor care erau de etnie germană, a celor care simpatizau cu partidele istorice sau cu democrația capitalistă”¹⁴⁷.

Transformarea sistemului peni­tenciar după modelul organizării lagărelor și a coloniilor de muncă a condus la degradarea, exterminarea morală și fizică a persoanelor con­damnate¹⁴⁸. În plus, prin organizarea penitenciarelor după modelul lagărelor, coloniilor de muncă și al unităților militare¹⁴⁹, persoanele încarcerate au fost izolate de familii și de societate, fiind supuse la înfo­metare și exterminare lentă, fără a dispune de asistență juridică, medi­cală, morală și religioasă¹⁵⁰. Fără să beneficieze de perspectiva liberării, persoanelor condamnate li se ofereau cele mai atroce condiții de deținere¹⁵¹.

Pentru a ascunde înfometarea și supunerea la condiții inumane de detenție, activitatea penitenciarelor a fost considerată „secret de stat”¹⁵², reglementare ce a încurajat utilizarea forței și terorii în cele peste 249 de unități¹⁵³. Decesul deținuților de la închisoarea Sighet, precum și al deținuților de la penitenciarele Aiud, Gherla, Pitești etc., ilustrează distru­gerea fizică și psihică a condamnaților incluși în sistemul comunist de „reeducare”¹⁵⁴. O imagine de an­samblu asupra dimensiunii complexe a represiunii regimului comunist este ilustrată prin înhumarea persoanelor decedate în gropi comune, în lipsa unei evidențe oficiale, pentru a masca dezumanizarea sistemului penitenciar. „Numărul persoanelor executate, decedate ca urmare a relelor trata­mente și a torturii, numărul celor care s-au sinucis în locurile de deținere, al celor care au pierit ca urmare a bolilor și a înfometării sistematice nu poate fi stabilit nici măcar în mod relativ, deoarece cele 93 gropi comune, cimi­tirele unde se înhumau condamnații din penitenciare nu aveau o evidență oficială, exterminarea trebuind să fie secretă pentru ca cei care o realizau să fie exonerați de răspundere”¹⁵⁵. „Într-o lume bolnavă de dictatură și lipsă de libertate cetățenească reală”¹⁵⁶, nu este de mirare faptul că deținuților li se aplicau condiții inumane și degra­dante. Bătaia, foamea, frigul și frica au reprezentat principalele metode de dezumanizare și exterminare aplicate deținuților în perioada comunistă¹⁵⁷.

Plasarea închisorilor sub auto­ritatea Ministerului de Interne a fost urmată de creșterea numărului per­soanelor încarcerate (în special al legionarilor și deținuților politici)¹⁵⁸. După valul de arestări din 1950-1953, moartea lui Stalin și revoluția din Ungaria, sistemul penitenciar românesc a cunoscut o scurtă perioadă de destindere, care a fost însă urmată de un nou moment de vârf în 1958-1962, pentru ca, în următorii doi ani, la presiunea secretarului general al ONU, Maha Thray Sithu U Thant, deținuții politici anticomuniști să fie puși în libertate¹⁵⁹.

Revenirea la pedeapsa cu moartea¹⁶⁰ și introducerea coloniei de reeducare prin muncă – un nou mod de executare a pedepsei privative de libertate¹⁶¹ – au legalizat represiunea din cadrul unităților de detenție. Fără a se baza pe studii privind dimensiunea criminalității în România, Nicolae Ceaușescu a dispus desființarea unui număr de 27 de penitenciare (din totalul celor 45) și de 25 de secții de deținere, precum și a tuturor centrelor de reeducare pentru minori¹⁶², sta­bilind „un număr maxim de persoane [15.000] ce puteau fi arestate și condamnate în România”¹⁶³.

După reorganizarea din 1977 a sistemului penitenciar, „în socialism, munca, școlarizarea, calificarea și activitățile culturale (…) nu erau de natură să reeduce pe cineva, dar dădeau o iluzie că cineva se preocupă de reeducarea persoanelor condam­nate”¹⁶⁴. Astfel, închisoarea a devenit o instituție rentabilă a statului, ca urmare a faptului că peste 70% dintre deținuți erau scoși la muncă, motiv pentru care „producția realizată de deținuți a crescut într-un ritm rapid, dublându-se în mai puțin de 10 ani (de la 275.000.000 de lei în 1966 la 572.000.000 de lei în 1976), iar producția la export crescând de aproape 6 ori (de la 3.600.000 de lei la 21.176.000 lei în 1976)”¹⁶⁵. După 1982, sumele foarte mari alocate pentru modernizarea penitenciarelor (conform standardelor impuse de re­gulamentele internaționale), precum și pentru sporirea nivelului de securitate (prin instalarea de camere de luat vederi) au contribuit la reducerea profitului obținut de pe urma muncii prestate de persoanele private de libertate¹⁶⁶.

Momentul revoluționar din 1989 a reprezentat un moment prielnic pentru evaluarea sistemului penitenciar și a elaborării studiilor privind populația criminogenă și a indicelui de crimi­nalitate a populației. Protestele din penitenciare care au avut loc în perioada 1989-1990 și apoi în 1997, respectiv în 2004 au atras un puternic semnal asupra necesității realizării reformei sistemului penitenciar prin negociere și compromis¹⁶⁷.

„Vidul de putere” generat de tergi­versarea trecerii penitenciarelor de la Ministerul de Interne la Ministerul Justiției a permis extinderea corupției în rândul directorilor de penitenciare și al cadrelor de conducere din administrația centrală¹⁶⁸. „Închisoarea a devenit o instituție atractivă pentru tot mai mulți, deoarece primea de la bugetul statului sume tot mai mari de bani, ce erau gestionate fără un control serios. La adăpostul inflației galo­pante, banii ceruți pentru construcția a trei noi penitenciare (Rahova, Giurgiu, Arad) nu ajungeau niciodată pentru finalizarea lucrărilor, specialiștii estimând că din sumele totale alocate s-ar fi putut construi nu 3, ci 9 închisori, dacă ar fi existat un control serios al banilor publici”¹⁶⁹.

Cercetarea realizată în 2005 de Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) cu privire la evoluția sistemului penitenciar românesc din perioada 1995-2004 a scos în evidență faptul că România prezenta „una din cele mai dure legislații penale din Europa”¹⁷⁰, pla­sându-se pe „podium” în clasamentul privind valoarea raportului dintre numărul cadrelor din penitenciare și cel al deținuților, ocupând locul 3 (cu 7,9 deținuți la un supraveghetor), fiind depășită de Lituania (8,8:1) și Ucraina (8,7:1)¹⁷¹. San Marino și Irlanda de Nord se situau la extrema pozitivă, prezentând valori de 0,2:1, respectiv de 0,81:1¹⁷². Aceste discrepanțe sur­prind, de fapt, lipsa de interes a instituțiilor statului român cu privire la condițiile de detenție, precum și la perspectivele reinserției sociale¹⁷³. Ca urmare a numărului foarte scăzut al supraveghetorilor, soluțiile practicate în sistemul penitenciar românesc în perioada 2000-2004 s-au axat pe însoțirea deținuților de către cadre în cadrul escortei, precum și plasarea acestora în „camere supra-aglomerate 23 de ore din 24 (sau chiar mai mult, ora de ieșit zilnic la aer fiind redusă în multe penitenciare la 30 de minute)”¹⁷⁴. „În 2003, numărul de locuri era 37.363, numărul paturilor instalate, 46.451 pentru 42.815 deținuți, fiecăruia revenindu-i o suprafață de 2,5 m². Conform recomandării Comitetului pentru Prevenirea Torturii din cadrul Consiliului Europei (raportul CPT după vizita în România în 1999) privind renunțarea la norma de 6 m³ aer per deținut și adoptarea sistemului de calcul în metri pătrați per deținut (minimum 4 m²), rezultă că la sfârșitul anului 2003 erau aproape doi deținuți pe un loc”¹⁷⁵.

Condițiile din penitenciare îm­preună cu tratamentul aplicat asupra deținuților i-au determinat pe aceștia, nu de puține ori, să recurgă la gesturi extreme. Un exemplu elocvent în acest sens îl identificăm în cazul incendiului provocat de șase deținuți minori de la PMT Craiova la 24 septembrie 2004. Incendiul a provocat arsuri grave în cazul a cinci minori, determinând decesul a trei dintre aceștia în zilele următoare¹⁷⁶.

Regimul comunist și organizarea justiției pentru o perioadă de cinci decenii pe principii socialiste au lăsat o moștenire asupra funcționării insti­tuțiilor statului, afectând însăși inde­pen­dența și obiectivitatea înfăptuirii actului de justiție¹⁷⁷. Odată cu căderea comunismului și cu demararea nego­cierilor privind integrarea europeană a României, identificăm apariția proce­sului de reformare a justiției, subliniind faptul că acesta nu s-a realizat în mod brusc, existând etape succesive, de-a lungul cărora iden­tificăm opoziția diferiților actori care au încercat să atenueze dimen­siunea procesului¹⁷⁸.

În legătură cu acest aspect, constatăm faptul că observațiile lui David Stark și László Bruszt sunt valabile și în cazul românesc, întrucât identificăm moștenirea structurilor tra­diționale de tip patrimo­nialism/ sultanism din perioada comunistă. Acest aspect este subliniat de Frank Sellin¹⁷⁹, potrivit căruia, începând cu anul 1989, identificăm în România existența patrimonialismului postco­munist, responsabil pentru sistemul politic descentralizat la nivelul instituțiilor de stat, respectiv la nivelul partidelor politice în special.

Pentru a înțelege observația lui Sellin, menționăm faptul că demersul acestuia are ca punct de plecare raționamentul lui Weber cu privire la efectele produse de tipul de dominație patrimonialistă, care angrenează for­marea unei rețele de sprijin în jurul conducătorului în vederea accesului la bunuri și poziții strategice în cadrul regimului (care în cazuri extreme poate tinde spre „sultanism”), contri­buind, în același timp, la formarea unui proces de concurență în cadrul unui sistem patrimonial¹⁸⁰.

Ținând cont de acest aspect, Sellin consideră că patrimonialismul post­co­munist complică – și chiar împiedică – reforma politică și economică din spațiul românesc, ca urmare a apariției relațiilor de simbioză care protejează interesele puternice ale elitelor pentru protejarea statu quo-ului¹⁸¹.

Patronajul și lipsa de independență a magistraților a încetinit, după cum observă cercetătoarea Ramona Coman, procesul de integrare al României în spațiul european la începutul anilor 2000¹⁸². Cu toate acestea, Tony Judt sublinia faptul că aderarea României a reprezentat un adevărat test pentru Uniunea Europeană, întrucât România a de­venit membru fără a-și rezolva toate problemele pe care le întâmpina în momentul aderării¹⁸³. Spre deose­bire de guvernele țărilor occidentale, care și-au fixat drept obiectiv prioritar reinserția socială a recidiviștilor, Cristina Dâmboeanu consideră că „în România interesul față de acest aspect este aproape inexistent”¹⁸⁴. Argumentul principal pe care Dâmboeanu îl prezintă se construiește pe lipsa unei strategii clare și pro­gramatice privind „reintegrarea so­cială a foștilor deținuți”¹⁸⁵.

În legătură cu dimensiunea reintegrării sociale, menționăm faptul că „recidiva reprezintă una dintre cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă societățile contempo­rane”¹⁸⁶, întrucât generează costuri ridicate necuantificabile în cadrul societății, care se manifestă pe termen lung, dintre care menționăm apariția „sentimentelor de teamă și insecuritate trăite de locuitorii zonelor cu rată ridicată a recidivei”¹⁸⁷.

Pentru a reduce numărul reci­diviștilor, cele mai multe constatări au scos în evidență „existența unei relații de inversă proporționalitate între severitatea pedepsei și rata ulterioară de recidivă”¹⁸⁸. În legătură cu acest aspect, încă din 1976, Tittle și Rowe au subliniat faptul că severitatea pedepsei nu reprezintă un factor descurajator pentru indivizii „care fac parte din anturaje care definesc favorabil conduita infracțională și sunt, într-o mai mică măsură, descurajați de pedeapsă”¹⁸⁹. Un alt aspect de care trebuie să ținem seama îl identificăm în cadrul studiilor cognitive care au analizat „percepția consecințelor punitive ale infracțiunii” în rândul celor care comit actul infracțional, în perioada care precedă realizarea acestora¹⁹⁰. În plus, stig­matul generat de statutul de con­damnat le reduce persoanelor încar­cerate șansa reintegrării în societate, acestea întâmpinând obstacole în privința formării relațiilor interper­sonale, precum și a obținerii unui loc de muncă¹⁹¹.

 

Ad finem, a rămas deținutul o resursă rentabilă?

Sintetizând incursiunea crono­logică a evoluției instituției carcerale în spațiul românesc, constatăm că există o strânsă legătură a meca­nismelor de coerciție și reeducare cu dezvoltarea politică, socială și tehnologică¹⁹². În pofida unor pro­grese limitate, instituțiile carcerale s-au definit, în primul rând, ca fiind spații de izolare de restul societății a persoanelor condamnate, simultan cu socializarea acestora într-un mediu criminogen, îngreunându-se reedu­carea și reintegrarea deținuților în societate.

Raportându-ne la evoluția insti­tuției carcerale, identificăm trei mo­mente principale care au modelat de-a lungul timpului rațiunea și funcțiile privării de libertate. Inițial, închi­soarea apare în contextul necesității „salvării” trupului persoanelor con­damnate, pentru a înlocui supliciul ritualurilor de executare în public. Astfel, privarea de libertate pentru o perioadă de timp este definită ca fiind o alternativă la pedeapsa condamnării la moarte. Ulterior, reforma sistemului penitenciar se produce în contextul discuțiilor privind garantarea dreptului la demnitate al persoanelor încar­cerate, motiv pentru care principala caracteristică a acestei etape este caracterizată de interzicerea utilizării torturii și a tratamentelor degradante, pentru a nu pune în pericol sănătatea și viața persoanei încarcerate. În cele din urmă, este adusă în discuție problematica reeducării și reintegrării persoanelor încarcerate în societate, motiv pentru care rațiunea privării de libertate constă în educarea și „salvarea” sufletului deținutului.

Chiar dacă procesul de reformă a instituției carcerale s-a desfășurat într-un ritm greoi, înlocuirea ghilotinei și a celorlalte forme de suplicii cu celula de detenție a reprezentat un prim pas important în privința sancționării comportamentelor delincvente. Aflate într-un continuu proces de reformă, sistemele judiciare au reglementat și implementat o gamă diversificată de forme alternative de executare a pedepsei, producându-se o redefinire atât la nivel conceptual, cât și la nivelul politicilor penale, a privării de libertate: izolarea și reeducarea nu se mai realizează în camera de detenție, ci la domiciliul persoanei condamnate, prin aplicarea supravegherii la distanță, urmărindu-se menținerea legăturii cu mediul de suport (familie, prieteni etc.).

Raportându-ne la evoluția insti­tuției carcerale în spațiul românesc, constatăm că aceasta se încadrează în dinamica descrisă de Michel Foucault, conform căreia închisoarea a vizat la început aplicarea sancțiunilor punitive asupra trupului persoanei condamnate și doar ulterior – de obicei, prin re­forme treptate – (re)educarea sufle­tului acesteia. Din această logică se substrage însă încrâncenarea instituției carcerale din timpul regimului co­munist, care a urmat exterminarea sistematică a trupurilor și sufletelor persoanelor încarcerate, prin diver­sificarea formelor de tortură.

O caracteristică neschimbată a instituției carcerale din spațiul româ­nesc este reprezentată de „reformarea” acesteia în raport cu dimensiunea rentabilă atribuită persoanelor con­damnate. Cu alte cuvinte, în peri­oadele în care persoanele încarcerate au fost considerate rentabile din punct de vedere economic, datorită pro­fitului obținut de pe urma muncii prestate de acestea, s-a urmărit îmbunătățirea minimală a condițiilor de detenție pentru a spori capacitatea de muncă a deținuților. Pentru a reduce nemulțumirile și tensiunile existente în rândul persoanelor încarcerate, s-a urmărit „(re)educarea” acestora. În schimb, beneficiul politic atribuit persoanelor încarcerate a condus la aplicarea supliciilor asupra trupurilor acestora, pentru a marca astfel exercitarea puterii politice și a controlului nu doar asupra deținuților, ci mai ales asupra întregii societăți.

 

Note

 

[1] A se vedea Erving Goffman, „Characteristics of total institutions”, în Symposium on preventive and social psychiatry, Walter Reed Army Insitute of Research, Washington, 1958.

2 A se vedea Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii, traducere din limba franceză, postfață și note de Bogdan Ghiu, ediția a doua, Paralela 45, Pitești, 2005 [1975].

3 A se vedea Stephen Kotkin, Magnetic Mountain: Stalinism as a Civilization, University of California Press, Berkeley, California, 1997 [1995]; David C. Engerman, Modernization From the Other Shore: American Intellectuals and the Romance of Russian Development, Harvard University Press, Cambridge, 2003; Michael David-Fox, „Multiple Modernities vs. Neo-Traditionalism: On Recent Debates in Russian and Soviet History”, Jahrbücher für Geschichte Osteuropas, nr. 54, vol. 4 (2006), pp. 535-555; Benjamin Nathans, „Soviet Rights-Talk in the Post-Stalin Era”, în Stefan-Ludwig Hoffman (ed.), Human Rights in the Twentieth Century, Cambridge University Press, Cambridge, 2011, pp. 166-190; Raymond A. Bauer, The New Man in Soviet Psychology, Harvard University Press, Cambridge, 1952.

4 A se vedea Peter A. Hall, Rosemary C.R. Taylor, „Political Science and the Three New Institutionalisms”, Political Studies, vol. 44, nr. 5, decembrie 1996, pp. 936-957; Mark Bevir, Democratic Governance, Princeton University Press, Princeton, 2010.

5 A se vedea Stephen Skowronek, Building a New American State: The Expansion of National Administrative Capacities, 1877-1920, Cambridge University Press, Cambridge, 1982; Sven Steinmo, Kathleen Thelen, Frank Longstreth (ed.), Structuring Politics: Historical Institu­tionalism in Comparative Analysis, Cambridge University Press, Cambridge, 1992; Martin Shefter, Political Parties and the State, Princeton University Press, Princeton, 1994; Juan J. Linz, Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1996; Jean-Michel Eymeri-Douzans, Jon Pierre (ed.), Administrative Reforms and Democratic Governance, Routledge, Londra, 2011.

6 A se vedea Theodore J. Lowi, Arenas of Power, introducere de Norman K. Nicholson, Paradigm Publishers, Boulder, 2009.

7 Robert J. Turnbull, Visite à la prison de Philadelphie, Paris, 1797, p. 27.

8 Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi…, ed. cit., p. 161.

9 A se vedea Thorsten Sellin, Pioneering in Penology: The Amsterdam Houses of Correction in the Sixteenth and Seventeenth Centuries, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1944, apud Michel Foucault, op. cit., p. 156.

10 Michel Foucault, op. cit., pp. 156-157.

11 Ibidem, p. 157.

12 Ibidem.

13 Ibidem.

14 A se vedea Jonas Hanway, The Defects of Police: The cause of immorality and the continual robberies committed, particularly in and about the metropolis, J. Dodsley, Londra, 1775.

15 Michel Foucault, op. cit., p. 158.

16 Ibidem, p. 159.

17 Ibidem.

18 Ibidem.

19 Ibidem.

20 François Alexandre Frédéric duc de La Rochefoucauld Liancourt, Des prisons de Philadelphie, Du Pont, Paris, 1796, p. 9, apud Michel Foucault, op. cit., p. 160.

21 Michel Foucault, op. cit., p. 160.

22 Ibidem, p. 161.

23 Ibidem.

24 Ibidem.

25 Ibidem.

26 Ibidem.

27 Ibidem, p. 164.

28 William Blackstone, Commentaire sur le Code criminel d’Angleterre, Knapen, Paris, 1776, p. 19, apud Michel Foucault, op. cit., p. 164.

29 Ibidem, p. 164.

30 Ibidem, p. 168.

31 Jeremy Bentham, Panopticon, Works, ed. Bowring, vol. IV, William Tait, Edinburgh, 1843, pp. 60-64, apud Michel Foucault, op. cit., p. 255.

32 „Principiul lui este cunoscut: la periferie, o construcție inelară; în centru, un turn prevăzut cu ferestre largi, ce dau spre fața interioară a inelului; clădirea periferică este împărțită în celule ce ocupă întreaga grosime a construcției; acestea au, fiecare, câte două ferestre, una spre inte­rior, către ferestrele turnului, cealaltă spre exterior, permițând astfel luminii să străbată celula dintr-o parte în alta. E suficientă în aceste condiții plasarea unui supraveghetor în turnul central, iar în fiecare celulă închiderea unui nebun, a unui bolnav, a unui condamnat, a unui muncitor ori a unui școlar. Datorită efectului de contrejour din turn, pot fi observate, decupându-se cu precizie în lumină, micile siluete captive aflate în celulele de pe circum­ferință. Câte cuști, tot atâtea mici teatre, în care fiecare actor e singur, perfect individualizat și în permanență vizibil”, în Michel Foucault, op. cit., p. 255.

33 Michel Foucault, op. cit., p. 256.

34 Ibidem, pp. 257-258.

35 Ibidem, p. 275.

36 „Se cunosc foarte bine toate neajun­surile închisorii, ca și faptul că ea este periculoasă când nu e inutilă. Și totuși, nimeni nu «vede» cu ce ar putea fi înlo­cuită. Închisoarea este soluția detesta­bilă de care nu ne putem lipsi”, în Michel Foucault, op. cit., pp. 292-293.

37 Ibidem.

38 Ibidem, p. 294.

39 În practică, utilitatea socială prezintă o gamă diversificată de dimensiuni. Fără a epuiza complexitatea utilității sociale, oferim ca exemplu contribuția morală, politică, spirituală și/sau intelectuală pe care persoana liberată o poate aduce membrilor familiei și societății în ansamblul său.

40 Michel Foucault, op. cit., p. 295.

41 Louis-Pierre Baltard, Architectonogra­phie des prisons, 1829, apud Michel Foucault, op. cit., pp. 298-300.

42 Michel Foucault, op. cit., pp. 298-300.

43 Ibidem.

44 Charles Lucas, De la réforme des prisons, Ed. Legrand et J. Bergounioux, Paris, 1838 [1836], II, pp. 123-124, apud Michel Foucault, op. cit., pp. 298-300.

45 Michel Foucault, op. cit., p. 318.

46 Ibidem, p. 326.

47 Ibidem, p. 341.

48 Ibidem, p. 374.

49 Ibidem, p. 342.

50 Erving Goffman, „Characteristics of Total Institutions”, în Simon Dinitz, Russell R. Dynes, Alfred C. Clarke, Deviance. Studies in the Process of Stigmatization and Societal Reaction, Oxford University Press, New York, Londra, Toronto, 1969, pp. 472-494, apud Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei și criminalității, Casa de Editură și Presă Șansa S.R.L., București, 1996, p. 54.

51 Ioan Durnescu, Asistența socială în penitenciar, Polirom, Iași, 2009, p. 87.

52 Ibidem.

53 Gresham M’Cready Sykes, The Society of Captives. A Study of a Maximum Security Prison, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1974 [1958], p. 4, apud Ioan Durnescu, op. cit., p. 87.

54 Erving Goffman, Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, Polirom, Iași, 2004 [1961], p. 18, apud Ioan Durnescu, op. cit., p. 88.

55 Ioan Durnescu, op. cit., p. 88.

56 Ibidem.

57 Ibidem.

58 Gresham M’Cready Sykes, op. cit., p. 64, apud Ioan Durnescu, op. cit., p. 88.

59 Erving Goffman, op. cit., p. 27, apud Ioan Durnescu, op. cit., p. 89.

60 Ioan Durnescu, op. cit., p. 87.

61 Craig Hanley, Curtis W. Banks, Philip Zimbardo, „Interpersonal dynamics in a simulated prison”, International Journal of Criminology and Penology, nr. 1, pp. 69-97, apud Ioan Durnescu, op. cit., p. 87.

62 Jim Murdoch, The treatment of prisoners. European standards, Councile of Europe Publishing, Strasbourg, 2006, p. 15.

63 Ibidem.

64 Ibidem, p. 210.

65 Bert Useem, Anne Morrison Piehl, Prison State: The Challenge of Mass Incarceration, Cambridge University Press, Cambridge, New York, Melbourne, Madrid, Cape Town, Singapore, São Paulo, 2008, p. 3.

66 Ibidem.

67 Ibidem, p. 4.

68 David Garland, The Culture of Control: Crime and Social Order in Contemporary Society, The University of Chicago Press, Chicago, 2000, p. 194, apud Bert Useem, Anne Morrison Piehl, op. cit., p. 15.

69 Loïc Wacquant, „Deadly Symbiosis: When Ghetto and Prison Meet and Mesh”, Punishment and Society, nr. 3, 2001, p. 97, apud Bert Useem, Anne Morrison Piehl, op. cit., pp. 42-44.

70 Ibidem.

71 Douglas S. Massey, Nancy A. Denton, American Apartheid, Segregation and the Making of the Underclass, Harvard University Press, Cambridge, Massuchusetts, Londra, 2001 [1993], pp. 2, 18-19.

72 Bert Useem, Anne Morrison Piehl, op. cit., pp. 174-176.

73 Ibidem.

74 Ibidem.

75 A se vedea Grigore I. Dianu, Istoria închisorilor din România, studiu comparativ. Legi și obiceiuri, Tipografia Curții Regale F. Göble fii, București, 1900.

76 A se vedea Bruno Ștefan, Mediul penitenciar românesc. Cultură și civilizație carcerală, Institutul European, Iași, 2006.

77 A se vedea Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, Executarea sancțiunilor penale, Universul Juridic, București, 2015.

78 Bruno Ștefan, op. cit., p. 210.

79 Ibidem, p. 211.

80 Ibidem.

81 Mihail Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopisețele Moldovei și Valahiei, tom II, București, 1872, p. 22, apud Bruno Ștefan, op. cit., p. 211.

82 Bruno Ștefan, op. cit., p. 215.

83 Ibidem, pp. 212-214.

84 Ibidem.

85 Ibidem.

86 Ibidem, p. 214.

87 Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 24.

88 Ibidem, p. 23.

89 Bruno Ștefan, op. cit., p. 214.

90 Ibidem.

91 Ibidem.

92 Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 31.

93 Ibidem, p. 30.

94 Bruno Ștefan, op. cit., p. 214.

95 Radu Popescu, „Istoriile domnilor Țării Românești”, în Cronicari munteni, Albatros, București, 1973, p. 175, apud Bruno Ștefan, op. cit., p. 215.

96 Ibidem, p. 216.

97 Ibidem.

98 Ibidem, p. 218.

99 Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 34.

100 Bruno Ștefan, op. cit., p. 218.

101 Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 34.

102 Ibidem.

103 Ibidem.

104 Ibidem.

105 Ibidem.

106 Ibidem.

107 Ibidem, p. 35.

108 Bruno Ștefan, op. cit., p. 218.

109 Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 35.

110 Ibidem.

111 Ibidem.

112 Bruno Ștefan, op. cit., p. 219.

113 Ibidem.

114 Ibidem, p. 220.

115 Ibidem, p. 221.

116 Ibidem.

117 Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 37.

118 Ibidem.

119 Corpul Gardienilor era organizat în sistem ierarhic, sub forma organizării militare. Gardienii trebuiau să locuiască în închisoare, având permisiunea să iasă din penitenciar doar pe baza unei învoiri speciale. În plus, înjurarea sau bruscarea persoanelor condamnate nu le era permisă gardienilor. A se vedea Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., pp. 37-38.

120 Ibidem, p. 38.

121 Ibidem, p. 37.

122 Ibidem, p. 38.

123 Ștefan Stătescu, Despre penitenciarele noastre, Imprimeria Statului, București, 1896, apud Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 43.

124 Ibidem, p. 40.

125 Ibidem, p. 43.

126 Ibidem, p. 45.

127 Ibidem.

¹²⁸ Ibidem.

129 Ibidem.

130 Ibidem, p. 46.

131 Ibidem.

132 Ibidem, p. 48.

133 Ibidem.

134 Ibidem.

135 Ibidem.

136 Bruno Ștefan, op. cit., p. 222.

137 Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 48.

138 Legea pentru organizarea peniten­ciarelor și institutelor de prevențiune, Imprimeria Statului, București, 1929, p. 81.

139 Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 50.

140 Ibidem.

141 A se vedea Andrei Muraru (coord.), Clara Mareș, Dumitru Lăcătușu, Cristina Roman, Marius Stan, Constantin Petre și Sorin Cucerai, Dicționarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Polirom, Iași, 2008.

142 Leszek Kołakowski, Modernity on Endless, University of Chicago Press, Chicago, 1990, p. 189 (Modernitatea sub un neobosit colimator, trad. De Mihnea Gafița, Curtea Veche, București, 2007, p. 271], apud Vladimir Tismăneanu, The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century, University of California Press, California, 2012 [Diavolul în istorie: Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, Humanitas, București, 2013, pp. 16-17].

143 A se vedea Alain Besançon, Le malheur du siècle. Sur le communisme, le nazisme et l’unicité de la Shoah, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1998 [Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea Șoah-ului, Humanitas, București, 2015].

144 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, ediția a III-a, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, Humanitas, București, 2014 [1948], pp. 236-237.

145 Ibidem.

146 Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., pp. 52, 55.

147 Ibidem, p. 60.

148 Ibidem.

149 Ibidem, p. 61.

150 Ibidem, p. 63.

151 Ibidem.

152 Ibidem.

153 Ibidem, p. 61.

154 Ibidem, pp. 63-71.

155 Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeș, Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai D.G.P., Aparatul Central 1948-1989, Polirom, Iași, 2009, pp. 273-274, apud Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 71.

156 Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 99.

157 Imelda Chința, Literatura rezistenței la totalitarism, Eikon, Cluj-Napoca, 2011, p. 41.

158 Estimările privind numărul deținuților politici arestați în 1944-1955/1964 variază între 500.000 (Vlad Georgescu), 600.000 (Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România) și 2.000.000 (Victor Frunză), în timp ce numărul celor decedați este estimat la cifra de 5.000.000 (Gheorghe Boldur Lățescu). A se vedea Radu Stancu, Pedeapsa cu moartea în România comunistă, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2017; Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Humanitas, București, 1992, p. 259; Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Humanitas, București, 1990, p. 395; Gheorghe Boldur Lățescu, „Gulagul românesc în cifre”, în Memoria ca formă de justiție, Sighet, 1994, p. 18; apud Bruno Ștefan, op. cit., p. 222; Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006, p. 214; Dorin Dobrincu (ed.), Listele morții. Deținuți politici decedați în sistemul carceral din România potrivit documentelor Securității, 1945-1958, Polirom, Iași, 2008.

159 Bruno Ștefan, op. cit., p. 223.

160 În Decretul nr. 212 din 17 iunie 1960, prin art. 24 din Codul Penal, pedeapsa cu moartea era definită ca fiind o „măsură excepțională pentru pedepsirea celor mai grave infracțiuni îndreptate împotriva orânduirii sociale sau de stat a Republicii Române ori a ordinii sale de drept”. A se vedea Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 79.

161 Decretul nr. 324 din 16 iulie 1957. A se vedea Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 79.

162 Decretul nr. 225 din 1977. A se vedea Ioan Chiș, Anul 1977 în penitenciarele din România, studiu în cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor prezentat la Conferința Directorilor Administrațiilor Penitenciare din Consiliul Europei în septembrie 1991, apud Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 86.

163 Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 100.

164 Ibidem, p. 99.

165 Bruno Ștefan, op. cit., p. 225.

166 Ibidem, p. 226.

167 Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 102.

168 Bruno Ștefan, op. cit., p. 227.

169 Ibidem.

170 Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), Sistemul penitenciar în România 1995-2004, publicat în 2005, p. 7, accesat la 2 aprilie 2018, disponibil la: http://www.apador.org/publicatii/10%20ani_ro-2005.pdf.

171 Ibidem.

172 Ibidem.

173 Ibidem, p. 9.

174 Ibidem.

175 Ibidem, p. 29.

176 Ibidem, p. 64.

177 Ramona Coman, Réformer la justice dans un pays post-communiste: le cas de la Roumanie, Editions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2009, p. 13.

178 Ibidem.

179 Frank Sellin, „Democratization in the Shadows: Post-Communist Patrimonialism”, în Henry F. Carey (ed.), Romania since 1989: Politics, Economics, and Society, Oxford, Lexington Books, Lanham, Boulder, New York, Toronto, 2004, pp. 117-138.

180 Max Weber, Economy and Society: An Outline of Interpretive Sociology, University of California Press, Berkeley, 1978 [1922], pp. 231-231, 240-241, apud Frank Sellin, „Democratization in the Shadows: Post-Communist Patrimonialism”, în Henry F. Carey (ed.), op. cit., p. 117.

181 Frank Sellin, „Democratization in the Shadows: Post-Communist Patrimonialism”, în Henry F. Carey (ed.), op. cit., p. 118.

182 Ramona Coman, op. cit., p. 16.

183 Tony Judt, „Romania: bottom of the heap”, New York Review of Books, 1 noiembrie 2001, pp. 41-45, apud Ramona Coman, op. cit., p. 17.

184 Ibidem, p. 296.

185 Ibidem.

186 Ibidem.

187 Ibidem.

188 Ibidem, p. 297.

189 Ibidem.

190 Ibidem.

191 Ibidem.

192 Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, op. cit., p. 103.

 

Bibliografie

 

ARENDT, Hannah, Originile totalita­rismului, ediția a III-a, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, Humanitas, București, 2014 [1948].

Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), Sistemul penitenciar în România 1995-2004, publicat în 2005.

BAUER, Raymond A., The New Man in Soviet Psychology, Harvard University Press, Cambridge, 1952.

BENTHAM, Jeremy, Panopticon, Works, Ed. Bowring, vol. IV, William Tait, Edinburgh, 1843.

BESANÇON, Alain, Le malheur du siècle. Sur le communisme, le nazisme et l’unicité de la Shoah, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1998 [Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea Șoah-ului, Humanitas, București, 2015].

BEVIR, Mark, Democratic Governance, Princeton University Press, Princeton, 2010.

BLACKSTONE, William, Commentaire sur le Code criminel d’Angleterre, Knapen, Paris, 1776.

BURCEA, Mihai; STAN, Marius; BUMBEȘ, Mihail, Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai D.G.P., Aparatul Central 1948-1989, Polirom, Iași, 2009.

CAREY, Henry F. (ed.), Romania since 1989: Politics, Economics, and Society, Lexington Books, Lanham, Boulder, New York, Toronto, Oxford, 2004.

CHINȚA, Imelda, Literatura rezistenței la totalitarism, Eikon, Cluj-Napoca, 2011.

CHIȘ, Ioan; CHIȘ, Alexandru Bogdan, Executarea sancțiunilor penale, Universul Juridic, București, 2015.

COMAN, Ramona, Réformer la justice dans un pays post-communiste: le cas de la Roumanie, Editions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2009.

Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006.

DAVID-FOX, Michael, „Multiple Modernities vs. Neo-Traditionalism: On Recent Debates in Russian and Soviet History”, Jahrbücher für Geschichte Osteuropas, nr. 54, vol. 4 (2006), pp. 535-555.

DIANU, Grigore I., Istoria închisorilor din România, studiu comparativ. Legi și obiceiuri, Tipografia Curții Regale, F. Göble fii, București, 1900.

DOBRINCU, Dorin (ed.), Listele morții. Deținuți politici decedați în sistemul carceral din România potrivit documentelor Securității, 1945-1958, Polirom, Iași, 2008.

DURNESCU, Ioan, Asistența socială în penitenciar, Iași, Polirom, 2009.

ENGERMAN, David C., Modernization From the Other Shore: American Intellectuals and the Romance of Russian Development, Harvard University Press, Cambridge, 2003.

EYMERI-DOUZANS, Jean-Michel; PIERRE, Jon (ed.), Administrative Reforms and Democratic Governance, Routledge, Londra, 2011.

FOUCAULT, Michel, A supraveghea și a pedepsi: nașterea închisorii, traducere din limba franceză, postfață și note de Bogdan Ghiu, ediția a doua, Paralela 45, Pitești, 2005 [1975].

GARLAND, David, The Culture of Control: Crime and Social Order in Contemporary Society, The University of Chicago Press, Chicago, 2000.

GOFFMAN, Erving, Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, Polirom, Iași, 2004 [1961].

GOFFMAN, Erving, „Characteristics of total institutions”, Symposium on preventive and social psychiatry, Walter Reed Army Insitute of Research, Washington, 1958.

HALL, Peter A.; TAYLOR, Rosemary C.R.,  „Political Science and the Three New Institutionalisms”, Political Studies, vol. 44, nr. 5, decembrie 1996, pp. 936-957.

HANLEY, Craig; BANKS, Curtis W.; ZIMBARDO, Phillip, „Interpersonal dynamics in a simulated prison”, International Journal of Criminology and Penology, nr. 1, pp. 69-97.

HANWAY, Jonas, The Defects of Police. The cause of immorality and the continual robberies committed, particularly in and about the metropolis, J. Dodsley, Londra, 1775.

JUDT, Tony, „Romania: bottom of the heap”, New York Review of Books, 1 noiembrie 2001.

KOŁAKOWSKI, Leszek, Modernity on Endless, University of Chicago Press, Chicago, 1990 [Modernitatea sub un neobosit colimator, trad. de Mihnea Gafița, Curtea Veche, București, 2007].

KOTKIN, Stephen, Magnetic Mountain: Stalinism as a Civilization, University of California Press, Berkeley, California, 1997 [1995].

LINZ, Juan J.; STEPAN, Alfred, Problems of Democratic Transition and Consolidation, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1996.

LOWI, Theodore J., Arenas of Power, introducere de Norman K. Nicholson, Paradigm Publishers, Boulder, 2009.

MASSEY, Douglas S.; DENTON Nancy A., American Apartheid, Segregation and the Making of the Underclass, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, Londra, 2001 [1993].

MURARU, Andrei (coord.); MAREȘ, Clara; LĂCĂTUȘU, Dumitru; ROMAN, Cristina; STAN, Marius; PETRE, Constantin; CUCERAI, Sorin, Dicționarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Polirom, Iași, 2008.

MURDOCH, Jim, The treatment of prisoners. European standards, Councile of Europe Publishing, Strasbourg, 2006.

NATHAN’s, Benjamin, „Soviet Rights-Talk in the Post-Stalin Era”, în Stefan-Ludwig Hoffman (ed.), Human Rights in the Twentieth Century, Cambridge University Press, Cambridge, 2011, pp. 166-190.

RĂDULESCU, Sorin M.; BANCIU, Dan, Sociologia crimei și criminalității, Casa de Editură și Presă Șansa S.R.L., București, 1996.

SELLIN, Thorsten, Pioneering in Penology, The Amsterdam Houses of Correction in the Sixteenth and Seventeenth Centuries, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1944.

SHEFTER, Martin, Political Parties and the State, Princeton University Press, Princeton, 1994.

SKOWRONEK, Stephen, Building a New American State: The Expansion of National Administrative Capacities, 1877-1920, Cambridge University Press, Cambridge, 1982.

ȘTEFAN, Bruno, Mediul penitenciar românesc. Cultură și civilizație carcerală, Institutul European, Iași, 2006.

STANCU, Radu, Pedeapsa cu moartea în România comunistă, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2017.

STEINMO, Sven; THELEN, Kathleen; LONGSTRETH, Frank (ed.), Structuring Politics: Historical Institutionalism in Comparative Analysis, Cambridge University Press, Cambridge, 1992.

SYKES, Gresham M’Cready, The Society of Captives. A Study of a Maximum Security Prison, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1974 [1958].

TISMĂNEANU, Vladimir, The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century, University of California Press, California, 2012 [Diavolul în istorie: Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, Humanitas, București, 2013].

TURNBULL, Robert J., Visite à la prison de Philadelphie, Paris, 1797.

USEEM, Bert; PIEHL, Anne Morrison, Prison State. The Challenge of Mass Incarceration, Cambridge University Press, Cambridge, New York, Melbourne, Madrid, Cape Town, Singapore, São Paulo, 2008.

WACQUANT, Loïc, „Deadly Symbiosis: When Ghetto and Prison Meet and Mesh”, Punishment and Society, nr. 3, 2001.