VARIA

  Uniunea Europeană – proiecţii şi disfuncţionalităţi

    (European Union – projections and functional problems)

Alexandru MAMINA

Abstract: The article offers a synthetic perspective on European Union project, considering the initial perspectives in the spotlight of growing social discontent. Under this approach, we can notice several functional problems concerning fields like military power, gas trading, economical demand and even a certain diminishing level of democratic representation. The aim is only to observe reality, without making assumptions about the eventual political issues linked to those functional problems. 

Keywords: European Union, Treaty of Maastricht, security policies, energy, consumption, democratic representation.

La douăzeci şi şapte de ani după Tratatul de la Maastricht, la doi­sprezece ani după cel de la Lisabona, care l-a modificat, putem considera că Uniunea Europeană are deja „o istorie” asimilabilă duratei unui regim politic din secolul al XX-lea. Prin urmare, poate să facă în mod justificat obiectul unei analize cu privire la profilul şi dinamicile sale specifice, aşa cum se desprind ele din realitatea certificabilă empiric, adică inde­pendent de speranţele sau aprehen­siunile subiective iniţiale, când Uniunea nu era decât un proiect. Nu este însă mai puţin adevărat că o astfel de analiză implică inevitabil o evaluare în raport cu momentul iniţial, pentru că pune promisiunile de început în perspectiva rezultatelor concrete de astăzi. Or, ce se constată la ora actuală? Se constată creşterea nemulţumirii populare la adresa birocraţiei bruxelleze şi a politicii de austeritate aplicată sub supervizarea Comisiei Europene; se constată multiplicarea conflictelor violente, după cele din Grecia, din 2011, acum şi în centrul sistemului – în Franţa, unde protestul „vestelor galbele” a devenit endemic; se constată de asemenea proliferarea antiimigra­ţi­onismului, ascensiunea partidelor su­veraniste şi chiar apariţia unui curent ostil liberalismului oficial, curent asociat aproape invariabil cu numele lui Viktor Orban. În Vest, nemul­ţumirile masive şi constante se înre­gistrează de fapt de la începutul anilor 2000, probabil cel mai evident din 2005, când proiectul de Constituţie europeană a fost respins la referen­dumurile organizate în Franţa şi Olanda. Există, fără îndoială, şi beneficiari ai Uniunii: afacerişti, mari bancheri ce acţionează prin inter­mediul Băncilor centrale, salariaţi ai companiilor multinaţionale, exponenţi ai clasei mijlocii care accesează fondurile europene, sau chiar mulţi oameni din categoriile paupere, cărora Uniunea le oferă şansa de a lucra în altă ţară pentru un salariu mai bun. Situaţia nu apare aşadar tranşată în nici o direcţie, însă deficitul de încre­dere şi criza de legitimitate caracte­rizează indiscutabil Uniunea Europeană  în momentul de faţă. Cu ce perspective, nu discutăm aici. Nu facem decât să constatăm o situaţie şi să-i căutăm câteva explicaţii, fără să cădem în eroarea tratării teziste, pe bază de recriminări ideologice. Aceia care se rezumă să blameze valul eurosceptic, să-l eticheteze drept extremist şi să ceară sancţiuni politice sau diplomatice, nu fac decât să esca­moteze faptele şi ca urmare să fal­sifice concluziile. În loc să-i con­damne pe europsceptici, ar fi mai corect – analitic vorbind – să se întrebe de ce au devenit aceştia euro­sceptici, fiindcă în anii 1990 mulţi dintre ei sprijineau încă proiectul Uniunii.

Construcţia europeană a debutat într-un context mai degrabă optimist, în februarie 1992, la doi ani de la dispariţia comunismului în răsăritul continentului şi, mai important, la numai câteva săptămâni de la destrămarea Uniunii Sovietice, când a încetat să mai existe, pe lângă un factor de putere politico-militară, şi contraponderea doctrinar-imaginară la sistemul capitalist. O contrapondere de altfel erodată în ultimele două decenii ale statului sovietic, pe fondul inferiorităţii sale tehnologice şi al ineficienţei economice în comparaţie cu Occidentul. În antiteză, Europa de vest figura ca exemplu de succes şi ca deziderat de prosperitate şi libertate pentru ţările foste comuniste. Altfel spus, eşecul comunismului a avut ca rezultat într-un joc cu sumă fixă acre­ditarea morală şi intelectuală a capitalismului şi liberalismului, care păreau la un moment dat să întru­nească o adeziune de proporţii plane­tare¹. Trebuie să precizăm totuşi că, la nivel declarativ, adică mai ales în mass media şi universităţi, printre formatorii opiniei publice şi mani­pulatorii capitalului simbolic, pre­ferinţa se îndrepta în general către modelul anglo-saxon de capitalism, adică individualist, speculativ, favo­rabil liberului schimb, în detrimentul modelului germano-scandinavo-nipon, întemeiat pe negocierea inte­reselor în cadrul unor structuri profesionale, pe investiţiile de durată, şi totodată mai favorabil măsurilor protecţioniste². Primului i se atribuiau virtuţile dinamismului generator de progres material – clişeu inoculat în mentalul colectiv cu precădere de cinematografia americană –, în timp ce al doilea era asociat cu inerţia birocratică şi cheltuielile bugetare exagerate. În acel context discursiv a început să se afirme necesitatea reformării statului social, cunoscut şi sub denumirea de „stat al bunăstării generale”, prin reformare subînţele­gându-se privatizarea economiei, scăderea impozitelor în cazul marilor firme, adoptarea unor coduri ale muncii favorabile patronatului şi restrân­gerea măsurilor asistenţiale. Dintre politicienii care aveau să-şi asume în mod exemplar acest pro­gram în ţările fondatoare ale Uniunii Europene, îi amintim pe Tony Blair, Nicolas Sarkozy şi Mariano Rajoy.

Este adevărat, niciodată orientarea europenistă nu a fost unanimă sau necondiţionată. În Norvegia, Tratatul de la Maastricht a fost respins prin vot popular, în Danemarca a fost acceptat abia după renegocierea sa, iar în Franţa nu a obţinut la referendumul din 1992 decât o majoritate strânsă. Prevala totuşi un sentiment de încre­dere în posibilităţile pozitive ale Uniunii Europene, amplificat pe fondul extinderii către est de locuitorii noilor state membre, pentru care aceasta părea să materializeze mult doritul binom prosperitate-libertate şi să reprezinte într-un fel termenul dezvoltării istorice. În România, spre exemplu, tocmai deoarece o mare parte a populaţiei a perceput întot­deauna favorabil Uniunea, referirile la Europa, europenism şi în particular la poziţia Comisiei Europene au devenit argumente de autentificare a bunelor practici democratice, utilizate frecvent în disputele parlamentare şi electorale. Rezultatul este că toate partidele se proclamă proeuropene şi caută să fie confirmate ca atare de la Bruxelles, în paralel cu alinierea, sub aspectul politicii externe, la planurile strategice americane.

Încrederea originară s-a transpus în formulările optimiste din textul Tratatului de la Maastricht, în al cărui Preambul erau evocate laolaltă respectarea drepturilor persoanei, liber­tatea, democraţia, asigurarea drepturilor sociale, aşa cum erau definite în Carta socială europeană din 1961 şi în Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989, creşterea eco­nomică echilibrată, stabilitatea preţu­rilor şi ocuparea deplină a forţei de muncă. Fie şi la o privire superficială, aceste obiective apar nu o dată incom­patibile sau numai relativ compatibile. Stabilitatea preţurilor, de pildă, care presupune reducerea deficitului bu­getar şi plafonarea salariilor, este contradictorie pe termen mediu cu protecţia socială. Dar tocmai opti­mismul nerealist ni se pare semni­ficativ, întrucât liderii politici nu ar fi recurs la astfel de formulări cu încărcătură aspiraţională dacă nu ar fi ştiut că publicul rezonează cu ele. După sfârşitul „războiului rece”, în entuziasmul regăsirii celor două părţi până atunci adverse ale continentului, a existat un impuls autentic în fa­voarea integrării instituţionale pan­europene, care tocmai în virtutea caracterului suprastatal părea să mate­rializeze doctrina universalistă a drepturilor omului. Desigur că ideea nu era nouă, după cum nu era nouă nici premisa transferului de suve­ranitate. În concluziile comisiei care a definitivat, în 1976, Raportul adresat Clubului de la Roma, se preconizase deja o reinterpretare a conceptului de suveranitate într-o accepţiune funcţi­onală, mai precis ca participare la adoptarea deciziilor şi control social, în locul vechii accepţiuni teritoriale³. Atunci transferul era gândit numai pentru sectoarele sau activităţile în care deciziile unui stat puteau să aibă consecinţe, de obicei nedorite, asupra altor state (poluarea industrială, de­versarea deşeurilor, expe­rimentele nucleare etc.). La începutul anilor 1990 sensul atribuit integrării s-a lărgit însă, alocându-i-se, pe lângă funcţia cooperării economice, şi o raţiune politico-morală, de prezervare a drep­tu­rilor individuale şi a democraţiei⁴.

Tot despre o înţelegere mai amplă, dar în registrul pragmatic, a fost vorba şi în cazul politicienilor, pentru care Uniunea Europeană trebuia să alcă­tuiască o Piaţă Comună cu atribuţii extinse în domeniul politic şi în cel militar, aşadar o entitate în stare să promoveze interesele geopolitice europene în competiţia cu Statele Unite ale Americii şi Rusia, cărora li s-a adăugat ulterior China. Acestei dorinţe de acţiune concertată i-a corespuns înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care avea printre atribuţii exact promo­varea punctului de vedere comun la reuniunile Consiliului European, adică în faţa şefilor de stat şi de guvern din fiecare ţară. În fond, obiectivul era ca Uniunea Europeană să-şi accentueze prezenţa şi influenţa pe scena inter­naţională, devenind ceea ce Bruno Le Maire, actualul ministru francez al Economiei şi Finanţelor, avea să desemneze într-o carte cu termenul de „imperiu”: o putere hegemonică şi voluntaristă.

Aşteptările optimiste sunt, dacă nu infirmate, cel puţin repuse în discuţie de criza actuală, care priveşte pe de o parte consensul social în jurul insti­tuţiilor comunitare, pe de altă parte capacitatea Uniunii Europene de a gestiona în mod unitar anumite pro­bleme politice, economice, bugetare şi de securitate. Europeniştii preferă să vorbească fie despre o tentativă de subversiune „populistă”, fie numai despre o „criză de creştere”, deşi, la circa un sfert de secol de la constituire, la cincisprezece ani de la cea mai importantă primire de noi membri (în 2004), ar fi fost de aşteptat ca Uniunea să fi depăşit până acum perioada sa de creştere. Euroscepticii, în schimb, apreciază că asistăm la o criză de sistem, sau în cel mai bun caz la erodarea din considerente con­juncturale multiple a proiectului promiţător lansat în 1992. Ne ferim să avansăm soluţii de rezolvare a crizei, ori să emitem ipoteze în legătură cu viitorul Uniunii Europene. Ar trebui să intrăm pe terenul opţiunilor politice subiective. Din perspectivă analitică nu putem să eludăm totuşi existenţa unor slăbiciuni structurale, de natură să pericliteze funcţionarea ansam­blului. Identificarea lor nu echivalează cu o declaraţie de principii contra Uniunii, ci înseamnă pur şi simplu să luăm act de realitate. Mai departe, urmează ca fiecare să se raporteze la această realitate potrivit motivaţiilor şi intenţiilor sale.

Prima slăbiciune constă în faptul că Uniunea Europeană, ca entitate distinctă, nu este capabilă să-şi asigure securitatea militară, depinzând sub acest aspect de protecţia Statelor Unite ale Americii în cadrul Alianţei nord-atlantice. Cauzele sunt evidente: ea nu dispune nici de forţa numerică a Rusiei, aptă să acopere în adâncime teritoriul eurasiatic, nici de porta­vioanele şi mai ales de bazele navale americane, care supraveghează cir­cuitele comerciale şi punctele strategice ale planetei. Cu alte cuvinte, Uniunii Europene îi lipseşte prin­cipalul atribut al unei puteri hege­monice, şi anume capacitatea de a proteja spaţiul pe care se presupune că-l controlează. Ca urmare, cu excepţia unei prezenţe franceze nesemnificative în sudul Libanului şi în Mali, care oricum nu angajează Uniunea Europeană în integralitatea ei, aceasta din urmă este exclusă practic din jocul geopolitic mondial. Ajunge să remarcăm irelevanţa poziţiei sale în conflictul sirian, atât în ceea ce priveşte desfăşurarea opera­ţiunilor militare, cât şi soluţionarea politică a crizei. În plus, dependenţa faţă de protecţia militară americană, observabilă mai ales în cazul ţărilor din partea de est a Uniunii, le determină pe acestea să urmeze în deciziile de politică internaţională punctul de vedere al Statelor Unite, periclitând pe termen mediu şi lung posibilitatea unei acţiuni externe concertate. Incongruenţa s-a putut constata clar în 2003, atunci când mai multe ţări au susţinut intervenţia americană din Irak în opoziţie Franţa şi Germania, sau mai recent, în contextul în care Ungaria, Cehia şi România au blocat adoptarea unei declaraţii comune de condamnare a deciziei Statelor Unite de a-şi muta ambasada la Ierusalim.

A doua slăbiciune a construcţiei comunitare priveşte accesul la re­sursele naturale, sau mai bine zis problema energetică. Se ştie, în ziua de azi producţia industrială şi consumul populaţiei din Uniunea Europeană sunt condiţionate funda­mental de importul gazului rusesc, ceea ce-i face pe unii să vehiculeze retorica dramatică a „şantajului”. O retorică desigur exagerată, fiindcă aşa cum Uniunea are nevoie de gazul rusesc, Rusia are nevoie la rândul ei de banii europeni primiţi în schimbul gazului. Drept dovadă, statele euro­pene adoptă sancţiuni economice împotriva acesteia fără teama că livrările vor fi sistate. În materie de politică energetică disfuncţionalitatea rezidă aşadar nu atât în posibilitatea asigurării necesarului, cât în modul de gestionare a relaţiei comerciale, în sensul că ţările membre ale Uniunii, preocupate să obţină un preţ cât mai bun, preferă să negocieze direct cu Rusia, nu prin intermediul Comisiei Europene. Raţiunile variază de la cele geografice şi investiţionale, caracte­ristice îndeosebi Germaniei, până la o anumită afinitate politică şi diplo­matică, recognoscibilă în cazul Italiei după venirea la putere a guvernului suveranist alcătuit de formaţiunile Cinci Stele şi Liga. Încă şi mai puţin sunt dispuse ţările europene să finanţeze proiecte comune cum a fost Nabucco, atâta vreme cât este sigur că Rusia, din considerente strategice, nu acceptă să pompeze gaz prin con­ductele respective.

Dacă primele două slăbiciuni se referă la exprimările externe ale Uniunii Europene, adică la neajun­surile sale ca ansamblu în materie geopolitică, cea de-a treia corespunde unei coordonate interne cu implicaţii asupra vieţii cotidiene, şi anume tendinţa de restrângere a cererii pe fondul conjugării unor evoluţii de semn contrar. Acestea sunt scăderea demografică şi în special scăderea ponderii populaţiei active în societate, respectiv creşterea sau cel puţin rămânerea şomajului la o cotă destul de ridicată. Scăderea demografică este sesizabilă de mai multe decenii, cu diferenţe de la ţară la ţară. Dacă în anii 1950 indicatorul de fecunditate se situa în general la 2,1 copii pe femeie, către 1990 s-a apropiat de 1,8, iar în unele situaţii de 1,4 şi chiar 1,2, aşadar de pragul minim necesar pentru reproducerea generaţiilor⁵. Pe cale de consecinţă s-a redus şi ponderea segmentului activ, adică al per­soanelor care plătesc impozite şi asigurări, împrejurare susceptibilă să ameninţe, printre altele, stabilitatea fondurilor de pensii. Creşterea şomajului datează mai ales din anii 1980, fiind corelativă demantelării „statelor bunăstării”. Tendinţa de restrângerea a cererii, sau altfel spus a pieţei interne, generează efecte ne­gative în trei direcţii. În primul rând, întrucât limitează consumul şi deci posibilitatea desfacerii mărfurilor, împiedică sau îngreunează relansarea producţiei. În al doilea rând, accen­tuează nevoia debuşeelor externe, ceea ce riscă să transforme interde­pendenţa economică în dependenţă pur şi simplu, expunând producţia internă stimulilor crizogeni dinafară. A fost cazul recesiunii începută în 2008, când exporturile europene au avut de suferit ca urmare a prăbuşirii pieţei americane. În al treilea rând, pentru a reduce costurile şi a face produsele vandabile, marile firme sunt tentate să delocalizeze activităţile în ţări cu forţă de muncă ieftină, ceea conduce din nou la creşterea şo­majului, la contracţia accentuată a pieţei şi, nu în ultimul rând, la o presiune sporită pe bugetele alocate asistenţei sociale.

Reducerea cererii nu survine în mod întâmplător, ci este inerentă concepţiei generale care prezidează construcţia europeană, concentrată pe stabilitatea monetară, deflaţie şi disciplina financiară – de fapt un alt nume pentru austeritate. (Amintim aşa-zisa regulă de aur a deficitului bugetar, conform căreia în principiu acesta nu ar trebui să depăşească în nici o ţară 3%). Din acest unghi, pro­iectul european pare să-şi contrazică promisiunile iniţiale în legătură cu realizarea unei creşteri economice echilibrate şi cu asigurarea drepturilor sociale, favorizând impresia că este un proiect în serviciul băncilor şi nu al oamenilor obişnuiţi. Cu atât mai mult cu cât înregistrează neconcordanţe in­clusiv în raport cu normele reprezenta­tivităţii democratice, după cum reiese de pildă din textul Tratatului privind stabilitatea, coordonarea şi guver­nanţa, elaborat în 2012, care scoate finalmente atributul suveran al exerciţiului bugetar de sub autoritatea parlamentelor, punându-l sub con­trolul Comisiei Europene şi al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aşadar sub controlul unor decidenţi care nu au fost aleşi prin vot popular şi care nu răspund în faţa cetăţenilor din ţările respective.

Observaţiile noastre echivalează aproape cu o descriere. Ele nu ocultează disfuncţionalităţile inerente construcţiei europene actuale, dar nici nu conduc obligatoriu la concluzia că trebuie renunţat la însăşi ideea co­operării. În definitiv, există exemplul Pieţei Comune, care a contribuit nu numai la progresul economic al Occidentului, dar şi la menţinerea păcii pe continent. Condiţiile consensului social în jurul oricărei formule rămân însă aceleaşi: îmbunătăţirea nivelului de trai şi corespondenţa dintre ceea ce se cheamă agenda conducătorilor şi aşteptările populaţiei. Transpusă în termeni politici şi guvernamentali, constatarea ne indică de aemenea coordonatele structurale în care se va desfăşura conflictul public mai departe, adică pe axa monetarism versus creşterea consumului, respectiv birocratism şi tehnocraţie versus mobilizare civică.

Apasă aici pentru a adăuga propriul text