„Românul perfect” și chipurile intelectuale ale răului politic*

Marius Turda, În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă, Polirom, 2024, 312 pagini

În mediul intelectual românesc, temele de discuție ce vizează perioadele pe care istoriografia le plasează în sfera de interes a istoriei recente sunt abordate, în cea mai mare parte, prin raportare la identitatea de grup a celor implicați. Astfel, pe linia discursivă ce se înscrie într-o arie care include, deopotrivă, amnezia și nostalgia, pot fi identificate variate forme prin care reprezentanții unor grupuri intelectuale separate nu doar de falii ideologice își arogă autoritatea epistemică în dezbaterile ce vizează cele două perioade în care s-au manifestat, în România secolului trecut, autoritarismul și, respectiv, totalitarismul: interbelicul și comunismul. Negarea, absolutizarea, contestarea, competitivitatea sofistică, martirizarea, strategiile de evitare, cele apologetice, „estetismul”, „mitul contextului”, autovictimizarea, „excepționalismul” (pozitiv sau negativ), moralizarea sunt tot atâtea elemente prezente în dezbaterile purtate, în postcomunism, cu privire la moștenirea autoritar-totalitară a secolului XX. Nu sunt deloc multe, pe de altă parte, vocile moderate și lucide care să construiască un discurs asupra trecutului recent în sensul unei invitații de a ne privi, ca societate, onest în oglinda istoriei și care să însemne, totodată, o asumare etică, fundamentată pe date concrete, a acestuia.

Cred că una dintre aceste voci este personificată de Marius Turda, istoric format în România anilor 1990, în prezent profesor de istoria biomedicinei la Universitatea Oxford Brookes din Marea Britanie și membru al Societății Regale Britanice a Istoricilor. Asemenea alpinistului din analogia povestită de filosoful Karl Popper în eseul său „Despre sursele cunoașterii și ale ignoranței”, profesorul Marius Turda a urcat în căutarea adevărului și a înțeles, de-a lungul unei cariere internaționale deja prodigioase, că fiecare vârf atins nu face decât să ascundă un altul și mai înalt. Că, altfel spus, procesul cunoașterii și promisiunea descoperirii adevărului, mai cu seamă în arealul marcat de subiectivitate al științelor spiritului, reprezintă un exercițiu cotidian. Dar latura a ceea ce, în posteritatea „afacerii Dreyfus”, creionează ceea ce numim astăzi un intelectual public, o latură prezentă în mod pregnant în personalitatea istoricului Marius Turda, poate fi înțeleasă, din câte îmi pot da seama, dacă avem în vedere maniera în care el subliniază, în repetate rânduri, responsabilitatea socială și politică a creatorilor de idei cu impact în societate. Merită deci, îmi spun, să prezint mai îndeaproape acest aspect, câtă vreme se pare că trăim azi, din nou, într-o epocă în care „cuvintele pot deveni gloanțe”. Și vă propun, în acest sens, să plecăm de la următoarea conjectură: în aceeași măsură în care secolul trecut a fost declarat, încă din primele sale decenii, unul „al maselor”, el a fost și unul „al intelectualilor”, după cum ne-a asigurat istoricul francez Michel Winock. Nu că ar exista, aici, o distincție marcată de ireductibilitate; dimpotrivă, ceea ce Mark Lilla a numit „seducția Siracuzei” i-a făcut pe mulți dintre intelectualii importanți ai veacului trecut (inclusiv în România interbelică sau în cea comunistă) să se înregimenteze în siajul unor variate formule politice de natură redemptivă, să își anuleze spiritul critic, să se predea pe altarul „servituții voluntare” și să se transforme, astfel, în „oameni-masă”. Evoluția societală din primele trei decenii ale secolului XXI ne permite să observăm o anumită continuitate din acest punct de vedere. Avansul tehnologic de care dispune lumea noastră și la baza căruia, teoretic, se află o abordare a cunoașterii ce mizează pe rațiune nu pare să fi reușit să diminueze importanța elementelor imaginarului ori ale iraționalității în raportarea noastră la societate. Dimpotrivă, noile tehnologii de comunicare par a se afla în prima linie a răspândirii variatelor forme discursive ale acestora, mai ales a celor care întrețin dilemele identitare și impulsionează fricile până le transformă în ură față de alteritate. Se înțelege, spațiul public al societății românești contemporane nu poate fi extras din acest peisaj social, oricât de „excepționali” ne-ar plăcea să ne credem. Ca și oamenii obișnuiți, intelectualii gândesc, concep și acționează într-un context ideologic, pot cădea victime ale ceea ce Karl Mannheim numea „mentalitate utopică” și conturează ei înșiși coordonatele unor mituri pe care, chiar și inconștient, le răspândesc în societate. Ca și oamenii obișnuiți, intelectualii au fantasme și iluzii cu privire la jocul social. Spre deosebire, însă, de oamenii obișnuiți, creatorii de idei dețin putere asupra cuvintelor, iar sensul diferenței devine observabil și, deci, subiect de problematizare atunci când, prin puterea cuvintelor lor, ei influențează evoluția societății, în bine sau în rău. Chiar aici se află, înclin să cred, punctul critic asupra căruia își îndreaptă lupa, ca istoric și intelectual public, Marius Turda, atunci când, în multiplele sale intervenții academice și publice, invocă responsabilitatea creatorilor de idei față de societate.

Aici se înscrie și cea mai recentă carte a sa, În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă, publicată anul acesta la Editura Polirom. Analiza chirurgicală pe care o face, pe parcursul volumului invocat, prezenței ideilor rasiste și eugenice în spațiul românesc, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și pe parcursul secolului trecut este de natură să ne conducă spre înțelegerea și explicarea cauzelor răului politic consubstanțial proiectelor de inginerie socială propulsate societal atât de către fascismul interbelic, în variatele sale forme, cât și de totalitarismul comunist. Consider că, odată cu apariția acestei cărți, avem de-a face cu o veritabilă turnură istoriografică, în măsură să releve procesul de metastazare a acestui rău în corpul social și să explice rezistența sa, fie și în stare recesivă după ce a căpătat expresii dominante în interbelic și în comunism, până în prezent. Totodată, cred că volumul invocat este și o mărturie inedită cu privire la instituționalizarea etatică a răului, fiind în aceeași măsură o provocare pentru sfera de interes a sociologiei intelectualilor. Și asta pentru că analizele și interpretările bazate pe documente pe care le face Marius Turda în cartea sa merg dincolo de simpla identificare a resorturilor discursive ce au abrutizat societatea interbelică sau pe cea comunistă până la dezumanizare, dincolo de identificarea surselor intelectuale ale acestora și a celor care au vehiculat valorile antidemocratice, legitimând propagandistic crime și abuzuri. Demersul din În căutarea românului perfect coboară în străfunduri, cu mult mai jos de vârful aisbergului pe care s-au cățărat „umaniștii” (scriitori, eseiști, artiști, teoreticieni și ideologi) atât în anii ’30-’40, cât și în intervalul 1948-1989, ajungând până la demantelarea unui veritabil cadru societal conturat cu începere de la 1880 și care a căpătat ulterior o osatură instituțională ce a permis apariția unui stat criminal cu aportul unor intelectuali „tehnici” ce își revendicau statutul de „oameni de știință”: medici, antropologi (în sensul medical al termenului), biologi etc. Tocmai pentru că erau legitimați de apartenența profesională la domenii din zona „științelor tari”, a „științelor exacte”, aceștia au contribuit direct la instrumentalizarea și la instituționalizarea practicilor eugenice, rasiste și antisemite, încât acestea au devenit politici de stat, pe care „umaniștii” nu a trebuit decât să le „traducă”, la fel de „responsabil”, pe înțelesul maselor. Definirea conceptuală a naționalismului în termeni tribali și în perspectiva „regenerării etnice”, cea a „degenerării rasei” și a antisemitimului, a biopoliticii și a antropologiei națiunii, a politicilor de stigmatizare și de sterilizare eugenică, a „românului de sânge” etc. de către „scientiști” a fost dublată de construcția „vitalistă” și „generațională”, în direcția „revoluției spirituale”, a „viitorului luminos” și a „omului nou” de către „umaniști”, și unii și alții replicându-se chiar în comunism după episodul fascismului interbelic. Modul în care aceste „comunități epistemice” au reușit să conlucreze pe un fond social dominat de ură față de alteritate nu este, desigur, decontextualizat istoric. Dar, în aceeași măsură în care urmărește, prezintă și explică firul ideilor rasiste și, respectiv, eugenice prezente în spațiul românesc prin raportare la cele din spațiul european, nord-american și, pentru perioada comunistă, sovietic, Marius Turda subliniază că nu a fost vorba „de o simplă imitație a rasismelor apărute în altă parte” (p. 111). Cu foarte rare excepții de personalități ce s-au situat în opoziție, amintite de asemenea de istoric, „paradigma științifică” asumată de elita intelectuală „scientistă” și propagată publicistic și „filosofic” de cea „umanistă” a devenit dominantă în spațiul public și instituționalizată la nivel statal, încât răspunsul la întrebarea cu un profund substrat etic adresată de istoric în debutul cărții sale, „cum a fost posibil să deportăm și să ucidem prin împușcare, înfometare și îmbolnăvire sute de mii de evrei și zeci de mii de romi?” (p. 22) își găsește răspunsul în realitatea instituțională că „în 1941, România devenise un stat biopolitic și eugenic” (p. 201). Continuitatea discursivă și practică fascist-comunistă, de asemenea instituționalizată la câțiva ani după instalarea regimului totalitar, a asigurat cadrul evoluției nestingherite a politicilor rasiale și eugenice, fapt care demonstrează că ceea ce au sădit comuniștii în această direcție a răsărit cu repeziciune pe un teren profund afânat: „Mișcarea eugenică a luat sfârșit în România, în mod oficial, între 1947 și 1950, însă multe dintre ideile eugenice au continuat să își facă simțit impactul în perioada socialistă nu doar în politicile reproductive legate de sănătatea națiunii, ci și în dezbaterile despre criteriile valorice ale grupurilor sociale, biomedicalizarea fertilității excesive a unor grupuri precum romii și în programe educaționale și de segregare a copiilor orfani considerați «deficienți» și «nerecuperabili». Hrănindu-se din persistența discriminării persoanelor cu dizabilități, eugenia socialistă s-a intersectat cu rasismul și xenofobia. Structurile sociale și instituționale, prin dezumanizarea eugenică, au funcționat ca un mecanism rasist de excludere, iar modul în care realitățile contemporane din România continuă să aibă rădăcini în conceptele eugenice dezvoltate în perioada interbelică și sub comunism trebuie aduse în prim-plan” (p. 25).

Inutil de spus că proiecția „românului perfect” rămâne o abnormitate fără niciun pilon științific și lipsită de orice justificare etico-filosofică. Însă este necesar să spunem, din nou și din nou, la nesfârșit, iar cartea lui Marius Turda o face exemplar și cu argumente imbatabile, că asemenea fantasme ale urii rămân un permanent pericol la adresa ideii de umanitate.

Daniel ȘANDRU

* Această recenzie a fost publicată inițial în revista Observator Cultural, nr. 1227/2024.