România şi prima experienţă comunistă în Ungaria

(Romania and the first communist experience in Hungary)

Alexandru GHIŞA

Abstract: The study proposes, in the first part, to make a review of the most important events that the former Austro-Hungarian and Tsarist empires faced after the end of the First World War, so that in the second part to analyse the causes and conditions that led to the collapse of the institutional system in Hungary, the takeover of power by Béla Kun, the political, ideological and military implications of that event, the situation of Romania in the same historical period, the fears, problems and objectives of the Romanian state. Finally, in the last part, the analysis shows the consequences that the Romanian army intervention had to eliminate the Bolshevik regime in Hungary.

Keywords: First World War, Bolshevik Revolution, Hungarian Republic of Councils, Bolshevism, Romanian Army.

Marele Război al Marilor Puteri, declanşat în vara anului 1914 şi început ca un conflict european, a cunoscut în scurt timp o extensie globală. Toate aceste Mari Puteri erau la timpul respectiv state euro­pene respectabile, chiar cu veleităţi civilizatoare. Puterile Centrale asociau trei naţiuni dominante central-europene: germanii, austriecii şi maghiarii, ale căror elite politice şi militare vor conduce statele lor de tip imperial şi regal spre autodistrugere. Alături de Germania şi Austro-Ungaria s-a asociat Imperiul Otoman, care se mai considera o putere tricontinentală, aflată însă de multă vreme în pragul colapsului. De cea­laltă parte, Puterile Aliate – Antanta, formată din Imperiul Rus, Marea Britanie şi Franţa – se străduiau din răsputeri să menţină Europa sub con­trol, prima dominând Estul continen­tului, iar celelalte două Occidentul. Franţa şi Anglia, prin imperiile lor coloniale, asigurau în parametrii optimi extensia conflictului la nivel global. Împăraţii şi regii Europei deatunci îşi aveau fiecare propriile interese, considerate a fi interese de stat. Germania voia să-şi consolideze poziţia de mare putere central-euro­peană şi avea veleităţi de extensie extra-europeană prin construcţia unui imperiu colonial, ceea ce contravenea intereselor franco-britanice. Austro-Ungaria continua să se manifeste activ în Balcani, pentru a-şi menţine controlul asupra regiunii şi a se extinde pe cât posibil, anexarea Bosniei şi Herţegovinei (1908) fiind semnificativă în acest sens. Racor­darea Italiei şi a României (1883) la Puterile Centrale a dat o anumită siguranţă diplomaţiei vieneze faţă de reacţia regatelor Serbiei şi Muntenegrului la anexarea teritoriilor sârbo-bosniace. Imperiul euro-asiatic al ţarilor ruşi voia să se afirme în primul rând ca putere europeană, revendicând Gurile Dunării şi Strâmtorile Mării Negre, continuând politica panslavistă şi panortodoxă în Balcani, care contravenea imperiilor Otoman şi Austro-Ungar. Imperiul Britanic voia să-şi menţină supre­maţia pe mări şi oceane pentru a-şi proteja coloniile şi vedea în Germania un concurent periculos. Franţa republicană îşi vedea peri­clitată liniştea în propriul ei imperiu colonial şi dorea cu ardoare recu­perarea Alsaciei şi Lorenei, regiuni pierdute în favoarea Germaniei la 1871. După atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914, conflictul austro-sârb s-a generalizat rapid şi diplo­maţia nu a reuşit să stopeze războiul. Elitele politico-militare europene au preluat iniţiativa şi au declanşat cea mai mare catastrofă umanitară din istoria omenirii.

În majoritatea statelor europene, opinia publică s-a manifestat pentru război. Partidele politice, de dreapta şi de stânga, au votat în parlamentele ţărilor lor pentru război şi chiar au încurajat membrii şi susţinătorii lor să răspundă mobilizării în numele patriotismului şi al loialismului di­nastic¹. Unele partide din stânga eşichierului politic, care înainte de 1914 erau foarte vocale împotriva războiului, au proclamat public înce­tarea „luptei de clasă”². Au existat unii lideri social-democraţi sau elemente din grupările stângiste care se pronunţau împotriva războiului, dar vocile lor nu s-au făcut auzite la nivelul liderilor politici europeni.

În scurt timp, războiul scapă de sub control şi nimeni nu mai putea să întrevadă când şi cum se va termina. Evoluţia războiuluia provocat difi­cultăţi tuturor beligeranţilor, atât prin pierderile umane considerabile, cât şi legate de aprovizionarea militarilor cu alimente, îmbrăcăminte şi muniţie, iar starea de spirit a combatanţilor scade continuu, pe măsură ce trece timpul. Cel mai mult este afectată populaţia rămasă în spatele liniilor de front, supusă rechiziţiilor şi priva­ţiunilor alimentare. Această situaţie este exploatată de grupările de stânga şi de mişcările sindicale, care revin la o atitudine anti-războiprin greve şi demonstraţii de stradă. Sunt afectate zonele industriale din Germania (Bavaria) şi Austro-Ungaria, centrele de la Viena şi Budapesta. Cel mai mult va fi afectată de război Rusia Romanovilor, care cunoaşte o criză internă fără precedent, unde econo­mia intră în colaps. Dezastrul militar rus de pe front s-a resimţit puternic la Sankt Petersburg, unde izbucneşte revoluţia în februarie 1917. După mai multe zile cu demonstraţii de stradă se constituie un Soviet al munci­torilor şi soldaţilor şi se formează un Guvern Provizoriu, condus de prinţul Lvov, în care figura centrală este Alexandr Kerenski. O delegaţie a noului guvern se deplasează pe front, la cartierul general al ţarului Nicolae al II-lea şi îi propune abdicarea în favoarea fratelui său mai tânăr, Mihail Alexandrovici. Pe 2 martie 1917, Nicolae al II-lea a abdicat, iar fratele său a refuzat tronul. Abdicarea a creat o republică în care Sovietul se pronunţa pentru pace, iar Guvernul Provizoriu, pentru onorarea obligaţiilor faţă de aliaţii din Antantă şi continuarea războiului. În ase­menea condiţii, Rusia nu poate nici să încheie pace, nici să lupte³.

Situaţia pe fronturile din vestul şi estul Europei ajunge să se stabilizeze, transformându-se într-un război de poziţii. Iarna din 1914-1915 şi sărbătorile de iarnă se vor petrece în tranşee, pentru că militarii ambelor tabere erau creştini – pe Frontul de Vest, catolici şi anglicani contra catolici şi reformaţi, iar pe Frontul de Est, catolici şi reformaţi contra orto­docşi de rit vechi sau nou. Primele defecţiuni apar în tabăra Puterilor Centrale, când Italia (1915) şi apoi România (1916) trec de partea Antantei, după un an, respectiv doi ani de neutralitate. Germania obţine totuşi victorii pe Frontul de Est, în Serbia, România şi în Galiţia, împotriva armatei ruse. În ultima lună a anului 1916, preşedintele SUA, Woodrow Wilson, are o tentativă de mediere între beligeranţii europeni, respinsă însă de Germania⁴. În con­diţiile prelungirii conflictului, stra­tegii ambelor tabere apelează la acţiuni de diversiune şi propagandă. Germania se orientează rapid spre emigranţii ruşi din Elveţia (cca. 7.000). La Zürich se afla un grup bolşevic cu vederi radicale,dominat de Vladimir Ilici Lenin, condamnat la moarte în Rusia ţaristă, obligat să urmărească de la distanţă eveni­mentele din Petrograd⁵. În condiţiile în care SUA, Marea Britanie, Franţa şi Italia recunosc oficial Guvernul Provizoriu, Germania va miza pe grupul lui Lenin, pentru a scoate Rusia din război. Pentru emigranţii ruşi aflaţi în Elveţia, înapoierea în Rusia era aproape imposibilă – Anglia şi Franţa refuzau să acorde viză unor revoluţionari imprevizibili, iar calea navală prin Marea Nordului şi Baltica, supusă blocadei maritime exercitată de flota britanică, era periculoasă şi din cauza războiului submarin practicat de Germania. Calea terestră presupunea traversarea Germaniei, trecerea prin Suedia şi intrarea în Finlanda, la timpul respectiv gubernie rusească.

În acest timp, la Petrograd se precipită lucrurile. La două zile după abdicarea ţarului, un grup de activişti relansează ziarul bolşevic Pravda, care militează pentru înfiinţarea unei republici democratice, dar destul de slab conturate. Liderii bolşevici încep să se adune la Petrograd. Primii sosiţi, la 12/25 martie 1917, sunt Lev Kamenev şi Iosif Stalin, întorşi din exilul siberian şi care preiau ziarul Pravda⁶. Bine informate cu tot ce se întâmplă în capitala rusă, Londra şi Parisul îşi dau mâna şi îl trimit acolo pe Ghiorghi Plehanov, aflat la Geneva, un marxist, dar care susţinea cauza războiului. Marea Britanie îi organizează călătoria pe ruta navală până la Bergen-Norvegia şi de acolo în Rusia, prin gubernia Finlanda. Plehanov soseşte la Petrograd pe 31 martie/13 aprilie 1917, dar nu singur, ci însoţit de alţi şase socialişti, toţi străini de Rusia: M. Moutet, Marcel Cachin şi Ernest Lafont(francezi), împreună cu James O’Grady, Will Thorne şi William Sanders(englezi). Impactul acestora în faţa maselor de muncitori şi soldaţi ruşi nu va fi cel scontat⁷.

Ruta terestră, prin Germania, pre­supunea să accepţi ajutorul inami­cului pe timp de război şi îi expunea la posibile acuzaţii de trădare, situaţie ce contravenea statutului unui revoluţionar care se respectă. Dar pentru Lenin, propagatorul internaţio­nalismului proletar şi adeptul de­clanşării războiului civil global, aceste considerente nu erau un impe­diment. Singura soluţie pentru el să se întoarcă în Rusia era să treacă prin Germania. În acelaşi timp, pentru Germania, finanţarea „elementelor extremiste” putea grăbi dezintegrarea Rusiei şi sfârşitul războiului pe Frontul de Est⁸. Emisari ai guvernului german negociază cu Lenin şi în luna aprilie 1917; acesta, împreună cu un mic grup de adepţi,va traversa Germania şi Suedia cu trenul. La 16 aprilie 1917, V.I. Lenin soseşte în Gara Finlanda din Petrograd şi de a doua zi îşi expune ideile în faţa Biroului Comitetului Central Bolşevic şi a Comitetului Petersburg. Un ofiţer rus afirma atunci că Lenin a adus cu el „ura de clasă, bani germani şi planuri bine puse la punct pentru aplicarea marxismului în Rusia”, iar un ofiţer german raporta la 8/21 aprilie 1917, de la Stockholm, Curţii Imperiale de la Berlin: „Intrarea lui Lenin în Rusia, un succes. Acţio­nează exact după dorinţa noastră”⁹. La 1 decembrie 1917, ostilităţile pe frontul ruso-german încetează, iar la 3 martie 1918 este semnată pacea de la Brest-Litovsk dintre Rusia, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria, pe de altă parte. Germania ocupă Ucraina, Crimeea şi sudul Rusiei europene. La timpul respectiv, un diplomat german a afirmat: „Noi nu cooperăm cu bolşevicii, noi îi exploatăm. Asta e şi esenţa politicii”¹⁰. În acelaşi timp, socialiştii britanici, J. O’Grady şi W. Thorne, la întoarcerea acasă raportau Londrei că „Rusia este un imperiu cu o suprafaţă imensă, cu o populaţie de 180 de milioane, cu perspective extraordinare de a deveni nu numai o mare piaţă de desfacere, ci şi poate cea mai mare putere economică din lume. Resursele ei alimentare, mine­rale, petrolifere sunt practic ne­exploatate. După terminarea războ­iului, dacă Marea Britanie nu va face nici un efort, lupta pentru exploatarea acestor resurse se va da între America şi Germania, avantajată fiind cea de-a doua”¹¹. În consecinţă, interesele puterilor europene pentru Rusia, chiar şi sub regim comunist de tip sovietic, se menţin.

Anul 1917 va fi marcat de intrarea Statelor Unite ale Americii în răz­boiul european şi de Revoluţia bolşevică de la 25 octombrie/7 noiembrie din Rusia. Aceste eveni­mente vor influenţa profund şi anul următor, 1918, când se produc mutaţii geopolitice importante pe harta Europei, precum şi anii imediat postbelici. Evenimentele din Rusia şi pacea de la Brest-Litovsk au adus România într-o situaţie limită, greu de gestionat – să continue singură lupta împotriva Puterilor Centrale, care menţineau sub ocupaţie mai mult de jumătate din teritoriul ţării şi capitala, Bucureşti. Proiecţia ocupării întregului teritoriu a determinat guvernul Ion I.C. Brătianu, retras la Iaşi, să semneze armistiţiul cu Puterile Centrale, la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917)¹². Decizia aceluiaşi guvern Brătianu de a îndepărta trupele ruse în mare parte bolşevizate din Moldova, a fost interpretat la Petrograd ca un gest ofensator. Guvernul revoluţionar bolşevic, condus de V.I. Lenin, a arestat, la 31 decembrie/13 ianuarie, întreaga reprezentanţă diplomatică a României, în frunte cu şeful acesteia, Constantin Diamandy, eliberaţi ulterior ca urmare protestului între­gului corp diplomatic acreditat în capitala de atunci a Rusiei. Protestul bolşevic a fost urmat de decizia de a rupe legăturile diplomatice dintre Rusia Sovietică şi Regatul României, la 13/25 ianuarie 1918, completată de confiscarea tezaurului românesc depozitat la Sankt Petersburg în decembrie 1916 şi ianuarie 1917, în vremea ţarului Nicolae al II-lea. Acest ultim gest putea fi considerat şi ca o declaraţie tacită de război¹³.

Aflată sub presiune atât în est, cât şi în vest, fără nici un sprijin din partea Antantei, România este nevoită să accepte condiţiilede pace separată, impuse prin ultimatumul privind demararea negocierilor de pace de reprezentanţii Germaniei şi ai Austro-Ungariei, transmise la 23 ianuarie/5 februarie 1918. În trei zile guvernul Ion I.C. Brătianu demi­sionează, iar regele Ferdinand l-a însărcinat pe generalul Alexandru Averescu cu formarea noului guvern (29 ianuarie – 11 februarie 1918), cu misiunea de a negocia pacea sepa­rată, văzută de partea română ca o soluţie de compromis. Dificultatea negocierilor şi problemele grave pentru statul român puse în discuţie – cedarea Dobrogei, modificări de frontieră de-a lungul Carpaţilor, concesii economice, schimbarea di­nastiei şi demobilizarea armatei, determină demisia şi a acestui gu­vern. Noul guvern condus de primul ministru Alexandru Marghiloman, instalat la 5/18 martie 1918, finalizează negocierile şi este obligat să accepte la 24 aprilie/7 mai 1918 tratatul de pace de la Buftea-Bucureşti cu Puterile Centrale¹⁴. În mandatul Guvernului Alexandru Marghiloman are loc unirea Basarabiei la România, la 27 martie/9 aprilie 1918, demers care este acceptat şi sprijinit de Germania, dar care irită şi mai mult Rusia lui Lenin.

Avantajele obţinute de Germania prin desfiinţarea frontului de est şi a frontului românesc, permit concen­trarea unităţilor sale pe frontul de vest şi declanşarea, în primăvara şi vara anului 1918, a unor ample acţiuni ofensive, dar care nu au dus la rezultatele scontate, ci din contră, au înlăturat definitiv orice speranţă de victorie¹⁵. Pentru aliatul ei, Austro-Ungaria, începe însă calvarul, imperiul fiind condamnat la dispa­riţie, fără a mai exista nici o speranţă de refacere.

În imperiul bicefal, raporturile între români şi maghiari se detaşează prin diferenţieri explicabile. Ma­ghiarii au fost naţiune dominantă în imperiu, iar dispariţia acestuia a fost privită cu tristeţe. Ei s-au manifestat activ în tabăra Puterilor Centrale şi vor fi trataţi la Conferinţa Păcii ca învinşi. În schimb, românii ardeleni, bănăţeni şi bucovineni au fost şi ei în tabăra Puterilor Centrale, dar s-au considerat învingători, pentru că statul imperial care i-a trimis la război nu era al lor. Destrămarea imperiului dualist a fost primită de români cu bucurie. Pentru români şi maghiari existau la timpul respectiv două alternative: doctrina wilsoniană, care susţinea statul-naţiune şi doc­trina leninistă, a revoluţiei univer­sale¹⁶. Românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina au optat de la început pentru doctrina Wilson, au preluat prero­gativele puterii de la Budapesta şi Viena, s-au organizat politic şi administrativ şi au declarat unirea teritoriilor locuite de ei cu Regatul României.

Maghiarii s-au orientat spre Rusia, devenită bolşevică sub con­ducerea lui V.I. Lenin,pentru a salva o himeră – integritatea teritorială a Ungariei istorice. În consecinţă, Ungaria a cunoscut o primă expe­rienţă comunistă, prin instaurarea la 21/22 martie 1919 a Republicii Sovietice Ungare sau „republica sfaturilor”, având ca lider autoritar pe Béla Kun, colaborator apropiat al lui Lenin. Béla Kun a fost adus la putere la Budapesta în mod cât se poate de paşnic şi cu un mesaj naţional clar exprimat – salvarea teritoriilor „Sfintei Coroane Ungare”. Acesta era produsul unei veritabile mişcări de stânga din Imperiul Austro-Ungar, accentuată în vremuri de război. În ultima partea conflictului, numai pe teritoriul administrat de Budapesta existau peste 200.000 de membri ai sindicatelor, un număr impresionant pentru acel timp. Social-democraţia a încercat să contribuie la rezolvarea problemei naţionale în imperiul dualist prin poziţii proprii, interna­ţionaliste, marcate puternic de austro-marxism¹⁷. În partea ungară a imperiului social-democraţia propagă însă un ungaro-marxism, ideologie care promovează internaţionalismul în opoziţie cu naţionalismul de natură secesionistă promovat de români, de slovaci în alianţă cu cehii sau de sârbi, croaţi şi sloveni.

Pe acest fundal ideologic, înapo­ierea prizonierilor de război austro-ungari din Rusia, cei mai mulţi influenţaţi puternic de ideile bolşe­vice, ca şi contactul acestora cu o societate saturată de lipsuri şi priva­ţiuni, a provocat o situaţie revo­luţionară atât la Viena, cât şi la Budapesta. Demonstraţiile munci­torilor ungari din 1 mai 1917 determină căderea guvernului condus deIstvan Tisza. Un nou guvern se formează numai după mai bine de două luni, iar atmosfera revoluţionară este dezamorsată de o nouă lege electorală. Guvernul condus de Sandor Wekerle (23 august 1917-31 octombrie 1918), permite demon­stran­ţilor, în majoritate muncitori, să organizeze grupuri ale noii aripi de stânga, numite „Socialiştii Revolu­ţionari”¹⁸. La Viena, greva munci­torilor de la mijlocul lunii ianuarie 1918 este inspirată de mişcările de stradă din Budapesta. Timp de trei zile au ieşit în stradă peste 500.000 de oameni. În februarie 1918, are loc o rebeliune a marinarilor de pe vasele de război austro-ungare ancorate la Cattaro, iar la Pecs, la 20 mai 1918 se revoltă unităţi militare ungare, dezarmate după lupte grele¹⁹. Aceste mişcări organizate de elemente radical-socialiste, asociate cu feno­menele de criză pe teatrele de război şi o radicalizare a mişcărilor naţio­nale ale comunităţilor etnice din Imperiul Austro-Ungar, vor contribui la colapsul statului imperial din toamna anului 1918.

Pe acest fond s-a produs şi o acutizare a antagonismelor între Viena şi Budapesta. Partea ungară acuza comandamentul austriac că foloseşte soldaţii maghiari drept carne de tun, iar Viena reproşa admi­nistraţiei ungare că provoacă foa­metea în monarhie printr-o politică alimentară egoistă. Când împăratul Carol I şi Cabinetul său au discutat în Consiliul de Coroană din 15 şi 16 octombrie 1918 reconstrucţia monar­hiei pe baze confederative şi au difuzat apoi „manifestul imperial” adresat „popoarelor mele credin­cioase”, care vestea defalcarea sta­tului imperial în state naţionale, guvernul Wekerle s-a opus cu înverşunare, ameninţând cu întreru­perea aprovizionării Vienei cu alimente. În consecinţă, manifestul se referă numai la Cisleithania şi nu la Transleithania, partea ungară fiind scoasă din programul de reformă statală²⁰.

Evenimentele externe afectează direct relaţia austro-ungară. Clarificarea poziţiei SUA faţă de Austro-Ungaria este relevantă. Preşedintele SUA, W.T. Willson, declară la 18 octombrie 1918 că nu mai acceptă „o simplă autonomie” a popoarelor monarhiei „ca bază a păcii” şi se pronunţă pentru libera lor dispunere şi de intrare în marea familie a naţiunilor independente²¹. Urmare acestei poziţii tranşante prin care se încheie orice legătură a SUA cu Austro-Ungaria, s-a ajuns la o separare totală a monarhiei dualiste. La Viena, o sesiune parlamentarăo rganizată la 21 octombrie 1918, proclamă Austria Germană ca stat independent²². Evenimentele deter­mină  autorităţile de la Budapesta să acţioneze pentru o separare de Viena, dar prin menţinerea şi apărarea coroanei habsburgice, devenită simbol al unităţii ţinuturilor „Sfintei Coroane” ungare. Secesiunea croată şi declaraţiile categorice de indepen­denţă ale românilor (prin deputatul Alexandru Vaida-Voevod, la 18 octombrie 1918) şi slovacilor (depu­tatul Ferdinand Juriga, la 19 octom­brie 1918), coroborate cu răspunsul american favorabil destrămării monarhiei dualiste, valabil şi pentru ţinuturile „Sfintei Coroane” ungare, determină demisia guvernului Sandor Wekerle, urmată de o criză guvernamentală. În aceste condiţii, naţiunea ungară îşi constituie şi ea un Consiliu Naţional Ungar (CNU) la 25 octombrie 1918. Compus din reprezentanţi ai Partidului Indepen­denţei (gruparea Mihály Károly), Partidul Radical condus de OszkárJászi şi Partidul Social Democrat în frunte cu ErnöGárámi şi Zsigmond Kunfi, CNU se erijează într-un adevărat guvern. CNU, ca denumire şi obiective, emană din acelaşi „manifest imperial” menit să reformeze statul dualist şi va servi intereselor naţiunii ungare în preluarea prerogativelor statale. CNU, în frunte cu Mihály Károly, va aborda pentru prima dată ideea constituirii unui stat naţional în spaţiul teritorial în care comunitatea etnică ungară era majoritară. În condiţiile devoluţiei structurilor politico-administrative centrale, CNU nu mai avea şi nu mai putea pretinde autoritate asupra teritoriilor locuite de români, de croaţi, sârbi sau slovaci. Aceste popoare îşi constituie şi ele consilii naţionale şi vor decide singure asupra viitorului lor²³.

În programul CNU se prevedea expres păstrarea integrităţii statului ungar printr-o „alianţă frăţească de popoare egale”. Dar, în timp ce se recunoştea existenţa statelor naţio­nale pentru austrieci, cehi, iugoslavi, polonezi şi ucraineni, pentru români şi slovaci se accepta numai auto­nomie culturală, autoguvernare co­munală şi orăşenească, nu şi auto­nomie teritorială, considerată inac­cep­tabilă²⁴. La iniţiativa unor ofiţeri unguri care s-au întors din prizonierat din Rusia, se constituie la Budapesta un Consiliu Militar, care se alătură CNU. Întrucât împăratul Carol I, în acelaşi timp şi rege al Ungariei, refuză să-l numească pe Mihály Károly în fruntea guvernului, populaţia Budapestei iese în stradă şi cere numirea lui Mihály Károly ca prim ministru şi proclamarea repu­blicii. La 28 octombrie 1918, mani­festanţii se deplasează din Pesta spre Cetatea Budei, iar la Podul cu Lanţuri poliţia deschide focul şi cad primele victime (doi muncitori şi un soldat şi peste 50 de oameni răniţi). Această represiune a fost semnalul izbucnirii revoluţiei burghezo-democratice, cu­noscută ca „revoluţia rozelor de toamnă”. Revoluţia populară a devenit naţional-democrată pentru că a reprezentat ruptura de monarhie şi de regimul dualist²⁵.

Sub presiunea străzii, la 31 octombrie 1918, arhiducele Joseph de Habsburg, în numele împăratului-rege Carol, i-a încredinţat lui Mihály Károly formarea guvernului, pentru a-şi salva cel puţin tronul regal de la Budapesta (cel imperial a fost pierdut la Viena). Această numire a marcat victoria revoluţiei naţionale în Ungaria²⁶. Mihály Károly concepea instituirea monarhiei constituţionale în Ungaria. Şi pentru el, menţinerea monarhiei era garantul salvării integrităţii teritoriale a ceea ce a fost „regatul autonom ungar”.

Chiar dacă la 16 noiembrie 1918 în parlamentul din Budapesta se proclamă prima republică ungară, noul stat nu va fi recunoscut pe plan internaţional. Mai mult, la Paris, la nivelul instituţiilor create pentru stabilirea păcii, se ia decizia stabilirii unei linii de demarcaţie între România şi Ungaria, la 26 februarie 1919. Această linie stabilea: limita de est, pentru România, urma şoseaua Arad – Salonta şi calea ferată Oradea – Satu Mare; limita de vest, pentru Ungaria, urma râul Tisa de la Vásárosnamény, apoi Debreţin –Orosháza – Szeged; limita nordică râul Someş, iar limita sudică râul Mureş – oraşele Arad şi Szeged rămânând ocupate de trupe franceze. Hotărârea Conferinţei de Pace a fost adusă la cunoştinţa părţilor interesate (România şi Ungaria) la 20 martie 1919. Comunicarea a fost făcută la Budapesta de către şeful Misiunii Militare Aliate, locotenent-colonelul Fernand Vix şi este cunoscută sub numele de Nota Vix²⁷. Documentul a fost adresat şi prezentat lui Mihály Károly în calitate de „preşedinte provizoriu al Republicii Ungare”. Conţinutul acestui document a fost interpretat de partea ungară nu numai ca o linie de demarcaţie, ci ca o decizie politică care stabilea viitoarea frontieră între Ungaria şi România. Consecinţa imediată a luării la cunoştinţă a Notei Vix a fost demisia guvernului ungar, acceptată de „preşedintele provizoriu” al repu­blicii la 21 martie 1919. Semnifi­cativă pentru noua direcţie politică este „Proclamaţia” adresată de M. Károly poporului ungar, în care îşi exprima încrederea în modul de gestionare a treburilor ţării de către proletariat. El, în calitate de pre­şedinte provizoriual „Republicii Populare Ungare” face apel la „proletariatul din toate ţările”, implorând ajutor împotriva deciziilor nedrepte ale Conferinţei de Pace de la Paris. Prin această „Proclamaţie” îşi anunţă demisia, subliniind că lasă întreaga putere „în mâinile proleta­riatului poporului ungar”²⁸. Pentru autorităţile de la Budapesta, comu­nismul s-a transformat rapid dintr-un păcat pentru care se făcea închisoare, în „virtute salvatoare a integrităţii statului”²⁹.

În vidul de putere apărut, pe scena politică ungară are loc o regrupare rapidă a forţelor de stânga. Liderii comunişti au fost eliberaţi din închisoare. Partidul Comuniştilor Ungari (KMP) ajunge la o înţelegere cu aripa radicală a Partidului Social-Democrat Ungar (MSzDP) şi se unifică în seara zilei de 21 martie 1919 sub denumirea de Partidul Socialist Ungar (MSzP). Liderii acestui nou partid decid preluarea puterii în stat sub forma dictaturii proletare, după model bolşevic. Aceştia s-au şi pronunţat pentru „o alianţă armată şi ideologică cu guvernul sovietic din Rusia”, decla­rându-se împotriva „imperi­alismului Antantei”³⁰. În situaţia dată, Mihály Károly, după ce a respins cererile Antantei, a asigurat transferul paşnic al puterii către extrema stângă, care va forma în noaptea de 21/22 martie 1919, Consiliul Revoluţionar de Guvernământ. Liderul acestui con­siliu este Béla Kun, devenit Comisar al Poporului pentru Afacerile Externe, chiar dacă premierul era Sándor Garbai. Din guvernul anterior a fost preluat Vilmos Böhm, în calitate de Comisar al Poporului pentru Apărare, ceea ce a determinat corpul ofiţerilor să treacă de bună voie în Armata Roşie, în curs de organizare, urmân­du-şi ministrul³¹. Guvernul Comisa­rilor Poporului introduce măsuri tipic bolşevice – naţionalizări, confiscări de bunuri, numeşte comisari cu depline puteri care să conducă ora­şele şi satele, arestează capitalişti şi aristocraţi, ceea ce se numeşte „te­roarea roşie”³². Detaşamente înar­mate, numite Băieţii lui Lenin, introduc starea de teamă şi nesigu­ranţă. Ei rechiziţionează case, iar pe cei arestaţi îi eliberează contra unor sume mari de bani. Teroarea este instituţionalizată prin crearea Comi­siei pentru menţinerea ordinii şi disciplinei şi pentru combaterea contrarevoluţiei, condusă de Tibor Szamuely. Acţiunile acestei comisii vor determina o reală ripostă contra-revoluţionară şi dezvoltarea unui curent antisemit în Ungaria³³. Începu­turile antisemitismului în societatea ungară a fost determinat şi de componenţa însăşi a guvernului ( 32 din cei 45 de comisari ai regimului Béla Kun au fost evrei) şi a admi­nistraţiei instituite de comunişti³⁴.

Se instaurează astfel, la Budapesta, cea de-a doua republică, numită Republica Ungară a Sfaturilor (sau Republica Sovietică Ungară). Aceasta a avut o influenţă puternică în Bavaria şi Austria. Acţiunile interne şi mai ales externe ale gu­vernului bolşevic ungar au deter­minat Puterile Aliate şi Asociate de la Paris să facă presiuni asupra regimului instaurat de Béla Kun. Conferinţa de Pace întrunită la Paris va considera „republica sfaturilor” ca o ameninţare şi va decide la 28 martie 1919 să menţină Ungaria sub blocadă economică³⁵.

Devenit adept al ungaro-mar­xismului şi în deplină înţelegere cu social-democraţia, Béla Kun şi-a propus şi el să salveze ce se mai putea salva din teritoriul Ungariei istorice şi în primul rând Transilvania, de unde era originar³⁶. Din acest motiv el abordează dife­renţiat relaţiile cu vecinii. Păstrează distanţă faţă de iugoslavi şi pro­ferează ameninţări numai la adresa Cehoslovaciei şi a României. Orien­tarea antiromânească este confirmată şi de discursurile preşedintelui, Sándor Garbai, de la Oradea şi Satu Mare, din 26 şi respectiv 31 martie 1919, unde s-a dus pentru a calma revolta Diviziei Secuieşti, de orientare anti-bolşevică şi aflată în conflict cu Armata Roşie. Premierul S. Garbai a dat asigurări că guvernul pe care îl conduce „va întreprinde totul pentru eliberarea Ardealului”³⁷.

Pentru regimul de tip bolşevic instaurat la Budapesta, poziţia de neintervenţie imediată a Antantei a fost o încurajare. La 24martie 1919, Béla Kun adresează Conferinţei de Pace de la Paris o Notă explicativă în care aduce la cunoştinţa Puterilor Aliate şi Asociate că, pentru Ungaria, Convenţia militară de la Belgrad, din 13 noiembrie 1918, era încă valabilă şi orice discuţie trebuia să pornească de la aceasta: „Noul guvern al Ungariei, Consiliul de Conducere al Revoluţiei, recunoaşte acordul de armistiţiu semnat de guvernul pre­cedent şi consideră că respingerea Notei predate prin intermediul locotenent-colonelului Vix nu repre­zintă violarea lui”³⁸. În conţinutul Notei explicative, Béla Kun mini­malizează relaţiile stabilite cu Rusia Sovietică, căreia îi solicitase înche­ierea unei alianţe, fără a lua în considerare că la Paris acest demers ar fi putut fi interpretat „ca o expresie a dorinţei sale de a rupe relaţiile diplomatice cu Puterile Antantei”. El sublinia că alianţa cu Rusia Sovietică nu putea fi considerată „agresivă”, deoarece era vorba de „o Antantă cordială”, bazată pe acelaşi sistem constituţional, care exprimă dorinţa noii Republici Ungare „de a trăi în pace cu alte naţiuni”.

În acelaşi timp, B. Kun anunţa că „Guvernul Republicii Sfaturilor din Ungaria se declară gata de a trata problemele teritoriale pe baza prin­cipiului dreptului la autodeterminare a popoarelor şi concepe integritatea teritorială în armonie cu aceasta”. Pentru a-i convinge pe Aliaţi de cele afirmate, în calitatea lui de Comisar al Poporului pentru Afacerile Externe, adresează invitaţia ca „o misiune civilă şi diplomatică” să se deplaseze la Budapesta³⁹.

Demersul ungar este aprobat de cei „patru mari” – SUA, Franţa, Anglia şi Italia, chiar dacă asupra Ungariei instituiseră unele sancţiuni. La propunerea britanică, este trimis la Budapesta un emisar special în persoana generalului sud-african, Jan Christian Smuts. Mandatul său era de a examina implementarea Armisti­ţiului de la Villa Giusti cu Austro-Ungaria (3 noiembrie 1918) şi a Convenţiei militare de la Belgrad cu Ungaria (13 noiembrie 1918). O sarcină specială era de a verifica executarea dispoziţiilor date de Consiliul Suprem pentru constituirea unei zone neutre între trupele române şi ungare în Transilvania şi de a explica guvernului ungar că respectiva zonă s-a instituit fără intenţia de a anticipa eventuala frontieră între Ungaria şi România⁴⁰. Generalul J.C. Smuts a sosit la Budapesta cu un tren special pe 4 aprilie 1919, fiind însoţit de la Viena de Elek Bolgár, reprezentantul guvernului revoluţionar ungar în Austria. Emisarul Aliaţilor l-a primit pe Béla Kun în tren şi ajung să discute problematica zonei neutre. Generalul Smuts i-a propus o linie de demarcaţie în Transilvania mai favorabilă decât cea cuprinsă în Nota Vix, trasată cu 25 km mai spre est. B. Kun a solicitat o zonă mai largă decât cea preconizată de Aliaţi, care să meargă spre răsărit până la linia Mureşului, aşa cum a fost desemnată în Convenţia militară de la Belgrad şi pe care România a modificat-o „în mod arbitrar şi unilateral”, după cum comunicase anterior şeful misiunii militare franceze, lt. col. Fernand Vix (aşa interpreta B. Kun adresa nr. 384/16.12.1918, prin care se aducea la cunoştinţa guvernului ungar hotărârea Consiliului Suprem de a recunoaşte dreptul autorităţilor ro­mâne de a-şi institui controlul asupra teritoriilor româneşti de la vest de Mureş)⁴¹. Pentru partea zonei neutre ce va fi ocupată de trupe interna­ţionale, Béla Kun a cerut ca acolo să rămână în vigoare constituţia bolşe­vică, inclusiv pentru oraşele Szeged şi Arad, aflate sub ocupaţia trupelor franceze, precum şi libera circulaţie. De asemenea, liderul bolşevic solicită ridicarea blocadei la care era supusă Ungaria şi pune în faţa emisarului Antantei două iniţiative politico-diplomatice menite să consacre recu­noaşterea internaţională a Republicii Sovietice Ungare: 1. convocarea la Viena sau Praga a unei conferinţa regionale, la care să participe Ungaria, Cehoslovacia, România, Regatul Sârbo – Croato-Sloven şi Republica Austria Germană, pentru a stabili frontierele politice şi a reglementa problemele economice; 2. deschiderea de reprezentanţe econo­mice ungare în statele menţionate şi în alte ţări, iar statele străine să-şi stabilească oficii similare la Budapesta. În finalul discuţiilor, în cel mai curat spirit marxist-leninist, Béla Kun solicită Puterilor Antantei încetarea persecuţiei barbare a mişcării muncitoreşti⁴². Confruntat cu asemenea solicitări, generalul J.C. Smuts a refuzat politicos participarea la primirea oficială care i se organizase şi a părăsit Budapesta în dimineaţa imediat următoare. A doua zi, Béla Kun s-a prezentat la gară pentru a continua negocierile şi a rămas neplăcut surprins de plecarea inopinată a partenerului său⁴³.

„Misiunea Smuts” la Budapesta a fost interpretată la Bucureşti ca o recunoaştere a regimului bolşevic ungar şi o acceptare a lui Béla Kun ca partener la Conferinţa Păcii. Această impresie a fost agravată de faptul că generalul J.C. Smuts s-a întors la Paris fără a veni şi în România, contrar asigurărilor date de reprezentanţii Aliaţilor. Ancheta acestuia a fost calificată ca unilaterală, iar concluziile vizitei au fost recuzate de către liderii politici români. În consecinţă, România era pusă în gardă şi va acţiona în con­secinţă. Argumentele care îi legiti­mau acţiunea erau stările de spirit din teritoriile unite – Transilvania, Bucovina şi Basarabia, caracterizate de nesiguranţa generală, de spectrul revoluţiei bolşevice, atât dinspre est, din Rusia, iar acum şi dinspre vest, din Ungaria, precum şi de necesitatea menţinerii ordinii publice şi sociale. După experienţa acumulată în doi ani de război (1916-1918), în care a cunoscut deopotrivă înfrângerea şi victoria, România se va manifesta în anii 1919-1920 printr-o sincronizare între segmentele politic şi militar, între acţiunea politică şi acţiunea militară. Diplomaţia româneascăa între­prins demersuri pentru recu­noaşterea unităţii naţionale, împlinită în 1918, la Conferinţa de Pace, dar de pe o poziţie inferioară celei câştigate în 1916, datorită păcii separate de la Buftea-Bucureşti, încheiate cu Puterile Centrale. Armata română, refăcută cu sprijinul misiunii franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot, era nevoită să continue lupta pe un front de 1.000 km în vest, din Banat până la Cernăuţi şi pe toată lungimea Nistrului în est, pentru consolidarea unităţii naţionale şi apărarea de flagelul comunismului, în condiţiile în care războiul mondial încetase de la 11 noiembrie 1918⁴⁴. Confruntările declanşate la mijlocul lunii aprilie 1919 între Armata Roşie ungară şi armata română, marchează în relaţiile dintre Ungaria şi România trecerea de la starea de conflict, la starea de război. Mobilul diferendului româno-ungar era Transilvania (în sens larg, cu Transilvania propriu-zisă, Banatul, Crişana şi Maramureşul), privită din partea română şi ca o problemă de partaj a Austro-Ungariei, atât România, cât şi Ungaria fiind state succesorale ale imperiului dualist⁴⁵.

Acţiunea militară a României din aprilie 1919⁴⁶ a fost susţinută în sprijinul acţiunii politice de preluare de către Consiliul Dirigent al Transilvaniei a teritoriilor aflate încă sub ocupaţie ungară – Crişana şi Maramureş. Un memoriu adresat Guvernului României şi semnat de Iuliu Maniu, în calitate de preşedinte al Consiliului Dirigent de la Sibiu (datat înainte de 8 aprilie 1919), cerea ca populaţia română din acele teritorii să fie protejată, deoarece s-a trecut la înrolarea forţată a tineretului în armata ungară⁴⁷. În aceste condiţii, regele Ferdinand a aprobat Hotărârea Consiliuluide Miniştri din 11 aprilie 1919 de a da ordin armatei să ocupe teritoriile delimitate în Transilvania de Conferinţa de la Versailles din 26 februarie 1919, care a făcut obiectul Notei Vix. Atât reprezentantul Franţei la Bucureşti, cât şi reprezentantul Belgiei la Belgrad au comunicat la Paris şi Bruxelles că decizia a fost determinată de situaţia critică în care se afla România între bolşevicii ruşi şi cei din Ungaria⁴⁸.

La 3 mai 1919, Armata Română se va opri pe Tisa, atât din consi­derente politico-strategice, cât şi pentru a putea proteja mai bine populaţia românească de eventuale agresiuni ale Armatei Roşii ungare⁴⁹. Stabilizarea frontului pe Tisa este interpretată la Paris ca o tentativă a Armatei Române de a înainta spre Budapesta, „pentru a scăpa de un vecin ostil”⁵⁰. Oricum, în concepţia Aliaţilor întruniţi la Paris, o cruciadă anti-bolşevică era imposibil de realizat. Aşa că Armata Română se afla singură în această luptă, iar ameninţarea unui atac comun ruso-ungar asupra României nu era departe de realitate. Lenin însuşi salutase la al VIII-lea Congres al Partidului Bolşevic proclamarea la Budapesta a „republicii sfaturilor”, după model rusesc şi anunţa „Republica Internaţională a Sovie­telor”⁵¹. Proclamarea la München la unei „republici sovietice” de către Kurt Eisner, rezolvată rapid de germani prin asasinarea şefului ei, a fost un nou avertisment⁵². Apelurile lui Béla Kun către Moscova au determinatdeclaraţia lui Cicerin, Co­misar al Poporului pentru Afacerile Externe, adresată direct României, să înceteze acţiunile anticomuniste din Basarabia şi de pe Tisa, ameninţând că orice atac al Armatei Române împotriva Ungariei va fi considerat ca fiind îndreptat şi asupra Rusiei Sovietice, care va riposta energic⁵³. Numai războiul civil din Rusia, cu succesele albgardiste în Ucraina, au oprit acţiunile ofensive ale Armatei Roşii sovietice pe linia Nistrului.

În acest timp, în Transilvania se petrec unele derapaje în preluarea administraţiei, legate de depunerea jurământului faţă de şeful statului, regele României. O serie de funcţionari, unguri, dar şi români, au invocat că prin depunerea unui asemenea jurământ îşi vor pierde drepturile de pensie în cazul când vor fi nevoiţi să lucreze într-un teritoriu ce va fi atribuit Ungariei. Unii au pretins o formulă de jurământ mai atenuată, care să nu-i angajeze decât la fidelitate faţă de autorităţile româneşti civile şi militare. Funcţio­narii de la căile ferate ungare (MAV) nu au admis nici o formulă de jurământ şi au ameninţatcu demisia în bloc. Comandamentul francez de la Belgrad a intervenit pentru rezol­varea urgentă a proble­mei, pentru a nu fi pus în imposibilitatea de a utiliza căile ferate din regiune, care fuseseră puse sub controlul Comisiei Interaliate de Transpor­turi⁵⁴. De asemenea, ofiţeri ai Armatei Române au confiscat în Transilvania co­respon­denţă admi­nistrativă destinată fostelor autorităţi centrale de la Budapesta. Rezulta că unii funcţio­nari ai administraţiei continuau să ceară relaţii autorităţilor ungare, fenomenul fiind interpretat că aceştia au nesocotit suveranitatea guvernului român în Transilvania. S-a luat măsura ca, pentru lichidarea diferitelor chestiuni dintre autorităţile române şi cele ungare, corespondenţa să fie transmisă prin Ministerul Afacerilor Străine de la Bucureşti⁵⁵. Temporar, chestiunile administrative se puteau rezolva deoarece acestea intrau în atribuţiile Consiliului Dirigent de la Sibiu, situaţia acestuia fiind reglementată de Decretul Regal nr. 3632 din 11. 12. 1918, art. I. Excepţiile erau prevăzute la art. II, conform căruia Consiliul Dirigent nu avea atribuţii în domeniile „afacerilor externe, apărare, căile ferate, poştele, telegrafele, telefoanele, circulaţia fidu­ciară, vămile, împrumuturile pu­blice şi siguranţa generală a Statului”, care rămân în sarcina „guvernului regal” de la Bucureşti⁵⁶.

Iuliu Maniu, în calitate de preşedinte al Consiliului Dirigent, îşi va depăşi atribuţiile, din considerente umanitare, prin încheierea cu guver­nul Republicii Sovietice Ungare, la 24 mai 1919, a unei Convenţii „relativ la schimbul reciproc al persoanelor care doresc să-şi mute domiciliul de pe teritoriile ocupate şi neocupate ale Ungariei”. Documentul a fost negociat şi semnat la Budapesta de Béla Kun, în numele guvernului „Republicii Sfaturilor”, pe de o parte şi Iuliu Mezei, ca „delegat cu depline puteri” în numele „Consiliului Dirigent al teritoriilor ardelene, bănăţene şi al părţilor ungurene locuite de români, cu sediul la Sibiu”, pe de altă parte⁵⁷.

Articolul 1 din acest document prevedea expres stabilirea de relaţii diplomatice, dar între Budapesta şi Sibiu. Indirect, intervine o recu­noaştere din partea ungară a Transilvaniei (în sens larg), ca entitate statală distinctă. Textul menţiona că „în scopul executării schimbului (de persoane) se instituie la Budapesta o misiune română, iar la Sibiu o misiune ungurească”, iar cele două guverne, ungar şi respectiv Consiliul Dirigent, „se obligă a sprijini activitatea acestor misiuni întru toate, le asigură dreptul de extrateritorialitate şi toate drepturile ce decurg din aceasta, cu excepţia folosirii steagului”.

Articolul 2 stabilea şi circum­scripţiile de competenţă a celor două misiuni, prin precizarea că „guvernul ungar acordă dreptul permutării persoanelor de naţionalitate română, respectiv maghiară, care locuiesc în Budapesta şi comitatul Pesta, iar Consiliul Dirigent celor din Sibiu şi judeţele Sibiu şi Cluj”.

Alte şapte articole prevedeau aspectele concrete legate de trans­ferul persoanelor şi bunurilor dintr-o parte în alta, mijloacele de transport care le sunt puse la dispoziţie, alimentele necesare, schimbul docu­mentelor şcolare şi exceptarea persoanelor internate sau deţinute.

Articolul 10 conţinea prevederi exprese privind finanţarea celor două reprezentanţe, de la Sibiu şi Budapesta, alocându-se suma de 50.000 de coroane, pentru fiecare „în bancnote de emisiune veche”.

Articolul 11 stipula intrarea imediată în vigoare a Convenţiei ,„îndată ce s-a făcut schimbul reciproc al exemplarelor de contract”, dar cu menţiunea ca cele două exemplare să aibă avizul şi semnătura „Comandamentelor supreme de armată”. Partea ungară a avizat imediat documentul prin semnătura lui Vilmos Böhm, Comisaral Poporului pentru Forţele Armate. Pentru a obţine acest aviz de la Sibiu, textul Convenţiei a fost tradus din limba maghiară în limba română şi înaintat de Consiliul Dirigent Comandamentului Trupelor române din Transilvania. La acest demers se primeşte răspuns abia la 14 iunie 1919, pe document fiind aplicată rezoluţia Marelui Stat Major General Român: „Starea de război nu poate permite aceasta”⁵⁸.

Anticipând răspunsul, care anulează de fapt documentul, dar având acceptul părţii ungare, Iuliu Maniu a apelat la Comandamentul Trupelor din Transilvania să accepte schimbul de persoane, care s-a realizat la 23 mai 1919, în nordul frontului de pe Tisa, în localitatea Tiszafüred, ocupată atunci de armata română. Este vorba de repatrierea în România a rudelor lui Iuliu Maniu – mama, sora şi un văr care locuiau la Budapesta şi trecerea în Ungaria a rudelor lui Béla Kun, care trăiau în Transilvania, probabil la Cluj – părinţii, mama şi tata, fratele, doi cumnaţi şi o cumnată. Schimbul acestor persoane a avut loc fără incidente⁵⁹.

Diferenţa de o zi între realizarea schimbului de persoane, 23 mai, şi semnarea documentului, 24 mai, poate fi pusă în legătură cu lipsa de încredere între părţi, aflate în stare de război. Este posibil ca Béla Kun şi Vilmos Böhm să fi semnat docu­mentul numai după ce Coman­damentul ungar le-a confirmat că rudele primului au trecut Tisa. Pentru Iuliu Maniu a fost mai important să-şi recupereze rudele, decât Convenţia respectivă. Iuliu Mezei, care a adus documentul la Sibiu, era de fapt reprezentantul personal al lui Maniu, trimis la Budapesta pentru a negocia aducerea în ţară a rudelor acestuia. Iniţiativa documentului a aparţinut cu siguranţă lui Béla Kun, conţinutul reflectând insistenţa acestuia de a profita de fiecare relaţie externă pentru a obţine recunoaşterea regi­mului bolşevic. Izolarea diplomatică a Ungariei de lumea exterioară devenise sufocantă pentru dictatura proletară de la Budapesta. Simpla corespondenţă a lui Béla Kun cu Conferinţa de Pace de la Paris nu va duce la deblocarea acestei situaţii. Speranţele lui de a fi chemat la Conferinţa de Pace au fost spulberate de telegrama primită de la Paris la 11 iulie 1919, cu următorul conţinut: „Conferinţa de Pace nu poate trata cu dumneavoastră, până când dumnea­voastră nu respectaţi condiţiile pentru armistiţiu”. Hotărârea a fost luată în Consiliul Suprem Aliat – de Clemenceau, Lansing, Balfour, Titoni, Makino – care erau la curent cu pregătirile de atac împotriva României ale Armatei Roşii ungare⁶⁰. Consecinţa acestei atitudini a fost menţinerea blocadei economice la care era supus regimul bolşevic ungar.

Pe acest fond intervine un apel ungar, adresat României, din partea unui aşa-zis „guvern provizoriu” instalat la Szeged, pentru înlăturarea regimului bolşevic. Oraşul se afla sub ocupaţia trupelor franceze, ceea ce a permis refugiul mai multor oameni politici, aristocraţi şi militari ungari cu orientare de dreapta, conserva­toare şi cu o atitudine anticomunistă. Mesajul a fost receptat de Nicolae Petrescu-Comnen, diplomat, care în vara anului 1919 conducea Biroul român de presă din Berna. Acesta, împreună cu Gheorghe Pop, un apropiat al lui I. Maniu, au fost con­tactaţi de contele Gyula Andrássy, prinţul Lajos Windischgraetz şi Vilmos Vászonyi, avocat şi om politic, ca reprezentanţi ai „guver­nului” de la Szeged. Interlocutorii ungari au solicitat următoarele: „1. România să dea concursul său guvernului ungar de la Szeged; 2. România să încurajeze formarea gărzilor albe; 3. Trupele române să treacă Tisa, să ocupe Budapesta, să gonească pe Béla Kun şi să înlo­cuiască regimul bolşevic cu un guvern naţional format în jurul nucleului de la Szeged”. Contele G. Andrássy a făcut propuneri pentru punerea de acord a „colaborării” cu „patrioţii unguri” şi a dat asigurări că „poporul maghiar va rămâne recu­noscător poporului care îl va ajuta să scape de anarhie”⁶¹. Contele G. Andrássy şi prinţul L. Windischgraetz, la solicitarea lor expresă, au fost primiţi şi de ministrul României la Berna, Mihail Pâclianu, care a informat la 18 iulie 1919 atât Ministerul Afacerilor Străine de la Bucureşti, cât şi delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, despre acest demers ungar⁶². Posibil ca telegramele primite de la Berna să fi contribuit la decizia politică şi militară a României faţă de Republica Sovietică Ungară. Decizia Bucureştiului de a interveni la Budapesta a fost în primul rând determinată din dorinţa guvernului Ion I.C. Brătianu de a dezarma Ungaria pentru a afirma statutul de aliat al României la Conferinţa de Pace de la Paris⁶³.

În prima parte a lunii iulie 1919, mareşalul Ferdinand Foch îl anunţa pe generalul Constantin Prezan, şeful Statului Major General al Armatei Române, că la 11 iulie a fost însăr­cinat de guvernele Aliate şi Asociate să examineze condiţiile în care s-ar putea întreprinde o acţiune militară contra Ungariei. În acelaşi timp, mareşalul francez face un apel ca România să consacre operaţiei respec­tive maximum de mijloace de care dispune. Acest demers a pre­cedat întrunirea la Paris a Consiliului Suprem Aliat, la 17 iulie 1919, pentru discutarea planului de opera­ţiuni militare contra Ungariei, cu participarea mareşalului Foch şi a generalului Weigand. La întrunire au fost invitaţi reprezentanţi ai statelor din prima linie, respectiv Cehoslovacia (Beneš şi Kramer), Regatul Sârbo-Croato-Sloven (Pašic) şi România (Nicolae Mişu şi Alexandru Vaida-Voevod). Compo­nenta militară avută în vedere pre­vedea ocuparea Ungariei cu contri­buţia armatelor acestor state şi a trupelor franceze din Ungaria, urmând a fi mobilizate 20 de divizii, cu un efectiv de 220.000 de oameni, sub o conducere unică.

Trupele ungare erau estimate atunci la cca. 150.000 de oameni, grupaţi în 12-13 divizii⁶⁴.Surse ungare cifrează Armata Roşie la 280.000 de soldaţi, dar numai 56.000 erau în deplină capacitate de luptă. Comisarul Poporului pentru Război, Jenö Landler, considera oportun un atac general împotriva Armatei Române⁶⁵. În consecinţă, în dimi­neaţa zilei de 20 iulie 1919, Armata Roşie ungară a început atacul general, fiind executate treceri forţate peste Tisa cu forţele centrale la Szolnok, pe aripa stângă între Tiszafüred şi Tokaj, iar pe aripa dreaptă la Csongrád⁶⁶. Regimul bolşevic a declanşat atacul şi pentru a captura recolta de cereale din Crişana, necesară pentru alimentarea Budapestei, care suferea din cauza blocadei economice impusă Ungariei de Conferinţa de Pace⁶⁷.

Comandamentul trupelor române din Transilvania obţinuse anterior informaţii despre acest atac. Despre pregătirea operaţiunii militare ungare, Comandamentul român a fost infor­mat de colonelul Cuningham, şeful Misiunii militare britanice la Viena, generalul Hallier, şeful Misiunii militare franceze la Viena, precum şi de către ofiţeri superiori francezi şi sârbi de la Belgrad⁶⁸. Cu toate acestea, România a trebuit să rezolve singură criza ungară. Nici cele două divizii franceze aflate la Arad şi Szeged, nici forţele sârbe care au ocupat Baranya şi nici trupele cehoslovace nu au înaintat un pas pentru a ajuta trupele române. Mai mult, când Comandamentul român a cerut Comandamentului sârb, prin Comandamentul francez de la Belgrad, permisiunea de a transporta o mare unitate pe linia ferată Vârciorova – Timişoara, pe un teritoriu confirmat de Conferinţa de Pace ca aparţinând României, dar aflat sub ocupaţie sârbă, partea română a fost refuzată. S-a folosit o rută ocolitoare, ceea ce a întârziat întărirea frontului de pe Tisa cu forţe româneşti suplimentare⁶⁹.

Ofensiva ungară a fost oprită după 4 zile de lupte, când grupul principal de forţe de la Szolnok pătrunsese pe o adâncime de 50 km în direcţia Oradea. Contraofensiva Armatei Române a început în dimineaţa zilei de 24 iulie 1919 şi în timp de o săptămână a depăşit linia Tisei prin mai multe puncte, înaintând spre Budapesta.

La sfârşit de iulie, Béla Kun mai spera în greva mondială a clasei muncitoare şi în sprijinul Rusiei Sovietice. El i-a trimis pe Sándor Garbai şi pe György Nisztor (comunist de origine română din Ungaria, Gheorghe Nistor) în zona Tokaj, pentru a ţine discursuri mobilizatoare în faţa soldaţilor. La 30 iulie 1919, Béla Kun adresează un apel disperat lui V.I. Lenin, pentru a grăbi atacul sovietic pe frontul basa­rabean împotriva românilor. Cererea lui era urmată de o declaraţie de credinţă şi promisiunea de a continua lupta. Răspunsul lui Lenin a fost prompt, dar fără efecte imediate: „Facem tot posibilul să ajutăm pe fraţii unguri, dar avem forţe puţine. În urma victoriei noastre în Ural, prizonierii unguri au fost eliberaţi şi îi vom trimite urgent pe frontul ucrainean şi românesc”⁷⁰.

În faţa unui asemenea răspuns, încurajator, dar lipsit de eficienţă şi cu Armata Română în plină contraofensivă, în seara zilei de 31 iulie 1919, la Cegléd s-a ţinut ultima consfătuire militară la nivel înalt, în prezenţa lui Béla Kun şi a lui Julier Ferenc, şeful Marelui Stat Major General al Armatei Roşii ungare, la care s-a discutat pentru prima dată problema capitulării şi a demisiei guvernului, pentru a evita „ocuparea Budapestei de către români”. Propu­nerea nu a fost acceptată şi s-a decis continuarea luptei⁷¹. Întors la Budapesta, Béla Kun a deschis şi ultima şedinţă de guvern, la care social-democraţii şi Comandantul Corpului de armată din capitală, József Haubrich, au obţinut demisia guvernului comunist. În după-amiaza zileide1 august 1919, se întrunesc la Budapesta Consiliul muncitoresc şi cel militar, care au luat la cunoştinţă de demisia guvernului şi au aprobat constituirea noului guvern, format în exclusivitate din social-democraţi. Ca premier a fost desemnat Gyula Peidl, care l-a menţinut în guvern pe fostul premier, Sándor Garbai, la învăţă­mânt. În noaptea de 1 spre 2 august 1919, foştii conducători comunişti şi familiile lor au plecat în Austria, cu un tren special, având ca destinaţie finală Moscova⁷².

La 2 august 1919, Armata Română se afla la 12 km de Budapesta, iar la 4 august era la porţile capitalei ungare. În această zi, generalul ungar, Ferenc Schnetzer, în fruntea unei delegaţii, s-a prezentat la Comandamentul Armatei Române, adresând rugămintea: „intraţi în Budapesta, pentru că acolo tot bolşevicii domină”. Generalul român, Gheorghe Mărdărescu, desemnat comandant al armatei române de ocupaţie, a ordonat intrarea în capi­tala ungară a trupelor de infanterie şi artilerie. În după-amiaza zilei de 4 august 1919, soldaţii români au trecut Dunărea şi au intrat în cetatea Buda⁷³. Generalul Gh. Mărdărescu şi-a sta­bilit sediul Comandamentului său în clădirea Hotelului Gellert, pe malul drept al Dunării, a cărui construcţie a fost încheiată în acel an, 1919.

Paralel cu acţiunea de ocupare a Budapestei, alte unităţi române au urmărit diviziile ungare în retragere, pe care le-au constrâns să se predea, dar numeroşi soldaţi şi ofiţeri s-au dispersat pe întreg teritoriul ţării, fiind adăpostiţi de populaţia civilă. Pentru a evita un război neregulat, se impunea ocuparea Ungariei. Până la 7 august 1919, Armata Română a atins linia Dunării pe întreg par­cursulei ungar, de la frontiera cu Cehoslovacia până la frontiera cu Iugoslavia⁷⁴.

La 5 august 1919, Comandamentul armatei române de ocupaţie a remis autorităţilor ungare Convenţia militară de armistiţiu care reglementează suspendarea ostili­tăţilor între România şi Ungaria. Documentul avea 15 articole, majo­ritatea de natură militară. Art. 14 menţiona că trupele române vor evacua teritoriile ungare „dincolo de frontierele care vor fi fixate prin Tratatul de PacE…, după semnarea acestuia”⁷⁵. Textul Convenţiei nu a fost acceptat de guvernul Gyula Peidl, care a şi fost înlocuit la 7 august 1919 cu un guvern ad-interim, condus de István Friederich, care va deveni definitiv la 15 august 1919. Acesta va accepta documentul, care a intrat în vigoare. Semnatarii Convenţiei militare de armistiţiu erau militari, din partea română generalul Prezan, iar din partea ungară colonelul Werth, care avea şi calitatea de parlamentar⁷⁶.

Actul în sine al ocupării Budapestei a marcat sfârşitul operaţiilor militare între România şi Ungaria, dar a lăsat locul unor confruntări de natură economică, socială şi politică între cele două state, cu implicaţii internaţionale. Pentru acţiunea sa militară din 1919, România nu putea fi blamată, dar nici felicitată în mediile politice întrunite atunci la Paris. Membrii Consiliului Suprem Interaliat au avut tot timpul o atitudine contradictorie faţă de regimul Béla Kun, ca şi faţă de regimul bolşevic a lui Lenin, deter­minată de interesele economice şi politice ale statelor lor în Ungaria şi Rusia. În consecinţă, acţiunile tranşant anti-bolşevice ale României nu au fost apreciate pozitiv de către marile puteri învingătoare întrunite la Paris în anii 1919-1920.

Marele beneficiar al intervenţiei Armatei Române la Budapesta a fost însă amiralul Miklós Horthy. Ca­pitala ungară a fost evacuată complet de trupele românela 14 noiembrie 1919 şi în aceeaşi zi, sub supra­vegherea militarilor Antantei, Horthy a intrat în oraş pe un cal alb, în fruntea unei forţe armate de cca. 2.000 de soldaţi⁷⁷. Miklós Horthy vine de la Szeged, emanat din acel „guvern provizoriu” protejat de trupele franceze şi se instalează la Hotelul Gellert, proaspăt eliberat de Comandamentul Armatei Române. Cei 2.000 de soldaţi sunt acele „gărzi albe” pe care şi le-a dorit şi pe care le va îndrepta împotriva a ceea ce a mai rămas din Armata Roşie a lui Béla Kun. Se instaurează în Ungaria măsuri represive împotriva evreilor şi a persoanelor cu orientare de stânga implicate în instaurarea „republicii sfaturilor”.În acest mod, „teroarea roşie” va fi înlocuită cu „teroarea albă”, dar Miklós Horthy nu va fi niciodată acuzat pentru regimul criminal pe care l-a patronat. Chiar şi primul său guvern a fost negociat de delegatul Antantei, englezul Sir George Clerk, cu reprezentanţii partidelor politice ungare. Astfel, la 24 noiembrie 1919 s-a alcătuit un guvern de coaliţie, condus de Károly Huszár, din care fac parte Partidul Unităţii Naţional-Creştine, Partidul Social-Democrat şi Partidul Liberal-Democrat, considerat a fi repre­zentativ pentru Ungaria şi acceptat ca partener de Consiliul Suprem Interaliat de la Paris⁷⁸.

Anii 1919-1920 au marcat pentru Ungaria abolirea „republicii sfa­turilor” şi reinstaurarea regatului, fără rege, dar cu amiralul Miklós Horthy ca regent şi semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Aliate şi Asociate, la Trianon (4 iunie 1920). Acest tratat este actul de naştere a Ungariei moderne, recunoscută internaţional ca stat independent şi suveran.

Apasă aici pentru a adăuga propriul text