Coordonat de Sabin DRĂGULIN
Volum VIII, Nr. 2 (28), Serie nouă, martie-mai 2020
VARIA
Integrarea României în criza globală
[The Integration of Romania into the global crisis]
Arthur SUCIU
Abstract: The article presents a critical evaluation of the main discursive directions in Romania, after the accession to the European Union (EU) and the outbreak of the world economic crisis in 2008. We considered the hermeneutic analysis of the political discourse. The neoliberal direction was dominant, including during periods when left-wing or euro-skeptic parties were in power. Basically, we can talk about an explicit anti-neoliberal direction just in the case of the 2013 protests against the gold mining in Roșia Montană. The austerity measures, adopted in particular in 2009 and 2010, have virtually replaced the post-accession program. During the same period, Romania experienced the largest migration to EU countries. The accession was, therefore, seen by a significant number of Romanians as an opportunity to leave the country, often forever. At the end of this period, Romania was struggling between the dominant neoliberalism, already in crisis globally, and some forms of nationalism. It had become a peripheral country of the Western world, experiencing the global crisis in terms specific to the periphery. Finally, we made two critical assessments: of the “communist” option, about which Slavoj Žižek wrote in his work Like a Thief in Broad Daylight: Power in the Era of Post-Human Capitalism , and the conservative anti-neoliberal one, presented by Alexandru Racu in the Antisocial Apostolate. Theology and neoliberalism in post-communist Romania.
Keywords: neoliberalism, economic crisis, nationalism, communism
Introducere
Criza economică mondială din 2008, care s-a transformat treptat într-o criză a lumii occidentale, a afectat în profunzime parcursul european al României. Aderarea la UE și integrarea propriu-zisă fuseseră de la început două lucruri diferite. România a aderat la UE, dar nu pentru că era pregătită, ci pentru a se pregăti de o integrare reală. Postaderarea urma să fie un proces de durată medie, care presupunea asumarea principiilor statului de drept și situarea la un nivel ridicat de dezvoltare economică. Ea trebuia să conducă treptat la ridicarea monitorizării activității justiției de către UE, intrarea în Spațiul Schengen și trecerea la moneda euro. Nu în ultimul rând, era o integrare în postmodernitate.
La foarte scurt timp după aceea, însă, a izbucnit criza economică. Acest eveniment major a scos România de pe drumul sigur și previzibil al postaderării și a plasat-o, aparent la fel ca pe toate celelalte state occidentale, pe drumul încețoșat, lipsit de perspectivă și plin de pericole al crizei. Obiectivul depășirii statutului de țară periferică, obiectiv principal al modernității românești, s-a îndepărtat din nou la orizont.
România este în continuare membră a UE, ceea ce a rămas, fără îndoială, un avantaj. Nu e greu de imaginat ce s-ar fi întâmplat dacă România n-ar fi aderat la UE înainte de 2008. Este un avantaj, desigur; nu mai este însă și o garanție, căci situația politică internațională a devenit instabilă și nu se știe în ce direcție va evolua. UE însăși a trecut și trece încă printr-o criză. România a aderat, de fapt, la o Uniune aflată în criză, iar soluțiile pentru rezolvarea ei nu se întrevăd încă și, în orice caz, cele care au fost propuse până acum nu par să fie în avantajul țărilor integrate recent. Aceasta nu este singura problemă. Ca efect al crizei economice mondiale, relațiile dintre UE și Statele Unite ale Americii au devenit tot mai proaste. Unitatea de monolit a politicii euro-atlantice s-a fisurat treptat, mai ales după izbucnirea crizei, iar România s-a aflat nu de puține ori la mijloc între interesele UE și cele ale SUA. Managementul politicii externe a României, având în vedere proximitatea Rusiei, nu este deloc o sarcină simplă. Pe scurt: la sfârșitul anilor 2010, România era o țară periferică a economiei-lume occidentale, care trăia criza Occidentului în formele specifice ale periferiei și ale propriei identități traumatizate. Ea recepta criza și o interpreta din locul său politic amenințat.
Integrare și dezintegrare
Încă înaintea aderării la UE au devenit vizibile semnele unei dezintegrări a României, dar ele au putut fi interpretate ca indicând o criză de creștere, mai exact de transformare dintr-un stat postcomunist într-unul democratic și capitalist occidental. De altfel, nici astăzi criza ca atare nu este interpretată altfel, dar evoluțiile ulterioare au arătat că amenințările au fost mai mari decât oportunitățile sau, cel puțin, că România a fost foarte slab pregătită să facă față acestei sarcini istorice. Deși integrarea semnifica, politic, șansa de a transforma România într-o țară civilizată și prosperă, social ea a devenit oportunitatea de a părăsi România pentru alte țări occidentale, care sunt deja civilizate și prospere. Potrivit unui studiu realizat de Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare[1], în 2007, anul aderării României la UE, numărul românilor plecați la muncă în străinătate a crescut semnificativ. Tendința a rămas aceeași în anii următori. Evident, România nu este un caz singular, dar este unul special având în vedere amploarea migrației. În 2020, în jur de patru milioane de români trăiau în țările vest-europene. Scăderea demografică este dramatică. Ea nu arată nicidecum că românii cred în viitorul unei Românii europene, deși în sondajele oficiale au rămas cei mai pro-europeni dintre membrii UE; dimpotrivă, dezvăluie lipsa de speranță cronică privind transformarea României într-un stat prosper, într-un stat viabil.
În paralel cu explozia migrației, România afectată de criza economică s-a împrumutat cu 20 de miliarde de euro de la FMI și Banca Mondială și a adoptat măsuri dure de austeritate, practic cele mai dure din toată Europa, în condițiile în care era și a doua cea mai săracă țară din UE. Criza economică a arătat într-un fel lipsit de echivoc că România este total dependentă de economia occidentală și, de asemenea, de politicile aplicate de UE în vederea depășirii crizei. Practic, în timpul crizei, statutul de țară periferică sau semi-periferică a lumii occidentale a fost confirmat. După scurtul entuziasm al aderării la UE a urmat marginalizarea sau, mai exact, conștientizarea deplină a marginii în care se află țara, în pofida reușitei integrării. Istoria anilor 2010 este istoria dramatică a acestei conștientizări. La aceleași concluzii au ajuns însă și românii care au plecat din țară, ei având prilejul să compare viața din România cu viața din țările occidentale.
Integrarea în UE avea ca premisă trecerea din paradigma națională în cea europeană, și ca scop construcția unei noi identități, moderne. Această trecere, acest proces complex pleca de la o interpretare în cheie europeană a istoriei și culturii românilor și urmărea să proiecteze o nouă identitate într-o lume globalizată. Aderarea la UE, care trebuia să fie șansa rezolvării problemelor de identitate ale României, a agravat însă criza identitară. Paradigma ceaușistă de interpretare – care îmbina naționalismul și comunismul – fusese deconstruită, dar în locul ei nu a fost pusă o variantă ideologică acceptabilă, care să valorifice apartenența istorică și culturală a României la Europa, cel puțin în perioada modernă. Comunismul naționalist a fost înlocuit cu pro-europenismul pur și dur, care ulterior a fuzionat cu globalismul. Mircea Platon are dreptate să susțină că: „Odată ce distrugi toate valorile, nu mai rămâne nimic stabil, nici o realitate în numele căreia să te revolți, nici o idee pe baza căreia să reziști”[2]. Cât privește construcția unei identități moderne, ea nici nu este posibilă câtă vreme România nu are brand-uri exportabile. Postcomunismul a adus privatizarea pe scară largă și adesea pe nimic, investiții străine, inclusiv ale corporațiilor multinaționale, dar nu și o dezvoltare echilibrată a mediului intern. La 30 de ani de la căderea comunismului, România nu are nici un singur brand de anvergură exportabil, iar imaginea ei în lume se rezumă în continuare la două cuvinte: țară săracă și coruptă. Confuză în privința propriei identități istorice și lipsită de forță economică, România a devenit victima sigură a culturii globale de consum. Mallul, situat de regulă în centrul orașelor, este astăzi principalul reper identitar al românului mediu.
Colonialism și neoliberalism vs naționalism și socialism
Fiind o țară periferică, România nu se confruntă în mod dramatic, precum principalele țări din Vestul Europei, cu terorismul și extremismul islamic. Principala amenințare a României a rămas Rusia, iar relația cu Rusia este gestionată prin intermediul SUA și al UE. În problema migrației, presantă în Vestul Europei, România se află la celălalt capăt, fiind o țară de origine a migranților și nu o destinație. Ea nu suferă din cauza numărului mare de oameni care intră în țară, ci al numărului mare de oameni care părăsesc țara. Aceste deosebiri fac, în aparență, din România o țară relativ sigură, dar în același timp o distanțează de țările din Vestul Europei. Diferența esențială o constituie însă nivelul de trai. Într-o anumită măsură, problemele României (sărăcia, migrația) și, în general, ale țărilor din Estul Europei sunt receptate de către UE ca fiind probleme ale UE, așa cum sunt terorismul și migrația dinspre țări din afara UE. Conștiința nefericită a marginalității și a unei exteriorități parțiale a făcut ca în unele dintre țările din Estul Europei, în special Polonia și Ungaria, dar într-o anumită măsură și în România, să apară curente eurosceptice, naționaliste.
Naționalismul este o reacție în fața globalizării, mai exact o închidere, având în vedere că „în cadrul unei lumi din ce în ce mai globalizate, statele nu mai pot acționa numai pe cont propriu și în interes strict național”[3]. Naționalismul se opune unei situații de fapt. El exprimă revendicarea unei puteri și a autonomiei, dar semnalează și o problemă a puterii pe care o contestă, în cazul de față UE. Naționalismul este o soluție greșită față de manifestarea, la rândul ei presupus greșită, a unei alte puteri. El mai arată însă ceva. Țările foste comuniste din Estul Europei au fost obișnuite să-și gândească evoluția postcomunistă în termenii opoziției dintre comunism și capitalism. Acest mod de a pune problema a fost util până la un punct, dar și-a dovedit limitele după ce capitalismul a ajuns să fie instituționalizat. Transformarea țărilor din Europa de Est în piețe de desfacere, efectele integrării europene și, în general, ale globalizării au ridicat problema relației dintre capitalism și autonomia deciziei politice la nivel național. Această problemă nu putea să apară câtă vreme capitalismul și cultura pop erau visele frumoase ale celor care trăiau în lagărul socialist, dar a apărut inevitabil după ce capitalismul și cultura pop au ajuns formele dominante, la nivel economic și ideologic.
Se insistă foarte puțin asupra ideii că regimul comunist a fost unul de tip colonial. Ea nu convine nici dreptei, care deplânge instalarea comunismului ca atare, nici stângii, care apără unele realizări ale comunismului. De regulă, colonialismul este asociat cu Occidentul. Sovieticii acuzau practicile coloniale ale occidentalilor – și acesta este unul dintre motivele pentru care a fost dificil de stabilit o legătură între comunism și colonialism[4]. Chiar istoria comunismului sovietic conține însă argumente în favoarea ideii că sovieticii au acționat în direcția colonizării. Stalin este o figură conservatoare; el s-a întors la politica lui Ivan cel Groaznic[5]. Faptul că a făcut acest lucru prin intermediul comunismului ține de contextul istoric. Esențială e însă această soluție găsită de Stalin pentru a duce mai departe gloria imperială a Rusiei. Evident, din acest punct de vedere, stalinismul nu e comunism. Nu Rusia a fost un instrument pentru impunerea comunismului, ci comunismul a fost un instrument pentru impunerea Rusiei, fapt care a presupus schimbarea radicală a doctrinei comuniste (ceea ce se întâmplase totuși chiar din vremea lui Lenin). Deci, e vorba despre o colonizare înainte de a fi vorba despre comunism. Problema principală nu se află deci în opoziția comunism-capitalism, ci în opoziția stat independent-stat colonizat. Numai după aceea se poate vorbi despre regim politic, căci alegerea unui tip de stat este posterioară libertății întemeierii lui. Se poate spune, deci, că în comunism românii au avut o experiență de tip colonial. Postcomunismul este postcolonialism.
Această interpretare este evidențiată și de alianțele politico-militare ale României. Ele au ca scop prioritar apărarea de amenințarea pe care o reprezintă Rusia. Sunt ele însă și un temei al recolonizării, de această dată de către marile puteri occidentale? Naționalismul ridică această problemă, iar răspunsul său nu poate fi, de obicei, încadrat în mod clar la dreapta politică. El are și o proiecție socială ca răspuns la politica neoliberală a austerității și la privilegierea corporațiilor și băncilor în raport cu cetățeanul obișnuit. În acest punct, naționalismul se poate intersecta cu socialismul, care urmărește același obiectiv al redistribuirii sociale, însă într-un cadru negociat al cedărilor de suveranitate. Pentru socialiști, pierderile identitare provocate de globalizare sunt ineluctabile, dar în plus sunt și dezirabile. Ele trebuie să fie înlocuite cu o politică a diferenței și, într-un cuvânt, cu multiculturalismul. Ceea ce-i interesează pe socialiști – pe cei anti-neoliberali – este găsirea numitorului comun în vederea scrierii unui nou contract, în baza căruia corporațiile și băncile să fie obligate să dea banii la săraci.
Trump, Putin și naționalismele de periferie
Naționalismul este, fără îndoială, o reacție posibilă a periferiei. Definirea trumpismului sau a Brexitului ca politici naționaliste este însă numai în parte justificată. Atât trumpismul, cât și Brexitul sunt replieri în fața globalizării, însă nu au ca obiectiv fundamental recuperarea suveranității naționale, ci a poziției dominante pe piața globală. SUA și Marea Britanie sunt două dintre cele mai puternice state ale lumii. Ele se află în centrul lumii occidentale, prin urmare situația lor este foarte diferită de aceea a țărilor din Europa de Est, țări periferice care luptă pentru depășirea propriei subalternități. Diferențele devin și mai vizibile în raport cu neoliberalismul. Parțial naționalist în plan intern și de asemenea în raport cu țări care tind să domine procesul de globalizare, cum este China, trumpismul este neoliberal cu țările subalterne, provocând reacții naționaliste în aceste țări. El este criticat pe de o parte pentru că respinge (parțial) neoliberalismul la el acasă și, pe de altă parte, pentru că – prin turbulențele globale pe care le generează – minează buna înțelegere și marile afaceri din interiorul lumii occidentale, în mod special relațiile cu UE. Trumpismul este o inflamație a politicului într-o lume profund depolitizată și globalizată prin marele business și cultura de consum. El rămâne însă neoliberal la periferii (și nu numai). Încercarea lui Liviu Dragnea de a-și legitima naționalismul său de operetă prin apropierea de Trump (vezi vizitele lui în SUA și implicarea în problema statutului Ierusalimului) a fost nu numai o iluzie, ci și o prostie. A încerca să-l faci pe Donald Trump un adept al naționalismelor periferiilor înseamnă a nu înțelege nimic din felul în care funcționează politica globală.
În cazul particular al României (dar Polonia se află într-o situație similară), reacția naționalistă este imediat pusă în raport cu neoliberalismul american sau european și asociată cu așa-zisa poziție naționalistă a Rusiei. Practic, orice critică la adresa UE sau a SUA este considerată o apropiere de naționalismul lui Putin.
Înainte de orice, ar trebui să ne punem întrebarea: în ce măsură Rusia lui Putin acoperă un regim naționalist? Răspunul este simplu: Putin este naționalist aproape în același fel în care este naționalist Donald Trump. Altfel spus, este naționalist la el acasă și în raport cu marile puteri globale. Însă, fără îndoială că Putin nu a renunțat la politica imperială a Rusiei în Estul Europei, iar acțiunile sale în Ucraina demonstrează chiar acest lucru[6]. Nici românii, nici polonezii nu au uitat de tendințele coloniale ale Rusiei în Estul Europei. O politică de asociere la naționalismul lui Putin nici nu există cu adevărat în România, iar tradiția ei anti-rusească reprezintă un argument în plus. Paranoia legată de Rusia ocultează, prin chiar această teamă, caracterul relațiilor României cu UE și SUA și împiedică raportarea critică la neoliberalism.
Hegemonie, neoliberalism și democrație liberală
Marele avantaj al apartenenței României la UE și NATO, ca și al parteneriatului strategic cu SUA este delimitarea totală de Rusia. România a ieșit, cel puțin temporar, din sfera de influență directă a Rusiei și nu este obligată să negocieze simultan cu mai multe mari puteri, cum este, de exemplu, obligată Republica Moldova. Este greu de estimat dacă promisiunile privind asigurarea securității, oferite României de marile puteri occidentale și mai ales de NATO, sunt adevărate garanții. Cert este că aceste promisiuni funcționează pe timp de pace ca un pact real și exprimă apartenența României la lumea occidentală. Un alt avantaj îl reprezintă, desigur, oferta economică și culturală. Oricât de rău ar sta lucrurile pentru români, nivelul lor de trai îl depășește pe acela al rușilor. Acest indicator este relevant când vine vorba de-a alege între sisteme politice și economice sau între sfere de influență. Problema României și, în general, a țărilor din Estul Europei apare în raporturile cu neoliberalismul occidental ca ideologie dominantă, ca instrument de impunere a hegemoniei, dar mai ales ca model economic. În acest punct nu facem decât să ne întoarcem la variantele naționalistă și socialistă. Se poate înțelege acum mai clar că reacția naționalistă este una în fața hegemonului, în timp ce socialismul țintește neoliberalismul. Prima este o reacție locală; ultima, una locală, dar și globală.
Să ne amintim însă când au început să apară aceste reacții. Ele existau, ca tendințe, încă înaintea izbucnirii crizei economice, dar s-au actualizat rapid după aceea. Criza economică a pus sub semnul întrebării supremația globală a SUA și politica neoliberală. Trumpismul este un simptom al acestei crize la fel cum sunt suveranismele de periferie. În ceea ce privește socialismul anti-neoliberal, el este deopotrivă anti-trumpist și anti-naționalist, în sensul că este globalist. Așa stau lucrurile, cel puțin în teorie. În practică, ele sunt amestecate. De pildă, e greu de spus dacă neoliberalismul este de dreapta sau de stânga. El amestecă idei economice de dreapta, cum ar fi statul minimal, sau neoconservatorismul cu ideologii culturale de stânga (corectitudinea politică). Neoliberalismul nu dorește schimbarea, ci revenirea la ordinea dinainte: „În general, elita este aceea care dorește schimbarea, care pune sub semnul întrebării statu-quo-ul. De această dată, elita se luptă pentru a conserva beneficiile pe care le-a obținut de pe urma globalizării, a liberei circulații, a comerțului liber. Ea nu dorește propriu-zis schimbarea, ci «revenirea» la o perioadă pe care, din punctul ei de vedere, o consideră glorioasă. În timp ce lumea «iliberală» dorește schimbarea, se luptă cu statu-quo-ul, cu establishment-ul, cu deep state, dorește renegocieri de alianțe, de tratate, relații sociale etc.”[7].
La rândul său, naționalismul include deopotrivă suveranism, apăsând pedala până la forme de fascism, și politici sociale. Există și un socialism totodată anti-neoliberal și, în mod paradoxal, anti-multicultural, cu ingrediente creștine. Politicile anti-neoliberale nu sunt unite împotriva neoliberalismului ca un soi de reeditare a luptei fascismului și comunismului împotriva democrației liberale (așa cum vor neoliberalii), ci sunt adesea concurente și pot lua forme nefrecventabile sau de bun-simț. La rândul său, neoliberalismul nu este nicidecum o teorie pură a democrației liberale, ci o ideologie hibridă.
Fapt este că neoliberalismul, ca expresie ideologică a hegemonului, se află în criză, iar contestatarii săi au prins un bun prilej de a-l ataca. Tradus într-un limbaj mai puțin contondent, în cauză este distanța dintre discursul occidental privind democrația liberală și realitatea hegemoniei și a neoliberalismului. Această problemă face trimitere directă la originile crizei actuale a Occidentului. Să lăsăm la o parte naționalismul, care, după cum am spus, reprezintă o reacție a periferiei, una neadecvată. Să încercăm să ridicăm problema în alți termeni, mai exact: sunt sau nu sunt americanismul (hegemonia economică și culturală a SUA sau a Germaniei în Uniunea din timpul crizei) și neoliberalismul deturnări de la democrația liberală și, dacă da, în ce fel?
Criza Occidentului
Criza actuală a apărut într-un moment în care puterea globală a Occidentului și, în orice caz, a SUA era mai mare ca niciodată. Ideologii globalizării, în frunte cu Francis Fukuyama, profețeau sfârșitul istoriei prin victoria democrației liberale. Acest optimism nu a ținut însă prea mult și, mai ales după atentatul terorist, din 2001, asupra turnurilor gemene din New York, SUA au trecut printr-o perioadă de vulnerabilitate, fiind, potrivit lui Derrida, victima unui „proces autoimunitar”[8]. Lupta împotriva terorismului a înăsprit măsurile de securitate și control al populației, făcând trecerea la ceea ce Agamben numește, pe urmele lui Carl Schmitt, guvernarea ca stare de excepție[9]. Capacitatea de control al populației a crescut odată cu apariția noilor medii digitale prin alianța dintre aceste medii și agențiile de securitate de stat[10]. După cum afirmă Ovidiu Țichindeleanu, „(…) starea excepțională este transformată în stare normală a noului tip de democrație”: „(…) societatea e în mod oficial sub supraveghere permanentă, vizualizată ca o frecvență continuă ale cărei variații trebuie controlate în fiecare moment. Orice frecvență prea ridicată e un potențial pericol. Starea excepțională nu ia sfârșit niciodată, ci este prezentă în mod latent în fiecare clipă a prezentului”[11]. Acest nou mod de a guverna, care s-a extins treptat în tot Occidentul, ajungând până la periferiile sale, reprezintă, fără îndoială, o deturnare de la democrația liberală. Căderea comunismului însemnase ridicarea frânei de pe capitalismul global, care astfel a devenit tot mai liber de constrângeri, mai dereglementat. Influența neoliberalismului crescuse covârșitor ca urmare a victoriei sale asupra economiei de stat, împotriva căreia a și fost teoretizat la început și a luptat în ultima perioadă a Războiului Rece. Apoi, la fel ca statul, economia neoliberală a fost cuplată cu noile medii, dând naștere unei economii globale extrem de mobile, dar care a generat o creșterea exponențială a polarizării sociale și economice. Astfel, neoliberalismul a sfârșit prin a deveni ideologia marelui capital în alianță cu statele guvernate în stare de excepție.
Aceasta este, pe scurt, teoria adversarilor americanismului și neoliberalismului. Ele înseamnă deturnare de la democrația liberală și aplicarea unui capitalism feroce. În această descriere, esențiale sunt două lucruri. Mai întâi, definirea celor mai importante state occidentale ca regimuri politice care nu mai corespund, în prezent, modelului democrației liberale, fapt care legitimează lupta împotriva lor pentru a reinstaura democrația liberală. Apoi, renunțarea la șantajul pe care îl practică neoliberalismul atunci când amenință cu întoarcerea comunismului. Un stat maximal nu înseamnă comunism (un stat maximal este, de fapt, minimal raportat la statul comunism), aplicarea unor politici sociale nu înseamnă comunism. Un al treilea pas important ar fi reglementarea noilor medii digitale. În varianta lui Žižek, acest pas se realizează drastic prin preluarea efectivă a controlului asupra acestor medii. În fața atacurilor, neoliberalismul pune la bătaie evident toate armele de care dispune și care au fost deja enumerate. Lupta se află în plină desfășurare.
Băsismul ca neoliberalism
Să ne întoarcem în România, care, conform standardelor occidentale neoliberale, este un model de neoliberalism, împănat totuși cu ceva naționalism. Neoliberalismul a prins foarte bine în România, unde nu poartă acest nume decât rar – de obicei i se spune anticomunism. Dacă naționalism a existat, într-o oarecare măsură, în timpul guvernării USL (2012-2014) și mai cu seamă al PSD condus de Liviu Dragnea (2016-2019), reacții anti-neoliberale de pe poziții globaliste au fost prea puține și, practic, se rezumă la protestele față de exploatările aurifere de la Roșia Montană, din toamna anului 2013. Axa politicii românești în epoca Băsescu (mai ales după izbucnirea crizei) și Iohannis a fost și a rămas neoliberalismul pro-european și pro-american. Mai mult, „Declanșarea crizei a condus la catalizarea unei opțiuni neoliberale totale”[12]. Ea s-a exprimat printr-o deturnare de la liberalism, în sensul acceptat de criticii neoliberalismului. Traian Băsescu a fost un președinte autoritar, populist în primul mandat și minoritar elitist în cel de-al doilea[13], adept al teoriei „marelui Licurici”, căreia i-a dat și numele, dar și al normativismului european.
Ce este băsismul? Termenul, care are o conotație peiorativă, a fost inventat probabil de Mugur Ciuvică, fiind folosit greşit în mod intenţionat (corect ar fi băsescianism). El denumeşte un mod de gândire prin care acţiuni nedemocratice ale puterii sunt justificate sau legitimate ca urmărind instaurarea adevăratei democraţii. Băsismul afirmă principiul superiorităţii epistemologice şi morale a elitei conducătoare, la care se adaugă harapalbismul ca machiavelism autohton[14]. În termeni mai simpli, liderul autoritar şi propriul grup (elita) consideră cu de la sine putere că sunt cei mai buni, că urmăresc obiectivele corecte şi că, pentru a le realiza, dispun de dreptul de a recurge la orice mijloace, inclusiv la cele nedemocratice. În realitate, fiind adevărații beneficiari ai modernizării de sus în jos, nu sunt dispuși să observe dificultățile reale ale acestei transformări: „(…) elitele, mai ales cele intelectuale şi politice propun o viziune modernă despre evoluţia vieţii sociale şi caută argumente în susţinerea unei modernităţi autohtone care ar trebui să fie similară cu cea din Occident, dar fără a ţine seama de dificultăţile reale ale unei societăţi în producerea de schimbări noi, diferite faţă de ordinea socială tradiţională”[15]. Băsismul este însă diferit prin afirmarea instanțelor exterioare de legitimare (UE, NATO, SUA). Elita băsistă nu joacă rolul pașoptist, formativ în cadrul unui proiect iluminist de modernizare, ci pe acela de legitimare și „implementare” a modelului normativ european și a neoliberalismului.
Băsismul se bazează pe încrederea deplină, de nejustificat în liderul carismatic, în voinţa sa esenţial bună şi în capacitatea, în inteligenţa şi în tăria sa, în abnegaţia sa de a-şi urmări obiectivele, ignorând supoziţia oricărei guvernări democratice: evitarea răului cel mare al unei dictaturi. Anti-popperismul este evident, deși Karl Popper a fost unul dintre autorii canonici ai elitei de dreapta, cel puțin în anii ’90.
Băsismul operează o deturnare a funcției statului prin introducerea unei relații de identitate între statul ceaușist și statul maximal și, în același timp, prin definirea statului postcomunist ca stat esențial corupt. Această strategie justifică machiavelismul de periferie. Astfel, statul deturnat de la principiile democrației liberale devine în același timp instrumentul instaurării „statului de drept” și al capitalismului neoliberal, deci al statului minimal. În schimb, cetăţenii, în mod direct sau prin reprezentanţii lor (parlamentarii sau media), nu fac decât s-o ameninţe. Între un parlament corupt şi un dictator, băsismul alege dictatorul. Între o presă coruptă şi securitatea statului, băsismul alege ultima variantă. Băsismul consideră că SRI este o instituţie care trebuie protejată, pentru că apără instituţiile democratice și valorile euro-atlantice, pe când cetăţeanul are, în general, un comportament iraţional şi trebuie să fie supravegheat sau tras pe sfoară. Între serviciile de informaţii şi mass-media, băsismul alege întotdeauna serviciile de informaţii. Între serviciile de informaţii şi parlament, băsismul alege serviciile de informaţii. Odată legitimat, băsismul respinge sistematic critica democrată, interpretând-o ca acţiune coruptă, vinovată. Astfel, a apăra prezumţia de nevinovăţie înseamnă a-i apăra pe cei care au încălcat legea, a critica acţiunile Justiţiei înseamnă a fi împotriva Justiţiei şi în favoarea celor corupţi. A arăta – ceea ce s-a văzut cu ochiul liber – că DNA instrumentează dosare politice, înseamnă a susţine „sistemul ticăloşit”. Dar, cel mai mult băsismul respinge critica liderului, a lui Băsescu însuşi. El reprezintă centrul iradiant al întregii doctrine şi al tuturor acţiunilor politice. Totul pleacă de la el chiar dacă nu pleacă de la el. Elita băsistă s-a remarcat printr-o formidabilă voinţă de supunere faţă de lider, prin înregimentare. Ceea ce contează, în băsism, este Băsescu. Iar Băsescu este opusul cetăţeanului.
Chiar dacă Băsescu și-a închiat cariera de preşedinte în 2014, chiar dacă el nu se mai bucură de mult de încrederea electoratului și a devenit între timp anti-băsist, chiar dacă o alianţă anti-băsistă a fost la guvernare, băsismul continuă să domine politica românească, modul de guvernare al statului. Nu doar că Băsescu nu a fost învins de sistem, dar sistemul a devenit el însuşi băsist. Deși a fost, în 2009, propus ca premier de o coaliție anti-băsistă, iar candidatura sa din 2014 pentru funcția de președinte se datorează în mare parte acțiunilor politice ale anti-băsistului Crin Antonescu, președintele Klaus Iohannis n-a făcut altceva decât să aplice în continuare principiile băsismului.
Reacțiile împotriva neoliberalismului băsist au fost, așa cum am spus, preponderent naționaliste. Ele se datorează în special PSD, teoretic un partid de stânga, practic un hibrid ideologic cu trăsături conservatoare bine conturate și nu lipsit de apetență față de neoliberalism. În momentele sale de criză (1996, 2004, 2020), liderii PSD își propun să reformeze partidul, dar de fiecare dată într-un sens care să-l apropie de un profil neoliberal. Deși guvernarea Dragnea a luat cele mai importante măsuri sociale din perioada postcomunistă, PSD nu a devenit un partid socialist anti-neoliberal.
Deturnarea unei mișcări anti-neoliberale
Protestele în stradă faţă de decizia Guvernului Ponta de a accepta investiţia Gold Corporation la Roşia Montană, care au avut loc în 2013, au fost una dintre puținele acțiuni anti-neoliberale din perioada crizei economice. Ele au avut loc după protestele din 2012 faţă de proiectul de lege al Guvernului Boc privind reforma în sănătate[16]. Ceea ce se schimbase, între timp, era culoarea politică a puterii: în 2012, Boc şi pedeliştii; în 2013, Ponta şi useliştii. Aceste proteste noi au venit, de fapt, să clarifice motivaţia protestelor precedente. Nu a fost vorba atunci numai despre asumarea de către protestatari a luptei politice a USL împotriva lui Traian Băsescu şi a PDL, așa cum nu a fost, apoi, vorba numai despre un protest împotriva USL şi a Guvernului Ponta. Cele două atitudini politice au fost şi sunt contextuale. Interpretarea lor ca fronturi puse în slujba unei cauze strict politice ar fi, de aceea, o greşeală. Dimpotrivă, protestele au fost de natură să facă irelevantă opoziția politică dintre „băsişti” şi „anti-băsişti”, instituind o opoziție mai originară, între societatea civilă şi stat. Aşadar: de-o parte clasa politică, elita intelectuală şi mass-media lobbistă a Gold Corporation, ca reprezentanţi ai sistemului neoliberal, de cealaltă parte protestatarii, opozanţii acestui sistem. Ambele proteste au avut așadar o dimensiune anti-neoliberală care invalidează orice interpretare politică. E-adevărat, în același timp, că protestele din 2012 au consolidat frontul anti-băsist, în timp ce protestele din 2013 au creat o mișcare politică nouă, globalistă, ce a contribuit la afirmarea neoliberalismului.
Ce voiau aceşti oameni care veneau, în fiecare seară, în Piaţa Universităţii, precum şi în pieţele mai multor oraşe din România? Voiau stoparea investiţiei de la Roşia Montană? Bineînțeles. Totuşi, interpretarea lor era mult mai largă. Protestatarii s-au remarcat, înainte de toate, printr-o voinţă de înnoire a vieţii politice, sociale şi economice, de unde aerul lor fresh. Roşia Montană era doar un exemplu (un exemplu foarte bun) al modului în care puterea, „sistemul” înţelege să rezolve problemele publice. Acuzaţia a fost formulată direct: puterea acţionează sistematic împotriva interesului public şi a interesului naţional. Protestele au avut caracterul unei somaţii adresate puterii de a reveni la interesul public şi la interesul naţional, ba chiar de a accepta renegocierea contractului social care defineşte aceste interese.
Clivajul societate civilă-stat, care readuce democraţia în starea ei de constituire, indică așadar existența unei nevoi de renegociere a contractului social. De ce este necesară această negociere? Dintr-un motiv foarte simplu. Dependenţa „sistemului” de constrângerile internaţionale (FMI, UE, SUA), machiavelismul şi cleptocraţia internă merg mână în mână, alcătuiesc o frăţie odioasă. Până în 2007 sau chiar până la izbucnirea crizei, în 2009, încrederea românilor în instituţiile internaţionale şi mai ales în UE se afla la cele mai înalte cote. Românii sperau că aceste instituţii vor obliga guvernul român „să facă reforme structurale”, „să lupte împotriva corupţiei” etc. În spatele „reformelor structurale”, a „luptei împotriva corupţiei” se ascundea însă dorinţa acestora de a impune sau măcar de a negocia satisfacerea propriilor interese, în dauna intereselor publice. Somaţia străzii faţă de acest fenomen nu trimitea la asumarea, de către Guvern, a naționalismului şi la adoptarea unei poziţii anti-occidentale mai mult decât se poate regăsi ea în mesajele transmise de protestatari în alte ţări europene. Deşi concordanţa dintre protestele din România şi cele de aiurea era tot mai clară, solicitările protestarilor au fost adaptate la specificul românesc sau, mai exact, la specificul ţărilor occidentale de periferie. Ei cereau de la guvernanţi să înceteze jocul legitimărilor false, în primul rând al celor internaţionale, care costau statul român nenumărabile tone de aur sau de petrol, şi să caute singura sursă sigură de legitimare, care este societatea civilă. Ei voiau de la guvernanţi rectitudine şi profesionalism, mai multă atenţie în negocierile internaţionale, mai mult patriotism. În plan intern, solicitau stoparea cabalei politice. Mesajul era limpede: în loc să negociezi cu SRI sau cu baronii locali, mai bine negociezi cu cetăţenii. Era mai sigur şi mai corect. Nu atât numărul protestatarilor, cât justeţea revendicărilor lor le facea să fie extrem de periculoase, mai ales pentru cei care se aflau la putere, pentru Victor Ponta în primul rând. O concluzie s-a impus, deci: strada a devenit un actor cu rol principal în filmul politic, iar politicienii trebuiau să înţeleagă acest lucru, dacă mai voiau să guverneze. Rolul străzii a fost de fapt recunoscut la scurt timp după aceea prin cererea lui Crin Antonescu, președintele PNL, de a stopa proiectul de investiţii de la Roşia Montană şi prin acceptarea situaţiei că nu mai există o majoritate parlamentară pentru adoptarea acestui proiect, de către Victor Ponta.
Protestele față de exploatările aurifere de la Roșia Montană au fost primul moment de coagulare a unei mișcări politice noi. Uniunea Salvaţi România (USR) a fost la început un proiect politic radical. Această radicalitate consta în intenţia declarată a liderilor săi de a înlătura de pe scena politică partidele consacrate, în primul rând PSD, şi de a le înlocui cu formaţiuni noi. USR pleca de la o evaluare exigentă a situaţiei politice, conform căreia clasa politică este iremediabil coruptă şi incompetentă. Apariţia USR şi apoi intrarea acestui partid în Parlament a fost efectul, la nivel politic, al unei mişcări sociale care a debutat în perioada de după izbucnirea crizei economice. Principalul mijloc de exprimare al acestei mişcări a rămas, până la înfiinţarea USR, dar şi după aceea, protestul, adesea protestul în stradă. Mişcarea a avut, de la început, un caracter minoritar, dar a fost, până la punct, susţinută de o majoritate tăcută sau, de asemenea, protestatară.
Consecinţele politice ale acestei mişcări au fost majore: în 2013, blocarea proiectului Roşia Montană; în 2014, câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Klaus Iohannis; în 2015, căderea Guvernului Ponta şi numirea unui guvern tehnocrat, condus de Dacian Cioloş; în 2017, blocarea OUG 13[17]. Toate aceste succese au dat încredere simpatizanţilor mişcării – şi se poate spune că Uniunea Salvaţi Bucureştiul, care a obţinut un scor bun la alegerile din Bucureşti, în 2016, apoi USR, care a intrat în Parlament, tot în 2016, au satisfăcut – chiar dacă nu în totalitate – nevoia de reprezentare politică a membrilor mişcării.
Primele proteste din perioada crizei, cele din 2012, l-au avut ca ţintă pe Traian Băsescu. Ele nu au fost provocate de mişcarea care a condus, ulterior, la formarea USR, ci de aceea care a susţinut Uniunea Social Liberală. Şi una, şi cealaltă, au fost, conform unor definiţii proprii, mişcări anti-sistem, dar se deosebesc prin diferența, deja explicitată, între naționalism și socialism anti-neoliberal. Până la un punct, ea n-a fost foarte vizibilă, dar o primă despărţire a apelor a avut loc atunci când preşedintele PSD şi premierul Victor Ponta a susţinut, practic, proiectul Roşia Montană. Aliatul său politic, Crin Antonescu, a fost în mod clar împotriva acestui proiect. Este fără nici o îndoială că opțiunea lui Victor Ponta faţă de proiectul Roşia Montană a condus la îndepărtarea de stânga politică a mişcării tinerilor protestatari. Aceştia vor fi, peste numai un an, votanţi ai candidatului Klaus Iohannis şi anti-pesedişti convinşi. După sfârşitul mişcării useliste, simpatizanţii s-au regrupat în majoritate în spatele PSD. Practic, useliştii şi hipsterii se află, de atunci, în tabere opuse, deşi inițial aveau multe lucruri comune. Hipsterii au abandonat însă complet direcția anti-neoliberală: „S-a văzut că ceea ce părea o mișcare antisistemică, reformistă și progresistă s-a lipit fără nici o problemă de un segment al clasei politice, hulită în bloc până atunci. Aceste mișcări au reluat o practică mai veche a societății civile postcomuniste: angajarea politică partizană sub pretenția îndeplinirii unor îndatoriri civice, morale și dezinteresate. Multe dintre figurile centrale ale Uniți Salvăm, de exemplu, atât din București cât și din Cluj, au ieșit complet discreditate din alegerile din 2014. Nu întâmplător, acestea s-au regăsit apoi pe listele USR pentru alegerile parlamentare din 2016”[18].
În timpul protestelor de după tragedia de la Colectiv, din 2015, la Cotroceni au avut loc negocieri pentru formarea unui nou guvern. La aceste negocieri au participat aşa-zişi reprezentanţi ai străzii, în fapt lideri ai unor ONG-uri cu puternice legături politice de dreapta. Ei au dat naştere unei mişcări politice distincte de aceea a USR (care în acel moment încă nu exista), dar aflată într-o legătură destul de strânsă cu ea. După cum se ştie, o parte a miniştrilor sau secretarilor de stat din Guvernul Cioloş s-au înscris, ulterior, în USR, însă Cioloş a refuzat să facă acelaşi lucru, hotărând să înființeze un nou partid, PLUS. În acel moment, tindeau chiar să adopte raporturi de concurenţă, fapt care ameninţa, în primă instanţă, unitatea mișcării. La aceasta se adăuga concurenţa PNL, un partid mare, care a refuzat să se pună la remorca lui Cioloş. PNL, USR şi partidul lui Cioloş sunt anti-pesediste, dar nu acesta este cel mai important aspect, ci relaţia strânsă cu preşedintele neoliberal Iohannis. În turul al doilea al alegerilor din 2019, majoritatea votanților USR și PLUS l-a votat din nou pe Iohannis.
Depresie neoliberală și revoluție mondială
Potrivit lui Žižek, în fața depresiei provocate de criza actuală a Occidentului, neoliberalismul susține că nu e nimic de făcut sau că tot ceea ce putem face este să suportăm cât mai bine această depresie. În cartea sa Ca un hoț ziua în amiaza mare. Puterea în epoca postumanității[19], din care am mai citat până acum, el abordează, în stilul său amuzant-scandalos-terifiant, tema crizei globale și variantele de apocalipsă pe care omenirea le are în prezent la dispoziție, în special războiul nuclear și distrugerea climei din cauza poluării. Cauzele profunde ale acestei crize se află, în opinia sa, în distanța tot mai mare dintre elitele globale și restul lumii (lupta de clasă), iar soluția este una singură: o nouă revoluție comunistă.
Trăim într-o lume care a apăsat până la fund pedala de accelerație. Viteza a ajuns atât de mare, încât pământul (văzut ca natură, dar și ca fundament) ne-a fugit demult de sub picioare. Ne confruntăm deopotrivă cu sfârșitul naturii și al lumii noastre sociale. E tot mai dificil să controlăm întregul proces de evoluție. Ne aflăm la orizontul unei apocalipse și nu există deocamdată nici o acțiune decisivă care să ne oprească din zborul spre autodistrugere. Žižek folosește această metaforă a vitezei ca descriere a situației și, în același timp, ca oportunitate de acțiune. Cu cât înaintăm mai repede, cu atât ne aflăm mai aproape de sfârșit și cu atât ceea ce se întâmplă acum, chiar acum este mai important. Acesta este motivul pentru care cartea lui Žižek abordează subiecte de ultimă oră, de la întâlnirile dintre Trump și Kim Jong-un la mișcarea Me Too și de la prezidențialele din Franța, jucate între Macron și Le Pen, până la Brexit sau situația politică din Polonia și Grecia (de remarcat totuși că aventurile politice din România nu sunt menționate deloc). Toate aceste evenimente sunt, în opinia lui Žižek, relevante din punct de vedere filosofic și istoric, toate se leagă pentru a construi o imagine pre-apocaliptică a lumii. Ele nu sunt evenimente istorice ca oricare alt eveniment din trecut, ci au – potențial – o mult mai mare importanță, având loc în apropierea și în lumina sfârșitului lumii. Trăim într-un regim de breaking news și orice eveniment poate fi (sau poate să nu fie, nu știm) un declic al apocalipsei.
Aceasta este descrierea, iar Žižek atrage atenția asupra faptului că orizontul apocaliptic sau, mai exact, linia acestui orizont, la care am ajuns, nu este doar produsul fluxurilor de capital, al dereglării echilibrelor geo-politice și climatice, ci și al neo-liberalismului en marche, al ideologiei care le unește și dezavuează orice viitor: „Ideologia dominantă acum nu e o viziune pozitivă a vreunui viitor utopic, ci o resemnare cinică, o acceptare a modului în care «lumea e de fapt», însoțită de un avertisment că dacă vrem s-o schimbăm prea mult, va urma doar o oroare totalitară”[20]. Înainte de a deveni o realitate, apocalipsa este deci o ideologie; ea este o profeție care se auto-împlinește.
Nu este mai puțin adevărat însă că, pentru Žižek, apocalipsa funcționează și ca prilej al unei (noi) revoluții mondiale. El are nevoie de o situație critică pentru a putea vorbi deschis despre necesitatea și urgența unei revoluții și a cere, în prealabil, eliberarea de orice teamă privind proiecțiile utopice. În fapt, una dintre mizele cărții este chiar aceasta: a risipi teama că o revoltă globală împotriva marelui capital ar putea conduce la o „oroare totalitară”.
Așadar, Žižek însuși are nevoie de apocalipsă și mai ales de identificarea situației actuale cu un sfârșit de lume, însă, față de neoliberali, care preferă să trăiască în depresie (inclusiv economică), el trăiește în frenezia sfârșitului și în utopia schimbării. Mesajul-cheie al cărții este un citat din Lenin, pe care Žižek îl propune drept ghid și consilier al celor care urmează să realizeze revoluția mondială: „Fie revoluția va preveni războiul, fie războiul va declanșa revoluția”[21]. Este vorba despre o falsă alternativă, căci în mod evident ni se sugerează că nu avem de ales, iar revoluția este singura soluție. Ea nu se opune doar „indiferenței cinice” a capitaliștilor, ci deopotrivă „violenței fundamentaliste sectare”[22], și nu este o „oroare totalitară”, ci o reîntoarcere la civilizație: „Nu se poate evita nicicum concluzia că o schimbare socială radicală – o revoluție – e necesară pentru civilizarea civilizațiilor noastre (s.m.)”[23]. Dușmanul, pe care îl putem numi „de clasă” fără a comite – în termenii lui Žižek – vreun anacronism, nu este în nici un caz populismul de dreapta, ci „cercurile conducătoare ale capitalismului global”[24]. Tehnica de luptă este prezentată succint la sfârșitul capitolului al doilea, după apelul la sfaturile lui Lenin și Troțki: „Avem, astfel, nevoie de echivalentul politic al triadei hegeliene a universalului, particularului și singularului. Universal: o mișcare de masă, în stil Podemos. Particular: o organizație politică ce poate să transpună nemulțumirea într-un program politic funcțional. Singular: grupuri specializate «elitiste» care, acționând într-un mod pur «tehnic», subminează funcționarea controlului și reglementării de stat. În lipsa acestui al treilea element, primele două rămân neputincioase”[25]. „«Singularul» face referire directă la lupta cu noile mijloace de comunicare, cu noile medii, încercarea de a submina cu toate mijloacele dominația Internetului, aflat sub controlul marilor corporații. Sarcina sa este «să preia» controlul asupra rețelei digitale, să o smulgă din mâinile corporațiilor și agențiilor de stat care o controlează acum de facto”[26]. Fără această luptă, spune Žižek, orice demers politic este inutil.
Aceasta este, pe scurt și fără prea multe nuanțări (care totuși sunt relevante pentru a nu discredita totul prin simplificare), teoria asupra revoluției mondiale, dar cartea lui Žižek este interesantă și ca fenomenologie a prezentului și a tendințelor sale. Una dintre tendințe vine aparent împotriva progresismului stângii. Ea presupune concentrarea asupra marii mase a celor „lăsați în urmă – de zei și de piață”[27]. Pentru Žižek, tocmai cei care se opresc din drum, cei care reduc viteza și se opun „progresului” sunt, paradoxal, adevărații agenți ai schimbării. Nu se ascunde aici o idee social-democrată, ci una radicală. Cei care se opun schimbării vor, în fapt, schimbarea sistemului și nu programe de asistență socială sau psihologică. Opțiunea ca atare este însă blocată, deocamdată, la nivel politic de falsa alternativă între tehnocrații neo-liberali, în genul lui Macron, și populiști ca Le Pen sau Trump. „Speranța unei schimbări radicale” nu poate veni, în opinia lui Žižek, decât din Europa, din modelul european. „Europa e din ce în ce mai singură în noua ordine globală, respinsă drept continent vechi, epuizat și irelevant, care joacă un rol secundar în conflictele geopolitice de astăzi”[28]. Nu Putin, nu China, nu Erdoğan pot fi însă agenții unei schimbări radicale, ci Europa și chiar UE, mai exact ideea unei uniuni a statelor: „(…) merită luptat pentru ideea de uniune europeană, în ciuda mizeriei existenței ei actuale: în lumea global-capitalistă de astăzi, ea oferă singurul model de organizație transnațională cu autoritatea de a limita suveranitatea națională și sarcina de a garanta un minim de standarde ecologice și de asistență socială”[29].
Înapoi în România. Elita neoliberală și moartea lui Dumnezeu[30]
Opțiunea lui Žižek pentru revoluția mondială, care ar provoca ieșirea din depresie a Occidentului, nu este desigur una liberală și, în plus, pornește de la supoziția că depresia Occidentului este cauzată de problemele sale politice și economice. Întrebarea mea este însă dacă nu cumva neoliberalismul are dreptate să susțină că tot ceea ce putem face mai bun este să suportăm depresia. În spațiul românesc, această problemă a fost abordată fie prin întoarcerea la o formă de umanism kantian[31], fie prin valorificarea creștinismului în context neoliberal. Aceste două variante sunt, după părerea mea, mai degrabă încercări de-a ascunde problema decât de-a o rezolva. Elita românească de dreapta s-a remarcat printr-o îngrijorătoare incapacitate de a sesiza și de-a aborda onest și frontal nu doar problemele sociale și economice, ci și pe cele metafizice. Această incapacitate își are, după părerea mea, sursa într-o inadecvare, care ia forma unei adaptări netematizate la postmodernism și la criza lumii actuale. Ea îmbină anti-postmodernismul principial, care își are originea fie în iluminism, fie în creștinism cu adaptarea necritică la cultura pop și la societatea de consum.
Cât privește diversele forme de umanism care pot fi invocate, inclusiv umanismul kantian, ele pot fi valorificate desigur oricând, dar numai luând în considerare criza actuală. Din această perspectivă, poate că nu atât Kant, cât Pascal ar putea fi invocat – și aceasta pentru a explica ceea ce se întâmplă la sfârșitul modernității prin ceea ce s-a întâmplat la începutul ei. În orice caz, simpla invocare a lui Kant nu poate fi o soluție.
Pentru a discuta opțiunea neoconservatoare – asupra căreia doresc să insist –, voi face apel la lucrarea lui Alexandru Racu, Apostolatul antisocial. Teologie şi neoliberalism în România postcomunistă[32]. Racu analizează discursul teologic al elitei de dreapta în raport cu neoliberalismul, fiind vizaţi H.R. Patapievici, Teodor Baconschi, Mihail Neamţu şi alţii. Ideile susţinute de Racu urmează o anumită direcţie conservatoare, dar nu neoliberală, deschisă de Mircea Platon (pe care Racu îl menţionează des). Aşa cum Vasile Ernu este un deschizător de drumuri în privinţa discursului de stînga, Platon rupe conservatorismul de ideologii elitei de dreapta. Ceea ce-i uneşte – pe Ernu, Rogozanu, Platon, Racu – este nu atît lupta împotriva acestei elite, cît o anumită preocupare faţă de problemele sociale.
Discursul religios a fost, în timpul comunismului, una dintre modalităţile posibile de poziţionare intelectuală în raport cu discursul dominant. Am putea spune că, faţă de alte ţări din blocul sovietic, în România socialistă discursul liberal, care pune în centrul său viaţa privată, a fost prea puţin valorificat de opozanţii regimului din cauza caracterului său subversiv şi, deci, periculos pentru emitenţi. O atmosferă neliberală străbate chiar şi cele mai bune romane scrise în anii ’60 şi ’70. De exemplu, Cel mai iubit dintre pămînteni este o operă care militează pentru libertate, dar care nu prea respiră libertate. Deşi se opunea ateismului de partid şi de stat, discursul religios era mai bine tolerat (cît putea el să fie de tolerat) de ceauşism decît discursul liberal-burghez datorită asocierilor posibile cu valorile naţionale, ortodoxia fiind o valoare naţională hard. Un alt motiv pentru care acest discurs a fost preferat de unii intelectuali este trimiterea legitimantă la elita interbelică de dreapta, care fusese însă deopotrivă anticomunistă şi anticapitalistă. Această legătură era îndreptăţită prin datoria de conştiinţă a asigurării continuităţii tradiţiei intelectuale, supuse unei dislocări de moarte de către comunişti.
După 1989, argumentul reînnodării legăturii cu elita interbelică a fost folosit pe larg, anti-capitalismul şi chiar, adesea, anti-liberalismul marilor figuri intelectuale de dreapta – în primul rînd tripleta Eliade, Cioran, Noica – fiind, mult timp, foarte bine camuflate. În aceeaşi perioadă, discursul religios a intrat într-o contradicţie evidentă cu principiile capitalismului (nu mai vorbim de capitalismul real), care se afla în curs de instaurare în România. Pentru un filosof necreştin, ca Gabriel Liiceanu, trecerea punţii dintre regimuri a fost relativ simplă. Acesta a renunţat la pretenţia, prea puţin justificată democratic, de a construi un sistem filosofic şi şi-a „spart” discursul în jurnale private şi articole politice. Ultimele lipseau cu desăvîrşire din discursul pre-decembrist, din motive lesne de înţeles, dar o tendinţă subversivă spre descrierea vieţii private se manifestă, la Liiceanu, în cărţile scrise înainte de Revoluţie. În schimb, pentru intelectualii creştini mai tineri, adoptarea discursului religios, în noul context politic şi economic, a constituit o veritabilă problemă. Ea a fost dublată de comandamentul instaurării democraţiei şi al unei societăţi burgheze în locul fostei societăţi socialiste. A doua sarcină presupunea, într-o măsură incalculabilă, dezangajarea religioasă, cam aşa cum li s-a întîmplat mai multor preoţi, deveniţi agenţi ai iluminismului în timpul occidentalizării din secolul al XIX-lea. Practic, această dezangajare a avut loc, dar ea nu poate fi imputată nimănui, căci este un aspect care ţine de viaţa privată. Ea a avut loc, dar putem admite că a fost un „sacrificiu necesar” pentru a urma noile sarcini sociale în locul unei retrageri întru spirit. Ceea ce se poate imputa este, eventual, felul în care au fost îndeplinite, mai tîrziu, aceste sarcini. Au fost ele transformate în oportunităţi personale sau de grup? Face parte din retorica intelectualilor de dreapta prezentarea implicării lor publice ca pe o formă de sacrificiu (chiar creştin). Jocul implicării şi al dezimplicării publice, care trebuie să evidenţieze sacrificiul, să sublinieze caracterul lui dezinteresat şi, bineînţeles, să mascheze inevitabile vinovăţii private, îşi are originea în această mişcare iniţială de repoziţionare dinspre discursul religios, valabil înainte de 1989, înspre discursul politic, oportun după 1989. Aşa se face că, deşi folosesc în continuare discursul religios, aceşti intelectuali ocupă o poziţie politică. Fiorul lor ortodox este, adesea, imposibil de simţit. Discursul religios s-a transformat, astfel, inevitabil într-o formă de legitimare politică (înainte de 1989 era una de contestare), dar avînd mai degrabă un caracter elitar, căci în mod real discursul religios nu a jucat rolul central în perioada postcomunistă. Discursul central a fost cel neoliberal, mai exact anticomunismul ca formă a discursului neoliberal.
Anticomunismul – cu atît mai vocal, cu cît a fost mai absent înainte de 1989 – a avut în perioada postcomunistă mai multe funcţii. Înainte de toate, el a pus în umbră orice extremism de dreapta al intelectualilor din perioada interbelică, făcînd posibilă relansarea lor pe piaţă. (România nu a avut, după 1989, un antilegionarism democratic exigent. Antilegionarismul democratic a fost camuflat de anticomunismul democratic. Criptolegionarismul a fost, de fapt, folosit ca scut împotriva comunismului. A avut, în schimb, un antilegionarism comunist, înainte de 1989.) Anticomunismul a fost conceput ca o formă de discurs insurecţional, fiind însă propagat într-un context care era, deja, democratic. Desigur, democraţia se afla abia la început şi era ameninţată, ceea ce justifica mişcarea de insurecţie pentru instaurarea unei veritabile democraţii. Anticomunismul a cerut o inversare la fel de radicală ca instaurarea comunismului. În locul naţionalizării mijloacelor de producţie, privatizarea; în locul confiscării proprietăţii, restitutio in integrum; în locul statului totalitar, statul minimal. Anticomunismul este neoliberal în toate aceste aspecte, dar produce totodată o confuzie cu multiple consecinţe, mai ales prin identificarea statului maximal cu statul totalitar. În această confuzie se află, după părerea mea, originea încercării de a justifica teologic discursul neoliberal, care, după cum spune Racu, „reprezintă o reacţie critică faţă de diferitele întruchipări ale socialismului (fie democratice, fie totalitare) dezvoltate de-a lungul secolului XX, precum şi faţă de ortodoxia keynesiană care s-a impus în Occident după Marea Criză”[33]. Dacă afirmăm că regimul comunist a fost condamnabil, a fost diabolic, atunci vom trage concluzia că ceea ce se vrea a fi opusul comunismului, adică regimul neoliberal se află de partea binelui şi a lui Dumnezeu. Desigur, ne putem întreba dacă o asemenea punere într-o opoziţie radicală nu-i de fapt o strategie prin care justificarea ca atare devine posibilă. Vehemenţa anticomunistă este, în primul rînd, o compensare a tăcerii intelectualilor în perioada comunistă (fapt care nu li se poate reproşa în sine), dar este şi o armă în lupta efectivă pentru putere. Ordinea propoziţiilor poate fi deci inversată cu uşurinţă: pentru ca neoliberalismul să poată deveni justificabil din punct de vedere teologic, trebuie să considerăm că regimul comunist este condamnabil.
A fost comunismul condamnabil? După părerea mea, comunismul a fost indiscutabil condamnabil, dar aceasta nu justifică automat neoliberalismul. De exemplu, fascismul a fost în egală măsură condamnabil. Nici un regim politic nu devine bun prin simpla comparaţie cu alt regim politic, ci el trebuie să găsească în el însuşi şi în viaţa de zi cu zi a oamenilor argumentele propriei sale justificări. Un radical anticomunist nu este, deci, în mod obligatoriu un gînditor democratic. Acest aspect pune în lumină problemele de legitimare democratică pe care le are anticomunismul ca ideologie, el fiind – dacă se poate spune aşa – un neoliberalism impulsiv. Conflictul politic postcomunist este definit ca încercare de a impune neoliberalismul prin mijlocirea elitelor (în special a elitelor de dreapta) sau, dimpotrivă, de a-i rezista. El a fost prezentat, în mod confuz, ca un conflict între anticomunişti (neoliberali) şi neocomunişti[34]. Nimeni nu poate nega persistenţa criptocomunismului în anii de după căderea comunismului, fapt care a alimentat vehemenţa anticomunistă. Ulterior, această bătălie a avut însă loc în cadre democrate şi ea trebuia să fie definită în raport cu politicile democrate privind rolul statului în economie. Aşadar, anticomunismul este singurul care permite apelul la discursul teologic pentru a legitima neoliberalismul. Este de înţeles de ce intelectualii de dreapta ţin atît de mult la el. Desigur, aşa cum arată Alexandru Racu, ei au identificat mai multe argumente în scrierile teologilor de peste ocean, dar anticomunismul a rămas mereu argumentul principal. La limită, exagerările anticomunismului pot fi înţelese ca etapă, să-i spunem de negare, în evoluţia gîndirii politice. Istoria îl va plasa, probabil, pe H.R. Patapievici în sertarul rezervat acestei etape. În anii ’90, stafia comunismului bîntuia încă. După 45 de ani în care comunismul a fost viu, a considera că proprietatea este sacrosanctă poate fi ceva de înţeles. Nu este însă şi cu adevărat ceva justificat din perspectivă creştină, iar Alexandru Racu arată, în cartea sa, de ce.
Alexandru Racu consideră că a aborda problema doctrinei sociale a bisericii, altfel spus a discuta despre felul în care biserica trebuie să gîndească problemele sociale şi economice este nu doar legitim, ci şi necesar, intelectualii neoliberali eşuînd în acest demers (sau neavînd un interes real de a-l urma în mod autentic), iar biserica fiind încă lipsită de o preocupare explicită şi sistematică în această direcţie. Personal, consider că abordarea bizantină, prin care compromisul cu economicul urmează să fie acceptat, tacit şi limitat, este cea corectă. Nu cred că poate exista o compatibilitate reală între credinţa creştină şi capitalism, ba chiar există o opoziţie şi o luptă istorică ce defineşte, după cum se ştie, lumea modernă. Încercarea de a-l ridica din nou pe cruce pe Iisus, după Revoluţie, strategia Învierii a venit în contra curentului istoriei, pe care, neputînd să-l oprească, a sfîrşit prin a-l urma cu orice preţ. Sigur, această încercare a fost un eşec. El îşi are originea într-o iniţială surprindere pe o poziţie greşită, dar ceea ce reproşez eu cu adevărat este incapacitatea de a vedea – chiar în termeni religioşi – o vădită „tendinţă” apocaliptică şi „urgenţa catastrofei”, faptul că am ajuns deja la sfîrşit şi nu mai trebuie decît să administrăm Apocalipsa. Din păcate, nu a existat – nici înainte, nici după 1989 – un mod de a gîndi în tradiţia morţii lui Dumnezeu, deşi instaurarea comunismului chiar asta a însemnat pentru Rusia şi ţările din Estul Europei[35], iar căderea comunismului chiar asta a adus, ca o confirmare, din Vest: o lume fără Dumnezeu. Această nouă lume, mai bine spus această nouă situaţie a noastră în lume nu a fost descrisă pînă acum decît într-un fel sumar. Este ca şi cum nu am devenit încă pe deplin capabili să ne confruntăm cu ea.
Nu mă gândesc la amenințarea unei orori totalitare, așa cum pretinde Žižek. Perspectiva mea asupra lucrurilor este una metafizică. Dacă neoliberalismul este cauza depresiei actuale, atunci firește că soluția ar trebui să fie schimbarea ordinii neoliberale. Dar, dacă lucrurile stau invers, și de fapt nu neoliberalismul a condus la depresie, ci depresia a condus la neoliberalism? Această perspectivă, care mută interesul de pe aspectele politice și sociale pe cele ontologice, se plasează în tradiția metafizică a morții lui Dumnezeu.
[1] „Talent Aboad: A Review of Romanian Emigrants”, publicat pe 16 iulie 2019: https://www.oecd-ilibrary.org/sites/27927b96-en/index.html?itemId=/content/component/27927b96-en, (accesat 15.02. 2020).
[2] Mircea Platon, Cine ne scrie istoria?, Editura Timpul, Iași, 2007, p. 5.
[3] Diana Mărgărit, Pe culmile democrației. De la statul-națiune la sfera globală, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013, p. 131.
[4] Bogdan Ștefănescu, Postcomunism/Postcolonialism. Siblings of Subalternity, Editura Universității din București, București, 2012, p. 500: „URSS a pledat cauza coloniilor puterilor occidentale doar pentru a-și submina adversarii capitaliști, dar nu a avut nicio problemă în a trata popoarele din propriul imperiu într-o manieră colonialistă. [”URSS was advocating the cause of colonies of the Western powers only in order to undermine its capitalist opponents, but had no problem treating peoples in its own empire in a colonialist fashion.”]
[5] Martin Sixsmith relatează întâlnirea dintre Stalin și regizorul Serghei Eisenstein, care turna un film despre Ivan cel Groaznic. Lui Stalin i se pare că barba lui Ivan cel Groanic e prea lungă. Această scenă subliniază pasiunea lui Stalin față de înaintașul său și marele său model. (Martin Sixsmith, Rusia. Un mileniu de istorie, Editura Humanitas, București, 2016, pp. 59 – 61).
[6] A se vedea Antologia Critic Atac 2013 – 2014: Vasile Ernu și Florin Poenaru (coord.), Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la războiul civil, Editura Tact, Cluj, 2014.
[7] Alina Bârgăoanu, #FAKENEWS. Noua cursă a înarmării, Editura Evrika, București, 2018, p. 74.
[8] Jacques Derrida, Deconstrucția politicii, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2005, p. 107.
[9] Giorgio Agamben, Starea de excepție (Homo sacer II, 1), Editura Idea Design & Print, Cluj, 2008.
[10] Slavoj Žižek, Ca un hoț ziua în amiaza mare. Puterea în epoca postumanității, Editura Cartier, Chișinău, 2019, p. 65.
[11] Ovidiu Țichindeleanu, Contracultură. Rudimente de filosofie critică, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2017, pp. 36 – 37.
[12] Florin Poenaru, Locuri comune. Clasă, anticomunism, stânga, Editura TACT, Cluj, 2017, p. 74.
[13] După cum afirmă Alex Cistelecan, „are loc o deplasare de la popor la «societate civilă de calitate»”. Alex Cistelecan, „Ideologia Băsescu”, în Florin Poenaru, Costi Rogozanu (coord.), Epoca Traian Băsescu, Editura Tact, Cluj, 2014, p. 84.
[14] Gabriel Liiceanu, Despre minciună, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.
[15] Constantin Schifirneț, Modernitatea tendențială, Editura Tritonic, București, 2016, p. 119.
[16] Era vorba de fapt despre intenția Guvernului Boc de a privatiza serviciile din sănătate.
[17] Ordonanță de urgență prin care Guvernul PSD a încercat modificarea legislației privind abuzul în serviciu.
[18] Florin Poenaru, op.cit., p. 92.
[19] Žižek, Slavoj, Ca un hoț ziua în amiaza mare. Puterea în epoca postumanității, Editura Cartier, Chișinău, 2019.
[20] Ibidem, p. 292.
[21] Ibidem, p. 274.
[22] Ibidem, p. 275.
[23] Ibidem, p. 274.
[24] Ibidem, p. 132.
[25] Ibidem, p. 152.
[26] Ibidem, p. 151.
[27] Ibidem, p. 34.
[28] Ibidem, p. 167.
[29] Ibidem, p. 167.
[30] Acest intertitlu preia parțial textul publicat, cu titlul „De la strategia Învierii la administrarea Apocalipsei”, în Revista Convorbiri literare, nr. 5 (257), mai 2017.
[31] A se vedea, în acest sens, cartea lui Gabriel Liiceanu, Așteptând o altă omenire, Editura Humanitas, București, 2018. Deși heideggerian, Liiceanu refuză să intre în interpretările lui Heidegger la opera lui Nietzsche.
[32] Alexandru Racu, Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă, Editura TACT, Cluj, 2017.
[33] Ibidem, p. 17.
[34] Elita de dreapta și-a concentrat, în anii ’90, toate eforturile în lupta cu Iliescu, Vadim și Adrian Păunescu, exponenți ai ceaușismului și post-ceaușismului. Acest program – care continuă o bătălie politică și culturală anterioară căderii comunismului – era unul al culturii înalte. Păunescu era atacat în special din cauza trecutului său legat de Cenaclul „Flacăra”, un fenomen de tip pop culture în cadrul sistemului comunist. Acest tip de cultură, pe care o imita Păunescu în anii comunismului, a fost însă asimilat la liber și sistematic, în anii ’90, prin programele TV, radio etc. Este vorba despre o cultură favorabilă dezvoltării capitalismului, care însă destructurează cultura înaltă. Elita de dreapta se lupta cu gurul pop culture-ului comunist Adrian Păunescu în timp ce, pe televiziunile deja cumpărate de americani sau chiar pe cele românești se puteau vedea formate de emisiuni de import, muzică pop și filme americane. Aceasta era tendința, nicidecum ceea ce susțineau Adrian Păunescu sau Vadim. Cei doi puteau fi o amenințare în contextul tulbure de la începutul anilor ’90, dar nu erau relevanți pe termen lung. Relevante erau în schimb apariția Pro TV, a canalelor de muzică, a noilor curente muzicale. Ele au ocupat structural, ideologic scena. În raport cu noua cultură, elita de dreapta n-a avut nici un cuvânt de spus, preferând – cum am spus – ținte convenabile. Nici astăzi nu există o adevărată critică a globalizării în România, ea fiind echivalată cu anti-occidentalismul. La catedrele de studii culturale se învață orice altceva decât a avea o abordare critică. Se învață doar integrarea, nu și critica.
[35] Claude Karnoouh povestește cum a avut loc, în anii ’70, prăbușirea vechii lumi rurale într-un sat din Maramureș. Cei bătrâni încă mai trăiau într-un univers ptolemaic, crezând că Dumnezeu e în cer, deasupra. Dar, își dădeau totuși seama, după venirea la putere a comuniștilor (deci după accelerarea modernizării țării), că totul se ducea de râpă. Mai mult, realizau că nu se mai poate face nimic, că nici vrăjile, nici rugăciunile nu-i mai ajută. Erau tot mai lucizi, aproape deprimați. Unul dintre țărani reacționează violent la știrea că o navetă spațială ajunsese în cosmos, ca și cum aceasta ar fi fost o prevestire sumbră sau chiar o lovitură fatală. La un moment dat, unul dintre cei mai importanți membri ai satului moare și este dus pe ultimul drum de nu mai puțin de 2500 de persoane, în fața cărora se află șapte preoți. Karnoouh remarcă: „Grandiosul spectacol ritual la care asistasem nu era numai dusul la groapă al bătrânului diac, ci al întregii societăți pe care o întruchipase el atâta vreme”. Dumnezeu murise. (Claude Karnoouh, Inventarea poporului națiune. Cronici din România și Europa Orientală 1973 – 2007, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2007, pp. 278-279).
Apasă aici pentru a adăuga propriul text