„Cum trăim este atât de departe de cum ar trebui să trăim”: contemporaneitatea lui Machiavelli

Interviu realizat de Jozef Matula

Jozef Matula: Niccolò Machiavelli – filozof politic și om de stat renascentist italian, secretar al Republicii florentine- este o figură bine-cunoscută în istoria intelectuală europeană. Niccolò Machiavelli etalează mintea vitală a celui care a scris prima lucrare de știință politică modernă, Principele (Il Principe). Cea mai faimoasă lucrare a sa i-a adus reputația de cinic imoral, de in­trigant sau de intrigant fără scrupule. A fi „machiavelic” însemna “a urma metodele recomandate de Machiavelli de a prefera oportu­nitatea în detri­mentul moralității; a practica dupli­citatea în arta statului sau în com­portamentul general; viclean, șiret, in­tri­gant” (Oxford English Dictionary). Este Prințul lui Machiavelli arhetipul manipulării, al insensibilității și al indiferenței față de moralitate și, așa cum spunea Bertrand Russell, “un manual pentru gangsteri”?

Georgios Steiris: Relația dintre etică și politică a fost o problemă majoră în rândul gânditorilor antici și medievali. În afară de grecii antici și de romani, numeroși autori din me­diul sasanid, chinez, mogul, bizantin și arab și-au articulat opiniile pe tema fierbinte a relației dintre etică și politică. Deși opinia predominantă era aceea că împăratul, prințul sau agentul politic în general ar trebui să fie o persoană virtuoasă, iar guver­narea sa ar trebui să fie definită de un set de virtuți tradiționale, discuția despre imoralitate sau amoralitate în politică a fost mereu prezentă, –inclusiv ca un contraexemplu. La Tucidide, Platon, Aristotel, Polibiu și Plutarh, discuția despre răul politic este prezentă în mod viu. Dacă citiți aceste texte în sens invers, vă aflați într-un domeniu similar cu cel al lui Machiavelli. Lectura Prințului lui Machiavelli ca arhetip al răului, al manipulării, al insensibilității și al indiferenței față de moralitate, este una veche, deși nu este singura. Și anume, Francis Bacon, Rene Descartes, Baruch Spinoza, Jean-Jacques Rousseau, printre alții, au perceput ideile lui Machiavelli într-un mod mai mult sau mai puțin po­zitiv și au lăudat utilitatea perspec­tivei sale. Opera lui Machiavelli nu este cu siguranță “un manual al gangsterilor”. Ea reprezintă un punct de ruptură în istoria gândirii politice, întrucât în cadrul lungii tradiții a oglinzilor prinților Machiavelli a operat precum Oscar Wilde cu al său Tablou al lui Dorian Gray. Prințul lui Machiavelli se uită în oglindă și își vede adevărata față, precum și în ce măsură implicarea activă în politică îi transformă sinele.

1. M.: Cum ați descrie impactul lui Machiavelli asupra istoriei gân­dirii politice?

1. S.: În cel de-al cincispre­zecelea capitol al Principelui, Machiavelli ne dă impresia că era pe deplin conștient de noutatea gândirii sale politice. În ciuda faptului că unii cercetători moderni au încercat să-i diminueze noutatea și l-au prezentat ca pe un continuator al politicii uma­niste din secolul al XV-lea, recep­tarea operei sale dovedește că oamenii au fost șocați de propunerea sa. Impactul gândirii sale este profund și extrem de influent. În primul rând, publicarea operelor sale a scos la iveală discuția despre rolul și limitele virtuților în politica de zi cu zi. Mai mult, el a deschis o discu­ție sinceră care durează. Gânditorii și politicienii de mai târziu au încercat să interpreteze textele sale în diverse moduri, alimentând discuția acade­mică și dezbaterea publică. Machiavelli i-a facilitat pe gânditorii de mai târziu, oferindu-le posibilitatea de a discuta deschis despre arcana im­perii. Rousseau a propus că Machiavelli, deși pretindea că a dat lecții valoroase regilor, de fapt a educat poporul. Ca urmare, Principele este cartea demo­craților. În ceea ce mă privește, cred că, în ciuda intențiilor reale ale lui Machiavelli, ideile sale au dezvăluit adevărata natură a politicii. Mai mult, Machiavelli a declanșat o amplă discuție între experți cu privire la relația dintre etică și politică și la limitele acesteia.

1. M.: Care credeți că este cel mai semnificativ aspect al acestei lucrări (Il Principe)?

1. S.: Cel mai semnificativ aspect al operei Principele este trecerea spre empirismul politic. El afirmă că „Rămâne acum să vedem care ar trebui să fie regulile de conduită ale unui principe față de supuși și prieteni. Și cum știu că mulți au scris despre acest punct, mă aștept să fiu considerat prezumțios dacă îl men­ționez din nou, mai ales că, discu­tându-l, mă voi îndepărta de meto­dele altora. Dar, fiind intenția mea de a scrie un lucru care să fie util celui care îl va înțelege, mi se pare mai potrivit să urmăresc adevărul real al problemei decât imaginația ei; pentru că mulți au imaginat republici și principate care, de fapt, nu au fost niciodată cunoscute sau văzute, pentru că modul în care trăiește cineva este atât de departe de modul în care ar trebui să trăiască, încât cel care neglijează ceea ce se face pentru ceea ce ar trebui făcut, își provoacă mai curând ruina decât conservarea; pentru că un om care dorește să acționeze în întregime conform cu profesiile sale de virtute întâlnește curând ceea ce îl distruge printre atâtea lucruri rele”. Machiavelli a fost ferm convins că discursul politic ar trebui să se concentreze pe problema modului în care se desfășoară politica și nu pe cea a modului în care ar trebui să se desfășoare. În opinia sa, eșecul imperiilor și al republicilor s-a datorat faptului că gânditorii politici anteriori au încercat să răspundă la o întrebare greșită. Neglijând expe­ri­ența, aceștia au eșuat, deoarece legă­tura dintre „ar trebui” și „este” este destul de fragilă”.

1. M.: Se spune uneori că operele lui Machiavelli au contribuit la conotațiile negative ale cuvintelor politician și politică. Ce părere aveți despre această opinie?

1. S.: Cred că este o exagerare. Reputația proastă a politicii și a politicienilor este o poveste veche. Aristofan, în comediile sale, i-a criticat puternic pe politicieni. Mai târziu, scriitorii de comedii romane i-au călcat pe urme. Chiar și Augustin a lansat un atac fervent la adresa politicii pământești. Aș spune mai degrabă că Machiavelli a contribuit la contrariul: le-a arătat oamenilor că actorii politici nu puteau acționa altfel, dacă doreau să aibă succes și să fie în beneficiul cetățenilor și al statului. Politicianul trebuie să-și murdărească mâinile, pentru a hrăni poporul. Nu poți face o prăjitură fără să-ți murdărești mâinile. Drept urmare, Machiavelli îi apără pe politicieni de pretențiile și credințele comune.

1. M.: Ce părere credeți că ar avea Machiavelli față de politica contemporană?

1. S.: Cred că Machiavelli ar fi fost dezamăgit de faptul că în zilele noastre există o lipsă de leadership, în timp ce actorii politici, precum și legislația dovedesc dependența poli­ticii de etică, care este principala cauză a ineficienței în sfera publică. În plus, întemeierea politicii pe etică restrânge libertatea, care era idealul constitutiv al lui Machiavelli. Cred că Machiavelli ar fi foarte îngrijorat de însăși supraviețuirea așa-numitei lumi occidentale, deoarece, potrivit lui, este aproape imposibil să respingi sta­tele care nu respectă setul tradi­țional de reguli și virtuți occidentale, urmând aceste reguli și virtuți. Dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să răspunzi în același mod sau să le impui acestora propriile reguli și virtuți.

1. M.: Mulți oameni vorbesc despre filozofia lui Machiavelli ca despre o abordare negativă a auto­rității sau a conducerii. Ce părere aveți despre așa-numita „amorali­tate” din Principele lui Machiavelli?

1. S.: Aș putea fi de acord cu termenul „amoral”, care este mai precis decât termenul „imoral”. Și anume, Machiavelli, în anumite părți ale scrierilor sale, susținea că poli­ticianul, atunci când situația devine dificilă, nu ar trebui să se preocupe de setul de virtuți tipice, așa cum era cunoscut și stabilit în lumea premo­dernă. Urmarea acestor virtuți ar fi o corvoadă și ar împiedica salvgardarea statului său, precum și bunăstarea statului. Am putea spune că a fost un pozitivist timpuriu, pentru că a susținut separarea eticii de politică, rupând o tradiție de secole. Cu toate acestea, nu a fost un pozitivist radi­cal. El a admis că „este necesar ca un principe care dorește să se mențină să știe cum să facă rău și să se folo­sească sau nu de acest rău în funcție de necesitate…. Și știu că toată lumea va mărturisi că ar fi foarte lăudabil ca un principe să prezinte toate calitățile de mai sus, considerate bune”. A fi virtuos este necesar pentru un po­litician în situațiile obișnuite, dar nu și în cele extraordinare.

1. M.: Cum a fost receptat și interpretat Machiavelli de către gânditorii greci începând cu secolul al XVII-lea?

1. S.: După cunoștințele mele, primul gânditor grec care s-a referit la Machiavelli a fost patriarhul Kallinikos al III-lea (+1726). În lu­crarea sa Narratio brevis, Machiavelli și adepții săi sunt enu­merați printre făcătorii de rele și discipolii lui Satana. Mai târziu, Neocles Kazazes (1878), profesor de drept la Universitatea Națională și Kapodistriană din Atena, a comentat opiniile florentinului. Kazazes, deși re­cunoștea amoralitatea lui Machiavelli, îl considera pe Machiavelli un mare patriot, a cărui principală preocupare era salvgardarea patriei sale. Kazazes a sugerat publicului său să citească Principele ca pe un tratat politic, nu etic. Prima și cea mai importantă datorie a politicianului este de a proteja și promova interesele patriei sale, în ciuda costurilor. În secolul al XX-lea, cel mai perspicace tratat despre Machiavelli a fost scris de Panagiotes Kondyles, care a reprodus în mare parte opiniile lui Meinecke despre gânditorul politic florentin.