VARIA

Diplomația culturală franceză și zorii științei politice  din România

[French Cultural Diplomacy and the Dawn of Political Science in Romania]

Cristian PREDA

Abstract: The article analyzes the creation of the field of political science in Romania, at the beginning of the 1990s, and the influence of French cultural diplomacy on this process. The author used archives that have not been exploited until now: it is about the diplomatic correspondence between the French embassy in Bucharest and the French Ministry of Foreign Affairs, as well as the debates in the Senate of the University of Bucharest from 1990-1995.

Keywords: cultural diplomacy, political science, Romania, France, post-communism.

La câteva ore după fuga lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central al PCR se constituia Consiliul Frontului Salvării Naționale, un or­ganism revoluționar care a proclamat abandonarea monopartitismului, or­ganizarea de alegeri libere, separația puterilor și restructurarea economiei, ținte atinse în anii imediat următori, ajungând apoi și la o chestiune care frământă până astăzi societatea ro­mâ­nească, și anume „reorganizarea învă­ță­mân­tului românesc potrivit cerințelor contemporane”¹. Acesta era cel de-al șaselea punct al docu­mentului adoptat pe 22 decembrie 1989, iar el indica, folosind un voca­bular înflăcărat, și mijlocul care ar fi rezolvat problema, și anume „reașe­zarea structurilor învăță­mân­tului pe baze democratice și umaniste [prin] eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român”². Articolul de față studiază felul cum a fost realizată o asemenea reorganizare, ce promitea construirea educației pe o temelie non-ideolo­gică. Am luat în seamă un caz parti­cular, dar deloc nesemnificativ, fi­indcă este vorba despre crearea unui nou domeniu academic, cel al științei politice, în cadrul celei mai impor­tante educative instituții românești din acele vremuri, Universitatea din București (UB).

Chestiunea a fost deja abordată de mai mulți autori români. Daniel Barbu a pus în evidență nașterea, după 1989, a două modalități de in­stituționalizare a investigării politicii – una post-marxist-leninistă, asumată de foste cadre ale Academiei Ștefan Gheorghiu, grupate în Școala Națio­nală de Studii Politice și Administra­tive, și o alta, neo-weberiană, pe care ar fi croit-o chiar el la UB, cât a fost decan³. Formată ca medic și cu un doctorat în psihologie socială, Alina Mungiu-Pippidi a descris și ea trece­rea de la o pretinsă „știință politică” totalitară ce forma activiști de partid la o comunitate academică veritabilă, dezvoltată în mai multe universități, însă abia după 1995⁴. Lavinia Stan a demonstrat foarte convingător influ­ența modelelor politologice nord-american și, respectiv, francez în construcția programelor de studiu din centrele universitare București, Cluj și Iași⁵. Una dintre absolventele pri­melor generații de politologi din UB, Luciana Ghica a denunțat un bova­rism universitar, care ar fi întreținut ideea că specialiștii români din acest câmp disciplinar nu au depășit un complex provincial, căci – în opinia ei – știința politică românească a fost dintotdeauna sincronizată cu cea din alte părți ale Europei, inclusiv în vremea regimului comunist⁶. Last but not least, Laurențiu Vlad a reconsti­tuit istoria primilor ani din predarea științei politice în franceză la UB, într-un volum care cuprinde, de ase­menea, câteva interviuri interesante despre aceeași perioadă, realizate cu opt profesori⁷.

Am completat aceste incursiuni în trecutul politologiei autohtone ex­ploatând câteva noi surse și, în spe­cial, detaliind modul cum diplomația culturală franceză a influențat proce­sul de fondare a științei politice în România post-decembristă. Am ară­tat astfel că instituțiile academice pot fi nu doar agenți de diplomație cultu­rală⁸, ci și produse ale acesteia. Am urmărit, pe de altă parte, să analizez rezultatul transferului cultural operat: avem oare de-a face, în cazul studiat, cu o „periferie independentă” sau doar cu un „receptacol al unor ten­dințe” care pierd prestigiul în locul de origine, dar care, odată conservate în alt loc, dau naștere la reinterpretări sau inovații radicale? Acestea erau cele două variante imaginate de Michel Espagne, atunci când a anali­zat alte schimburi culturale ce au produs efecte în științele umane⁹. Întrucât am luat în seamă atât actori interni, cât și actori externi aflați în competiție pentru a fabrica politolo­gia, sursele mobilizate în analiza de față sunt extrem de diverse¹⁰. Am putut astfel să urmăresc un proiect care a eșuat după un an – cel al Facultății de Înalte Studii Politice –, și un al doilea, care a dus la crearea Faculté Internationale de Sciences Humaines și care produce efecte până în prezent.

UB, între convertiri politice, ruptura de trecut și influența externă

Imediat după Revoluția română, în interiorul UB, discuțiile despre schimbare sunt purtate pe un ton mult mai tranșant decât în restul societății, în primul rând grație studenților¹¹, care jucaseră un rol determinant în mobilizarea de stradă din decembrie 1989 și erau socotiți adevărați „eroi”. În schimb, în majoritatea lor, profe­sorii din cea mai mare universitate a țării intră în logica larg răspândită în întreaga societate, una definită de convertiri rapide și de relativizarea vinovățiilor. Așa se face că, în locul celulei PCR, este creată și-n UB – ca peste tot în țară – o organizație a Frontului Salvării Naționale, ce va dispărea abia când puterea revoluțio­nară hotărăște ca FSN să se organi­zeze ca partid și să participe la ale­geri¹². Și mai elocvent e faptul că, imediat după răsturnarea lui Ceaușescu, profesorii din UB afirmă ruptura de trecut și democratizarea deciziei, dar, cum s-a observat deja, gesturile lor nu ilustrează aceste prin­cipii, așa că „de cele mai multe ori realitatea este diferită”¹³. Pe scurt: continuitatea e regula, schimbarea și ostracizările sunt o excepție margi­nală.

O vădesc deja primele dezbateri din Senatul UB, când pe agendă e pusă problema gestionării facultăților după destituirea regimului totalitar. În ședința acestui for deliberativ din 27 martie 1990, studentul Marian Munteanu cere ca, vreme de 1-2 ani, profesorii „cu funcții de conducere în PCR” să se abțină de la ocuparea unor poziții în decanat. Cei vizați resping ideea. Există, totuși, nuanțe. De pildă, Nicolae Manolescu preci­zează că ar trebui să stea departe de funcții exclusiv cei care au făcut rău „de când s-a degradat situația”; Lazăr Vlăsceanu afirmă că mulți membri ai UB n-au avut un comportament care „să fie caracterizat ca procomunist”; Zoe Petre merge și mai departe, ex­plicând că toți colegii săi au avut responsabilități în cadrul PCR, fi­indcă doar astfel puteai rămâne în facultate, așa că situația se va putea schimba doar dacă vor veni profesori noi, de pildă, din institutele de cer­cetare, unde puteai să lucrezi fără constrângeri atât de rigide; la rândul lui, decanul de la Limbi Străine, Iancu Fischer, care nu fusese mem­bru de partid, propune să se meargă vreme de doi ani cu cei aleși, căci pentru ce a fost în comunism „cu toții avem o parte de vină numai prin faptul de a fi acceptat situația”. Doar Eugen Simion este de partea studen­tului Munteanu, arătând că nu-i firesc ca o persoană care, până-n 1989, își îndoctrinase colegii să devină mem­bru FSN, apoi să fie desemnat șef de catedră. Criticul literar nu oferea nume care să ilustreze acest parcurs, dar nici n-a fost solicitat s-o facă, semn că descria o realitate pe care colegii săi nu o tăgăduiau. Până la urmă, cei aleși decani în facultăți sunt validați de Senat în unanimitate, ex­cepție făcând doi dintre ei, care au parte de câte o abținere. În schimb, în facultăți sunt profesori contestați, iar unica sancțiune la adresa lor a fost aceea că n-au mai putut ține exame­nele, fiind înlocuiți de colegi ce nu fuseseră trecuți pe listele negre alcă­tuite de către studenți. În ceea ce pri­vește reorganizarea învățământului, tot M. Munteanu introduce discuția, relatând că studenții au cerut asta ministerului, care a făcut o comisie, la care însă inițiatorii nu s-au mai dus, căci li s-a părut că era mai im­portant să „se termine cu comunismul și cu securitatea [și] să fie pedepsiți criminalii”¹⁴. Caragiale nu era prea departe.

Profesorii sunt, în acele vremuri, mai degrabă prudenți decât revoluți­onari, iar faptul că tocmai dintre ei s-a desprins și a intrat în politică, foarte devreme, Emil Constantinescu, care avea să fie în 1996 președintele alter­nanței, e un soi de compensație a circumspecției ce domina spiritele în interiorul UB și, de asemenea, în mediile intelectuale mai largi. Ce-i drept, interesul personal prima, cum se vede urmărind dezbaterile despre concursurile didactice, care ocupă majoritatea ședințelor Senatului UB. Îndreptățirea acestui comportament e dincolo de orice îndoială. Cum regi­mul Ceaușescu blocase în deceniul al optulea promovările, mulți angajați cu experiență rămăseseră la gradul de lector – de pildă, ca să ne limităm la trei exemple, Emil Constantinescu, Nicolae Manolescu, Zoe Petre aveau acest grad didactic în 1989 –, așa că o prioritate a fost, pentru cei care acu­mulaseră ani mulți de predare și de cercetare, trecerea rapidă de la lector la conferențiar, apoi, tot așa de acce­lerat, la un post de profesor. Abia în 1991-1992 încep angajări pentru de­butanți, adică pentru preparatori și asistenți. Pentru a avea o idee mai precisă, trebuie arătat că numărul de concursuri organizate între 15 martie 1990 și 15 martie 1992 a fost enorm: sunt nu mai puțin de 1055 de compe­tiții deschise, dintre care 131 – pentru poziții de profesori, 260 – pentru conferențiari, 246 – pentru lectori, 304 – pentru asistenți și 114 – pentru preparatori¹⁵. Ascensiunea didactică e bazată pe criterii profesionale, care încep să fie standardizate, dar mai ales pe buna reputație a profesorilor în breasla fiecăruia. Foarte rar sunt invocate opțiuni politice din perioada comunistă. O asemenea excepție îl privește pe Ilie Bădescu: N. Manolescu spune despre el e că „a abordat so­ciologia ca propagandist”, iar Eugen Simion – că a fost „princi­palul ideolog al revistelor Săptămâna și Luceafărul”¹⁶. În ciuda rezervelor, viitorul patron spiritual al naționalis­mului postcomunist trece și el con­cursul de conferențiar în aprilie 1990.

Reforma instituțională rămâne astfel pe planul al doilea și singura noutate semnificativă este extinderea rețelei de facultăți. Dacă în 1989, UB cuprindea șase facultăți, un an mai târziu, sunt deja șaisprezece și, așa cum vom vedea mai jos, e timp sufi­cient nu doar pentru a crea unele prin scindarea celor existente, dar și pen­tru înființarea prin decret guverna­mental a unor specializări ce fuseseră desființate de Ceaușescu, ca și a unor facultăți cu totul noi în peisajul UB, ba chiar și pentru desființarea uneia proaspăt create chiar în domeniul care ne interesează¹⁷. Mai trebuie notat și că extinderea UB are loc în contextul în care sunt create de la zero universități întregi, de stat sau private. De câte ori auzeau de ele, membrii Senatului UB erau iritați. De pildă, în ședința din 24 mai 1990, Viorel Iftimie de la Matematică și Angheluță Vădineanu de la Biologie își declarau opoziția față de ideea înființării unor noi „instituții de în­vățământ superior”, cum li se zicea pe atunci, cel de-al doilea profesor argumentând că pentru „baza materi­ală” a unei facultăți trebuie investit „enorm” și că nu are sens să creezi una nouă, dacă nu ai calculat mai întâi foarte riguros costurile. Chiar dacă rectorul Nicolae Cristescu pre­ciza că unele universități s-au înfiin­țat după ce autoritățile locale le-au promis sprijin financiar, colegii săi nu cedau, temându-se evident de concurență¹⁸, cum se întâmpla în mare parte din societate. În plus, membrii UB aveau sentimentul că, deși lucraseră în condiții foarte grele, mai cu seamă în anii 1980, erau cei mai buni din țară și că, de aceea, dis­puneau de un soi de drept de veto asupra oricărei inițiative venite din provincie sau din mediul privat. În același spirit, atunci când aceiași pro­fesori din UB sunt solicitați, în aprilie 1990, de către ministerul de resort să recomande studenți pentru a da con­curs la Ministerul Afacerilor Externe, decanii din patru facultăți – de limbi străine, de drept, de istorie și de filo­sofie – trimit 30 de candidați, singurii din țară ce li se păreau a fi demni de a intra într-o profesie așa prestigioasă precum diplomația¹⁹.

Ideea cooperării cu străinătatea este, de altfel, îmbrățișată fără obiec­ții. Propunerile vin din orizonturi foarte diferite. În mai 1990, Universitatea din Moscova lansează ideea de a colabora cu UB, așa că rectorul cere propuneri concrete din toate facul­tățile²⁰. Mai rapidă decât sovieticii fusese o fundație privată, creată la București de filantropul american George Soros, care le pre­zentase deja studenților și profesori­lor din UB, pe 1 februarie 1990, oferta sa de burse²¹. Aceeași fundație caută tot atunci să se asocieze cu ambasada Franței, promițând, la un an de la revoluție, sprijin financiar pentru studenți români din domeniul științelor umane și sociale interesați să facă o Diplôme d’Études Approfondies, cum se numea pe atunci masterul, cu condiția ca ti­nerii respectivi să fie scutiți în Franța de plata taxelor de școlarizare²².

Franța nu era o alegere întâmplă­toare. Căci interesul acestei țări pen­tru România a fost enorm în 1990 și-n anii imediat următori. Asta și pen­tru că revoluția a venit după o peri­oadă în care cooperarea româno-franceză de toate felurile scăzuse foarte mult, regimul de la București fiind considerat de către diplomații de la Quai d’Orsay ca unul ce putea fi numit „despotism obscurantist”²³. Ambasada din Capitala României încercase să folosească, totuși, com­petențele locale – în 1986, existau 400 de traducători profesioniști din franceză în română și alți 1000 oca­zionali –, pentru a scoate măcar niște cărți apărute în Franța în română, dar autoritățile comuniste refuzaseră nu doar cheltuirea de devize pentru a plăti drepturile de autor, ci și oferta de a primi aceste drepturi gratuit, temându-se de sporirea influenței franceze în România²⁴. Bugetul acti­vităților științifice și culturale se di­minuase, de aceea, de la an la an, iar diplomații francezi trimiși în post la București și care căutau să mențină, totuși, cooperarea pe tărâmul franco­fon erau tratați ca spioni, așa că în jurul lor mișunau zeci și zeci de in­formatori ai Securității²⁵. Francofonia nu era, de altfel, prea bine înțeleasă în România nici în sensul multilateral, ca o cooperare între țări care folosesc drept mijloc de comunicare franceza, și nici măcar în sens mai îngust, bi­lateral, ca o colaborare franco-ro­mână, cum va fi acceptată abia după Revoluție, mai ales în medii cultu­rale²⁶.

Pe de altă parte, Revoluția nu se vedea venind în 1989, chiar dacă, așa cum va scrie mult mai târziu Sandrine Kott, în ultimul deceniu al dictaturii ceaușiste, critica radicală a capitalismului era delegitimată, iar internaționalismul comunist pierdea foarte mult teren în fața „globalis­mu­lui”, înțeles ca „ideologia care privi­le­giază concurența generalizată, in­clusiv între statele-națiuni”²⁷. Franța a căutat în acea perioadă să mențină relația cu regimurile comu­niste, François Mitterrand având grijă să întâlnească întotdeauna și opozan­ții, nu doar liderii din Est pe care-i vizita sau pe care i-a invitat la Paris: excepția e România, pe care nici pre­ședintele francez, nici miniștrii săi de externe nu o vor vizita înainte de 1989²⁸. Unul dintre motive era pur ideologic: Mitterrand a fost atât de obsedat de Bicentenarul Revoluției Franceze, încât a forțat o apropiere între 1789 și iminența surpării regi­murilor comuniste, la exact două sute de ani mai târziu²⁹.

Imediat după eliberarea României de totalitarismul roșu, Roland Dumas vine la București. Vizita sa din pri­mele zile ale lui ianuarie 1990 mar­chează deja o voință clară de coope­rare culturală cu această țară franco­fonă din Est. În memoriile sale, mi­nistrul de externe al lui Mitterrand amintea că i-a întâlnit atunci pe membrii triumviratului puterii fese­niste – Ion Iliescu, Petre Roman și Dumitru Mazilu –, dar și pe intelec­tualii și disidenții Doina Cornea, László Tőkés, Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Dan Petrescu, Ana Blandiana și Andrei Pleșu, ba chiar că, împreună cu Alexandru Paleologu, viitorul ambasador al României la Paris, a discutat despre transformarea Bibliotecii Franceze – redeschise după vizita lui de Gaulle la București –, în ceea ce fusese înainte de 1947, și anume un Institut des hautes études françaises en Roumanie³⁰. Proiectul nu s-a materializat, Biblioteca fiind transformată într-unul din cele aproape 130 de institute culturale franceze din lume, dar semnalul co­laborării dintre Paris și București era puternic. Iar el se va materializa foarte repede. În mai 1990, guvernul francez informează misiunea din România, ca și toate celelalte posturi diplomatice din țările ex-comuniste, că hotărâse să aloce, în acel an, nu mai puțin de 200 de milioane de franci pentru cooperare culturală, științifică și tehnică cu țările din Est, eliberate de comunism. Prioritățile fixate de Quai d’Orsay vizau, în pri­mul rând, acordarea de burse de stu­diu – iar România va primi 250 din cele 700 atribuite esticilor pentru anul universitar 1990-1991!³¹ –, dar și „crearea de filiere bilingve (de la liceu la Universitate), renovarea sis­temelor educative locale, formarea profesori­lor, cooperarea între univer­sități”³².

Bursele sunt pomenite încă de la primele contacte ale serviciului cultu­ral francez cu noile autorități. Chantal Colleu-Dumont, care gestiona acest serviciu și care fusese tratată de co­muniști ca „spion cu grad de maior”, discută cu profesorul Paul Cornea, ce devenise secretar de stat la Educație, sub ministeriatul lui Mihai Șora: acesta e încântat de oferta franceză și îi spune interlocutoarei sale că bur­sele de la Quai d’Orsay s-ar putea dovedi la fel de eficace precum cele germane sau austrice, promise și ele tot atunci³³, dar care vor fi amânate sine die după mineriada din iunie 1990. Cornea, invitat la Paris în pri­măvara lui 1990, în fruntea unei de­legații ce cuprindea rectori de diverse specializări³⁴, era profesor de istoria literaturii, dar și un susținător entuzi­ast al renovării câmpului științelor sociale: în cursul vizitei în Franța, el a solicitat ca profesori francezi de sociologie, drept, filosofie și psiholo­gie să vină la București să predea, promițând salarii de 10 mii de lei pe lună pentru asemenea profesori, ceea ce depășea până și salariul unui mi­nistru român; atent la detalii, amba­sadorul Le Breton, care-l însoțea pe Cornea, preciza, în telegrama trimisă șefilor săi, că suma respectivă era echivalentul a 2200 de franci pe lună³⁵. Merită menționat, în acest context, că un student bursier al gu­vernului francez primea, în toamna lui 1990, aproape de două ori mai mult pe lună³⁶.

Renovarea științelor umane era complicată, căci unele discipline fu­seseră amputate mai grav, altele su­praviețuiseră onorabil, dar exista și o categorie, unde totul trebuia luat de la zero³⁷. E vorba despre știința politică. O disciplină al cărei statut era încă mult disputat. Așa stăteau lucrurile chiar în Franța. Într-o lucrare care se ocupa tocmai de modul de a preda o asemenea disciplină în anii ’90, Pierre Favre sugera că, dacă la nive­lul studiilor de licență, să predai ști­ința politică seamănă mai mult cu expunerea literaturii, în schimb, la DEA și la doctorat, disciplina începe să semene mai mult cu fizica; un alt specialist francez, Jean-Baptiste Legavre, a cerut în acea vreme de la 36 de profesori care țineau cursuri din acest câmp teoretic planurile de lucru și a descoperit că tradițiile ști­ințifice de la care se revendicau aceș­tia erau diferite și că nici măcar nu­mele disciplinei nu era același, vari­ind între sociologie politică, sociolo­gia politicii, viața politică franceză, introducere în studii politice, intro­ducere în științele sociale și politice și altele; la rândul său, Jacques Lagroye sublinia că și afilierea insti­tuțională a științei politice era incertă, fiindcă ea era predată și în facultățile care ofereau diplome juridice, nu doar în Institutele de Studii Politice³⁸.

Pe lângă punerea sub semnul în­trebării a modului de a preda disci­plina, demersului de a investiga poli­tica în chip științific i se reproșa și o inevitabilă dimensiune „ideologică” sau, cel puțin, percepută așa. De ce? Fiindcă discreditarea marxismului și răsturnarea regimurilor comuniste au însemnat o delegitimare a stângii, care a reacționat negând tot ce nu reproducea paradigma sa fundamen­tală. În acest context, afirma stânga politică, euforia post-revoluționară a introdus în universități – tocmai prin intermediul științei politice – o vizi­une politică liberală, care nu era per­cepută ca sinonim al modernității, ci ca una din formele ideologice cu ajutorul căreia puteau fi strânse vo­turi. Degeaba au explicat unii cerce­tători că opera lui Tocqueville este importantă mai degrabă pentru „forța sa critică” decât pentru „versantul ei constructiv”³⁹, căci convingerea că liberalismul ar putea ajunge să im­pună o gândire unică și care să influ­ențeze în rău restructurarea educației universitare a rămas⁴⁰.

Cu mult înainte de căderea regi­mului totalitar, diplomații aflați în post la București încurajaseră dome­niul „științelor politice”, pe care-l includeau în cadrul mai larg al „ști­ințelor umane și sociale”, propunând burse pentru cercetări⁴¹ sau coman­dând reviste despre politică precum Commentaire, Débat sau Esprit, pentru cititorii care frecventau Bibli­oteca Franceză de la București⁴². Regimul Ceaușescu blocase, însă, tot. Abia după 1989 se poate trece la fapte. O notă a ambasadorului Le Breton din 30 ianuarie 1990 către Quai d’Orsay menționa importanța unor stagii de formare la ENA pentru români, ca și a atribuirii unor burse la IEP Paris sau la cele din provincie⁴³. Oferta era detaliată pe 27 februarie 1990, atunci când o scrisoare a se­cretarului general al Fondation Nationale des Sciences Politiques (FNSP) descria ce programe de li­cență, de DEA, de doctorat, ba chiar și ce diplome pentru formarea conti­nuă ofereau Institutele de Studii Po­litice din Paris, dar și din Aix-en-Provence, Bordeaux, Grenoble, Lyon, Strasbourg ori Toulouse⁴⁴. Cu o zi înainte, o telegramă diplomatică tri­misă la București de secretariatul de stat de la MAE francez cuprindea lista universitarilor și jurnaliștilor care urmau să vină în Capitala României în acele zile: pe ea figurau și politologii Maurice Duverger și Serge Hurtig, acesta din urmă fiind, de asemenea, și secretarul general al FNSP⁴⁵.

La București luase deja ființă o instituție care ar fi urmat să se ocupe de materia politică.

Facultatea de Înalte Studii Politice

Actul de înființare a ei este o hotă­râre de guvern, ce poartă numărul 55 și a fost adoptată pe 19 ianuarie 1990⁴⁶. Ideea le-a aparținut lui Vasile Secăreș, Ioan M. Pașcu, Ovidiu Trăsnea și Constantin Ene, primul dintre ei făcând, după propria mărtu­risire, eforturi ca să-l convingă pe Petre Roman să ia o asemenea deci­zie⁴⁷. Acea HG avea, de fapt, o dublă dimensiune, fiindcă pornea de la des­ființarea Academiei de Studii Social-Politice (ASSP)⁴⁸, școala de cadre a PCR, dar – pe de altă parte – crea pe ruinele acesteia, trei facultăți, ce erau incluse în UB, ca și un institut de cercetare, care rămânea în subordinea ministerului Învățământului. Era vorba, mai întâi, despre o facultate de Psihologie și Sociologie, domenii ce fuseseră marginalizate și diminuate începând din a doua parte a anilor 1970, câteva cursuri fiind, totuși, predate de un mic număr de profe­sori, afiliați la catedre din cadrul Fa­cultății de Filosofie-Istorie, dar care lucrau și cu studenții altor facultăți din UB. A doua facultate zămislită prin HG nr. 55 e cea de Jurnalistică, domeniu care fusese gestionat exclu­siv de Academia de Studii Social-Politice, căci regimul de partid unic controla cu mare grijă formarea ga­zetarilor. Spre deosebire de aceste două facultăți, care urmau să formeze timp de patru ani „psihologi și soci­ologi” și, respectiv, „cadre necesare formării sociale prin mijloace de co­municare în masă”, în cea de-a treia facultate, parcursul formativ dura doar doi ani, căci era vorba numai despre un „profil postuniversitar”, iar ținta profesională pe care i-o fixa guvernul în articolul 3 al HG era aceea de a „asigura pregătirea nece­sară activității pentru expertiză speci­alizată în instituțiile centrale ale sta­tului, la nivelul partidelor politice, al Ministerului Afacerilor Externe și în învățământul superior”. Acestei in­stituții i se dădea un nume inedit în peisajul universitar de la noi: i s-a zis Facultatea de Înalte Studii Politice (FÎSP). Ea mai era deosebită de ce­lelalte și pentru că admiterea urma să se facă pornind de la zero: altfel spus, FÎSP nu recupera, precum Jurnalis­tica, studenții înscriși la fosta acade­mie de partid, care trebuiau să dea un „examen de verificare”, și nici nu beneficia, precum Sociologia și Psi­hologia, de un anumit număr de stu­denți deja înmatriculați la Universitatea din București. Într-ade­văr, ceea ce HG nu menționează e faptul că UB a îngăduit studenților care, dacă nu venea Revoluția, ar fi încheiat parcursul de licență în anul universitar 1989-1990 la Facultatea de filosofie-istorie, să poată absolvi cu diplome de psihologie sau socio­logie: soluția a fost adoptată în con­dițiile în care, încă din decembrie 1989, studiile universitare au fost prelungite cu un al cincilea an de studiu, iar într-un prim moment, adică în perioada ianuarie-iunie 1990, Sociologia și Psihologia au fost inte­grate ca secții în cadrul Filosofiei⁴⁹. Fiind student al respectivei generații, am ales să susțin licența în domeniul filosofie, dar șapte sau opt din cei 20 de colegi pe care-i aveam s-au în­dreptat spre sociologie ori psihologie și au obținut diplome în aceste do­menii⁵⁰. Adaug acestei mărturii una care privește o altă prevedere a HG nr. 55: aceasta cerea ca absolvenții fostei Academii Ștefan Gheorghiu să aibă oportunitatea unei atestări a stu­diilor urmate la fosta școală de for­mare a cadrelor PCR. Procesul a du­rat destul de mult, fiindcă în septem­brie 1991, invocând un ordin al mi­nistrului Învățământului și Științei, directorul general Ovidiu Ianculescu aproape că soma UB să organizeze examene de diferență, până cel târziu la 1 martie 1992, pentru că altfel, menționa înaltul funcționar, respecti­vilor absolvenți nu li se vor mai re­cunoaște studiile făcute înainte de 1989 la școala de partid⁵¹. Demersu­rile de recuperare a acestor foste ca­dre ale PCR începuseră încă din ia­nuarie 1990. Dacă HG nr. 55 preve­dea că examenele de diferență pentru studenți se dădeau „în fața unei co­misii formate din reprezentanți ai presei, culturii și Ministerului Învă­țământului”, în privința atestării di­plomelor deținute de absolvenți, nu era nimic fixat. UB a improvizat o soluție. Am făcut parte din „comite­tele revoluționare” care au fost alcă­tuite în facultatea de Filosofie și care asociau profesori și studenți, în pri­măvara lui 1990: oameni în toată firea veneau la un soi de judecată, organizată pe holurile Universității, pentru a asigura o transparență de­plină evaluării trecutului. În fine, în 19 ianuarie 1990, prin aceeași HG, guvernul crea Institutul de teorie so­cială și politologie (ITSP), ce primea biblioteca fostei ASSP, imprimeria, o parte din clădire, ca și un director – Radu Florian, care predase socialism științific la UB. Spre deosebire de cele trei facultăți, ITSP nu era afiliat la UB, ci rămânea subordonat minis­terului Învățământului, pentru ca ulterior să ajungă în rețeaua institu­telor Academiei Române⁵².

Dacă reinventarea – sau reve­nirea în UB a – sociologiei și a psihologiei este bine primită, între altele fiindcă mai mulți absolvenți ai acestor speci­alizări din anii 1960-1970 predau deja în diverse facultăți, în schimb, parașutarea de către guvern a FÎSP e primită cu reticență. Totul pornește, și-n acest caz, de la foarte sensibilele concursuri didactice. Într-adevăr, prima menționare a Facultății de Înalte Studii Politice poate fi găsită în procesul verbal al ședinței Senatului din 7 iunie 1990, când face referire la ea un profesor ce predase sociologie și pedagogie în UB și înainte de 1989, Lazăr Vlăsceanu. Acesta enu­mera, de fapt, facultățile ce trebuiau amenajate integral, iar FÎSP apărea între ele, alături de Jurnalistică și de o secție de bibliologie și știința infor­mației. Discuția s-a tensionat atunci când s-a ajuns la un concurs de la facultatea de Jurnalistică pentru o poziție de conferențiar, pentru care candida o persoană care nu fusese înainte lector, dar care era deja an­gajat ca decan, Mihai Coman. Pro­rectorul Vlăsceanu explica o parte a dispozitivului legal în care era plasată discuția despre noile facultăți: „Jur­nalistica a existat, a funcționat la Academia Ștefan Gheorghiu. S-a desființat aceasta, [iar] prin hotărârea 55/1990, s-a reînființat Facultatea de jurnalistică în cadrul Universității din București. Conform aceleiași hotă­râri, toate cadrele didactice de la Academia Ștefan Gheorghiu au fost date afară. Facultatea de jurnalistică urma să funcționeze pentru că existau studenți, urmau să participe la selec­ție (sic!). Ministerul a hotărât să nu­mească pe post de suplinitor un cadru didactic care să se ocupe de punerea în funcțiune a acestei facultăți și care să aibă cunoștințe în domeniul jurna­listicii. În acest sens, dl. Coman a fost numit prin vrerea ministerului ca decan interimar și pe post de confe­rențiar suplinitor”. L. Vlăsceanu nu detaliază și situația FÎSP, fiindcă pe agendă era doar concursul de la Jur­nalistică, el mulțumindu-se să spună că facultatea cealaltă are „profil post­universitar”. De fapt, discuția e im­portantă, fiindcă doi senatori de la Litere – Eugen Simion și Nicolae Manolescu – sunt împotriva intrării în UB a cuiva din afară direct pe po­ziție de conferențiar sau profesor⁵³, iar această poziționare va influența în mod semnificativ opinia colegilor lor senatori, când vor ajunge la dosarele de concurs de la FÎSP.

Tot Lazăr Vlăsceanu este cel care vorbește despre aceasta, în reuniunea din 29 septembrie 1990, când preci­zează că, în calitate de prorector, fusese mandatat să se ocupe de FÎSP. El menționează că examenul de ad­mitere s-a ținut și că a inclus două probe, ambele în limbi străine – re­dactarea unui text și analiza orală „a unor probleme cu caracter politic”. Cum nu sunt profesori angajați, adă­uga Vlăsceanu, au fost contactați – prin ambasadele occidentale sau prin diverși amici – cercetători din SUA, Franța, Anglia, Germania, ca să pre­dea încă din semestrul I al anului 1991-1992. Decanul Corneliu Bîrsan de la Drept era nemulțumit, fiindcă facultatea sa nu fusese consultată în privința programei de „administrație” propusă de FÎSP, alături de cea de “analiză politică” și de o a treia – de „relații internaționale”, ce figurau în planul general. Un student neidentifi­cat se arăta și mai critic decât profe­sorul de la Drept, folosind chiar un termen total neacademic: „cum se înființează [FÎSP] dacă nu avem po­litologi în țară, cum pot fi scoase niște dosare de concurs ale unor oa­meni care nu aveau pregătire de spe­cialitate la nivel mondial. […] Mă îndoiesc de posibilitatea existenței unei asemenea școli care a apărut ca o idioțenie”. Profesorul Mircea Flonta, de la Filosofie, susținea că, dacă se dăduse concurs, era musai să fie găsită o soluție de amenajare practică, iar Emil Constantinescu – care folosea expresia „școală națio­nală de studii politice” – afirma că ea trebuie să fie în UB. Discutase despre FÎSP și cu atașatul cultural al SUA la București, care i-ar fi promis „tot sprijinul” pentru ca un asemenea „institut postuniversitar” să fie orga­nizat în sânul UB, nu altundeva. Vi­itorul președinte înșira și alte ajutoare primite sau promise, care nu erau foarte convingătoare, căci nu era clar mereu în ce constau: erau menționate un „material filmat din Marea Britanie”, un „material de la Sorbona”, „doi lectori din SUA care vor preda timp de doi ani – un politi­cian și unul în admi­nistrație juridică – la Drept și la această școală de studii politice”. La final, Constantinescu adăuga că ar fi bune și contacte cu „cei din fostele țări socialiste”. Cel mai sever în in­tervenții a fost, însă, N. Manolescu, care vedea în FÎSP o încercare de a reînființa Academia Ștefan Gheorghiu „sub alt titlu”, ceea ce risca să aducă UB pe prima pagină a gazetelor, întrucât ar fi putut lăsa impresia că era recuperată, de fapt, vechea școală de partid. Lui Manolescu i s-a raliat și un student de la Filosofie, care le-a spus membrilor Senatului UB că, împreună cu Marian Munteanu, el i-ar fi semnalat, pe 20 ianuarie 1990, lui Iliescu că Liga studenților nu vrea această fa­cultate în UB, dar că președintelui nu i-a păsat. Vlăsceanu încearcă să sal­veze FÎSP, argumen­tând că nu UB a cerut o asemenea instituție în sânul ei, că e nevoie de studii de politolo­gie, că Secăreș n-a fost nomenclatu­rist, chiar dacă a lucrat la Academia Ștefan Gheorghiu. La finalul discu­ției, Constantinescu a propus ca o comisie să evalueze pro­gramele ela­borate de FÎSP: propu­ner­ea e accep­tată, iar în comisie sunt nu­miți Corneliu Bîrsan, Ioan Mihăilescu, Zoe Petre, Nicolae Manolescu și stu­dentul în Filosofie Daniel Oghină⁵⁴.

Pe 1 noiembrie 1990 se ține o altă reuniune a Senatului UB, pe agendă fiind iarăși concursuri didactice. Când se ajunge la cel pentru un post de conferențiar la FÎSP, intervin doi studenți de la Filosofie, care se adre­sează direct candidatului, și anume lui Vasile Secăreș, invitat la discuții, întrucât era decanul respectivei fa­cultăți. Ambii studenți erau lideri ai Ligii conduse de Marian Munteanu. Primul dintre ei, Cătălin Avramescu, azi profesor la FSPUB și director al Institutului de Științe Politice și Re­lații Internaționale al Academiei Române, îl întreabă pe Secăreș: „ce funcție dețineți în prezent?”, acesta fiind obligat să răspundă că era con­silierul lui Ion Iliescu, ce nu se bu­cura de prea multă simpatie în sânul UB, după ce minerii devastaseră clă­direa rectoratului în vara acelui an. Celălalt student, Oghină, deja menți­onat, e și mai casant: „Cum de v-ați schimbat atât de repede convingerile politice de la comunism la democra­ție?”, îl întreabă el pe Secăreș. Acesta se apără zicând următoarele: „am funcționat la un lectorat în Statele Unite, unde am predat Relații Inter­naționale est-vest, nu am propagat ideile ceaușiste în acest domeniu”. Rectorul întrerupe dialogul și anunță că problema va fi tranșată prin vot. Din cei 65 de membri ai Senatului, sunt prezenți la vot 46 și doar 23 vo­tează cu Secăreș, care e astfel res­pins⁵⁵.

În ședința următoare, din 10 ianu­arie 1991, discuția despre posturile de la FÎSP e reluată. Profesorul Corneliu Bîrsan de la Drept propune ca nu­mele facultății să se schimbe în In­stitutul de Studii Politice Internațio­nale și Administrative (ISPIA). Rec­torul Cristescu precizează, la solicita­rea lui Eugen Simion, că unii dintre cei care susțineau concurs vor fi pro­fesori asociați, fiindcă ocupă și func­ții ministeriale⁵⁶. Pe 24 ianuarie e votată iar o lungă listă de posturi scoase la concurs: sunt 36 la Mate­matică, 26 la Biologie, 21 la Limbi și Literaturi Străine, 11 la Sociologie, Psihologie și Pedagogie, 6 la Geolo­gie și Geofizică, 3 la Filosofie și unul la Drept. FÎSP are și ea 5 posturi pro­puse. Profesorul Mircea Flonta se arată din start reticent: „toți candidații de pe lista acestei facultăți au răspun­deri mai mult sau mai puțin impor­tante în cadrul guvernului sau al altor organe ale puterii […]. Toți sunt an­gajați într-o politică activă de partid”, remarcă specialistul în epistemologie. „Întrebarea este următoarea: este potrivit totuși ca oameni care sunt angajați politic să predea academic teoria politică și dacă sunt într-o po­ziție potrivită să facă acest lucru?”. Rectorul Cristescu sugerează că, formulând întrebarea respectivă, chiar Flonta s-ar fi pus în situația de a face politică. El îi reproșează că vrea să le taie „creanga de sub picioare” unor candidați făcând ce se făcea în epoca lui Ceaușescu, adică judecând „un om pe chestiune de dosar, de orientare politică”. Colegul lui Flonta, profesorul Alexandru Valentin, întreabă și el „cum se face că pe această listă [de candidați la concurs] sunt numai oameni dintr-un partid? Este facultatea partidului sau a Universității?”. Se alătură din nou discuției studentul Avramescu, ca și profesoara Zoe Petre: primul propune verificarea singurei lucrări publicate de unul dintre candidați, Virgil Măgureanu, care era directorul SRI, iar a doua observă că toți cei înscriși la concurs, dincolo de faptul că erau membri ai unui partid, ocupau funcții înalte în stat și nu puteau astfel să fie „judecați atât de obiectiv cât ar tre­bui”. La concursurile de la FÎSP s-au prezentat șase candidați și doar unul singur a fost acceptat. Astfel, la pos­tul de conferențiar poziția 1 de la catedra de analiză politică, Virgil Măgureanu a primit 13 voturi pentru și 30 împotrivă; la postul de confe­rențiar poziția 2 de la aceeași catedră, Adrian Severin s-a confruntat cu Constantin Crișan, primul obținând 34 de voturi pentru și 9 contra, în vreme ce al doilea a adunat 43 de voturi împotrivă; la postul de lector poziția 4, de la catedra de relații in­ternaționale, Dan Mircea Popescu a fost respins, cu 29 de voturi contra și 14 pentru, iar la concursul pentru conferențiar poziția 2 de la aceeași catedră, Ioan Mircea Pașcu a strâns 23 de voturi în favoarea lui și 20 îm­potrivă. Pe Măgureanu l-au costat probabil cuvintele studentului C. Avramescu, care a relatat că directo­rul SRI se întâlnise cu Marian Munteanu și cu Mihai Gheorghiu, liderii Ligii studenților, ca să le re­proșeze că fusese contestat de stu­denți: era o vreme în care cei trei studenți inspirau încă teamă noii elite politice⁵⁷. În schimb, Severin a trecut cu ajutorul viitorului său coleg de guvern din 1996-1997, Alexandru Athanasiu, cu care fusese și coleg de grupă în facultate. Postul lui Secăreș e pus iar la vot și pică din nou, deși acesta strânge 32 de voturi pentru și 11 împotrivă, întrucât i-a lipsit un vot din totalul cerut de majoritate⁵⁸.

Câteva zile mai târziu, într-o nouă ședință de Senat, rectorul Cristescu propune înființarea unui „fel de con­siliu științific” al FÎSP, alcătuit din 5 profesori – Corneliu Bârsan, Mircea Flonta, Alexandru Athanasiu, Zoe Petre și Alexandru Valentin – și un student, al cărui nume nu e stabilit, coordonați de Ioan Mihăilescu. Tot rectorul anunță că începuseră discuții cu universități belgiene, pentru a aduce profesori de științe sociale care să predea la FÎSP, însă nu știm care erau acelea⁵⁹. Una dintre ultimele mențiuni ale FÎSP în arhivele UB privește desemnarea, în februarie 1991, a doi studenți pentru a participa la Senat⁶⁰. O lună mai târziu, facul­tatea e desființată, tot printr-o hotă­râre de guvern, care creează simultan Școala Națională pentru Studii Poli­tice și Administrative, cu secții dife­rite de cele croite la FÎSP, dar cu cei respinși de Senatul UB instalați fără probleme în fruntea noii instituții⁶¹. Lua astfel sfârșit o activitate care a durat un singur an și care urmase trei direcții.

Într-adevăr, în statele de funcții ale Facultății de Înalte Studii Politice, semnate pe 29 octombrie 1990 de către directorul Ovidiu Ianculescu de la ministerul din strada General Berthelot, figurează planul de studii de la trei specializări: studii politice, relații internaționale și administrație publică. Cele două catedre care pro­puneau ore se numeau de „analiză politică” (cu 13 poziții, dintre care 2 de conferențiar, 9 de lector, una de asistent și una de preparator) și, res­pectiv, catedra de „relații internațio­nale” (cu 16 poziții, dintre care 5 de conferențiar, 6 de lector și 5 de asis­tent). În dreptul unora dintre cursuri sunt trecute și câteva nume, unele fiind șterse cu pastă de corecție, cum se folosea în acele vremuri în care se foloseau mașini de scris, căci calcu­latoarele nu ajunseseră în prea multe birouri, astfel încât în două cazuri se mai zăresc doar prenumele titularilor. Cursurile propuse în cei doi ani de studii, în ordinea din cele două state de funcții⁶², erau 27 la număr, și anume: Istoria gândirii politice (atri­buit lui Virgil Măgureanu); Drept civil și comercial comparat; Drept diplomatic și consular; Dreptul in­ternațional al afacerilor; Teoria și practica negocierilor; Conjunctură economică mondială și comerț inter­național; Sisteme politice contempo­rane; Drept constituțional comparat (acest curs ca și cel precedent având drept titular pe Dan Mircea Popescu); Filosofie politică; Istoria vieții poli­tice și a instituțiilor politice din România; Sociologia puterii; Metode de cercetare sociologice; Știința ad­ministrației; Teorie economică con­temporană; Informatică; Marketing; Retorică; Politica mondială; Istorie universală contemporană; Filosofia culturii; Teoria relațiilor internațio­nale; Marile teme ale politicii mon­diale actuale (curs ținut, ca și cel precedent, de Vasile Secăreș); Teoria relațiilor și a organizațiilor interna­ționale; Probleme politice militare și de dezarmare (curs atribuit, ca și cel de dinainte, lui Ioan Mircea Pașcu); Drept internațional public; Dreptu­rile omului: dimensiuni interne și internaționale; Diplomația: știință și artă. Se adăugau cursuri de limbi străine – franceză, engleză, germană, spaniolă –, ca și unul facultativ de stenodactilografie. Responsabil pen­tru întreg proiectul, alături de Ioan Mircea Pașcu, Ovidiu Trăsnea și Ioan Alexandru, Vasile Secăreș își amin­tește în 2025 de un curs ținut pentru prima generație de la FÎSP, de către Dinu Patriciu, sub titlul Politică ur­bană, care nu figurează însă în do­cumentele de la UB. Fostul rector al SNSPA e sigur că arhitectul devenit politician a predat la FÎSP, fiindcă o parte dintre studenții primei generații au fost recrutați ulterior ca activiști sau ca funcționari ai PNL, partidul la care se afiliase și el: cel mai cunoscut dintre aceștia e Ludovic Orban, pre­mier în perioada 2019-2020. Tot Secăreș își aduce aminte că a predat cursuri de economie Ulm Spineanu⁶³. În acest proiect a fost implicat și Constantin Bușe, probabil pentru cursul de Istorie universală contem­porană, pe care-l ținea și la Istorie⁶⁴.

Instituția creată de guvern la o lună de la răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu a atras atenția diplomaților francezi de la București, O vădește faptul că, în negocierile din toamna lui 1990, în vederea încheierii unui acord de cooperare culturală, educa­tivă, științifică și tehnică, partea fran­ceză introduce în secțiunea despre „construirea unui stat de drept” pro­iectul creării, după modelul a două instituții de referință pentru Franța – École Nationale d’Administration și, respectiv, Institut d’Études Politiques, – a unor replici românești, sub nu­mele „școală națională de ad­ministrație și institut de studii poli­tice”⁶⁵. În acor­dul încheiat, e clar că proiectul avut în vedere privea, de fapt, FÎSP, căci în text se vorbea des­pre sprijinirea, în cadrul UB, a unei École post-univer­sitaire de Hautes études politiques, care să conducă finalmente la o „Școală națională de administrație cu vocație interministe­rială”⁶⁶.

Cu puține zile înainte de reuniu­nea comisiei mixte ce avea să discute asemenea chestiuni, directorul ENA îi scrisese lui Adrian Severin suge­rându-i invitarea lui Vasile Secăreș la Paris, ca să profite de pe urma expertizei ENA și, „dacă ce vede corespunde obiectivului pe care-l are guvernul”, să creeze o „școală superioară de administra­ție”⁶⁷. Decan al FÎSP, Secăreș îl co­optase pe vicepremierul Severin în proiectul său, iar acesta, din înalta poziție guvernamentală pe care o deținea atunci, își ajuta decanul, care era și consilierul președintelui statu­lui. Nu era, deci, o întâmplare că pro­fesori precum M. Flonta sau A. Valentin se întrebau dacă FÎSP e fa­cultate sau școală a noii puteri insta­late. Un alt ministru care sprijină cauza facultății nou create este, de altfel, Sergiu Celac, titularul portofo­liului Afacerilor Externe: pe 9 iunie 1990, el îi spusese ambasadorului Le Breton că Parisul ar trebui să creeze în țara noastră instituții care să for­meze „nu câteva sute, ci câteva zeci de mii de funcționari pentru evoluția spre democrație, stat de drept și eco­nomia de piață”⁶⁸.

Relațiile lui Secăreș și ale altor consilieri ai lui Iliescu sau ai premie­rului Petre Roman cu diplomații francezi debutaseră devreme: pe 9 ianuarie 1990, ambasada Franței la București cerea la Quai d’Orsay aju­tor pentru a transmite Consiliului Frontului Salvării Naționale 21 de lucrări de drept public, ce-i fuseseră solicitate pentru a amenaja tranziția la democrație⁶⁹. Pe de altă parte, tre­buie menționat că FÎSP nu era singu­rul proiect avut în vedere de partea franceză: în 1990, dar și în primăvara anului următor, se discută mult des­pre un institut franco-român de gesti­une, dar și despre filiere universitare, adică despre departamente sau fa­cultăți în care să se predea în fran­ceză: prima și cea mai des mențio­nată în documentele Ambasadei fran­ceze era cea care urma să fie creată la Politehnică⁷⁰. Să fi fost așa, pentru că Petre Roman venea de acolo? Evi­dent. Erau, însă, avute în vedere și alte filiere⁷¹. FÎSP n-a putut fi așa ceva: profesorii din UB nu au vrut să-i coopteze pe liderii FSN în corpul universitar⁷², iar franceza nu era punctul forte al acelui grup ce provenea de la fosta academie de partid. Abia venirea președintelui francez la București va conduce la o soluție.

Faculté Internationale de Sciences Humaines

Vizita lui François Mitterrand din 18-19 aprilie 1991 a fost una contro­versată. Și-n România, și-n Franța, prima descindere a unui șef de stat occidental la București este văzută ca una „ambiguă”⁷³. Coti­dienele de la Paris, atât cele de stânga, cât și cele de dreapta, au subliniat că decizia președintelui francez de a vizita țara care scăpase de dictatură prin vărsare de sânge îi întărea poziția lui Ion Iliescu, nemulțumind astfel opoziția anticomunistă⁷⁴. Alți corespondenți de presă arătau că și democrația, și reformele economice urmau să fie făcute cu sprijinul Franței⁷⁵. Dimen­siunea europeană nu lipsea din dis­cuții, Mitterrand promițând – destul de vag, de altfel – că România va fi într-o zi parte a unui „viitor comun” în Europa⁷⁶. Dar pentru ziariștii fran­cezi, europenizarea nu era asociată cu omologul lui Mitterrand de la București, ci cu intelectuali precum Doina Cornea și Andrei Pleșu⁷⁷.

Dialogul româno-francez a avut loc într-un moment special. Cu două săptămâni înainte de a-l primi pe locatarul de la Élysée, Iliescu fusese la Moscova pentru a semna un tratat de cooperare cu URSS⁷⁸. Surprinși de acest gest, care nu le fusese adus la cunoștință, diplomații de la Quai d’Orsay hotărăsc ca vizita prezidenți­ală să aibă o componentă politică diminuată – de pildă, semnarea unui tratat e amânată – și aceasta să capete un conținut cultural mai consistent. Francofonia începea astfel să dobân­dească un profil mult mai bine contu­rat. Publicului din Franța i se explică, de altfel, că prezența președintelui Mitterrand la București era justificată de „francofonia viguroasă”⁷⁹ pe care o poate descoperi oricine ajunge în România. Un politolog avizat va spune mai târziu că Franța a încercat să construiască în regiunea Balcanilor o contrapondere la influența exerci­tată de nemți în Europa centrală pe două căi: „prin francofonie și prin deschiderea economică și politică”⁸⁰.

Din punctul de vedere care ne in­teresează, vizita are un rezultat colo­sal de important: dacă până în aprilie 1991, singura filieră francofonă des­pre care se vorbea era cea de la Poli­tehnică, cu mai puțin de două săptă­mâni înainte de sosirea lui François Mitterrand la București, în docu­mentele oficiale apare și o alta, ce urma să fie deschisă la UB⁸¹. În cu­prinsul unui prim dosar al vizitei de stat pregătit de Quai d’Orsay se gă­sește o fișă dedicată unei „filière française à l’université de Bucarest”⁸². Numele folosit pentru a o desemna în dosarul operațional înmânat ulterior președintelui e dife­rit: „Faculté des sciences humaines en langue française à l’Université de Bucarest”⁸³. Așa apărea și într-o con­versație purtată de rectorul UB cu consiliera culturală Colleu-Dumond, în care profesorul Cristescu indica disponibilitatea instituției pe care o conducea de a primi 250 de studenți în prima promoție, care ar fi putut fi înscriși, se gândea el, și la alte facul­tăți din UB sau chiar să fi fost absol­venți ai altor discipline „și dornici de a-și împrospăta cunoștințele în do­meniul culturii franceze și al științe­lor umane”. Același Cristescu cerea profesori francezi care să vină câte două luni la o asemenea nouă institu­ție și care să predea în patru domenii-cheie: istorie, filosofie, sociologie și economie⁸⁴.

Numele filierei se impune greu: într-o singură telegramă din primă­vara acelui an, facultatea care urma să fie creată apare fie ca „filière francophone en sciences humaines”, fie ca „filière francophone en sciences humaines et sociales”, fie ca „faculté de sciences humaines et sciences sociales”⁸⁵. Chiar și la un an după ce decolase de pe agenda preșe­dintelui Mitterrand și aterizase în realitatea bucureșteană, ea era menți­onată în documentele diplomatice franceze trimise de la București la Paris fie ca filieră de „drept și științe sociale”, fie ca filieră de „științe so­ciale și umane”⁸⁶. Poate că unul din­tre motive era obscuritatea legată de aspectul strict juridic al înființării ei. Într-adevăr, dacă semnalul politic dat, de la cel mai înalt nivel, cu oca­zia vizitei din 18-19 aprilie 1991, este foarte clar, instituționalizarea pro­iectului e, până azi, un mister. În acea perioadă, crearea unei facultăți se făcea printr-o hotărâre de guvern, de care era nevoie în multe alte cazuri, de la stabilirea cursului leu-dolar la crearea unei societăți comerciale sau a unei gazete. De pildă, prin decretul 238 din 29 martie 1991, guvernul lui Petre Roman hotăra că de la 1 aprilie un dolar SUA urma să nu mai fie schimbat contra 35 de lei, ci contra 60, după ce, cu câteva săptămâni mai devreme, în 14 februarie, executivul hotărâse să creeze societatea comer­cială Humanitas; a doua zi după vi­zita lui Mitterrand, o HG e dedicată creării săptămânalului Lumea⁸⁷; tot cam pe atunci, alte hotărâri de guvern înființau Facultatea militară de edu­cație fizică sau Institutul teologic romano-catolic de grad universitar⁸⁸. În schimb, o decizie similară privi­toare la Faculté Internationale de Sciences Humaines (FISH) e de ne­găsit⁸⁹.

A observat-o deja colegul meu L. Vlad, atunci când afirma în studiul consacrat FISH următoarele: „nu am găsit până acum un document / mo­ment fondator”⁹⁰. Dacă nu se găsește o HG, atunci poate e de căutat un ordin de ministru, mi-am zis. La soli­citarea pe care am făcut-o Direcției Generale de Învățământ Universitar din actualul minister, mi s-a răspuns, pe 11 februarie 2025, că nu a fost identificat niciun ordin de ministru din 1990-1991 care să vizeze crearea unei specializări universitare în limba franceză la UB. Am ajuns eu însumi în arhivele din strada General Berthelot, beneficiind de sprijinul unui ministru înțelegător⁹¹. Nimic referitor la crearea FISH în primăvara lui 1991 nu se află în registrul ordi­nelor de ministru. Am dat, în schimb, peste un ordin din 12 aprilie 1991, prin care era creată atunci o „ramură” francofonă la Institutul Politehnic București, alăturată uneia cu predare în engleză ce exista deja și alteia în germană creată tot atunci⁹². E evident vorba despre filiera pomenită în co­respondența diplomatică franceză, deja citată. Nu am dat peste ceva asemănător pentru o filieră din UB, între ordinele de ministru apărând, în schimb, unul care statua numirea ca rector provizoriu a lui Vasile Secăreș la SNSPA⁹³.

În arhiva UB, am găsit totuși o urmă: e vorba despre o adresă trimisă pe 10 mai 1991, de către un prorec­tor, al cărui nume nu este precizat, către ministerul de resort cu subiectul „înființare facultate cu predare în limba franceză”⁹⁴. Cu trei zile înainte, profesorul Lazăr Vlăsceanu de la UB, care era de puțin timp și secretar de stat la Educație⁹⁵, se întâlnise cu Chantal Colleu-Dumond, consiliera culturală a Ambasadei Franței la București. Aceasta relata că interlo­cutorul său român îl recomandase pe Radu Toma drept coordonator al proiectului unei „filiere francofone în științe umane”. Profesorul Toma era prezentat și ca fondator al Editurii Babel, iar Vlăsceanu preciza că UB va contribui la proiectul despre care ministrul de externe Roland Dumas discutase cu rectorul Nicolae Cristescu, oferind clădiri și cursuri ținute de profesori de istorie, sociolo­gie ori filosofie. Prima promoție, zicea el, ar fi fost de 60 de studenți, recrutați nu doar din România, ci din întreaga regiune și cărora ar fi fost bine să li se poată adresa profesori francezi, cărora UB se arăta dispusă să le plătească salarii în lei. În tele­grama sa, Colleu-Dumond menționa importanța unui ajutor care să vină din Franța până la 1 octombrie 1991 și care să constea în manuale, tratate, cursuri fundamentale, pentru ca ulte­rior să se constituie și o bibliotecă⁹⁶. Și consiliera de la ambasada Franței, și Vlăsceanu îl cunoscuseră pe Toma înainte de Revoluție: profesorul de la catedra de franceză fusese invitat adeseori la recepțiile și expozițiile organizate la Biblioteca Franceză sau la reședința diplomaților din strada Emile Zola nr. 6, iar cu sociologul ajuns secretar de stat R. Toma se știa de la debutul anilor optzeci⁹⁷.

În 2016, Vlăsceanu își aducea aminte foarte clar că inițiativa creării FISH a venit de la partea franceză cu puțin înainte de vizita lui Mitterrand și că nu trebuie să ne mire absența unei HG sau a unui ordin de ministru în cazul punerii în practică a unei idei formulate de primul „lider occidental de anvergură globală” care vizita România, căci, în acele vremuri, „tot ceea ce părea rezonabil se realiza cu o viteză uimitoare, nimeni nu se îm­piedica de nu știu ce proceduri biro­cratice”⁹⁸. Radu Toma a pregătit, într-adevăr, o machetă de cursuri foarte repede – mai precis, „în câteva zile”⁹⁹ – folosind documentația de la Biblioteca Franceză din București despre institutele de studii politice și acceptând sugestia făcută de prorec­torul C. Bușe de a folosi mai degrabă numele „științe umane” decât cel de „știință politică”, pentru a separa FISH de ce fusese FÎSP, dar și pentru că voia să sublinieze cât de impor­tantă e interdisciplinaritatea¹⁰⁰. Amintirile lui Bușe, un sfert de secol mai târziu, nu erau așa limpezi, el fiind, de pildă, convins că filiera a fost creată când „s-a primit un act de la Petre Roman”¹⁰¹.

Un act s-a făcut. Dar nu la guvern, ci, așa cum am notat mai sus, la UB, în primăvara anului 1991, când un prorector – fie Ioan Mihăilescu, fie Constantin Bușe – au trimis, cum sugera Radu Toma, „o cerere către minister. Însoțită de justificare. În afară de machetă, adresa către mi­nister trebuie să fi fost formulări de genul: având în vedere că…, avem nevoie de…, propunem înființarea unei facultăți de 4 ani, care să…”¹⁰². Din păcate, nu am găsit nici la arhiva UB, nici la cea de la ministerul edu­cației dosarul respectiv.

E, în schimb, relativ bine docu­mentată prima admitere la Facultatea Internațională de Științe Umane, care se ține la începutul lunii iulie 1991¹⁰³. Anunțul public e interesant din mai multe puncte de vedere. În primul rând, atrage atenția justificarea gene­rală: scopul creării FISH ar fi fost, potrivit organizatorilor, „formarea de specialiști necesari unei mai rapide integrări europene”. În al doilea rând, facultatea anunța licențe în patru do­menii: drept, sociologie, istorie, filo­sofie. În fine, examenul avea trei probe: una orală și eliminatorie, care era descrisă un pic ambiguu – „limbă franceză și aptitudini intelectuale” – ea fiind urmată de un test scris la franceză și un altul, tot scris, la ale­gere – pornind de la un subiect de filosofie ori de istorie universală. Proba orală fusese concepută de R. Toma împreună cu Danielle Omer, sosită la București ca lector de fran­ceză înainte de 1989. Examinarea era ceva cu totul inedit pentru școala românească și a rămas în memoria primelor 7-8 generații, căci, așa cum va povesti mai târziu primul decan al facultății, era verificată „capacitatea intelectuală a candidatului; nu numai franceza, ci și capacitatea de înțele­gere, de sinteză. Pentru oral, aveam nevoie de cel puțin 70 de subiecte distincte, care trebuiau să fie din lite­ratura foarte actuală și fiecare subiect pentru sinteze avea echivalentul a două-trei pagini standard”¹⁰⁴. Cum am participat, începând din 1992, la numeroase asemenea examene, îmi amintesc surpriza candidaților care descopereau că, la proba orală, li se cerea să improvizeze un discurs în limba lui Voltaire pornind de la teme precum „Mamaia sau Sinaia?”, „Pei­saj industrial”, „Pepsi și Coca-Cola” ori „Punctualitate”. La fel de original era, comparat cu ce se făcea atunci în alte facultăți, testul scris de franceză, care pornea de la texte la prima ve­dere, mai precis de la un fragment de articol sau de carte publicate recent, din domenii precum istoria mentali­tăților, filosofia ori studiile politice, candidații trebuind, mai întâi, să re­zume textul în circa 50 de cuvinte, apoi să scrie un eseu de o pagină pornind de la una dintre temele tra­tate în fragmentul respectiv. Condiți­ile erau descrise și într-un interviu acordat Taniei Radu de către Radu Toma, pentru suplimentul cultural al unui cotidian, cu puțin timp înainte de primul examen de admitere: Toma se recomanda „decanul unei facultăți care încă nu există” și definea ceva mai precis decât găsim în alte părți specializările pe care le viza noua facultate, și anume dreptul comunitar (pentru aria de studii juridice), relați­ile Est-Vest (pentru specializarea istorie), sociologia europeană compa­rată (în privința sociologiei) și mo­dernitatea (în domeniul filosofic). El adăuga că diplomele FISH „vor fi omologate imediat, cel puțin în toate țările francofone¹⁰⁵.

Pe fila din arhiva UB care descria admiterea e scris, de mână, că au fost scoase la concurs 50 de locuri, că înscrierea candidaturilor urma să se facă între 5 și 7 iulie, prima probă fiind programată pe 8, iar cele scrise – între 15 și 17 iulie 1991. Au intrat la FISH, până la urmă, 24 de studenți, așa cum o arată o statistică internă din acel an făcută de UB, din care mai aflăm că nouă locuri fuseseră ocupate de persoane „de sex femi­nin”, una dintre ele nefiind româncă, și că șapte din cei admiși nu erau din București¹⁰⁶. Examenul a creat ceva emoții între responsabilii UB, fiindcă în acea vreme, la admitere, domnea încă o atmosferă cazonă, iar când Radu Toma a hotărât să formuleze un subiect separat pentru candidata care nu studiase în România, i s-a reproșat că în acest fel nu asigurase condiții egale concurenților¹⁰⁷. Din registrul de corespondență al UB – e prima mențiune a FISH în actele instituției –, aflăm că un candidat pe nume Mircea Nicolae Dobrescu contestase rezultatul concursului de admitere¹⁰⁸.

Nu știm nici cum, și nici când s-a obținut finanțarea pentru studenții din noua facultate. Pe 26 aprilie 1991, când un responsabil din UB discută cu secretarul de stat de la Educație Lazăr Vlăsceanu planul de școlari­zare pentru anul I din 1991/1992, cifra totală propusă de UB era de 3.480 de locuri, repartizate între 15 facultăți din cadrul ei, între acestea nefiind însă menționată și cea de științe umane¹⁰⁹. Ce este sigur e că, la începutul anului universitar, mai pre­cis pe 7 octombrie 1991, rectorul Cristescu trimitea o adresă către Ma­gazia UB (sic!), cerând ca 27 din cele 5000 de carnete de student de care avea nevoie Universitatea să fie dis­tribuite către științele umane¹¹⁰.

O lună mai târziu, întemeietorul facultății, Radu Toma, e în Senat ca reprezentant al FISH, dar și ca unul dintre candidații la un post de confe­rențiar la catedra de literatură fran­ceză, unde își va continua activitatea didactică¹¹¹, întrucât la FISH nu a predat nici măcar un curs. În treacăt fie zis, ședința din 21 noiembrie 1990 e una în care se discută primele do­sare de conducători de doctorat de la Facultatea de Teologie Ortodoxă: cererile veneau de la 13 profesori sau conferențiari ce urcaseră treptele ca­rierei didactice până atunci „cu apro­barea Sfântului Sinod și a Secretari­atului pentru Culte”. Aproape toți candidații erau preoți sau diaconi și solicitau aprobarea Senatului pentru a adăuga pozițiilor didactice pe care le dețineau din 1978-1990 și îndruma­rea de doctoranzi. Situația trezește între­bări – unele despre studiile teo­logice făcute în anii ’50, altele, des­pre modul cum e făcut doctoratul în acest domeniu. Zoe Petre și Alexandru Valentin, viitori pro­fesori la FISH, ca și rectorul Nicolae Cristescu le iau apărarea teologilor, cerând „mai multă înțelegere” pentru specificul dome­niului, ce se voia rein­tegrat în Universitate. Toți cei 13 can­didați sunt acceptați, deși unul avea deja 73 de ani¹¹². Spre deosebire de teologi, FISH nu avea un corp didactic propriu și nici o „bază mate­rială”. Așa că ea primește ajutor de la câteva facultăți: profesorii veneau de la Filosofie, Istorie și Drept, iar cur­surile se țineau în clădirile de la Limbi Străine și de la Litere, situate în strada Pitar Moș și în strada Edgar Quinet, dar și într-un amfiteatru de la Istorie ori în clădirea Grupului pentru Dialog Social din Calea Victoriei nr. 120.

Un sprijin material semnificativ e asigurat încă din vara și toamna anu­lui în care facultatea e înființată, gra­ție demersurilor făcute de ambasada Franței. E vorba despre o finanțare generală pentru filiere – intrau aici FISH și sora ei un pic mai mare de la IPB – de 300 de mii de franci fran­cezi, pentru burse și stagii de vară, ca și pentru echipamente informatice, for­ma­rea unor bibliotecari sau misi­uni pedagogice ale unor profesori din Franța¹¹³. De fapt, încă din 6 iunie 1991, când admiterea încă nu fusese orga­nizată, o telegramă diplomatică trimisă de la București la Paris insista asupra nevoii ca, pe lângă sprijinul logistic, să fie organizată predarea unor cursuri la FISH de către specia­liști francezi, adăugând că „nevoile con­crete vor fi precizate de îndată ce conținutul programelor va fi definiti­vat”, dar că ar fi fost bine să fie avute în vedere una sau două catedre-du­ble¹¹⁴.

O parte din aceste misiuni de pre­dare vor fi asigurate cu sprijinul agenției universitare a francofoniei, ce purta atunci numele AUPELF-UREF¹¹⁵. Sosit la București, Michel Guillou, rectorul acestei rețele, pro­punea afilierea universităților din România la asociație – pe banii lor, preciza el, cu mare grijă la asemenea detalii. Rectorul francofonilor din întreaga lume sublinia că, în acest fel, AUPELF-UREF putea oferi mai multe forme de sprijin pentru filiere: fiecare student primea cadou trei cărți, câte zece studenți din fiecare filieră puteau face un stagiu de câte șase săptămâni în Franța sau în Belgia, profesorii francofoni aveau la dispoziție misiuni de durată medie la UB încă din 1992, iar colegii lor ro­mâni erau integrați ca experți în co­misiile de evaluare constituite în ca­drul rețelei universitare¹¹⁶. Așa cum notam deja, termenul „francofonie” nu are un sens foarte clar în lumea românească: el începe, totuși, să fie utilizat în interiorul UB pentru a de­semna facultatea internațională de științe umane, al cărei profil era legat de „pregătirea studenților pe anumite valori culturale”. Expresia – pe care unii ar asocia-o cu limba de lemn – îi aparține prorectorului Ioan Mihăilescu, care voia, de fapt, să sublinieze noutatea specializărilor din UB, fiindcă o asocia cu alte posibile programe de licență sau de master organizate în germană sau japoneză ori de crearea unei specializări în drept american¹¹⁷. Pe de altă parte, predarea în franceză nu purta cu ea doar ambiția renovării, ci și pe cea a „păstrării unei diversități culturale, ca și a schimburilor dintre diverse tradi­ții intelectuale”, obiective care au fost atribuite ulterior și programelor Erasmus¹¹⁸. În orice caz, pentru FISH a contat nu doar sprijinul financiar, ci și cel „afectiv”, invocat de rectorul AUPELF-UREF după ce a descins prima dată la București: Guillou visa atunci ca filierele deschise aici să participe într-o bună zi, alături de cele din Bulgaria și Ungaria, la crea­rea unei „mari universități internațio­nale a francofoniei”¹¹⁹.

Planul de studii cu care pornea la drum noua filieră era foarte diferit de ce propusese în anul universitar ante­rior FÎSP. O variantă parțială a aces­tuia se găsește în arhiva UB, într-un dosar ce conține statele de funcții pentru toate facultățile¹²⁰. Numele cursurilor erau, pe o primă pagină, scrise la mașină, iar pe o a doua – de mână, în vreme ce titularii erau men­ționați cu creionul, totul fiind redactat în română, după cum urmează: Isto­ria ideilor și faptelor în raport cu evoluția dreptului și a instituțiilor – pe semestrul întâi cursul și seminarul fiind ținute de Zoe Petre, iar pe al doilea – de Daniel Barbu; Istoria comparată a civilizațiilor europene – curs și seminar de două semestre, asumate de Alexandru Duțu; Intro­ducere în filosofie – curs și seminar ținute, în ambele semestre, de Alexandru Valentin; Elemente de psihologie și introducere în psihoso­ciologie – curs și seminar de un se­mestru atribuite lui Ioan Mihăilescu; Elemente de sociologie și introducere în sociologia politică – curs și și se­minar de un semestru pe care le avea în grijă Ioan Mihăilescu; Istoria dreptului – curs și seminar de un semestru în sarcina lui Octavian Căpățână; Limba franceză – curs și seminar de două semestre ce le reve­neau Daniellei Omer și lui Viorel Vișan. Alte două cursuri – Probleme sociopolitice contemporane și, res­pectiv, Modele sociopolitice ale sta­tului – nu au un titular indicat¹²¹. Așa s-a pornit la drum.

Merită precizat că statele de func­ții și planurile de studii erau aprobate în acel an, și vor mai fi o bună bucată de timp, la minister. Centralizarea era enormă. Și, în acest fel, și corupția, Devenit decan după plecarea lui Radu Toma, Daniel Barbu mi-a rela­tat umilința la care era supus, alături de decanii celorlalte facultăți din țară, atunci când trebuia să stea la coadă, ore-n șir, pe culoarele din clădirea situată în strada General Berthelot. Fiecare decan venea, de altfel, cu cadouri, pentru a căpăta ilustra sem­nătură a directorului general: cartu­șele de țigări Kent și sticlele de whisky își prelungiseră în postcomu­nism statutul câștigat în comunism.

Până la înlocuirea lui R. Toma cu D. Barbu, FISH cunoaște câteva schimbări importante. În primul rând, încep să se facă angajări ale unor titulari. Căci, inițial, toți cei care pre­dau erau fie titulari în alte facultăți ale UB sau angajați în institute ale Academiei Române, fie „colaboratori externi”, printre aceștia din urmă numărându-se, pe lângă cei mențio­nați mai sus, Pavel Cîmpeanu, Neagu Djuvara, Nicolae Tanașoca, Alin Teodorescu sau Vintilă Mihăilescu¹²². Inclusiv plata lor era complicată: Radu Toma a povestit că unii colaboratori au primit bani prin „diverse artificii: fie plată cu ora par­tajată, cu persoane care îndepli­neau condițiile formale, fie plata pe drepturi de autor, prin intermediul Editurii Babel”¹²³.

Primele concursuri pentru titulari­zare se fac la FISH abia în ianuarie 1993: e vorba despre două posturi de profesor, cu discipline istorice, ocu­pate de doi cercetători de la Institutul de Studii Sud-Est Europene, Alexandru Duțu și Daniel Barbu, și de un post de preparator, ce cuprin­dea Introdu­cere în filosofie și Filoso­fie politică, post ocupat de Cristian Preda. Cum facultatea nu avea vreun angajat și, în consecință, nici Consi­liu, dosarele sunt votate direct în Senat¹²⁴. La fel stau lucrurile în iunie 1994, când alte două posturi cu profil istoric sunt scoase la concurs: unul de confe­rențiar e ocupat de un cercetător de la Institutul Nicolae Iorga, Ștefan Andreescu, iar celălalt post – de asistent – e câștigat de un absolvent al secției de Istorie de la UB și al unui master în același domeniu la EHESS Paris, Dan Petre¹²⁵.

FISH intra în rândul lumii. În de­cembrie 1993, era deja imaginat mo­dul de susținere a examenului de licență: studenții urmau să dea două probe scrise și una orală, apoi să pre­zinte o lucrare în fața unei comisii, media finală fiind calculată cu pon­dere egală pentru examene și susține­rea publică¹²⁶. O hotărâre de guvern – prima în care găsim numele filierei, ce-i drept, în română, nu-n franceză! – recunoștea profilul științe umane, cu specializarea științe umane în limbi străine, cu durata studiilor de 4 ani, în urma cărora se obținea titlul de licențiat în științe umane¹²⁷. De fapt, diplomele acordate primilor absol­venți în 1995 vor fi unele de științe politice, nu de științe umane. Negoci­erea cu ministerul a fost făcută de Daniel Barbu, care preluase funcția de decan în 29 septembrie 1994¹²⁸. El a reușit să-l convingă pe Liviu Maior, ministrul educației, că FISH făcuse ce făcea în acea vreme un Institut d’Études Politiques în Franța¹²⁹. Ceea ce era perfect adevărat, fiindcă așa fusese croită macheta de studiu, cum am notat deja. În iulie 1995, FISH devenea, prin hotărâre de guvern, Facultatea de Științe Politice și Ad­ministrative¹³⁰. Iar Emil Constantinescu se putea felicita și spune, în deschi­derea ședinței de Senat, din aceeași lună, că „odată cu înființarea Facultății de Științe Poli­tice, tot ceea ce ne-am propus în ale­geri [pentru funcția de rector] s-a realizat”¹³¹. Din perspectivă franco­fonă, facultatea rămânea o filieră cu patru ani de studiu. O fișă despre învă­țământul bilingv, alcătuită în 1996 de biroul de cooperare lingvis­tică și educativă al ambasadei Franței de la București, menționa că la FSPA – se preciza că ea continuă FISH – erau 204 stu­denți: 55 în primul an, 63 în al doilea, 47 în al treilea și 39 în anul al patru­lea, ultimul de la pro­gramul de licență¹³².

Tot la întâlnirea cu ministrul Maior, Barbu a acceptat ca predarea științei politice să înceapă și în ro­mână¹³³. Într-un mod paradoxal, această decizie sincroniza FISH cu mișcarea francofonă, inclusiv în sens mai larg, politic. Într-adevăr, rectorul AUPELF-UREF din acel moment făcea din această mișcare un instru­ment de încurajare a limbilor națio­nale. Pentru el, francofonia era, de fapt, o alternativă la Europa unită. Guillou se temea de „dispariția națiu­nilor”, pe care ar putea-o provoca construcția europeană, și credea că solidaritatea și diversitatea vor fi salvate de o organizație în care se vor vorbi limbile naționale – mai nume­roase decât cele utilizate în UE – și-n care franceza ar fi fost a doua limbă a tuturor. Viitorul politicii ar fi urmat să fie stabilit de o deliberare făcută nu în Parlamentul European, ci în cel al Francofoniei, mandatat să voteze bugetul ansamblului țărilor ce aveau „franceza în comun”¹³⁴. Doi ani mai târziu, același autor ducea exagerarea pe culmi și mai înalte, căci înfățișa Fran­cofonia drept a doua putere mon­dială, după Statele Unite ale Americii, care exercitau atunci o he­gemonie cvasi- ab­solută pe scena internațională¹³⁵.

Când privim realitatea din teren, cel puțin din România, descoperim că Francofonia e mai degrabă un fapt cultural decât unul politic sau diplo­matic. Iar cultural înseamnă, în pri­mul rând, universitar. Ceea ce nu exclude – dimpotrivă! – un impact asupra societății politice. Iar dacă am pornit de la ipoteza că filiala franco­fonă ar fi putut să fie, cu termenii lui Michel Espagne, fie o margine auto­nomă, fie un receptacol al unor ten­dințe în declin redefinite în urma unui transfer, ce am descoperit e că spriji­nul dat unei filiere de științe umane în franceză a creat altceva: un soi de „instrument de conectare”, de sincro­nizare cu un spațiu public european, căci limba franceză a stimulat nu doar apariția unei prime versiuni a științei politice în această limbă, în 1991, ci și a altor două – în română, începând din 1995, și, doi ani mai târziu, în engleză. În acest fel, fran­ceza a devenit mediator pentru euro­penizare, nu alternativă la ea. În mo­mentul când închei redactarea acestui articol, ambasadorii României la UE, la NATO și la Națiunile Unite sunt toți trei absolvenți ai acestei instituții, în care au studiat – unul în vremea FISH, iar ceilalți doi, în vremea FSPA.

Note

• Prezentul articol a fost scris pe baza unei documentări în cadrul unui pro­iect Horizon Europe al UE, proiect in­titulat NARDIV și finanțat prin grantul nr. 101095171 și grație unor stagii de cercetare la Paris și la Nantes din septembrie 2024 și din martie 2025. Le mulțumesc lui Gabriel Liiceanu și Sorin Antohi pen­tru lămuririle cu privire la acțiunea di­plomației culturale franceze în România înainte și după 1989.
• Extras din „Comunicatul către țară al CFSN. 22 decembrie 1989”, in Domnița Ștefănescu, Unsprezece ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor: decembrie 1989-de­cembrie 2000, Editura mașina de scris, București, 2011, pp. 905-906.
• Daniel Barbu, „From the Politics of Science to the Science of Politics: the Difficult Make Up of the Romanian Political Science”, in Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. II, nr. 1/2002, pp. 273-295.
• Alina Mungiu-Pippidi, „Political Science in Post-Communist Romania: a Discipline from Scratch”, in E. Rainer and L. Pal (eds.). Political Science in East-Central Europe: Diversity and Convergence, Farmington Hills, MI: Barbara Budrich, 2010, pp. 221-230.
• Lavinia Stan, „Romanian political science since 1989”, in European Journal of Political Research, 35/1999, pp. 507-532.
• Luciana Ghica, „Academic bovarism and the pursuit of legitimacy: canon-building in Romanian political science”, European Political Science, 13/2014, pp. 171-186.
• Laurențiu Vlad, „O istorie a Facultății Internaționale de Științe Umane a Universității din București (1991-1995”, in Laurențiu Vlad (coord.), Un moment din istoria Facultății de Științe Politice a Universității din București: filiera socio-umană francofonă (1991-1995) [volum citat de acum înainte LV-FȘPUB], Editura Universității din București, București, 2016, pp. 13-60. Interviurile din volum au fost realizate de Anca Dohotariu (cu Emil Constantinescu), Ionela Băluță (cu Lazăr Vlăsceanu și cu Radu Toma), Laurențiu Vlad (cu Constantin Bușe și cu Zoe Petre) și Ruxandra Ivan (cu Daniel Barbu, cu Cristian Preda și cu Dan Petre); ele sunt precedate de un text al Ionelei Băluță ce justifică utilizarea istoriei orale în cercetarea respectivă. În completarea volumului coordonat de L. Vlad, un altul a acoperit o perioadă mai lungă din evoluția științei politice la UB: Ionela Băluță, Dan Drăghia, Octavian Sofronea, Facultatea de științe politice a Universității din București: după 25 de ani / The Faculty of Political Science, University of Bucharest: 25 years after, Editura Universității din București, București, 2016.
• Afirmația îi aparține Ioanei Popa, „Diplomaties culturelles occidentales en conjonction de détente. Le lancement d’un programme d’échanges aca­démi­ues Est-Ouest à la 6ème section de l’EPHE”, Relations internationa­les, 169 (1), 2017, p. 70. Autoarea distingea diplomația culturală și di­plo­mația publică, subliniind că a doua poate fi văzută ca o formă de propa­gandă.
• Michel Espagne, L’ambre et le fossile. Transferts germano-russes dans les sciences humaines XIXe-XXe siècle, Armand Colin, Paris, 2014, p. 15.
• Este vorba despre volume și articole de știință politică, dar și despre inter­viuri cu protagoniști ai evenimentelor din perioada 1985-1995, ca și despre arhive. Documentele din arhiva Universității din București apar citate sub sigla AUB; documentele din arhivele diplomatice franceze de la Centre des Archives Diplomatiques – sub sigla CADN, urmate de numărul cutiei, de cota de înregistrare a dosarului și, după caz, precedate de numele documentului și de data redactării sau înregistrării lui.
• E și perspectiva îmbrățișată de Ioan Pânzaru, Bogdan Murgescu și Matei Gheboianu în introducerea capitolului „Universitatea din București după 1989”, din lucrarea coordonată de Ovidiu Bozgan și Bogdan Murgescu, Universitatea din București. 1864-2014, Editura Universității din București, București, 2014, pp. 371-378.
• Domnița Ștefănescu, cit, pp. 56-57.
• Claudia-Maria Udrescu, Universitatea din București. Modele și traiectorii postcomuniste, Editura Universității din București, București, 2011, p. 73.
• AUB, dosar 315 – Senat 29 III, 5 IV, 24 V, 31 V 1990, ședința Senatului din 29 martie 1990, pp. 2-4, 2/1-2/2 și 4/1.
• Cifrele sunt extrase din „Raport pri­vind situația Universității București în intervalul 15 martie 1990 – martie 1992”, p. 4 – în AUB , dosar 494 – Senat (9 IV 1992 – 21 V 1992). Facultățile create prin scindarea unora existente sunt cele de Istorie și, respectiv, de Filosofie, desprinse din una care reunea cele două domenii; tot în urma Revoluției, Facultatea de Biologie, Geografie și Geologie s-a împărțit în trei facultăți distincte, iar Facultatea de Filologie s-a rupt în două entități: Facultatea de Litere și, respectiv, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine.
• AUB, dosar 315 – Senat 29 III, 5 IV, 24 V, 31 V 1990, ședința Senatului din 5 aprilie 1990, pp. VIII/2-VIII/3.
• Câteva detalii la Claudia-Maria Udrescu, cit., pp. 106-110.
• AUB, dosar 315 – Senat 29 III, 5 IV, 24 V, 31 V 1990, ședința Senatului din 24 mai 1990, pp. 2-3. Despre raportul universități publice – universități private în România post-comunistă, v. Mihai Dinu Gheorghiu, „Les en sciences humaines et sociales et leur insertion dans les communautés scientifiques émergentes en Europe de l’Est”, in Catherine Durandin (sous la direction de), Magda Cârneci (avec la collaboration de), Perspectives roumaines : du postcommunisme à l’intégration européenne, Paris, L’Harmattan, 2004, pp. 161-162.
• AUB, dosar 315 – Senat 29 III, 5 IV, 24 V, 31 V 1990, ședința Senatului din 5 aprilie 1990, p. I/1. Solicitarea e prezentată de prorectorul Constantin Bușe.
• AUB, dosar 315 – Senat 29 III, 5 IV, 24 V, 31 V 1990, ședința Senatului din 24 mai 1990, p. III/3.
• Informația e înfățișată de către rec­torul Nicolae Cristescu în reuniunea Senatului din 24 ianuarie 1991 – v. AUB, dosar 260 – Senat 24 I 1991, p. 1.
• Télégramme Diplomatique (de acum înainte TD) Bucarest 753, 27.02.1991 – CADN 124PO/4/60, dosar FR II.3.8.1. Pornind de la ideea că George Soros era concurent, nu partener al diplomației culturale franceze, o autoare franceză care a contribuit foarte mult la renovarea științelor umane din România l-a prezentat pe filantropul american ca pe un „papă al artiștilor și al uma­niștilor, mecena al științelor sociale, furnizor de fonduri, agitator de idei și de contracte, creator de institute și de universități, fondator al unui impozant imperiu al științelor sociale în toate țările din Europa centrală după 1989” – cf. Rose Marie Lagrave, Voyage dans les pays d’une utopie déchue, Paris, PUF, 1998, p. 107.
• Detalii în articolul meu „Cine-l poate înlocui pe dictatorul român? Câteva răspunsuri ale diplomaților francezi din anii ’80”, Polis, volum XII, nr. 4 (46), serie nouă, septembrie-noiembrie 2024, pp. 131-146.
• TD Bucarest 1640, 29.11.1988 – CADN 124PO/4/57, dosar FR II.3.1
• Detalii în articolul meu „Pourquoi et comment présenter une “ à Bucarest en 1989?”, Polis, volum XIII, nr. 1(47), serie nouă, decembrie 2024-ianuarie 2025, pp. 293-331.
• Pentru un tablou al abordărilor confuze ale francofonie, v. lucrarea colectivă Ramona Bordei-Boca (sous la direction de), Francophonie roumaine et intégration européenne, actes du colloque international qui s’est tenu à Dijon du 27 au 29 octobre 2004, Université de Bourgogne, Dijon, 2006. Coordonatoarea volumului distinge patru francofonii: cea lingvistică (legată de împărtășirea limbii), cea instituțională (adică „Francofonia scrisă cu majusculă”), cea geografică și cea „spirituală”. Volumul le amestecă în doze impo­sibil de separat.
• Sandrine Kott, Organiser le monde. Une autre histoire de la guerre froide, Paris, Seuil, 2021, pp. 178, 181 și 190.
• Pentru poziția adoptată de Mitterrand, v. Frédéric Bozo, Mitterrand, la fin de la guerre froide et l’unification allemande. De Yalta à Maastricht, Odile Jacob, Paris, 2005, pp. 393-394, nota 53. Pentru poziția urmată de Roland Dumas, v. cartea sa Le Fil et la Pelote. Mémoires, Plon, Paris, 1996, p. 381. Chestiunea politicii lui Mitterrand față de Europa de Est a fost abordată și de Jacques Rupnik, „La France de Mitterrand et les pays de l’Europe du Centre-Est”, in Samy Cohen (sous la direction de), Mitterrand et la sortie de la guerre froide, PUF, Paris, 1998, pp. 189-222.
• E teza lui Bernard Lecomte, expusă în articolul „François Mitterrand et l’Europe de l’Est: le grand malentendu”, Commentaire, 75/1996, p. 578.
• Roland Dumas, cit., p. 382.
• Faptul că 250 din cele 700 de burse de studii acordate de guvernul francez au ajuns la români e menționat și în articolul lui Jean-Baptiste Naudet, intitulat „La France au sixième rang des investisseurs” – Le Monde, anul 48, nr. 14380, sâmbătă 20 aprilie 1991, p. 8. Chantal Colleu-Dumond mi-a vorbit despre obținerea acestor burse pe 23 septembrie 2024.
• TD Diplo Culturel 3481, 14.05.1990 – CADN 124PO/4/57, dosar FR II.3.1. Crearea de filiere universitare era menționată și în TD Diplo Culturel 2400 din 04.04.1990 (aflată în același dosar), diplomații de la Quai d’Orsay recomandând, pentru a pregăti proiectul, invitarea în Franța a responsabililor din universitățile româ­nești.
• TD Bucarest 392, 29.01.1990 – CADN 124PO/4/61, dosar FR II.3.8. Telegrama îl confundă pe Paul Cornea cu fiul său, filosoful Andrei Cornea. Dar nu acesta, ci tatăl său ocupa poziția de secretar de stat.
• TD Bucarest 1194, 14.05.1990 și TD Bucarest 1170, 11.051990 – CADN 124PO/4/60, dosar FR II.3.8.
• TD Bucarest 1340, 29.05.1990 și TD Bucarest 1568, 22.06.1990 – CADN 124PO/4/61, dosar FR II.3.8.
• Bursa guvernului francez pe care am primit-o eu însumi, ca student la Paris I Panthéon Sorbonne, în perioada octombrie 1990 – septembrie 1991 era de 4000 de franci pe lună.
• Lagrave rezuma diversitatea situați­ilor zicând că istoria era cea mai puțin sinistrată, nu și cea contemporană, că etnologia era folclorizantă, sociologia – cantitativistă, psihologia – interzisă, în vreme ce filosofia avea doar un picior, cel marxist (Rose Marie Lagrave, cit., pp. 38-42).
• Cele trei observații sunt extrase din articolele scrise de către Pierre Favre, „Quelques considérations sur la démarche et les finalités de l’en­seignement de la science politique”, Jean-Baptiste Legavre, „Une disci­pline en chaire. L’initiation à la science politique dans les cursus universitaires au milieu des années quatre-vingt-dix” și Jacques Lagroye, „L’enseignement de la science politi­que dans les universités”, publicate în volumul Pierre Favre et Jean-Baptiste Legavre, Enseigner la science politi­que, Harmattan, Paris, 1998, pp. 17, 41 și 292. V. și articolul aceluiași Pierre Favre, „La question de l’objet de la science politique a-t-elle un sens?”, in Pierre Favre, Olivier Fillieule, Fabien Jobard (sous la direction de), L’Atelier du politiste, La Découverte, Paris, 2007, pp. 17-33.
• E vorba despre Françoise Mélonio, „Une tocquevilliade à l’Est”, in Le messager européen, Gallimard, Paris, 1994, pp. 37-38. Autoarea justifica astfel inițiativa diplomaților de la Quai d’Orsay și a filosoafei Évelyne Pisier, responsabila Direcției cărții, de a-l traduce pe Tocqueville în limbile central și est-europene, ca și organi­zarea unor colocvii Tocqueville între 1991 și 1994 la Novi Sad, Praga, București, Sofia, Cracovia, Moscova, Budapesta, Zagreb și, la final, Valognes, acolo unde văzuse lumina zilei marele liberal francez. Între participanții francezi la aceste co­locvii îi regăsim pe François Furet, Luc Ferry, Pierre Manent, Robert Legros, Evelyne Pisier, Philippe Raynaud, Pierre Grémion, Françoise Mélonio, Pierre Hassner, Ran Halevi, Claude Lefort, Olivier Duhamel, Jean-Claude Casanova sau Alain Finkielkraut.
• de pildă Ioana Cîrstocea, „Les restructurations de l’enseignement supérieur en Roumanie après 1989. Apprentissage international de la gestion, professionnalisation de l’expertise et politisation de l’enjeu universitaire”, Revue d’études comparatives Est-Ouest, 45 (1), 2014, pp. 125-163.
• Mențiunea apare într-un document fără antet, dar datat 4 mai 1981 și adresat MAE român, pentru a-i prezenta prioritățile – v. CADN, 124PO/4/58. Pe lângă „științele poli­tice”, în domeniul „științe umane și sociale” mai erau cuprinse, în ordine, „geografia fizică, geografia econo­mică, științele juridice și științele administrative”. Pentru domeniul „științe politice” erau propuse 8 luni de bursă de cercetare.
• Informație dintr-o statistică făcută în primăvara anului 1989 de angajații Bibliotecii Franceze de la București și intitulată “Année 1989 – janvier – février – mars. Salle de lecture. Abonne­ments payés soit par la Bibliothèque Française soit par les Services culturels” – CADN, 124PO/4/60.
• TD Bucarest 412, 30.01.1990 – CADN 124PO/4/57, dosar II.3.1.
• Documentul de la FNSP din 27 februarie 1990 era intitulat „Offres de coopération avec les institutions universitaires et culturelles roumaines” și se află în CADN 124PO/4/60, dosar FR II.3.8.
• TD Diplomatie 3887, 26.02.1990 – CADN 124PO/4/60, dosar FR II.3.8. În același dosar se află și TD Diplomatie 3577 din 20 februarie 1990, în care Maurice Duverger era recomandat pentru domeniul drept, iar Serge Hurtig – pentru politologie.
• Hotărâre a Guvernului nr. 55 privind desființarea Academiei de Studii Social-Politice, publicată în Monitorul Oficial, anul II, nr. 13, pp. 4-5.
• E mărturisirea făcută de Vasile Secăreș în interviul pe care mi l-a acordat pe 13 februarie 2025: el și-a reamintit că documentația a fost pierdută de un membru al CFSN pe nume Gheorghe Manole, dar că Ioan Mircea Pașcu a găsit o copie și a salvat astfel situația.
• Pentru structura și evoluția acestei instituții, v. cartea lui Cosmin Popa, Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989), Litera, București, 2018, ca și articolele lui Florin Răzvan Mihai, „Academia de Științe Sociale și Politice a RSR” și, respectiv, „Academia Ștefan Gheorghiu” din Dan Cătănuș (ed.), România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Instituții de partid, de stat, obștești și cooperatiste, Editura Institutului Național de Studiere a Totalitarismului, București, 2012.
• Câteva detalii pot fi găsite în volumul Ioan Mihăilescu, Zoltán Rostás, Dialog neterminat, Curtea veche, București, 2017, pp. 229-233.
• Doi dintre colegii mei care au început secția de Filosofie-Istorie în 1986 și vor deveni cunoscuți de publicul larg în anii 2000, Marius Pieleanu și Hanibal Dumitrașcu, au ales în 1990 să-și facă lucrările de licență în dome­niul Sociologie și, respectiv, Psiholo­gie, primind diplome de absol­vire cu aceste specializări marcate în mod explicit.
• adresa trimisă de Direcția Generală a Învățământului Superior sub nr. 10649/30.IX.1991 – AUB, dosar 252 – Corespondență 1991, nepaginat. În aceeași dosar se află Hotărârea de guvern nr. 10560 din 09.09.1991, prin care Petre Roman le mai acorda încă 6 luni foștilor absolvenți ai fostei academii a partidului unic, pentru a-și echivala studiile.
• Institutul de Teorie Socială și Politologie a fost redenumit în 2001 Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion C. Brătianu” – v. https://ispri.ro.
• AUB, dosar 325 – Senat 7 VI 1990, ședința Senatului din 7 iunie 1990, pp. 2-3. Mihai Coman, candidatul de la Jurnalistică va fi votat conferențiar în ședința Senatului din 12 iulie 1990 – AB – dosar AUB 319 Senat 19 VI, 21 VI, 12 VII 1990. Din același proces-verbal, aflăm că la Filosofie exista o catedră de politologie, care orga­nizează un concurs la care se pre­zintă trei candidați – Ioan Mesaroș, Ion Constantin și Dan Oprescu – toți trei fiind respinși.
• AUB, dosar 320 – Senat 29 IX 1990 (1 și 2) – ședința Senatului din 29 septembrie 1990, pp. 1/4-1/7, 2/1, 3/1-3/2.
• AUB, dosar 320 – Senat 29 IX 1990 (1 și 2) – ședința Senatului din 1 noiembrie 1990, pp. 3/2-3/3 și 4/3 verso. Pe o filă distinctă și nenume­rotată din același dosar, figurează o listă cu posturi scoase la concurs la FÎSP, printr-o decizie a Biroului Senatului din 20 iulie 1990: este vorba despre două posturi de confe­rențiar, unul de lector și unul de asistent la catedra de analiză politică, ca și de alte două posturi de conferen­țiar și unul de asistent la catedra de relații internaționale. În componența comisiilor de concurs figurau și sociologi (precum Cătălin Zamfir, Ioan Aluaș și Ioan Mihăilescu), juriști (ca Ioan Muraru, Francisc Deak și Raluca Beșteliu), istorici (precum Gh. Căzan ori Ioan Scurtu) sau foști pro­fesori de socialism științific (Mihai Pișcoci, Dionisie Petcu, Nicolae Kallos) ori de economie politică pre­cum Viorel Cornescu, ceea ce suge­rează diversitatea dome­niilor avute în vedere, ca și rețeaua celor pe care se baza V. Secăreș în construirea FÎSP.
• AUB, dosar 239 – Senat 10 I 1991, ședința Senatului din 10 ianuarie 1991, p. 2/2. Pe două file din acel dosar, apar comisii de concurs pentru două posturi de conferențiar și unul de asistent la catedra de relații inter­naționale și două posturi de lector și unul de preparator la catedra de analiză politică, aprobate în ședința respectivă de Senat. Printre membrii comisiilor sunt mulți dintre cei incluși în lista ce fusese aprobată în iulie, dar și unii noi, precum ju­ristul Octavian Căpățână, econo­mistul Mugur Isărescu, sociologii Gh. Onuț și Ilie Bădescu.
• În discuția avută pe 2 mai 2025, Cătălin Avramescu mi-a relatat că, împreună cu Marian Munteanu și Mihai Gheorghiu, fusese chemat pe 20 ianuarie 1990 la sediul Guvernului, unde Petre Roman și Ion Iliescu i-au descusut cu privire la manifestația pe care Liga studenților o organiza a doua zi. Colegul meu își aduce aminte că, tot atunci, i-a cerut socoteală lui Ion Iliescu pentru crearea, cu o zi înainte, prin HG 55, a Institutului de Teorie Socială și poli­tologie, în care el vedea o continuare a Academiei Ștefan Gheorghiu, iar șeful statului i-a replicat că Radu Florian, directorul nou-numit și amic cu Iliescu în anii 80, nu ar fi fost niciodată ceaușist, ci marxist.
• AUB, dosar 260 – Senat 24 I 1991, ședința Senatului din 24 ianuarie 1991, pp. 5/1-5/4, 7/1-7/2 și 8/1. I.M. Pașcu fusese unul dintre membrii „fon­datori” ai Institutului de Științe Politice și Studierea Problemei Națiunii, creat în 1975 – v. Cosmin Popa, cit., p. 231. Virgil Măgureanu a ocupat până la urmă un post de conferențiar în vara lui 1995 la catedra de sociologie de la Facultatea de Sociologie, Psihologie și Pedagogie – AUB, dosar 601 – Senat 13 VI, 19 VI 1995, ședința Senatului din 13 iunie 1995, p. 7. Un alt fost profesor de la ASSP și cola­borator al lui Iliescu la începutul anilor ’90 – Paul Dobrescu – trece concursul de lector de la Jurnalistică, având 36 de voturi pentru și 11 contra, dar nu se mai angajează, preferând să aibă cartea de muncă în altă parte – AUB, dosar 594 – Senat 29 I 1991 (1&2), partea a II-a, p. 4/2. Câteva luni mai târziu, Dobrescu a cerut să rămână cola­borator extern, fiindcă era mai bine plătit în afara Universității, la Curierul Național și la Institutul de științe sociale, argumenta Mihai Coman, decanul de la Jurnalistică – v. AUB, dosar 217 Senat 10 X, 17 X, 7 XI, 21 XI, ședința Senatului din 21 noiembrie 1991, pp. IV/1-IV/2. Era o problemă care-i viza și pe alții, cercetători în institute ale Academiei, de pildă, mai bine plătiți ca titulari în afara Universității.
• AUB, dosar 594 – Senat 29 I 1991 (1&2), ședința Senatului din 29 ianuarie 1991, partea I, pp. 1-2. O parte din disputele legate de FÎSP sunt reluate în articolul Ralucăi Stroe-Brumariu, „Învățământul ideologic, ieri și azi. Ce a fost Academia Ștefan Gheorghiu? Ce este Facultatea de Înalte Studii Politice?”, în România liberă, XLIX, 14478, serie nouă 444, 18 iulie 1991, p. 4
• Cf unei adrese nr. 176/21.02.1991, semnate de conf. Vasile Secăreș și aflate în AUB, dosar 594 – Senat 29 I 1991 (1&2), partea a II-a, fără pagină indicată. Cei doi studenți se numeau Mihai Ciubotaru și Ștefan Popescu.
• Planurile de studiu pentru 1991/1992, pe care le-am obținut de la Vasile Secăreș, căruia îi sunt recunoscător pentru ajutor, prevedeau cinci catedre – de științe politice (cu 14 posturi, din care 4 de profesor, 4 de conferențiar și unul de asistent), de științe admi­nistrative (7 posturi – 3 de profesor, 3 de conferențiar și unul de lector), de management (10 posturi – 2 de pro­fesor, 6 de conferențiar și câte unul de lector și de asistent), de pregătirea și perfecționarea magistra­ților (cu 30 de membri, din care 13 experți, 8 pro­fesori, 5 conferențiari, 3 lectori și un asistent) și de relații internaționale (cu 14 posturi prevă­zute, dintre care 5 de profesor, 1 de conferențiar, 6 de lector și unul de asistent) – cf unui reca­pitulativ obținut tot de la V. Secăreș. Planurile au fost aprobate pe 9 sep­tembrie 1991 de către directorul Ianculescu din ministerul Educației: în cele patru pe care le-am putut consulta, între care nu se află tocmai cel de la științe politice, figurează numele lui Bucur Ionescu (la catedra de management), ale lui V. Secăreș și I.M. Pașcu (la relații internaționale), ale lui Alexandru Negoiță, Ioan Alexandru și A. Severin (la științe administrative). Așa cum se observă, SNSPA pornea la drum cu ideea de a pune un accent deosebit pe formarea și perfecționarea magistra­ților, Secăreș bazându-se, pentru a implementa un asemenea proiect, pe Valeriu Stoica: într-un interviu pe care mi l-a acordat pe 19 februarie 2025, V. Stoica mi-a spus că nu a fost niciodată de acord cu ideea formării și per­fecționării ma­gistra­ților în ca­drul uni­versității, motiv pentru care a refuzat cooperarea cu SNSPA: de altfel, a adăugat Stoica, în timpul ministe­riatului său, Institutul Național pentru Pregătirea și Perfec­ționarea Magistraților (creat prin HG 48/1992) a fost înlocuit de Institutul Național al Magistraturii (legea 142/ 1997), care se ocupă de recrutarea și pregătirea magistraților, inclusiv după intrarea în profesie.
• Reproduc informațiile din documente care mi-au fost puse la dispoziție de istoricul Valentin Maier, care le-a identificat într-un dosar din AUB, înregistrat sub nr. 231/1990.
• Informații din interviul făcut de autor cu Vasile Secăreș pe 20 februarie 2025.
• Bușe își amintea că a predat la FÎSP, dar detaliile erau confuze – v. interviul pe care i l-a acordat lui Laurențiu Vlad pe 1 noiembrie 2016 și reprodus în LV-FȘPUB, p. 98.
• Propunerea e inclusă în documentul folosit pentru lucrările celei de XI-a sesiuni a comisiei mixte de cooperare româno-franceză, ce au avut loc între 24 și 28 septembrie la Paris – v. CADN 124PO/4/57, dosar FR II.3.2.1, p. 3/09.
• E un extras din art. 2 al documentului intitulat „Programme de coopération franco-roumain dans les domaines de la culture, de l’enseignement, de la science et de la technique, pour les années 1990, 1991 et 1992, signé à Paris le 27 septembre 1990 + Annexes”, in CADN 124PO/4.57, dosar FR II.3.2, p. 6. Un alt articol din același acord – cel cu nr. 16 – prevedea și inițierea unui „atelier de formare a tinerilor cercetători în științe sociale” și saluta intenția unei colaborări între EHESS Paris și Academia Română. Proiectul a fost realizat un an mai târziu. Un raport prezentat în decem­brie 1994 con­siliului de orientare al Institutului Francez menționează la p. 15 că au fost create Ateliers en Sciences Sociales, organizate de EHESS în colaborare cu Academia Română și UB. Acestea, se spunea, au fost inaugurate în noiembrie 1991 și în fiecare an s-au ținut opt ateliere, însoțite de conferințe: în 1991-1992 – sub titlul L’état des lieux en Sciences Sociales; în 1992-1993 – sub titlul Changements sociaux: régulations, conflits, violence; iar în 1993-1994 – sub titlul Culture et Politique. Înce­pând din 1994-1995, preciza raportul, acest atelier e transformat într-o școală doctorală administrată direct de AUPELF–UREF – v. CADN 124PO/ 4/61, dosar FR.II.3.7.
• scrisoarea lui René Lenoir, directo­rul ENA, adresată lui Adrian Severin pe 21 septembrie 1990 – CADN 124PO/4/61, dosarul FR-II-3-8.
• TD Bucarest nr. 1509, 18.06.1990 – CADN 124 PO/4/57, dosar FR II.3.1.
• O scrisoare a ministrului francez de externe adresată pe 18 ianuarie 1990 ambasadorului Franței la București cuprinde cele 21 de lucrări selectate pentru a răspunde cererii făcute de Consiliul FSN – CADN 126PO/1//82 [Bibliothèque française 1969-1990. Correspondance générale avec l’ambassade (service culturel) et avec le département].
• documentul „Programme de coopération franco-roumain dans les domaines de la culture, de l’enseigne­ment, de la science et de la technique, pour les années 1990, 1991 et 1992, signé à Paris le 27 septembre 1990 + Annexes”, in CADN 124PO/4.57, dosar FR II.3.2, p. 21.
• În interviul acordat Ancăi Dohotariu, Emil Constantinescu îi face un elogiu rectorului Politehnicii, V.N. Constantinescu, pentru contribuția sa la dezvoltarea francofoniei și crearea de filiere francofone în România – v. LV-FȘPUB, p. 77.
• Ultima referință la FÎSP în arhivele UB datează din iulie 1991, când se plăteau încă orele unor colaboratori: într-adevăr, o însemnare în registrul de corespondență din 25 iulie 1991 menționează plata cu ora pentru un referat din semestrul I al anului 1990-1991 – v. AUB, dosar „Registratura Univ. București 1991 iunie – noiem­brie nr. 6543-12345”, nr. crt. 8108.
• Expresia „vizită ambiguă” folosită pe prima pagină din Le Monde, anul 48, 14378, 18 aprilie 1991, care anunța voiajul prezidențial ce urma să înceapă sub titlul „M. Mitterrand en Roumanie. Une visite ambiguë”. În numărul de a doua zi, pe p. 1 și cu continuare pe p. 7, Jean-Baptiste Naudet publica arti­colul „La douloureuse transition roumaine. M. Mitterrand est le premier dirigeant occidental à se rendre à Bucarest”.
• titlul de pe prima pagină din Le Figaro, 19 aprilie 1991, nr. 14511 – „Mitterrand en Roumanie. Pour l’opposition, cette visite renforce la position, très critiquée, de M. Iliescu”, ca și articolele de la p. 2 – „Roumanie : le cadavre bouge encore” (semnat de Patrice Wajsman) și de la p. 6 – „Paris fait confiance à Iliescu” (semnat P.G.). În Libération, nr. 3084, din 20 aprilie, p. 18, jurna­listul Pierre Haski sublinia mai ales sprijinul dat de președintele francez regimului Iliescu, articolul său intitulându-se „Mitterrand fait crédit à Bucarest”.
• E perspectiva cultivată de La Croix, în articolele din ediția sa cu nr. 32875 din 19 aprilie 1991: gazeta titra pe prima pagină „Mitterrand rompt l’isolement roumain”, iar alte patru articole, găzduite de pp. 2-3 și semnate de Jacques Molenat („Aller-retour en Roumanie”), Jean-François Bouthors („Une démocratie qui reste à construire” și „Du bout des doigts”) și V.F. („Plongeon dans les réformes économiques”), accentuau nevoia de schimbări politice și economice.
• articolul lui Jean-Pierre Langellier „La fin de la visite officielle du chef de l’État. M. Mitterrand a promis de faciliter l’ancrage de la Roumanie à l’Europe”, în Le Monde, nr. 14381 din 21-22 aprilie 1991, p. 3.
• de pildă, prima pagină din La Croix, nr. 32876 din 20 aprilie 1991 unde o fotografie cu François Mitterrand, Andrei Pleșu și Doina Cornea era așezată sub titlul „Mitterrand: “.
• Vizita la Moscova a lui Iliescu prilejuiește o reflecție despre moldo­veni, deșirați între Moscova și București: Jean-Baptiste Naudet, „Les nationalistes moldaves ont choisi de se rapprocher à petits pas de Bucarest”, Le Monde, nr. 14368, 7-8 aprilie 1991, p. 4.
• E expresia folosită de Sylvie Kauffmann, „M. François Mitterrand à Bucarest les 18 et 19 avril. Les ambiguïtés d’une visite prési­dentielle”, Le Monde, anul 48, nr. 14378, 18 aprilie 1991, p. 7.
• Jacques Rupnik, cit., p. 212.
• TD Bucarest 1299, 07.04.1991 – CADN 124PO/4/32, dosar FR. II.1.1.2.
• Aceasta e menționată la poziția 17 în secțiunea „operațiuni” – v. TD Bucarest 1439, 16.04.1991 – CADN 124PO/4/32, dosar FR II.1.1.2.
• Dosarul operațional al vizitei este intitulat „Visite d’État de Monsieur le Président de la République en Roumanie (18-19 avril 1991), iar nu­mele „Faculté des sciences humaines en langue française à l’Université de Bucarest” apare menționat la p. 19.
• TD Bucarest 1295, 05.04.1991, dosar FR II.3.8.1. În cuprinsul telegramei, Cristescu e numit ba rector al UB, ba rector al IPB, dar din context este evident că-i vorba despre prima universitate, nu despre cea de-a doua.
• Este vorba despre TD Bucarest 1786, 07.05.1991 – CADN 124PO.4.61, dosar FR II.3.8.1.
• comunicarea de la MAE francez către ambasadorul Franței la București, înregistrată sub nr. nr. 447 FR/92, din 26 martie 1992 și intitulată „Mission de Monsieur le Recteur de l’UREF en Europe Centrale et Orientale du 26 février au 7 mars 1992”, p. 3, ca și TD Bucarest 846, 11.03.1992 – ambele documente se găsesc în 124PO/4/61, dosar FR II 3.8.7.
• HG nr. 295 din 20 aprilie, publicat în Monitorul Oficial, partea I, anul III, nr. 107, 17 mai 1991, p. 17.
• Facultatea militară de educație fizică se înființa în baza HG nr. 317 din 27 aprilie 1991, publicată în Monitorul Oficial, partea I, anul III, nr. 114 din 24 mai 1991, pp. 2-3, iar Institutul teologic romano-catolic de grad universitar – prin HG nr. 484 din 12 iulie 1991, publicată în Monitorul Oficial, partea I, an III, nr 161, 29 iulie 1991, p. 3.
• În text voi folosi abrevierea FISH, pornind de la denumirea franceză a filierei, sau FIȘU, acronimul de la Facultatea Internațională de Științe Umane, traducerea în română a nu­melui ce a fost folosit în admi­nistrație.
• Laurențiu Vlad, „O istorie a Facultății Internaționale de Științe Umane a Universității din București (1991-1995”, în LV-FȘPUB, p. 17.
• Este vorba despre Daniel David, ministru al Educației în al doilea guvern Ciolacu. Îi mulțumesc și șefului de cabinet al lui D. David, prof. Răzvan Mustață de la UBB.
• E vorba despre ordinul de ministru nr. 5242 din 12 aprilie 1991, pregătit de Ovidiu Ianculescu, sub titlul „Crearea în cadrul Departamentului de Științe Inginerești de la I.P. Buc. a unor ramuri cu predare în limbile franceză și germană alături de cea deja existentă cu predare în lb. engleză”. Ordinul e menționat în dosarul „1991. Ordine ale ministrului. Volumul I – 4001-8140”, la fila ce debutează cu ordinul 5240 din 12 IV 1991.
• Ordinul respectiv, sub nr. 5428 din 29.IV.1991 figurează în „1991. Ordine ale ministrului. Volumul I – 4001-8140” la fila ce începe cu ordi­nul 5423 din aceeași zi.
• Însemnarea, cu nr. crt. 4543 din 10 mai 1991, e preluată din registrul aflat în AUB, dosar „1991. Registra­tura Univ. București, ianuarie – iunie 1991, nr. 337-6342”, ce se află la fila care începe cu nr. crt. 4534 din 10 mai 1991.
• O aflăm din procesul-verbal al ședinței Senatului UB din 24 ianuarie 1991, când el e și înlocuit din funcția de prorector, pe care o ocupase până atunci, cu colegul său Ioan Mihăilescu – v. AUB, dosar 260 – Senat 24 I 1991, p. 3.
• TD Bucarest 1786 din 7 mai 1991 (trimisă la Paris a doua zi) – v. CADN 124PO/4/61, sub cota FR II 3.8.1.
• „De prin 1981-1982”, preciza R. Toma în interviul acordat Ionelei Băluță și inclus în volumul LV-FȘPUB, p. 118. În interviul pe care mi l-a acordat pe 13 martie 2025, Chantal Colleu-Dumond mi-a confirmat că desemnarea de către UB a lui R. Toma i-a dat încredere că proiectul filierei se va realiza.
• Pasaj extras din interviul făcut de I. Băluță cu L. Vlăsceanu – v. LV-FȘPUB, p. 88.
• mărturiei sale, reprodusă în LV-FȘPUB, p. 105.
• Informații de la Radu Toma dintr-un interviu de cercetare pe care l-am făcut pe 6 august 2024.
• Expresie folosită de C. Bușe în interviul pe care l-a făcut cu L. Vlad – v. LV-FȘPUB, p. 99.
• Pasaj extras din interviul cu R. Toma din LV-FȘPUB, p. 118.
• Informația provine din două file, fără titlu și nedatate, ce se găsesc în AUB, dosar 208 – 1991 Admitere.
• Fragment extras din interviul cu Radu Toma din LV-FȘPUB, p. 114.
• Interviul luat de Tania Radu lui Radu Toma a fost publicat sub titllul „Editura Babel și literatura ultimului deceniu * Un dicționar la nivelul standardelor internaționale * O facultate co-diplomantă: decan, lector univ. dr. Radu Toma”, in Litere, Arte, Idei, supliment cultural Cotidianul, anul I, nr. 6, 17 iunie 1991, p. 4. Toma anunța și demararea unui „prim ciclu de studii aprofundate (postuni­versitare), care va fi realizat în cola­borare cu Institutul Francez din București și cu École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris”. Respectivul program nu a demarat în acel an. Îi mulțumesc Taniei Radu pentru ajutorul pe care mi l-a dat pentru a regăsi textul acestui interviu.
• Informații preluate din fila com­pletată de FISH pe 25 noiembrie 1991 și înregistrată sub nr. 156 în AUB, dosar 567 – SC1 1991/1992 SC2 1991/1992.
• interviul acordat Ionelei Băluță și publicat în LV-FȘPUB, p. 115. În textul său introductiv la același volum, L. Vlad menționează că au fost admiși doi studenți congolezi în anul 1991-1992 – ibid., p. 46.
• AUB, dosar „Registratura Univ. București 1991 iunie – noiembrie nr. 6543-12345”, nr. crt. 8469 din 6 august 1991. Contestatarul e admis – lista studenților din această primă generație, ca și din următoarele trei, a fost publicată în anexa 8 din LV-FȘPUB, pp. 237-240.
• „Plan de școlarizare pe anul uni­versitar 1991/1992, anul I de studii”, in AUB, dosar 252 – Corespondență 1991. Facultățile indicate în docu­ment erau, în ordine, următoarele: Matematică; Fizică; Chimie; Biologie; Geografie; Geologie și Geofizică; Istorie; Filosofie; Psihologie, Peda­gogie și Sociologie; Jurnalistică; Drept; Litere; Limbi și literaturi străine; Teologie Ortodoxă; Teologie Baptistă.
• Înregistrată sub nr. 10467/07.10.1991, adresa se găsește în AUB, dosar 252 – Corespondență 1991.
• Numele său apare la poziția 20 în lista de prezență la ședința Senatului din 21 noiembrie 1991 – AUB, dosar 217 Senat 10 X, 17 X, 7 XI, 21 XI. La p. I/3 a procesului-verbal apare menționarea explicită de către rector a cooptării în Senat a lect. dr. Radu Toma ca decan, fără a se indica numele facultății; la p. I/5, numele lui R. Toma apare ca unic candidat la un post de conferențiar de literatură franceză, ce fusese validat în cadrul Facultății de limbi și literaturi străine cu 28 de voturi pentru și 2 contra; Senatul validează concursul în una­nimitate. Primul reprezentant al studenților de la FISH în Senatul UB a fost Petre Guran, azi un reputat cercetător – numele lui apare prima dată la poziția 85 a listei de prezență la reuniunea de alegeri din 26 martie 1992 – v. AUB, dosar 494 – Senat (9 IV 1992 – 21 V 1992), ședința Senatului din 26 martie 1992, pp. 3 și II/9. În aceeași ședință, R. Toma e ales decan de către Senat, căci facultatea nu avea titulari și, în consecință, nu putea organiza alegeri.
• AUB, dosar 217 – Senat 10 X, 17 X, 7 XI, 21 XI, ședința Senatului din 21 noiembrie 1991, pp. V/2-V/5. Pe 1 februarie 1992, alți 13 asistenți și lectori de la aceeași facultate erau validați de Senat – AUB, dosar 510 – Senat 30 I, 11 II [1 și 2 (11 III)] [1992], ședința Senatului din 11 februarie 1992, partea a doua, p. V/1.
• TD Bucarest 3334, 30.11.1991 și TD Bucarest 3538, 17.09.1991, ambele fiind cuprinse în CADN, 124PO/4/61, dosar FR II.3.8.1.
• TD Bucarest 2237, 06.06.1991 – CADN 124PO/4/61, dosar FR II. 3.8.1. Sprijinul de care avea nevoie FISH era subliniat și de către Chantal Colleu-Dumont în al său „Rapport de fin de mission juillet 1988 – aout 1991” – CADN, 124PO/4/65, dosar FR II.3.22, p. 16.
• AUPELF-UREF e strămoașa Agence Universitaire de la Francophonie (AUF).
• TD Bucarest 846, 11.03.1992 – CADN 124PO/4/61, dosar FR II.3. 8.7. La reuniunea AUPELF UREF din 15 aprilie 1992, convocată de Guillou, din partea UB participă rectorul Emil Constantinescu și decanul FISH Radu Toma.
• AUB, dosar 510 – Senat 30 I, 11 II [1 și 2 (11 III)] [1992], ședința Senatului din 11 februarie 1992, partea a doua, p. I/2.
• Expresiile au fost utilizate în con­textul european menționat în text de către Christophe Charle, „Universités françaises et universités européennes face au défi de Bologne”, in Christophe Charles et Charles Soulié (), Les ravages de la universitaire en Europe, Éditions Syllepse, Paris, 2007, p. 30.
• Ideea e menționată în raportul despre vizita lui Guillou din februarie-martie 1992 în România, Bulgaria și Ungaria, raport deja citat. Aveam să reiau eu însumi proiectul unei univer­sități francofone central și est-europene, în 2005-2007, când m-am ocupat de organizarea unui sommet de la Francophonie la București: guvernul român condus de C. Popescu-Tăriceanu și președintele Jacques Chirac l-au susținut, dar agenția universitară francofonă nu l-a dorit.
• AUB, dosar 555 – State de funcții 1991-1992. Doar două file sunt rezervate Facultății Internaționale de Științe Umane. Prima dintre ele poartă o viză din 14 VIII ’91. Infor­mații despre planurile de studii din toți anii sunt prezentate și în anexa nr. 5 a volumului LV-FȘPUB, pp. 223-224.
• În dosarul 555 – State de funcții 1991-1992 din AUB, se află un docu­ment elaborat de Direcția Generală a Învățământului Superior, înregistrat sub nr. 25476 din 3 februarie 1992 și primit la UB sub nr. 1411 din 4 II 1992. Sub semnătura directorului DGÎS, Ovidiu Ianculescu, documentul e adresat Rectoratului UB și confirmă aprobarea pentru ca „Modele socio­po­litice ale statului” și „Probleme sociopolitice contem­porane”, prevă­zute în semestrul 1 al anului 1991/ 1992, să fie ținute pe al doilea semestru.
• Alte nume, în articolul lui L. Vlad din LV-FȘPUB, pp. 39-41.
• Extras din interviul acordat de Radu Toma Ionelei Băluță și cuprins în LV-FȘPUB, p. 110.
• AUB, dosar 764 – Senat 4 II 1993, ședința de Senat din 4 februarie 1993, p. 4/1. Votul e cvasi-unanim: 71 de voturi pentru și unul împotrivă în cazurile lui A. Duțu și C. Preda; 70 pentru și două contra lui D. Barbu. Începusem să țin, încă din toamna lui 1992, cele două discipline din postul scos la concurs – de fapt, seminarul de Introducere în filosofie și, împreună cu Aurelian Crăiuțu, cursul și seminarul de Filosofie politică. A. Crăiuțu a plecat în anul imediat următor în Statele Unite, pentru studiile sale doctorale, așa că am rămas singurul titular, deși eram doar preparator. Radu Toma mă invitase să țin ore încă din 1991, dar împrejurări legate de continuarea studiilor mele doctorale în Franța m-au împiedicat să dau curs invitației fostului meu pro­fesor de franceză din facultate. Am scris despre organizarea cursului de filosofie politică împreună cu Crăiuțu în „Prefața” volumului Friedrich Hayek, Drept, legislație și libertate: o nouă formulare a prin­cipiilor liberale de justiție și economie politică, traducere de Gabriel Mursa, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013, pp. 7-10.
• AUB, dosar 657 – Senat 16 VI, 11 VII, 11 X 1994, ședința Senatului din 16 iunie 1994, p. III/4. Pe o filă sepa­rată din același dosar, nenumerotată, e consemnat rezultatul votului: candi­datul la postul de conferențiar a primit 62 de voturi pentru și niciunul împotrivă, în timp ce candidatul la poziția de asistent a fost susținut de 61 de membri ai Senatului, iar unul a fost contra.
• AUB, dosar 765 – Senat (2 VII 1993 – 9 XII 1993), ședința Senatului din 9 decembrie 1993, p. III/2.
• HG 283/1993 „Hotărâre privind unele măsuri referitoare la desfășurarea învățământului în anul școlar (universitar) 1993-1994, anexa 3 [„Nomenclatorul specializărilor din învățământul superior de lungă durată”], în Monitorul oficial partea I, nr. 171/ 22 iulie 1993, p. 19.
• AUB, dosar 657 – Senat 16 VI, 11 VII, 11 X 1994, ședința Senatului din 29 septembrie 1994, pp. III/3-III/4. Radu Toma își dăduse demisia pe 25 august, după ce prevenise în privința plecării pe 31 martie 1994. În aceeași ședință a Senatului este votată aso­cierea a doi juriști – Teodor Meleșcanu și Șerban Beligrădeanu – pentru a preda drept internațional public și, respectiv, dreptul muncii. Primul e susținut de 57 de membri ai Senatului, iar 5 sunt împotriva asocierii lui; cel de-al doilea primește 61 de voturi pentru și unul singur contra. Noul decan precizează că la FIȘU erau angajați cinci titulari.
• Pentru relatarea negocierii cu Liviu Maior, v. interviul acordat de D. Barbu Ruxandrei Ivan și reprodus în LV-FȘPUB, pp. 132-139.
• HG 568/22 iulie 1995 „Hotărâre cu privire la acordarea autorizației de funcționare provizorie, în conformi­tate cu prevederile Legii nr. 88/1993, privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor” în Monitorul oficial partea I, nr.185/ 16 august 1995, pp, 1-40. Între cele 73 de universități care prezentaseră dosare și care primeau „autorizație provizorie” pentru insti­tuții, facultăți, colegii și specializări, UB era la poziția 31 și avea 11 facul­tăți cu dosare aprobate. În rubrica „instituția (facultatea, colegiul) solici­tantă” FISH apărea ca Facultatea de Științe Umane, ea primea ca „denu­mire în perioada de autorizare” [co­loana a 3-a din tabel] Facultatea de Științe Politice și Administrative, cu două „profiluri autorizate” [coloana 4], și anume Științe politice și, respectiv Științe administrative, la primul profil indicându-se [coloana 5 – speciali­zarea, forma de învățământ, durata studiilor autorizate] „științe poli­tice – zi, 4 ani “ și „științe politice (în limba franceză) – zi, 4 ani, respectiv „Administrație publică – zi, 4 ani”.
• AUB, dosar 657 – Senat 16 VI, 11 VII, 11 X 1994, ședința Senatului din 11 iulie 1995 [sic!], p. 1.
• Fișa e inclusă într-un dosar intitulat „Enseignement du français 1981-1996”, aflat în CADN – 124PO/4/61. Instituțiile partenere indicate în fișă erau Rennes 1 și 2, IEP de Reims – de fapt, era vorba tot despre Rennes! –, Paris 3, Rouen. Erau menționate, de asemenea, două parteneriate avute în vedere: Paris 1 și IEP Strasbourg.
• Pentru detalii, v. interviul cu Daniel Barbu, in LV-FȘPUB, pp. 139-141.
• Michel Guillou, La Francophonie, nouvel enjeu mondial, Hatier, Paris, 1993, pp. 20, 49, 76 și 125.
• Idem, La mangue et la pomme. Voyages en Francophonie, John Libbey Eurotext, Paris, 1995, p. 139.

Bibliografie

Arhive

Fondurile de la Centre des Archives Diplomatiques de Nantes (CADN) cu cotele de înregistrare: 124PO/4/32, 124PO/4/57, 124PO/4/58, 124PO/4/ 60, 124PO/4/61, 124PO/4/65;

Fondurile din Arhiva Universității din București, înregistrate sub cotele 208/ 1991, 217/1991, 231/1990, 239/1991, 252/1991, 260/1991, 315/1990, 319/ 1990, 320/1990, 325/1990, 494/1992, 510/1992, 555/199-19921, 567/1991-1992, 594/1991, 601/1995, 657/1994, 764/1993, 765/1993 și sub denumirile „Registratura Univ. București 1991 iunie – noiembrie nr. 6543-12345”, „1991. Registratura Univ. București, ianuarie – iunie 1991, nr. 337-6342” și „Registratura Univ. București 1991 iunie – noiembrie nr. 6543-12345”.

Lucrări cu caracter general și special

BOZO, Frédéric, Mitterrand, la fin de la guerre froide et l’unification allemande. De Yalta à Maastricht, Odile Jacob, Paris, 2005.

CĂTĂNUȘ, Dan (ed.), România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Instituții de partid, de stat, obștești și cooperatiste, Editura Institutului Național de Studiere a Totalitarismului, București, 2012.

DUMAS, Roland, Le Fil et la Pelote. Mémoires, Plon, Paris, 1996.

ESPAGNE, Michel, L’ambre et le fossile. Transferts germano-russes dans les sciences humaines XIXe-XXe siècle, Armand Colin, Paris, 2014.

GUILLOU, Michel, La Francophonie, nouvel enjeu mondial, Hatier, Paris, 1993.

IDEM, La mangue et la pomme. Voyages en Francophonie, John Libbey Eurotext, Paris, 1995.

KOTT, Sandrine, Organiser le monde. Une autre histoire de la guerre froide, Seuil, Paris, 2021.

LAGRAVE, Rose Marie, Voyage dans les pays d’une utopie déchue, PUF, Paris,1998.

MIHĂILESCU, Ioan, ROSTÁS, Zoltán, Dialog neterminat, Curtea veche, București, 2017.

POPA, Cosmin, Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989), Litera, București, 2018.

ȘTEFĂNESCU, Domnița, Unsprezece ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor: decembrie 1989-decembrie 2000, Editura mașina de scris, București, 2011.

IDEM, Universitatea din București. Modele și traiectorii postcomuniste, Editura Universității din București, București, 2011.

Articole și studii

BARBU, Daniel „From the Politics of Science to the Science of Politics: the Difficult Make Up of the Romanian Political Science”, in Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. II, nr. 1/2002, pp. 273-295.

BĂLUȚĂ Ionela, DRĂGHIA, Dan, SOFRONEA, Octavian, Facultatea de științe politice a Universității din București: după 25 de ani / The Faculty of Political Science, University of Bucharest: 25 years after, Editura Universității din București, București, 2016.

BORDEI-BOCA, Ramona (sous la direction de), Francophonie roumaine et intégration européenne, actes du colloque international qui s’est tenu à Dijon du 27 au 29 octobre 2004, Université de Bourgogne, Dijon, 2006.

BOUTHORS, Jean-François, „Une démo­cratie qui reste à construire”, La Croix, nr. 32875, 19 aprilie 1991, p. 2.

IDEM, „Du bout des doigts”, La Croix, nr. 32875, 19 aprilie 1991, p. 3.

CHARLE, Christophe, „Universités fran­çaises et universités européennes face au défi de Bologne”, in Christophe Charles et Charles Soulié (dir.), Les ravages de la universitaire en Europe, Éditions Syllepse, Paris, 2007, pp. 9-31.

CÎRSTOCEA, Ioana, „Les restructurations de l’enseignement supérieur en Roumanie après 1989. Apprentissage international de la gestion, profession­nalisation de l’expertise et politisation de l’enjeu universitaire”, Revue d’études comparatives Est-Ouest, 45 (1), 2014, pp. 125-163.

GHEORGHIU, Mihai Dinu, „Les en sciences humaines et sociales et leur insertion dans les communautés scientifiques émergentes en Europe de l’Est”, in DURANDIN, Catherine (sous la direction de), CÂRNECI, Magda (avec la collabo­ration de), Perspectives roumaines: du postcommunisme à l’intégration europé­enne, L’Harmattan, Paris, 2004, pp. 139-162.

FAVRE, Pierre, „Quelques considéra­tions sur la démarche et les finalités de l’enseignement de la science poli­tique”, in FAVRE, Pierre, LEGAVRE, Jean-Baptiste, Enseigner la science politique, Harmattan, Paris, 1998, pp. 15-36.

IDEM, „La question de l’objet de la science politique a-t-elle un sens?”, in FAVRE, Pierre, FILLIEULE, Olivier, JOBARD, Fabien (sous la direction de), L’Atelier du politiste, La Découverte, Paris, 2007, pp. 17-33.

GHICA, Luciana, „Academic bovarism and the pursuit of legitimacy: canon-building in Romanian political science”, European Political Science, 13/2014, pp. 171-186.

HASKI, Pierre, „Mitterrand fait crédit à Bucarest”, Liberation, nr. 3084, 20 aprilie 1991, p. 18.

KAUFFMANN, Sylvie, „M. François Mitterrand à Bucarest les 18 et 19 avril. Les ambiguïtés d’une visite présiden­tielle”, Le Monde, anul 48, nr. 14378, 18 aprilie 1991, p. 7.

LAGROYE, Jacques, „L’enseignement de la science politique dans les universités”, in FAVRE, Pierre, LEGAVRE, Jean-Baptiste, Enseigner la science politique, Harmattan, Paris, 1998, pp. 291-323.

LECOMTE, Bernard, „François Mitterrand et l’Europe de l’Est: le grand malentendu”, Commentaire, 75/1996, pp. 577-586.

LEGAVRE, Jean-Baptiste, „Une discipline en chaire. L’initiation à la science politique dans les cursus universitaires au milieu des années quatre-vingt-dix”, in FAVRE, Pierre, LEGAVRE, Jean-Baptiste, Enseigner la science politique, Harmattan, Paris, 1998, pp. 37-62.

LANGELLIER, Jean-Pierre, „La fin de la visite officielle du chef de l’État. M. Mitterrand a promis de faciliter l’ancrage de la Roumanie à l’Europe”, în Le Monde, anul 48, nr. 14381 din 21-22 aprilie 1991, p. 3.

MÉLONIO, Françoise, „Une tocquevillia de à l’Est”, Le messager européen, Gallimard, Paris, 1994, pp. 35-48.

MUNGIU-PIPPIDI, Alina „Political Science in Post-Communist Romania: a Discipline from Scratch”, in E. RAINER and L. PAL (eds.). Political Science in East-Central Europe: Diversity and Convergence, Farmington Hills, MI: Barbara Budrich, 2010, pp. 221-230.

NAUDET, Jean-Baptiste, „Les nationa­listes moldaves ont choisi de se rapprocher à petits pas de Bucarest”, Le Monde, nr. 14368, 7-8 aprilie 1991, p. 4.

IDEM, „La douloureuse transition roumaine. M. Mitterrand est le premier dirigeant occidental à se rendre à Bucarest”, Le Monde, anul 48, nr. 14378, 18 aprilie 1991, pp. 1 și 7.

IDEM, „La France au sixième rang des investisseurs”, Le Monde, anul 48, nr. 14380, 20 aprilie 1991, p. 8.

P.G., „Paris fait confiance à Iliescu”, Le Figaro, 19 aprilie 1991, nr. 14511, p. 6.

PÂNZARU, Ioan, MURGESCU, Bogdan, GHEBOIANU Matei, „Universitatea din București după 1989”, in BOZGAN, Ovidiu, MURGESCU, Bogdan, Universitatea din București. 1864-2014, Editura Universității din București, București, 2014, pp. 371-378.

POPA, Ioana, „Diplomaties culturelles occidentales en conjonction de détente. Le lancement d’un programme d’échanges académiques Est-Ouest à la 6ème section de l’EPHE”, Relations internationales, 169 (1), 2017, pp. 69-96.

PREDA, Cristian, „Prefață” la Friedrich Hayek, Drept, legislație și libertate: o nouă formulare a principiilor liberale de justiție și economie politică, traducere de Gabriel Mursa, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013, pp. 7-10.

IDEM, „Cine-l poate înlocui pe dictatorul român? Câteva răspunsuri ale diplomaților francezi din anii ’80”, Polis, volum XII, nr. 4 (46), serie nouă, septembrie-noiembrie 2024, pp. 131-146.

IDEM, „Pourquoi et comment présenter une “ à Bucarest en 1989?”, Polis, volum XIII, nr. 1(47), serie nouă, decembrie 2024-ianuarie 2025, pp. 293-331.

RADU, Tania, „Editura Babel și lite­ratura ultimului deceniu * Un dicționar la nivelul standardelor internaționale * O facultate co-diplomantă: decan, lector univ. dr. Radu Toma”, in Litere, Arte, Idei, supliment cultural Cotidianul, anul I, nr. 6, 17 iunie 1991, pp. 3-4.

RUPNIK, Jacques, „La France de Mitterrand et les pays de l’Europe du Centre-Est”, in COHEN, Samy (sous la direction de), Mitterrand et la sortie de la guerre froide, PUF, Paris, 1998, pp. 189-222.

STAN, Lavinia, „Romanian political science since 1989”, in European Journal of Political Research, 35/1999, pp. 507-532.

STROE-BRUMARIU, Raluca, „Învăță­mân­tul ideologic, ieri și azi. Ce a fost Academia Ștefan Gheorghiu? Ce este Facultatea de Înalte Studii Politice?”, în România liberă, XLIX, nr. 14478, serie nouă 444, 18 iulie 1991, p. 4.

V.F., „Plongeon dans les réformes économiques”, La Croix, nr. 32875, 19 aprilie 1991, p. 3.

VLAD, Laurențiu (coord.), Un moment din istoria Facultății de Științe Politice a Universității din București: filiera socio-umană francofonă (1991-1995), Editura Universității din București, București, 2016.

WAJSMAN, Patrice, „Roumanie : le cadavre bouge encore”, Le Figaro, 19 aprilie 1991, nr. 14511, p. 2.

Interviuri de cercetare

Cu Sorin Antohi (4 martie 2024), Cătălin Avramescu (2 mai 2025), Chantal Colleu-Dumond (23 septembrie 2024 și 13 martie 2025), Gabriel Liiceanu (2 februarie 2024), Vasile Secăreș (13 și 20 februarie 2025), Valeriu Stoica (19 februarie 2025), Radu Toma (6 august 2024).