Volum VI, Nr. 1 (19), Serie noua, decembrie 2017 – februarie 2018

Prutul, Nistrul și contextele

The Prut, The Dniester, and contexts

Marius VĂCĂRELU

1.Teritoriul dintre Prut și Nistru nu este unul dintre cele mai norocoase, din punct de vedere istoric, politic și economic. Facem această afirmație deoarece trebuie să avem în minte că statele nu sunt o creație politică doar a secolului XX, ci au o existență milenară; chiar dacă sub forma de orașe-state sau imperii, ori ca state naționale sau uniuni personale[1], ele sunt eterne forme de organizare ale comunităților umane. De aceea, teritoriile trebuie apreciate în principal în raport de modurile de guvernare care le-au fost impuse – sau pe care le-au îmbrățișat – și care, în mod evident, au lăsat urme greu de eliminat pe parcursul secolelor.

În același timp, a cunoaște prezentul și viitorul fără o cunoaștere temeinică a trecutului este o imposibilitate practică, deoarece prezentul este acum, dar trecutul a durat până acum o secundă, iar viitorul începe în secunda următoare. Nu poate exista o limitare temporală a cunoașterii trecutului, deoarece noi ne raportăm doar la cunoștințele dobândite și la experiențele pe care le avem, iar acestea nu s-au terminat decât tot cu acea secundă în urmă. Este pură filosofie, ar spune unii: dar este imposibil metodologic să abordezi geopolitica unui spațiu fără a avea în minte imaginea trecutului în perfectă dilatare, în opoziție cu viața umană perfect finită și deci, supusă limitărilor de perspective și prognoze.

Pe fond, fiecare dintre noi scriem perspspectiva proprie asupra trecutului, deși el este totuși unic – chiar dacă nu îi cunoaștem toate faptele, el a fost, și ar putea fi eventual reconstruit. Totuși, asupra viitorului nu putem face decât prognoze, iar cum nimeni dintre noi nu a călătorit în viitor, ce va fi atunci este mai mult sau mai puțin posibil să se întâmple. Astfel, dacă despre trecut putem spune că „nu știm toate faptele, iertați-ne pentru anumite concluzii și erori!”, în materia viitorului suntem mai degrabă romancieri, dar cu caracteristici geopolitice, juridice, economice, istorice, geografice etc.

În această situație, teritoriul dintre Prut și Nistru poate fi imaginat, pentru viitor, iar perspectiva zilelor ce vor veni poate fi mai mult sau mai puțin probabilă, însă, evident, în raport cu o istorie pe care o are. Unde este limita istoriei am stabilit, dar nu putem demonstra încă gradul de precizie al prognozelor noastre, deși este evident că anumite lucruri sunt inevitabile pentru viitor.

2.Prima caracteristică a acestui areal geografic este acela al neșansei economice. Nu există teritoriu european care să aibă mai slabe perspective de dezvoltare, atât sub aspect geografic, cât și sub cel politico-geografic. Singura posibilitate de dezvoltare a acestui teritoriu este și a fost dată de existența sa în interiorul granițelor statelor românești și statului român, aspect incontestabil la analiza statistică și a faptelor.

Din punct de vedere geografic, teritoriul dintre Prut și Nistru are acces doar la Marea Neagră, ceea ce nu este foarte încurajator, deoarece în orice moment accesul comercial spre Marea Mediterană poate fi blocat de către stăpânitorii strâmtorilor Bosfor și Dardanele, ceea ce obligă locuitorii zonei să exporte mai lesne pe uscat produsele acestui areal. Din contextul geografic însă mai observăm o a doua problemă, anume simbioza cu dimensiunea politico-militară a perspectivelor de devoltare ale spațiului.

Concret, deoarece între Prut și Nistru națiunea titulară este cea română, nu existau dificultăți comerciale și de dezvoltare în interiorul statelor/statului românesc, dar cum țara noastră a fost victima multor invazii, direcția acestora era și un obstacol fundamental în calea progresului social, economic, cultural etc.

Astfel, teritoriul dintre Prut și Nistru a fost invadat de către mongoli/tătari, turcii otomani, ruși și apoi sovietici. Toate aceste grupuri politice – imperiale, în mare măsură – au o singură caracteristică comună: sunt slabe sub aspectul organizării economice, iar în momentul în care au ajuns să își afirme administrația în zonă au condus la sărăcirea locuitorilor, iar nu la progresul lor.

Mai mult, între cele patru grupări politice se impune a menționa că tătarii – migratori și creatori de stat cu foarte slabe perspective economice – au întreprins nenumărate expediții de jaf în Țările Române, care au fost astfel sute de ani sărăcite prin simplul fapt al suportării zecilor de mii de călăreți. Ultima invazie a avut loc în 1759, dar până atunci, timp de sute de ani frecvența experdiților de prăduire a fost foarte ridicată. Cum poziționarea statului tătar era în nordul Mării Negre, orice invazie a statelor românești trecea obligatoriu prin teritoriul dintre Prut și Nistru, care suporta astfel primul și cel mai mult drumul de atac și cel de întoarcere. Toate acestea înseamnă costuri mari în economia zonei, pentru că invaziile nu erau „turism și voie bună”, iar întreținerea soldaților și cailor se făcea pe baza resurselor zonei.

3.Momentul preluării nelegale a teritoriului dintre Prut și Nistru de către Imperiul Țarist s-a făcut după ce aproape timp de un secol armatele ruse s-au luptat cu cele otomane, iar trecerea primelor pe teritoriul în cauză a provocat din nou sărăcirea populației. Situația economică la începtul anului 1812 era consemnată în Anafora a boierilor moldoveni către domnitorul Scarlat Calimah din 26 octombrie 1812.

Din nenumăratele cifre amintite, să reţinem doar că partea anexată trimisese anual la Constantinopol, pe vremea dominaţiei turceşti, câte 15.000 de boi, 13.000 de vaci şi 5.000 de cai, comparativ cu 5.000 de boi şi 5.000 de vaci livrate de Moldova rămasă neocupată de ruşi. De asemenea, Basarabia mai producea 140.000 din cele 300.000 de ocale de unt şi 120.000 din cele 200.000 de măsuri de grâu expediate la Poartă în fiecare an. Tocmai de aceea reprezentanţii Moldovei o denumeau „partea cea mai bună şi însufleţirea hranei… şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune”, sau „hrana vieţuirii casălor noastre”, sau „belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerii, a mierei[2].

Arătând pierderile reale ale Moldovei, istoricul rus Kasso afirmă că „acest raport între cele două părţi ale Moldovei explică acea lovitură puternică ce a fost dată atunci vieţii economice a Moldovei prin scoaterea din componenţa ei a părţii celei mai productive. Despre importanţa agricolă a acestei părţi vorbeşte şi raportul în dările de grâne pe care domnitorii ieşeni le plăteau Porţii; două treimi din produsele cerealiere ce se expediau la Constantinopol erau produse de Moldova transpruteană, care a intrat acum în componenţa statului rus; aici se găsea şi centrul creşterii vitelor, acolo, pe întinderile nepopulate, unde veneau rar stăpânii lor – boierii moldoveni ce locuiau la Iaşi – păşteau enorme cirezi de vite cornute care, după pacea de la Bucureşti şi închiderea graniţei de pe Prut, s-au pomenit izolate de piaţa de desfacere, fapt care a pricinuit pagube serioase pentru moşierii respectivi, iar suferinţele posesorilor au fost exprimate, printre altele, în plângerile lor adresate guvernului rus. Capitala Moldovei – Iaşi – s-a pomenit a fi la câţiva kilometri de cordonul nostru de graniţă de pe Prut care o separa de fostul ei grânar – Basarabia; iar interdicţia dată de Rusia privind exportul în Moldova a făcut să crească acolo preţul pâinii în aşa măsură, încât el a devenit la Iaşi de două ori mai mare decât la Chişinău…[3].

În provincia anexată, țarismul n‐a îndrăznit să introducă iobăgia, urmărind chiar stabilirea raporturilor dintre țărani şi proprietarii de pământ în anumite limite legislative. Majorarea impozitelor şi practica eludării prevederilor legale privind obligațiile țăranilor au provocat nemulțumirea şi chiar emigrarea sătenilor basarabeni. Din acest motiv, guvernul rusesc a fost nevoit să adopte, în anul 1834, Regulamentul cu privire la țăranii dependenți. Potrivit acestui ucaz, proprietarii au fost obligați să încheie, benevol, cu țăranii de pe moşiile lor nişte convenții agricole; acestea trebuiau să specifice drepturile şi datoriile părților semnatare. Totuşi, mulți moşieri şi arendaşi neglijau prevederile Regulamentului, urmărind sporirea obligațiilor țăranilor[4].

Un impact negativ asupra economiei agrare a Basarabiei l‐au avut prevederile acordului comercial din anul 1904, încheiat între Rusia şi Germania. Potrivit acestuia, au fost stabilite taxe vamale foarte mari pentru grâul, secara, făina, uleiul vegetal, exportate din Rusia în Germania, şi taxe scăzute pentru tărâțe și orz. Chiar şi în aceste condiții vitrege, hărnicia locuitorilor şi bogăția pământului asigurau Basarabiei o producție care depăşea nevoile proprii de consum: 138% grâu, 160% secară, 278% orz şi 100% ovăz. Astfel, ocupând doar 0,21% din întreg teritoriului Imperiului Țarist, Basarabia producea 3% din producția cerealieră a Rusiei[5].

În ultimul deceniu al stăpânirii ruseşti, în Basarabia erau peste 100 mii țărani care dețineau cel mult 1 ha de pământ. Altele 200 mii de familii aveau în medie 3,5 ha şi numai 150 mii săteni stăpâneau peste 8 ha de pământ. La mijlocul primului deceniu al secolului XX, în medie, unei familii de țărani autohtoni îi reveneau 4 desetine, de răzeşi 5,3, de țărani ai statului 9,6, iar foştilor colonişti 16,3 desetine. Măsurile luate în preajma războiului mondial privind împroprietărirea sătenilor prin intermediul Băncii Țărăneşti, n‐au schimbat în bine starea țăranilor indigeni, ele aplicându‐se mai cu seamă pentru noi colonizări cu ruşi şi ucraineni[6].

În urma aplicării reformei agrare s‐a modificat raportul între proprietatea mare şi cea mică, aceasta din urmă ridicându‐se de la circa 32 % (1861) la 45,5 % (1910), din totalul proprietăților. Pe de altă parte, în rândul sătenilor avea loc un important şi îngrijorător proces de pauperizare. La sfârşitul secolului al XIX‐lea, Basarabia se situa pe primul loc în Rusia după numărul de țărani fără de pământ (23 % din totalul gospodăriilor țărăneşti). Situația era şi mai gravă în județele în care românii reprezentau majoritatea covârşitoare a populației: Bălți (34,1 %), Soroca (39,5 %), Hotin (43,2 %) etc[7]. În domeniul industriei lucrau 4.000 de muncitori în 1914 şi nici 2.000 în 1916, cifre care erau mult sub 1 % din totalul populaţiei[8].

Insuficiența acută de pământ şi nivelul de trai scăzut i‐au constrâns pe mulți țărani basarabeni să părăsească meleagurile natale şi să se mute în regiunile răsăritene ale Imperiului. Acest fenomen a cunoscut o amploare deosebită din a doua jumătate a secolului al XIX‐lea. Într‐o corespondență primită din Basarabia în iulie 1880, ziarul bucureştean Telegraful consemna: „Starea economică a țăranului basarabean e aşa de ticăloasă, încât emigrațiunea poporului agricol, care s‐a început de la 1864, se accentuează din an în an. Limba română se vorbeşte printre munții Caucazului, în guvernământul Samara, pe câmpiile sudului Siberiei; pretutindeni bietul român îşi caută un refugiu contra cotropitorului său”. Potrivit informațiilor aceluiaşi ziar, în 1885, „au emigrat numai din județul Orhei 173 familii de plugari compuse din 215 bărbați, 92 copii şi 153 femei şi fete”. În total, în anii 1906‐1914, în Siberia şi Kazahstan s‐au strămutat circa 60 mii de basarabeni; în aceeaşi perioadă, din diverse zone ale Rusiei, s‐au întors doar 20,7 mii de oameni[9].

Pe de altă parte, autoritățile țariste au urmărit substituirea elementului românesc cu cel slav. Spre exemplu, în martie 1883, corespondentul basarabean al Telegrafului informa că „țărănimea din Hotin, dezesperată a mai putea găsi dreptate, se ridică la primăvară cu sate întregi pentru a emigra în Caucaz. Guvernul nu să opune la această emigrare, având de gând cum se vorbeşte aici de a înlocui pe români cu populație rutenească care părăseşte Ucraina”. În septembrie 1888, la Bender sosiseră peste 1 700 de familii din guberniile Saratov şi Nijnii‐Novgorod, având ca destinație județul Ismail. La întrebarea unui român basarabean: „De ce nu emigrați dincolo de Volga sau la Caucaz?”, țăranii ruşi au dat următorul răspuns: „Pentru că nu ne mai liberează paşapoarte pentru aceste locuri şi suntem îndreptați din contră spre Basarabia şi Marea Neagră”[10].

4.Toate problemele arătate mai sus au condus la o situație politică destul de tensionată în anul 1917, deoarece nu se prăbușise doar un imperiu și mai ales un mod de exercitare a puterii, dar venise momentul în care naționalitățile aduse cu forța în granițele statului țarist au început să lupte pentru autodeterminare și – în cazul românilor și polonezilor – pentru întoarceriea la matca istoriei. Contextul a fost favorabil, iar în anul 1918 România, Finlanda, Țările Baltice și Polonia revin la dimensiunile normale – iar cele cinci state amintite reapar pe harta politică a lumii.

Din păcate războiul a fost din nou deosebit de costisitor pentru populația zonei, iar printre primele măsuri pe care guvernul român a trebuit să le aibă în vedere a fost stabilizarea economică a teritoriului dintre Prut și Nistru. Respectivele măsuri au fost cu atât mai preţioase cu cât România se afla, în acea perioadă, într-o situaţie extrem de dificilă, având stocul de aur depus în trei state – Rusia, Germania şi Marea Britanie. Potrivit datelor Guvernatorului Băncii Naţionale a României I. G. Bibicescu, din 17 februarie 1919, partea cea mai însemnată a acelui tezaur se afla în Rusia, „în sumă de peste lei 315 mln. aur efectiv şi 1,5 mlrd. alte valori şi titluri, tezaur garantat de guvernul Imperial”, care însă fusese, între timp, înlocuit cu un guvern bolşevic. În plus, o altă oarte a tezaurului se afla depusă la Reichsbank din Germania, în valoare de lei 80.469.650 aur efectiv, şi 98.105.500 în Marea Britanie, la Bank of England, deci un total de 493.730.430 aur efectiv[22]. Aşadar, în pofida enormelor dificultăţi, prin decretul regal din 15 octombrie 1918, creditul de război în sumă de 1,7 miliarde lei a fost sporit cu 300 mln. lei, până la suma totală de 2 miliarde de lei, respectiva sumă urmând a fi acordată populaţiei Basarabiei pentru pagubele de orice fel cauzate de război, precum şi pentru orice alte cheltuieli provocate de război. Printr-un alt decret regal, din 1 noiembrie 1918, s-a permis municipiului Chişinău „să contracteze un împrumut până la concurenţa sumei de 10 mln. lei de la orice bancă din ţară şi în cont curent, cu care să se aprovizioneze cu alimente de primă necesitate şi obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte”[11].

În aceeaşi ordine de idei, prin contribuţia directă a reginei Maria a României, în perioada imediat următoare unirii Basarabiei cu România, având în vedere consecinţele sociale extrem de grave produse de anii primului război mondial, a fost înfiinţată Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război, având ca scop „adăpostirea, întreţinerea şi educaţia fizică şi morală a orfanilor de război”, cu secţii regionale la Iaşi, Bucureşti, Craiova şi Chişinău, cuprinzând judeţele din întreaga Basarabie. La scurt timp de la înfiinţare, printr-un decret semnat de regele Ferdinand I, s-a decis acordarea unei subvenţii iniţiale de 10 mln. lei Societăţii „Ocrotirea orfanilor din război”, prin comitetele din Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Chişinău. Concomitent cu respectiva iniţiativă, printr-un alt decret regal, a fost deschis pe seama Ministerului agriculturii şi domeniilor un credit extraordinar de 1 mln. lei, „spre a se veni în ajutorul centralei cooperativelor basarabene, însărcinată cu aprovizionarea populaţiei din Basarabia”. În fine, prin adoptarea statutului Societăţii pe acţiuni „Steaua Basarabiei” cu sediul la Iaşi, s-a urmărit scopul „desfacerii în Basarabia, în condiţiile cele mai avantajoase pentru populaţie, a produselor ce lipsesc acolo, precum petrolul şi derivatele sale, sarea, chibriturile, tutun, scânduri, şindrilă ş.a., precum şi de a aduce din Basarabia diferite produse în Moldova”[12].

Progresele majore care s-au făcut la momentul revenirii la patria-mamă nu au fost complete și nici liniare, existând și anumite probleme ale administrației. În același timp, Uniunea Sovietică a urmărit prin politica sa o extindere teritorială majoră, care i-a reușit în final în anul 1944, deși cu pierderi majore până la finalul anului 1945[13]. Dacă în perioada 1918-1939 populația dintre Prut și Nistru a fost scutită de deportări și foametea sovietică, nu se poate spune la fel după încheierea războiului – precum și în anii 1940-1941.

5.Schimbările aduse de comunism au fost majore și complet negative. Menționăm doar câteva: muncitorii şi orăşenii au fost privilegiaţi în ceea ce priveşte aprovizionarea cu produse alimentare, spaţiu locativ şi altele; țăranii, pe de altă parte, erau exploataţi prin prestarea muncii

obligatorii în colhoz, nefiind salarizaţi decât după 1964. Până atunci, aceștia primeau cereale sau alte produse abia la sfârşitul anului, după volumul de muncă depus, calculat în zile-muncă. La sfârşitul anilor ’70, deşi ţăranii prestau cca 80 % din munca lor în colhoz, veniturile provenite din salariu acopereau doar 40 % din necesităţile lor. Restul necesităţilor ţăranii şi le acopereau din cultivarea loturilor de pământ de pe lângă casă, care au fost reduse de Hruşciov de la 0,36 ha la 0,15 ha, deşi acestea produceau 20-25 % din producţia agricolă totală, iar uneori ţăranii se revoltau şi loturile erau lăsate intacte[14].

Inegalităţile şi discriminarea în RSSM aveau şi o dimensiune etnică, nu doar socială. Astfel, în 1964, numai 2,3 % din directorii de întreprinderi industriale erau români moldoveni. Cota acestora creşte treptat, dar nu a depăşit niciodată 10 % (1984). Pe de altă parte, în funcţii de conducere în agricultură românii moldoveni erau promovaţi mai uşor: aceştia alcătuiau 54 % în 1964, ponderea lor crescând la 70 % douăzeci de ani mai târziu. Una dintre explicaţiile faptului că în sate moldovenii erau promovaţi este că 75 % din etnicii români locuiau la țară şi astfel regimul nu dorea să provoace nemulţumirea populaţiei locale. În acelaşi timp, neadmiterea moldovenilor ca directori de întreprinderi industriale reflecta neîncrederea puterii sovietice în naţionalitatea titulară a RSSM şi reprezenta o parte a strategiei de limitare a migraţiei moldovenilor de la sat la oraş. Dreptul de a se stabili la oraş era îngrădit şi condiţionat de obţinerea dreptului la reşedinţă, ceea ce era o gravă încălcare a drepturilor omului. În anii ’70, Primăria orașului Chişinău introduce suma de 15 mii de ruble care trebuia achitată pentru obţinerea dreptului de reşedinţă. Această sumă constituia preţul unui apartament cu 4 camere şi puţinii care o deţineau preferau să locuiască la ţară. Astfel, regimul controla şi limita tendinţa moldovenilor de a se muta la oraş, promovându-se o politică de rusificare prin aducerea de cadre din Rusia şi Ucraina, Moscova achitând pentru aceştia suma de 15 mii de ruble pentru obţinerea vizei de reşedinţă. În final, menționaăm că salariul mediu în RSSM era cu 20-25 % mai mic decât media pe URSS[15].

6.Prăbușirea URSS a condus la eliberarea națiunilor din republicile exterioare RSSFR. Totuși, din momentul în care majoritatea s-au transformat în state independente – din păcate, cu granițele trasate de Moscova – forma lor nu reflectă de regulă situația istorico-geografică reală. Astfel, din Basarabia a fost decupată o parte, care a fost dată RSS Ucrainene. Prost administrată, situația economică și politică din zonă este una foarte tristă, perspectivele de dezvoltare fiind nule, cu atât mai mult cu cât din 2014 pe teritoriului statului vecin au început anumite probleme care se constituie în cel mai puternic vector al creării de sărăcie. De aceea, în următoarele paragrafe mă voi referi în principal la ceea ce se cheamă astăzi Republica Moldova.

Astfel, anul 1991 marchează revenirea problemelor contextului geopolitic al zonei, iar acestora li se suprapune calitatea competenței economice, administrative și politice a celor ce conduc teritoriul dintre Prut și Nistru. Rezultatul de după 25 de ani a acestor factori, cumulați, este dezastruos, iar cel mai bine se observă acest aspect în situația demografică a zonei. Oamenii având mai mult ca niciodată posibilitatea de a călători, au început să aleagă alte cetățenii decât aceea disponibilă oficial.

Cele mai importante date sunt astfel cele legate de părăsirea țării de 106 persoane pe zi, ceea ce înseamnă 38.690 oameni care părăsesc țara într-un an, iar dacă înmulțim acest număr cu un ciclu electoral de patru ani, rezultă o pierdere de 154.760 cetățeni, populație preponderent activă, care poate procreea și mai ales plăti impozite.

Cifrele privind populația pe care publicația Unimedia le oferea erau acestea: „1991 – 4.364,1 (mii locuitori); 2001 – 3.635,1 (mii locuitori); 2011 – 3.560,4 (mii locuitori); 2013 – 3.557,6 (mii locuitori); 2014 – 3.555,2 (mii locuitori); 2015 – 3.553,1 (mii locuitori); 2016 – 3.550,9 (mii locuitori)[16]. Potrivit datelor Recensământului din 2014, populația Republicii Moldova este de 2,804 de milioane de persoane[17].

După cum observăm, este o mare discrepanță dintre populația oficială, consemnată prin recensământ și ceea ce se pretinde a fi totalul persoanelor în viață care au cetățenia acelei entități politice. Chiar dacă se observă că cea mai accentuată scădere a fost în perioada 1991-2001, faptul că este unanim acceptat numărul de 106 persoane care părăsesc teritoriul zi de zi înseamnă că de fapt populația a scăzut cu o treime în doar 23 de ani (recensământul a fost realizat în anul 2014). Consecințele sunt atât sub aspect electoral, dar și sub aspectul imposibilității realizării progreselor economice.

În plan etnic, dacă în 1989 populația Republicii Moldova conținea 65 % români – indiferent cum îi înregistrau statisticile sovietice[18], astăzi situația arată altfel, pentru că numărul etnicilor români depășește 82 % – din nou, chiar dacă statistica a fost cu siguranță falsificată, din motive care țin de manoperele dolosive ale puterii politice de la Chișinău. Scăderea care s-a produs are efect și va avea și mai mare forță pe viitor, deoarece situația economică și politică nu mai dispune la colonizări etnice, indiferent cât ar dori alți lideri politici ai acestui secol.



Explicația constă în statisticile economice, care relevă că teritoriul dintre Prut și Nistru este cel mai sărac din Europa, iar această realitate predispune la emigrarea fiecărei etnii, indiferent unde poate. Astfel, PIB/capita este de 1 872 dolari pentru Republica Moldova[19]; de menționat că toate statele foste sovietice, cu excepția Țărilor Baltice, au acest indicator mai mic decât al României[20].

Chiar dacă pașapoarte se pot obține din mai multe direcții, lipsa de îmbunătățire reală a condițiilor de trai obligă la alegerea variantei emigrării, iar pe termen lung efectul este cu siguranță acela al obligării mediului politic de la Chișinău să decidă reintegrarea în hotarele statului român. De fapt, ceea ce nu poate exista independent este sortit pieirii, ceea ce contează este doar momentul în care mai întâi se conștientizează că „nu se poate”, iar apoi urmează acceptarea singurei soluții posibile.

Practic, demografia revine la situația sa normală, iar contextul său va conduce și politicul la normalitate. Nu cunoaștem data, dar direcția este inevitabilă.

Bibliografie

Cașu, Igor; Igor Șarov; Virgil Pâslariuc; Flavius Solomon; Pavel Cerbușcă, Istoria românilor și universală, Editura Cartier, Chișinău,  2013.

Guvernământul Basarabiei, Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti, Chişinău, 1942.

Mușat, Mircea; Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Didactică și Pedagogică,  Bucureşti, 1983.

Purici, Ştefan, Istoria Basarabiei, Editura Semne, Bucureşti, 2011.

Site-uri

art-emis.ro.

recensamant.statistica.md

statisticstimes.com

unimedia.info.

wikipedia.org.

[1] Adică, doar pe perioada vieții unui conducător important se realiza o unire care se destrăma, de regulă, la moartea acelui mare lider politic.

[2] Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Didactică și Pedagogică,  Bucureşti, 1983, p. 397.

[3] Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul …, op. cit., p. 397.

[4] Ştefan Purici, Istoria Basarabiei, Editura Semne, Bucureşti, 2011, p. 45.

[5] Ibidem, p. 49.

[6] Ibidem, p. 47.

[7] Ibidem, p. 48.

[8] Guvernământul Basarabiei, Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti, Chişinău, 1942, p. 33.

[9] Ştefan Purici, op. cit., p. 52.

[10] Idem.

[11] http://www.art-emis.ro/istorie/4102-27-martie-1918-intrarea-in-modernitate-a-basarabiai.html, consultat la 25.02.2018. Referințele autorului sunt din Monitorul Oficial al României.

[12] Ibidem.

[13] După toate sursele, peste 26 milioane de morți. A se vedea https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierderile_Uniunii_Sovietice_%C3%AEn_cel_de-al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial, consultat la 25.02.2018.

[14] Igor Cașu, Igor Șarov, Virgil Pâslariuc, Flavius Solomon, Pavel Cerbușcă, Istoria românilor și universală, Editura Cartier, Chișinău,  2013, p. 50.

[15] Ibidem, p. 51.

[16] http://unimedia.info/stiri/26-de-ani-de-independenta-a-republicii-moldova–in-cifre-17-guverne–5-presedinti-si-106-moldoveni-care-pleaca-zilnic-din-tara-138398.html, consultat la 25.02.2018.

[17] http://recensamant.statistica.md/ro, consultat la 25.02.2018.

[18] https://ro.wikipedia.org/wiki/Demografia_Republicii_Moldova, consultat la 25.02.2018.

[19] http://statisticstimes.com/economy/european-countries-by-gdp-per-capita.php., consultat la 25.02.2018.

[20] https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_GDP_(nominal)_per_capita, consultat la 25.02.2018.