Coordonat de Sorin BOCANCEA
Volum XI, Nr. 2(40), Serie nouă, martie-mai 2023
Supliment POLIS 10, Serie nouă, mai 2023
Alexandru Florian, Ana Bărbulescu, Elita culturală și discursul antisemit interbelic, Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel”, București, Editura Polirom, Iași, 2022, 264 p.
La distanță de trei decenii de căderea regimului totalitar de stânga, aprecierea că, imediat după disoluția acestuia, a existat o preluare necritică a reperelor – mai cu seamă politice și intelectuale – perioadei interbelice tinde (și e necesar) să fie acceptată ca o realitate. Până la un punct firesc, prin raportare la ceea ce putea fi asumat, la începutul anilor 1990, drept o reconectare la „societatea democratică” a cărei „creștere” ar fi fost principala preocupare a elitelor politice de după 1918, acest demers a avut, în fapt, rolul de a configura ceea ce consider a fi un mit fondator al postcomunismului: după bezna totalitarismului de stânga, care a întrerupt, aproape jumătate de veac, evoluția istoriei democratice a României, lucrurile pot fi reluate din acel punct. În acest sens, o serie întreagă de politicieni, ca și o serie amplă de intelectuali, au fost recuperate, de cele mai multe ori necritic, sau insuficient de critic pentru a ajuta procesului de democratizare pe care îl parcurgem de trei decenii încoace. Acest mit fondator s-a conturat, din punctul meu de vedere, plecând de la câteva iluzii: că tipul de regim politic ce a funcționat în România între 1919 (primele alegeri pe baza votului universal masculin) și 1938 (instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea) ar fi fost o democrație, și nu doar una „mimată”, după cum a calificat-o, chiar în anii ’40, politologul Mattei Dogan; că tipul de societate din interbelic ar reprezenta un „model” numai bun de readus în prezentul ultimului deceniu al secolului XX, printr-un soi de continuitate artificială, articulată dinspre elite spre mase; că, în fine, figurile reprezentative ale intelectualilor publici vizibili începând mai ales cu anii ’30, adepți ai „experiențialismului” și „vitalismului” specific epocii în aproape întreaga Europă ar reprezenta modele etice în continuitatea cărora „noua Românie” de după 1989 ar trebui să se îndrepte. Ca atare, politicieni, intelectuali, publiciști, editori s-au raliat efortului recuperator, asigurând astfel nu atât o continuitate instituțională, cât mai cu seamă una cultural-politică și discursivă a ceea ce consider că este un tip specific de populism, ale cărui semnale politice, intelectuale și societale sunt din ce în ce mai pregnante – și mai periculoase la adresa regimului democratic! – în prezent.
Deși redate pe scurt, acestea sunt motivele pentru care consider că volumul scris de profesorul Alexandru Florian și cercetătoarea Ana Bărbulescu reprezintă o necesară și binevenită revizitare critică a fascismului intelectual din România interbelică (manifestat în variate forme, de la cea corporatistă, până la aceea ortodoxistă), prin concentrarea asupra elementului central care a reunit, discursiv și atitudinal, pe unii chiar și politic, figuri publice precum Nicolae Iorga, A.C. Cuza, Octavian Goga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu sau Vintilă Horia: antisemitismul. Cu o prefață semnată de Armin Heinen, referitoare la complexitatea culturii memoriei, cartea ne așază în față o oglindă în care putem vedea cu limpezime, pe bază de documente și prin apel la extrase din presa vremii, cum fiecare dintre cei amintiți mai sus a aruncat în creuzetul populismului fascist idei care au legitimat, în timp, răul politic, deschizând astfel calea spre acțiunile genocidare ale statului român la adresa propriilor cetățeni de origine evreiască. Membri ai elitei culturale în epocă, fiecare dintre aceștia a devenit „funcționar al puterii”, după ce, în prealabil, și-a demonstrat calitatea de zelot al urii de rasă. Ceea ce Umberto Eco numea „construcția dușmanului” a fost, pentru fiecare dintre aceștia, o profesiune de credință, iar volumul semnalat prin acest text demonstrează încă o dată că intelectualii lipsiți de responsabilitate se află, de cele mai multe ori, la originea ororilor care au marcat, și nu doar în Europa, parcursul secolului trecut. În fapt, studiile de caz reunite în volumul realizat de Alexandru Florian și Ana Bărbulescu și construite pe baza unei metodologii asupra căreia voi reveni mai jos vin să sublinieze, din punctul meu de vedere, prin punerea sub lupă a antisemitismului profesat de acești intelectuali publici (care continuă să fie, și astăzi, invocați drept modele etice), un element deosebit de important care se adaugă anti-individualismului, anti-democratismului și providențialismului ce au caracterizat proiecțiile ideologice ale fascismului românesc interbelic. Ca și cele amintite, trebuie spus aici, antisemitismul nu a fost o invenție a elitei politice și intelectuale interbelice, fiind consubstanțial modernizării societății românești începute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Așa cum volumul redă cu claritate, avem de-a face, în cazul intelectualilor amintiți, cu un antisemitism transgenerațional, în cazul căruia „valorile” sunt transmise pe modelul maestru-discipol, și care are prozeliți inclusiv astăzi. Având ca fond ceea ce numesc maniheismul structural al culturii social-politice românești și pe deplin complementar unei viziuni etnonaționaliste, asezonat cu elemente proprii ortodoxismului, antisemitismul elitei culturale interbelice a permis, în măsura în care cei studiați în carte au deținut și demnități politice ori poziții de autoritate publică, transformarea statutului inițial ideatic în unul specific politicii de stat. Este, încă, ceea ce trebuie în permanență repetat, tocmai în direcția invocată în prefața volumului de Armin Heinen, aceea a nevoii de a înțelege complexitatea culturii memoriei.
Consider că un rol major în buna și corecta înțelegere a studiilor cuprinse între copertele cărții îi revine capitolului final, intitulat „Radicalismul de dreapta, un curent cultural interbelic la final” și semnat de profesorul Florian, care ar fi putut fi, la fel de bine, o introducere. Și aceasta pentru că aici se regăsesc explicațiile metodologice, absolut necesare unui demers aflat – din punctul meu de vedere – la intersecția dintre domeniul istoriei și cel al sociologiei intelectualilor. Aceste explicații și, ca atare, metodologia aflată la baza cercetării întreprinse de Alexandru Florian și Ana Bărbulescu sunt puse în lumină în încercarea de a răspunde întrebării dacă „a supraviețuit viziunea ultraconservatoare în cultura română?” și de a confirma ipoteza potrivit căreia „(…) în pofida schimbărilor radicale intervenite după al Doilea Război Mondial în biografiile celor din așa-numita generație ’27, filonul cultural ca atare nu s-a dezagregat, ci a reușit să se reproducă” (p. 222). Plecând de la operaționalizarea conceptelor sociologice relative la „reconversie”, „mobilitate” sau „supraviețuire” și optând pentru ceea ce s-ar putea numi „varianta Bourdieu”, și anume posibilitatea ca „valorile” proferate de populismul fascist interbelic să fie reconvertite astfel încât să supraviețuiască, „integral sau parțial”, schimbărilor politice survenite anului 1945, studiul din finalul volumului demonstrează că ceea ce Alexandru Florian numește „intelectualitatea extremistă” (p. 226) a reușit să transmită, trecând prin comunism, până astăzi, ceea ce a asumat ca proiect ideologic. Și, din păcate, aș adăuga eu, rezultatele sunt deja vizibile, ceea ce ne arată că avem datoria civică și morală, ca academici și/sau intelectuali publici responsabili, să susținem demersuri precum cel din această carte, unul pe deplin situat în spiritul valorilor democratice și al adevărului istoric.
Daniel ȘANDRU
Vizualizare articol: [hits]