Coordonat de Georgeta CONDUR
Volum VII, Nr. 1 (23), Serie nouă, decembrie 2018 – februarie 2019
Identitatea cecenă între naționalism și Islam.
Continuitate mistică și rescrierea modernității
(The Chechen Identity between Nationalism and Islam. Mystical Continuity and Modern Reshaping)
Dan ALEXE
Abstract: The Chechen identity is a complex and rare blend between an assumed ethnocentrism (an isolated Caucasian people), the practice of a local Sufi-type branch of Islam, the weight of a long chain of historical catastrophes and the look of the outsiders.Chechens have always been the population with the best circumscribed identity in the Czarist Empire and the Soviet one that succeeded it. Chechen society is egalitarian, and Islamic ideology has only reinforced that. Chechens have been, and remain largely today, members of one of the numerous local Sufi brotherhoods, totally opposed to militant Islamism. They are a communal or clanic society, whose identity is defined by membership in a tribe and, simultaneously, in a mystical, non-militant brotherhood, practicing a precise set of techniques of collective trance (a kind of Muslim yoga) hidden from the outside world. Chechen Islam is thus the opposite of the militant Islam recently imported from the Gulf Arab countries.None of the features of the Chechen collective identity is particular only to them and each is shared with one or other of the neighboring populations. But they must be reunited in their entirety in order to form the Chechen identity.At the same time, this identity, already diluted and shaken by recent fantastic ideological evolutions, such as what we call “protochronism”, that found an echo even in local academic environments, received a severe blow: it is for the first time in history that Chechens have come to fight among themselves. The Kadyrov regime, enthroned with the support of Moscow, triggered a genuine intra-Chechen civil war. It is the first time in history that Chechens are so divided and can kill each other with a violence that they had so far reserved for confrontations with Russia. It can be said that this is already a strategic victory for Moscow. The consequences for the future of the Chechen collective identity remain unpredictable.
Keywords: Chechnya, Islam, Caucasus, Sufism, Russia, linguistics, mysticism.
Dincolo de mitul, propagat jurnalistic, de popor criminogen, care a făcut ca cecenii să fie semnalați (mai întotdeauna fără dovezi) pe toate meridianele și pe toate fronturile, în conflicte militare recente în care sunt implicați musulmani, ca niște primejdioși mercenari ai credinței, identitatea lor rămâne un mister în percepția populară occidentală[1]. Cine sunt cecenii? Pentru unii, ei ar fi doar unul din popoarele turcofone din puzderia de mici naționalități exotice ale Caucazului. Pentru alții, un fel de georgieni musulmani, dacă nu chiar o categorie de slavi.
Identitatea cecenă este un amestec complex și rar între un etnocentrism asumat (popor caucazian izolat), islam de tip sufi (e de neconceput să fii cecen fără a fi musulman sunnit), moștenirea unui lanț de catastrofe istorice și privirea definitorie a celorlalți. Cecenii au fost dintotdeauna populația cu identitatea cea mai bine circumscrisă din spațiul Imperiului țarist și al celui sovietic care i-a succedat.
Identitatea cecenă este multiplă și complexă, compusă din elemente obligatorii și indispensabile, deși autonome și de natură diferită. Ea s-a consolidat definitiv odată cu convertirea la Islam, în timpuri relativ recente, începând din secolele XVII-XVIII, a acestor indigeni caucazieni, vorbind o limbă aparte, puțin studiată, convertire efectuată prin activitatea misionarilor de tip sufi din Daghestanul vecin, unde islamul se implantase încă din sec. al VIII-lea, practic cu aproape un mileniu mai devreme.
Un cecen[2] se naște într-un clan anume (teip), vorbind un dialect anume, și va fi inițiat într-o anume confrerie sufi, cu ritual specific. El va vorbi așadar un dialect particular al limbii lui caucaziene, limbă înrudită de departe cu cele din Daghestanul vecin, și va purta toată viața anumite îndatoriri tribale de prietenie sau dușmănie cu alte clanuri, practicând în același timp un anume tip de ritual sufi specific clanului lui.
Această triplă identitate, combinată cu o istorie aparte (deportarea în masă în al Doilea Război Mondial), formează o carapace de protecție, care se dovedește greu de pătruns, în fața lumii exterioare. Cum o scrie Mark Galeotti[3], asta a făcut întotdeauna extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibilă, infiltrarea grupurilor criminale cecene de către poliție.
Identitatea cecenă 1: Limba
Deja în timpul URSS-ului, cecenii erau națiunea cu cel mai ridicat procent de folosire a limbii materne, sistematic peste 90% (Benningsen[4]). Astăzi, procentul se apropie de 100%. În practică, nimeni nu se poate considera cecen dacă nu vorbește limba, indiferent în care din dialectele sale[5]. O scurtă trecere în revistă a tabloului lingvistic al Caucazului de nord-est va fi necesară pentru a înțelege situația unică a cecenei.
Cecena, ca și și limbile din Daghestanul vecin (formând împreună o familie de limbi izolate, precum basca), prezintă o rară particularitate: este vorba de „limbi cu clase nominale”. Toate cuvintele lexicului sunt împărțite în felurite clase nominale ce corespund genurilor noastre gramaticale, marcate în general prin prefixe. Acolo însă unde limbile indo-europene prezintă un maximum de trei genuri gramaticale, cecena posedă nu mai puțin de șase. Pornind de aici, întreaga sintaxă și morfologie sunt dominate și determinate de sistemul claselor nominale. Verbele nu au, astfel, o flexiune personală, ci primesc prefixul corespondent de clasă nominală. La fel ca toate limbile din cele trei familii de limbi caucaziene indigene, cecena funcționează după un sistem ergativ.
În cazul acestor limbi, cecena și cele daghestaneze înrudite cu ea, fărâmițarea în familii distincte și numeroase s-a datorat rămânerii, vreme de milenii, în aceleași minuscule și abrupte văi ale Caucazului, cei ce o vorbeau fiind feriți de contact intens cu exteriorul. Relieful stimulează conservatorismul lingvistic, lucru care explică, pentru comparație, și arhaismul amețitor al unor limbi indo-europene cum sunt cele baltice, păstrate în mlaștini izolate până în Evul Mediu, cel al islandezei pe insula sa îndepărtată, sau, printre limbile slave, cel al slovenei, cu multiplele ei dialecte prin văile piemontului Alpilor.
Alfabetul chirilic creat de lingviștii sovietici pentru aceste limbi caucaziene, printre care și cecena, care nu s-a scris până la Revoluția bolșevică din 1917, este atât de bine gândit, atât de metodic adaptat limbii prin jocul cu semnul moale ь și cel tare ъ și prin adăugarea unui singur semn suplimentar, I, i majuscul latin, fără niciun fel de semne diacritice, încât, în ciuda aversiunii lor pentru Rusia, până și ultranaționaliștii ceceni, ba chiar și islamiștii din rezistență continuă să scrie în chirilice. Încercările recente de a trece la alfabetul latin au fost un dezastru. Pentru a reda în script latin extrem de bogatul fonetism al limbii cecene ar fi trebuit folosite atât de multe diacritice și convenții greoaie încât un text cecen în alfabet latin aduce cu unul vietnamez, încărcat de virgulițe, căciulițe, puncte și bare. Așa încât s-a rămas, din pragmatism, la cel chirilic, folosit chiar și de islamiștii fundamentaliști din rezistența opusă Moscovei și puterii actuale de la Groznîi.
Identitatea cecenă 2: Structura clanică
Cecenii (cea mai numeroasă populație din Caucazul de nord, aprox. 1,5 mil.) își spun între ei nuohci (nwokhchi = om, sg.), vainah fiind termenul colectiv care îi include și pe inguși, rădăcina *nah– însemnând, la rândul ei, pur și simplu om. Cecen este un nume de împrumut dat lor de ruși, pentru că așa s-a numit și încă se numește principala așezare din câmpie pe care au întâlnit-o mai întâi militarii și exploratorii țariști: Cecen Aul. Cum cecenii nu au avut niciodată anterior o formațiune statală, nu existase până atunci un alt nume pentru regiunea lor decât cel de Nuohcicio: locul în care trăiesc ceceni. După ocupația rusă, s-au obișnuit și ei, vreme de un secol, să-și numească regiunea „Cecenia”, Чечня.
Venind la putere în 1992, generalul Dudaiev a impus termenul regional Icikeria: Republica Cecenă Icikeria, Чеченская Республика Ичкерия, Icikeria desemnând de fapt exclusiv regiunea târgului Vedeno, cea din interior, care a rezistat întotdeauna rușilor. Numele a fost respins, de altfel, atât de naționaliști, cât și de islamiști, pentru că este pur și simplu un adverb turcesc, din limbile turcofonilor de la câmpie: icikeri = în interior. Așa numeau nogaii și kumîcii turcofoni nomazi zona păduroasă care urcă în munte: înăuntru = icikeri. Cecenii autentici nu acceptă, însă, ca țara lor să poarte un nume turcesc (și nici unul rus), așa că cei care încearcă să fie mai corecți politic spun astăzi din nou: Nuohcicio = Țara Cecenilor.
Societatea cecenă a fost întotdeauna egalitară, iar ideologia islamică nu a făcut decât să întărească asta. Cecenii au fost – și au rămas majoritar până azi – membri ai confreriilor sufi, total opuse islamismului militant. Este vorba de structuri clanice de oameni a căror identitate se definește prin apartenența la un trib și la o confrerie mistică, nemilitantă, care practică o formă precisă de tehnici colective ale extazului (ca o yoga musulmană) ascunse lumii din afară. Islamul cecen este astfel opusul islamismului militant importat recent din țările arabe.
Deși societatea cecenă este egalitară, prestigiul unora din clanuri (teip) îl depășește pe cel al altora, fie din rațiuni tradițional economice, fie pur și simplu dintr-o veche ierarhie onorifică moștenită. Astfel, clanul răposatului președinte, generalul Djohar Dudaiev, era unul de dimensiuni reduse, însă dintre cele mai prestigioase istoric: clanul Orsthoi. Prestigiul acestui clan datează din perioada pre-islamică, ba chiar tradiția spune că ar fi fost unul dintre ultimele clanuri care au acceptat convertirea la islam. Legendele culese de etnografi[6] lasă să se creadă că cei din clanul Orsthoi ar fi fost niște Narți, eroi mitologici. La prestigiul clanic s-au adăugat calitățile personale ale generalului, devenit erou național, cu toate că se căsătorise cu o rusoaică (Alla Dudaieva, pictoriță mediocră și poetesă amatoare). Dudaiev urcase până la rangul de general de aviație în armata sovietică, o carieră rară pentru un cecen, provenit dintr-o națiune etern stigmatizată în ochii rușilor. (O stradă din capitala Estoniei, Tallinn, poartă numele generalului Dudaiev, care, comandant al garnizoanei din Tartu, a refuzat, în 1990, să scoată trupele împotriva manifestanților, așa cum o ceruse Gorbaciov.) Tot gradul de general îl primise și succesorul lui Dudaiev ca președinte, Aslan Mashadov, pentru ceceni o asemenea carieră în meseria armelor aducând un prestigiu suplimentar.
Identitatea cecenă 3: Islamul
Spre deosebire de albanezi sau kurzi, care nu pun mare preț pe religie și la care, în cadrul aceluiași trib (mai ales la albanezi) o branșă a familiei extinse poate practica Islamul, în vreme ce o alta creștinismul catolic, ortodox sau bektașismul, cecenii sunt în totalitate musulmani. Cu toate că islamul nu a ajuns în masivul central al Caucazului decât relativ recent, iar unele triburi ingușe erau încă politeiste la Revoluția bolșevică din 1917, astăzi ar fi de neconceput pentru un cecen sau un inguș (sau un daghestanez) să fie altceva decât musulman sunnit.
Este imposibil din punct de vedere social ca un individ să se proclame cecen și în același timp altceva decât musulman. Cu toate acestea, cum am menționat, islamul a ajuns relativ recent în munții Ceceniei. Primii misionari sufi veniți din Daghestan au predicat unei populații politeiste, cu un panteon similar cu cel al modelului antic grec și roman, sau cu cel al Georgiei pre-creștine[7].
Detaliu interesant în cazul construirii lente a identității cecene este faptul că în Evul Mediu, în perioada expansiunii culturale a Georgiei creștine, cecenii și ingușii au fost creștinați, cel puțin superficial, iar creștinismul a lăsat urme adânci în vocabular, cum sunt numele zilelor săptămânii, care vin din georgiană și din greacă (prin georgiană), sau ciudata arhitectură a ruinelor de biserici ingușe, reconvertite în temple păgâne după catastrofa pe care au reprezentat-o invaziile mongole ce au răvășit regatul Georgiei și au făcut ca cecenii și ingușii, de pe versantul de nord al Caucazului, să iasă de sub influența georgiană și să se întoarcă vreme de câteva secole la politeism.
Mai mult, în ciuda rigidității structurii lor clanice, chiar și terminologia socială a cecenilor este de origine relativ recentă, începând cu teip (clan, de la un termen arab ce desemnează o grupare, o facțiune, un trib: ṭā’ifa), până la confederația tribală tukhum, reuniunea mai multor clanuri (de la termenul persan tukhm, care înseamnă: sămânță).
Cecenii și ingușii sunt astfel un caz rar de populație care a trecut cultural, în decursul unui mileniu, prin succesiunea politeism – creștinism – politeism – islam, croindu-și însă, în același timp, o identitate națională extrem de puternică.
Odată cu libertatea și cu proclamarea independenței în noiembrie 1991 și dispariția ateismului sovietic ca doctrină oficială, Cecenia a cunoscut revenirea la suprafață a confreriilor sufi, unele din acestea, cu un ritual aparte, confundându-se practic cu un singur clan.
Până în ajunul celui de-al doilea război cu Rusia, care a dus la situația actuală de vasalitate precară sub conducerea sângerosului Ramzan Kadîrov, Cecenia nu a cunoscut fenomenul wahhabismului și al salafismului, ceea ce numim fundamentalismul islamic. Este o mare ironie și o întorsătură a istoriei faptul că actualul satrap local sprijinit de Moscova, Ramzan Kadîrov, pozează în apărător al islamului sufi caucazian tradițional, ideologia care i-a animat întotdeauna pe ceceni în fața cuceritorilor ruși. Astăzi, același islam sufi local, cu binecuvântarea Moscovei, este întors împotriva gherilei salafiste, fundamentaliste, de inspirație islamo-universalistă, al cărei scop anunțat este instaurarea unui Emirat în Caucazul de Nord, în special în Cecenia și Daghestan. La fel de ironic e faptul că după două războaie distrugătoare în decurs de un deceniu, care au văzut Groznîi redus în ruine prin covoare de bombe, precum Dresda în al doilea Război Mondial, Cecenia sub Ramzan Kadîrov se bucură de o independență mult mai mare azi decât în timpul naivului general independentist Djohar Dudaiev sau al succesorului său Aslan Mashadov.
În Cecenia funcționează două mari confrerii și câteva mărunte, la nivelul unui singur clan, cu ritualuri diferite și care nu se află în competiție, dată fiind filiația clanică a discipolilor. Cele două principale sunt: Qadiriya și Naqshbandiya. Ambele sunt venite din afară, odată cu islamizarea. Mai precis, convertirea lentă la islam a cecenilor s-a făcut prin intermediul confreriilor, dintre care una, Qadiriya, are o branșă locală foarte răspândită și pur cecenă: Kunta Haji. Kunta Haji, un personaj istoric, este cecenul care a introdus confreria, împreună cu ritualul său de transă colectivă.
Alte două confrerii au o răspândire limitată: una este cea a clanului Gunoi din satul Avturî, cu un ritual colectiv de tentă șamanistă, iar alta, Vis Haji, a fost fondată în timpul exilului cecenilor în Kazahstan.
Cele două confrerii principale, Qadiriya și Naqshbandiya, sunt foarte distincte prin ritual și doctrină, fără a fi rivale, deși de-a lungul nesfârșitelor conflicte cu Rusia una sau alta a putut avea un rol mai neutru, la limita colaborării cu inamicul. Ambele sunt, în același timp, cele mai răspândite confrerii din întreaga lume musulmană.
Qadiriya este confreria cu ritualul cel mai impresionant. În funcție de clan, sat și tradiție, discipolii (murid), sub autoritatea unui șef religios local (murșid sau imam) cad în transă, urmând un extrem de complex ritual care combină posturi corporale și folosirea respirației. Toate confreriile Qadiriya folosesc tehnici vocale polifonice combinate cu exerciții fizice alternate: fuga în cercuri largi până la hiperventilație și amețeală, bătut din palme și salturi, dansuri și folosirea unor instrumente muzicale (tobe și tamburine în satul Mairtup, și doar acolo, viori pentru confreria Vis Haji).
Precum majoritatea confreriilor sufi musulmane, Qadiriya cecenă întreține memoria unei filiații mistice ce urcă până la Califul Ali, vărul și ginerele lui Mahomed, care este în același timp persoana cea mai venerată în șiismul iranian. În schimb, Naqshbandiya este o confrerie de inspirație iraniană și urbană al cărei ritual e foarte sobru și care, foarte adesea, organizează ceremoniile de transă (dhikr/zikr) în tăcere, fără gesturi sau exerciții corporale, prin simplă meditație interioară.
Naqshbandiya este singura confrerie sufi musulmană care își trasează originea nu până la Ali, ci până la primul Calif istoric, asceticul Abu Bakr, socrul lui Mahomed. Prin austeritatea sa și prin severitatea regulilor impuse discipolilor, Naqshbandiya a putut fi deseori apropiată de unele forme de fundamentalism, iar discipolii ei sunt mai sensibili față de mesajul wahhabit sau salafist, importat recent, odată cu deschiderea spre țările arabe din Golf.
Faimosul Imam Șamil (un etnic avar), șeful rezistenței împotriva rușilor din sec. al XIX-lea, era un discipol Naqshbandi, iar un descendent direct al șeikului Ușurma care a introdus Naqshbandiya în Cecenia, Magomed-Hadji Dolkaev, a fost consilier pentru afacerile spirituale pe lângă primul președinte al Ceceniei, Djohar Dudaiev[8].
Identitatea cecenă 4: Istoria
S-a mai spus că pentru ruși, mitologia cuceririi Caucazului este echivalentul mitologiei cuceririi „Vestului Sălbatic” de către americani, atât în literatură, cât și în conștiința colectivă. Americanii au apașii și mohicanii, rușii au cerchezii și cecenii; și la americani și la ruși s-a cântat eroismul celor care s-au războit cu localnicii și le-au luat pământurile; și la americani și la ruși s-a creat o întreagă literatură colonială, care la rândul ei a produs o mitologie de gradul doi. Americanii au în literatură Ultimul Mohican (J.F. Cooper), rușii – Hagi-Murad (Tolstoi), unde eroul este un răzvrătit cecen, locotenent al Imamului Șamil; americanii au Cântarea lui Haiawatha (Longfellow), rușii – Prizonierul din Caucaz (iarăși cu ceceni, titlul fiind folosit identic de Pușkin, Lermontov și Tolstoi).
Încă din noaptea timpurilor, cecenii se arată a fi trăit întotdeauna la sud de râul Sunja, care trece prin capitală, Groznîi, o fostă fortăreață militară rusă. În momentul în care a început expansiunea rusească spre Caucaz, câmpiile care se întindeau la nord de fluviul Terek erau teritoriul tătarilor nomazi nogai, aflați sub autoritatea destul de vagă a hanilor din Astrahan. Teritoriul cuprins între Terek și Sunja a fost atunci cunoscut sub numele de Kabarda cea Mică (de la numele populațiilor cerchezo-kabarde, caucazieni de nord-vest, care aparțin unei alte branșe lingvistice decât cecenii și daghestanezii).
În expansiunea sa, Rusia a atins fluviul Terek pe la sfârșitul sec. XVI, iar până în sec. XIX, vreme de trei veacuri, acel fluviu a format o autentică frontieră între Imperiul Țarilor și Munteni[9].Așezările cecene începeau atunci abia de la poalele muntelui. În sec. al XIX-lea, Simeon Bronevski, care relua lucrările anterioare ale etnografilor Guldenstaedt și Pallas, nota că o bună parte a acestui teritoriu de câmpie, între fortăreața Groznaia, de pe Sunja, și Terek, era numită pur și simplu „Țara fără Nume”, Zemlia Bezimennaia, sau „țara oricui”.
Potrivit lui Bronevski[10], rușii au intrat în contact cu cecenii, apropiindu-se treptat de Caucaz, abia pe la 1750. Termenii înșiși de „inguș” și „cecen” vin de la numele a două sate de câmpie. Bergé[11], afirmă că termenul „cecen” apare pentru prima data într-un document de la 1708 care atestă supunerea lui Aiuki, hanul mongolilor kalmîci din stepele Astrahanului, care se angaja să apere câmpiile din nordul fluviului Terek de prădăciunile cecenilor și ale tătarilor nogai.
A urmat cucerirea Caucazului, care s-a extins practic de-a lungul întregului sec. al XIX-lea. Ocuparea Caucazului de Rusia țaristă a fost atât de violentă și distrugătoare, încât a atras proteste interne, chiar și în armată. Tolstoi, tânăr ofițer, a scris despre asta cu dezgust. Romanul lui, Hagi-Murad (de la personajul autentic al unui senior al războiului cecen), este o mărturie.
Pe fundalul revoltei liderilor sufi locali daghestanezi (de etnie avară) Șeik Mansur și Imamul Șamil, sinistrul general țarist Aleksei Iermolov a dus o campanie sistematică de exterminare, ardere și distrugere. Ca o umilire suplimentară adusă cecenilor, după cucerire statuia lui Iermolov s-a înălțat în Groznîi chiar și după deportarea de către Stalin a întregii națiuni cecene în Kazahstan și Asia centrală și până la declararea independenței de către generalul Dudaiev în 1991.
Traumatismul deportării
Pe 23 februarie 1944, o razie de dimensiuni nemaivăzute se încheia cu deportarea în masă a întregii populații cecene de către poliția secretă NKVD și de importante efective militare ale lui Stalin.
Era operațiunea care a primit numele de cod Lintea (Чечевица) și care astăzi, potrivit legislației internaționale, ar fi asimilată unui genocid. Totul s-a întâmplat de Ziua Armatei Roșii, rămasă și astăzi Ziua Armatei în Rusia, una din cele mai mari sărbători oficiale, la egalitate cu 9 mai. Pentru ceceni, care fuseseră masacrați și în războaiele de cucerire a Caucazului, și în timpul războiului civil de după Revoluția din 1917, iar, după aceea, în cel de-al Doilea Război Mondial, când Stalin i-a deportat în masă, aceasta rămâne cea mai odioasă zi din istorie.
Începând din 23 februarie 1944, în puține zile, întreaga națiune cecenă a fost deportată în Kazahstan, printr-o operațiune de masă a armatei ruse (a cărei sărbătoare cădea chiar în acea zi) și a NKVD-ului. Nu doar cecenii, dar și alte mici populații locale au fost atunci deportate: inguși, kalmîci, balkari și karaceai. Cu totul, circa 700.000 de oameni. Cecenii au format însă majoritatea. Mulți au murit pe drum, transportați cu trenuri de marfă și obligați, după multe zile de drum, să se instaleze în stepele Kazahstanului.
În vremea în care unele părți ale Europei se eliberau de sub ocupația nazistă, Stalin ștergea populații întregi de pe hartă și făcea să dispară entități ale URSS și grupuri etnice. În loc să participe la războiul împotriva lui Hitler, o parte a forțelor sovietice era astfel angajată împotriva unor populații ale Uniunii Sovietice, sub acuzația unei colaborări cu Germania nazistă, ale cărei trupe nu ajunseseră niciodată până acolo.
Deportarea a fost masivă, totală, violentă, genocidară. În câteva zile, întreaga națiune a fost luată pe sus, casă cu casă, familie cu familie, într-o operațiune unică în lumea modernă. Puținii scăpați au fugit să se ascundă prin păduri, nemaicoborând decât după 1955, când au început să se întoarcă, cu încăpățânare, supraviețuitorii din Kazahstan.
Deportați cu vagoanele de vite în Kazahstan, în condiții similare cu ceea ce făceau germanii în vest, o bună parte din acești oameni au murit pe drum. Cifrele, greu de reconstituit, așa cum le dă, de pildă, Aleksandr Nekritch[12], în cartea sa Popoarele pedepsite, merg de la zeci de mii la sute de mii.
Abia în anii 1950, după moartea lui Stalin, o bună parte a deportaților, în special cecenii, au reușit să se întoarcă la casele lor și să fie „reabilitați”, primul val de oameni întorși fără voie având loc în 1957. Cecenia a reapărut atunci pe hartă.
O întreagă generație de ceceni doritori de independență s-a născut astfel în exil. Răposații președinți Djohar Dudaiev și Aslan Mashadov s-au născut în Kazahstan și ambii au reușit să ajungă înalți ofițeri în armata sovietică, la fel cum bunici de-ai lor luptaseră în Armata Roșie împotriva Germaniei chiar în vreme ce rudele și părinții le erau deportați în Kazahstan, în intenția lui Stalin pentru totdeauna.
„Protocronismul” cecen: complement identitar recent
Precum multe alte națiuni mici care își fabrică un trecut planetar glorios (georgienii, albanezii, macedonenii, estonii etc.), cecenii au căzut pradă în deceniile de după căderea comunismului unor teorii fantasmagorice din cele care în istoriografia română se numesc protocronism. Protocronismul este acel curent (sub)cultural în care un grup -sau mai multe grupuri- de activiști cu cultură șovăielnică și fără pregătire istorică sau lingvistică se coalizează pentru a inventa o măreție trecută, de dimensiuni cosmice, a neamului.
Cecenii sunt prezenți cu protocronismul lor în primul rând în Rusia, printr-o organizație culturală, Daimokh, foarte activă la Moscova, unde publică reviste și cărți. Ingușii, în schimb, s-au implantat la Paris, unde o ingușă, Mariel Tsaroieva, predă la INALCO (Sorbonne Paris III) și reușește să publice cărți precum Les racines mésopotamiennes des ingouches et tchètchènes (Riveneuve, 2005), unde a reușit să aibă o prefață semnată de marele lingvist Claude Hagège. O altă universitară ingușă, Para Partchieva, a reușit să publice la editura L’Harmattan un volum Parlons tchétchène-ingouche, care nu e altceva decât o gramatică ingușă.
Protocronismul cecen-inguș este recent. Până în 1991-1992, când generalul Dudaiev a proclamat independența țării, ducând la două războaie distrugătoare într-un deceniu, cecenii erau doar una din multiplele populații autohtone din Caucazul de nord. Odată venită scurta independență, unii intelectuali ceceni și-au scos la iveală obsesiile protocroniste. Am păstrat documentul dactilografiat prin care primul parlament cecen, în iarna lui 1991-1992, a decis să ceară tuturor academiilor din lume să accepte faptul că cecenii au ca strămoși sumerienii și hitiții (neținând cont de faptul că acele mari civilizații antice vorbeau limbi total diferite una de alta).
Unul dintre cei mai activi protocroniști ceceni a fost în ultimele două decenii Said-Hamzat Nunuev. Dintre cărțile lui, publicate la Moscova și Iaroslavl, putem semnala un roman: Nakhi, proroki, sudba(Nahii, prorocii și soarta, Moscova, 1996), scris ca un thriller ocultist în maniera Pendulului lui Foucault al lui Umberto Eco, întretăiat de diagrame și fanteziste etimologii sumero-cecene, precum și o carte și mai fantastică, Nahii și Istoria Sfântă (1998), în care este interpretată Biblia, și mai ales dinastiile Vechiului Testament, din perspectivă „cecenă”.
Acest protocronism cecen a fost multă vreme încurajat oficial, lucru posibil și din pricina absenței contactului cu medii academice străine. Când vine vorba de protocronism, islamul recent al cecenilor își pierde importanța, iar intelectualii de la Groznîi încearcă să dovedească că până și Isus era cecen. La fel, sumerienii, hitiții și etruscii sunt văzuți ca niște proto-ceceni (proto-vainah, nah sau vainah fiind, cum spuneam, autodenumirea cecenilor și ingușilor).
În cazuri extreme de derivă protocronistă, cum se întâmplă la milionarul islamist Khozh Akhmed Noukhaev, se caută dovedirea faptului că Mahomed însuși era cecen, ceea ce duce la concluzia că întreaga istorie a Islamului ar fi de fapt o istorie a cecenilor, cu dinastiile de califi scoborâtori din Mahomed cu tot.
Într-un film documentar extrem de apologetic și aproape servil al regizorului olandez Jos de Putter, The Making Of a New Empire, despre acest milionar cecen Khozh Akhmed Noukhaev, film despre care regizorul a recunoscut că ar fi fost plătit de acesta, îl vedem pe Noukhaev explicând cum Mahomed a fost probabil un cecen, sau că, în orice caz, cultura și limba cecenă au stat la originea islamului.
Întâmplător, în cecenă „iss lam” înseamnă „nouă (iss) munți (lam)”. Cum se poate vedea în finalul filmului, pentru a-și explica teoria, Noukhaev desenează trei triunghiuri pe care le combină ca pe un fel de stea a lui David, căutând să demonstreze că termenul Islam vine din cecenă, de la nouă munți: „iss lam“.
Concluzii:
Niciuna din trăsăturile identității colective cecene nu le este proprie și fiecare e împărtășită cu una sau alta din populațiile vecine. Ele trebuie însă să coexiste cu toatele, împletindu-se, pentru a forma identitatea cecenă:
– limba: limba cecenă, membră a uneia din cele trei familii de limbi indigene caucaziene (caucaziene de nord-est) este suficient de distinctă de limbile din Daghestanul vecin pentru a asigura o identitate aparte, inimitabilă, vorbitorilor;
– islamul: cecenii (și ingușii) practică același tip de islam ca și vecinii lor daghestanezii, un islam de tip sufi, structurat în confrerii clanice și sătești. Doar în Cecenia, însă, islamul de tip sufi a furnizat o ideologie centralizată, devenită astăzi doctrina oficială a dictatorului local Ramzan Kadîrov, care o folosește ca justificare pentru a se menține la putere, cu sprijinul Moscovei, pretextând lupta împotriva islamului radical, fundamentalist.
– structura clanică și teritoriul: dincolo de limbă și de tipul de islam practicat, dincolo și de structurile clanice, cecenii reprezintă cea mai numeroasă populație din Caucazul de nord (1,5 mil.) și cea care are, în același timp, un teritoriu propriu și o republică, o entitate administrativă autonomă a Federației Ruse care se guvernează după reguli proprii.
În același timp, această identitate, deja diluată și zdruncinată de teorii fanteziste recente, precum protocronismul menționat anterior, propagat chiar și în mediile academice, a mai primit o lovitură: este pentru prima oară în istorie că cecenii au ajuns să se masacreze între ei. Instaurarea regimului lui Kadîrov, cu sprijinul Moscovei, care a știut să manevreze foarte abil, s-a făcut pe fundalul unui autentic război civil intra-cecen. Este prima oară în istorie când cecenii sunt atât de divizați și se luptă între ei cu o violență pe care până acum o rezervau înfruntărilor cu Rusia. Se poate spune ca aceasta este deja o victorie strategică pentru Moscova[13]. Consecințele pentru viitorul identității colective cecene sunt imprevizibile.
Bibliografie selectivă
AVTORHANOV, Aleksandr Uralov, Ubiistvo ceceno-ingușskogo naroda. Narodo-ubiistvo v SSSR, Moscova, 1991.
BENNIGSEN, Alexandre, WIMBUSH, S. Enders, Mystics and Commissars. Sufism in the Soviet Union, Londra, Hurst & Company, 1985.
BERGÉ, A.P., Cec’nia i cecenți, Groznîi, 1991 (reproducerea ediției din Tbilisi, 1859).
BRONEVSKIJ, Semion, Noveișîie geograficeskie i istoriceskie izvestia o Kavkaze, Moscova 1823.
DAHKINOV, V.I.A., Mifî i legendî vainahov, Groznîi, 1991.
CHARACHIDZÉ, Georges, Promethée ou le Caucase. Essai de mythologie contrastive, Paris, Flammarion, 1986.
DUMÉZIL, Georges, Romans de Scythie et d’alentour, Paris, Payot, 1978.
GALEOTTI, Mark, The Vory: Russia’s Super Mafia, Yale University Press, 2018.
HARRIS Alice (coord.), The Indigenous Languages of the Caucasus: North-East Caucasian languages, Caravan Books, 2004.
NEKRICH, Aleksandr, The Punished Peoples: The Deportation and Fate of Soviet Minorities at the End of the Second World War, New York, W. W. Norton, 1978.
Surse Internet
La leggenda dei 300 ceceni, https://ricerca.repubblica.it/repubblica/archivio/repubblica/2004/06/22/la-leggenda-dei-300-ceceni.html.
Alexe, Dan, Interviu cu ministrul de Externe al guvernului independentist al Ceceniei, Romania Liberă, 17 august 2007, preluat de Hotnews: https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1039645-interviu-ministrul-externe-guvernului-independentist-ceceniei.htm.
Documente video
ALEXE, Dan, Ghazavat: une promesse de guerre, Byzance films, 1992, difuzat de France 3
ALEXE, Dan și DUMON, Dirk, Ik ben een soefi, ik ben een moslim, BRTN (télévision belge néerlandophone), 1993.
ALEXE, Dan, Howling for God, Franța/Belgia, 1998.
DE PUTTER, Jos, The Making Of a New Empire, Stichting Jura Filmproductions, 1999.
[1]S-a ajuns la situații în care un ziar atât de serios cum este, în principiu, italianul La Repubblica a putut pune în prima pagină, în 2004, o „informație șoc” care spunea că, „potrivit unor surse militare, trupele italiene din Irak vor fi atacate de 300 de ceceni sosiți din Afganistan”. Grotescul falsei informații nu a deranjat pe nimeni: cum ar fi putut un contingent atât de mare de luptători străini, plecați dintr-un Afganistan teoretic controlat de occidentali, să străbată Iranul, care e principalul dușman al Talibanilor afgani sunniți și al musulmanilor ne-șiiți în general, să ajungă până în Irak și să atace trupele italiene? Nimeni nu a pus însă la îndoială veracitatea acelor afirmații și, desigur, „cecenii” au dispărut din articolele și știrile următoare, chiar dacă celebrul editorialist și revoluționar condamnat Adriano Sofri a încercat un soi de mea culpa în numele ziarului (cf. La leggenda dei 300 ceceni,
https://ricerca.repubblica.it/repubblica/archivio/repubblica/2004/06/22/la-leggenda-dei-300-ceceni.html).
[2]Când spunem ceceni, e vorba de fapt de ceceno-inguși. Cele două limbi, cecena și ingușa, sunt foarte apropiate, așa cum sunt olandeza (Nederlands) și Plattdeutsch (Niederdeutsch), limba vorbită în regiunile de nord ale Germaniei și care prin multe detalii fonetice, fonologice și gramaticale e mai apropiată de olandeză decât de oficiala Hochdeutsch.
[3]Mark Galeotti, The Vory: Russia’s Super Mafia, Yale University Press, 2018.
[4]Alexandre Bennigsen, S. Enders Wimbush, Mystics and Commissars. Sufism in the Soviet Union, Londra, Hurst & Company, 1985, p. 46.
[5]Cf. Alice Harris (coord.), The Indigenous Languages of the Caucasus: North-East Caucasian languages, Caravan Books, 2004, care este cel mai bun studiu într-o limbă occidentală a limbilor cecenă și cele înrudite, ingușă și bațbi.
[6]V.I.A. Dahkinov, Mifî i legendî vainahov, Groznîi, 1991, p. 144.
[7]Politeismul cecen și cel caucazian în general, pre-creștin și pre-islamic, au fost studiate în detaliu de Georges Dumézil și de elevul său, Georges Charachidzé (cf. Georges Dumézil, Romans de Scythie et d’alentour, Paris, Payot, 1978 și Georges Charachidzé, Promethée ou le Caucase. Essai de mythologie contrastive, Paris, Flammarion, 1986).
[8]Am realizat mai multe filme documentare despre funcționarea confreriilor sufi, printre altele: Ghazavat (1992) prezintă ascensiunea la putere a generalului Dudaiev, cu sprijinul confreriilor sufi, la care am fost martor în 1991-1992; Iubiții Domnului (1996) analizează funcționarea cotidiană a unei confrerii.
[9] Folosim majusculă la Munteni, pentru că acest termen, горцы, are o semnificație precisă în istoriografia și etnografia Rusiei: Munteni/ горцы sunt exclusiv locuitorii Caucazului de Nord.
[10]Semion Bronevski, Noveișîie geograficeskie i istoriceskie izvestia o Kavkaze, Moscova, 1823, p. 154.
[11]A.P. Bergé, Cec’nia i cecenți, Groznîi, 1991 (reproducerea ediției din Tbilisi, 1859), p. 107.
[12]Aleksandr Nekrich, The Punished Peoples:The Deportation and Fate of Soviet Minorities at the End of the Second World War,New York, W. W. Norton, 1978 și AVTORHANOV, Aleksandr Uralov, Ubiistvo ceceno-ingușskogo naroda. Narodo-ubiistvo v SSSR, Moscova, 1991.
[13]Interviu cu Ahmed Zakaev, ministrul de externe al guvernului cecen în exil la Londra, 2007: Dan Alexe, Interviu cu ministrul de Externe al guvernului independentist al Ceceniei, Romania Liberă, 17 august 2007, preluat de Hotnews:https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1039645-interviu-ministrul-externe-guvernului-independentist-ceceniei.htm.