Coordonat de Sabin DRĂGULIN
Volum VI, Nr. 2 (20), Serie noua, martie – mai 2018
,,Democratizarea” Armatei regale în procesul trecerii
României la regimul totalitar de stânga (1944-1947)
(The Democratization of the Royal Army During
Romania’s Tranzition to the Leftist Totalitarian regime (1944-1947))
Dănuț Mircea CHIRIAC
Abstract: The establishment of the government of Dr. Petru Groza, on March 6, 1945, under the pressure of the Soviet occupant, was followed by a process of transformation of the Romanian traditional institutions, on which the rule of law was founded: justice, school, church and the army. In the military institution, those transformations took place under the slogan of the „democratization of the army”. In fact, the action of „democratization of the army,” was the screen behind which two trials were carried out. First, there was a politicizing of the military institution, transforming the mentalities, transforming it into an annexation of the communist party . Secondly, the „democratization” of the army also targeted a process of destruction of the body of personnel whose value had been thoroughly proven during the Second World War.
Keywords: the democratization of the army, the process of politicization, destructuring..
Introducere
Instaurarea guvernului dr.Petru Groza, la 6 martie 1945, a inaugurat un dureros proces de modificare structurală şi funcţională a tuturor instituţiilor pe care s-a fundamentat statul de drept în România: justiţia, şcoala, biserica şi armata. Măsurile întreprinse după această dată de noua putere, au fost impuse de autorităţile sovietice de ocupaţie care aveau ca obiectiv subordonarea şi controlul direct sau indirect al instituţiilor statale; în special al celor abilitate de Constituţie să apere independenţa, suveranitatea şi ordinea în societate: armata, poliţia, jandarmeria, administraţia.1
Problema cuceririi celor mai înalte organisme de stat ale puterii a fost rezolvată la 6 martie 1945. În noul guvern reprezentanţii Partidului Comunist au fost numiţi la conducerea celor mai importante ministere, prin intermediul cărora se puteau rezolva principalele probleme ale trecerii de la un sistem politic la altul – Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Ministerul Propagandei şi Ministerul de Război. Generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu, numit ministru de război, în guvernul de la 6 martie 1945, era un apropiat al cercurilor comuniste, încă din decembrie 1944.2
Cucerirea puterii de către Partidul comunist şi aliaţii săi a fost însoţită de profunde transformări în instituţia militară desfăşurată sub lozinca ,,democratizării armatei’’
Caracteristicile procesului de “democratizare” a armatei
O problemă de dezbatere în literatura politică şi juridică a fost şi rămâne cea referitoare la delimitarea puterilor în stat. Există opinii conform cărora în stat funcţionează nu numai cele trei puteri tradiţionale (legislativă, executivă şi judecătorească) ci şi altele, ca opinia publică, presa, puterea electorală, puterea administrativă, sindicatele, puterea armată, etc.3 Chiar în Constituţia din 1923, titlul V se intitula: “Despre puterea armată”.4 Din perspectiva istorică a perioadei ce face obiectul acestei analize considerăm puterea armată ca un serviciu public caracterizat prin permanenţă, specializare şi profesionalism,5 fiind în fapt o formă a puterii executive. În tradiţia românească exista practica neimplicării armatei în lupta politică a partidelor. În principiu, se considera că într-un regim democratic, parlamentar, acest deziderat este asigurat prin apolitismul armatei. Acest principiu a fost reglementat în perioada 1926-1944, prin mai multe legi: Legea electorală din 27 martie 1926, art. 28, Legea asupra Corpului Subofiţerilor din 17 martie 1932, art. 68, Legea pentru organizarea Corpului maiştrilor militari din 30 iunie 1937, art. 58, Legea nr. 45/28 ianuarie 1944, art. 1, lit. h, etc.
La 30 august 1944, ministrul de război generalul Mihail Racoviţă a difuzat Ordinul general nr. 50 în care menţiona: “ordon cu toată străşnicia ofiţerilor, subofiţerilor şi ostaşilor că le este interzis a lua parte la orice manifestare a partidelor politice”6
Cu alte cuvinte într-o societate democratică armata face doar politica de apărare a naţiunii. Forţele armate cele mai eficiente şi cel mai competent corp de cadre sunt cele motivate de idealuri militare (competenţă profesională; idealul bunului soldat; loialitatea faţă de tradiţii şi spiritul celui mai bun regiment, etc.) şi nu de scopuri politice sau ideologice.
Într-un regim totalitar principala preocupare constă în subordonarea tuturor instrumentelor de control partidului unic şi ideologiei sale.7 Pornind de la acest principiu, puterea politică instaurată la 6 martie 1945 a şi acţionat. În perspectiva modelului totalitar de societate, de tip sovietic, ce se dorea a se construi în România, armata era considerată ca un instrument al partidului unic, unde ofiţerii trebuiau să fie membrii de partid, în timp ce comisari politici şi celule de partdid se dezvoltă paralel cu canalele de comandă obişnuite, la care se adaugă faptul că, în cele din urmă, loialitatea se exprimă faţă de partid şi nu faţă de stat. Realizarea acestor obiective s-a înfăptuit folosindu-se în epocă sloganul,,democratizarea armatei’’. Exprimând punctul de vedere al noii puteri politice privind această problemă, primul ministru, dr. Petru Groza, menţiona: „Una din sarcinile mari ale poporului român şi ale guvernului actual este democratizarea armatei”8
Concepţia noului guvern cu privire la problema analizată a fost clarificată prin Ordinul general nr. 18, din 5 noimbrie 1946, emis de Inspectoratul general al armatei pentru educaţie, cultură şi propagandă, unde se stipula: “I. Ţara noasrtă merge în pas cu ritmul general de adânci prefaceri politico-sociale ale vremurilor de astăzi. Armata nu a putut rămâne în afara acestor frământări, ea s-a încadrat în noua concepţie democratică (…) Democratizarea armatei constă în următoarele 4 puncte principale:
1)Încadrarea ei în concepţia democratică de astăzi.
2) Solidarizarea ei cu actualul regim democratic care este călăuzit de această concepţie.
3) Educaţia politico-socială a întregului personal din armată.
4) Grija deosebită de cei mulţi şi mici”9
În fapt, formula utilizată – democratizarea armatei – a avut un caracter pur propagandistic, aspect perceput de multe cadre militare. Spre exemplu, generalul Petre Predan, Comandantul Comandamentului 5 Teritorial şi al garnizoanei Braşov, la o conferinţă despre democraţie şi democratizarea armatei din 1946, în concluziile finale sublinia: “Trebuie să recunoaştem că armata noastră a fost totdeauna democrată şi o vom dovedi imediat”. Generalul a scos în faţă o serie de soldaţi şi subofiţeri, alături de care s-a aşezat şi el, arătând că toţi „sunt fii de ţărani”, subliniind din nou că „armata a fost şi este democrată”10. Chiar ministrul apărării naţionale, generalul Constantin Vasiliu Răşcanu, reprezentant al partidului comunist, afirma „că armata a fost democrată şi înainte de 1945”, cum rezultă dintr–o notă a serviciilor de informaţii.11
În realitate acţiunea de „democratizarea armatei”, a reprezentat paravanul în spatele căruia s-au derulat două procese.
În primul rând, unul de politizare a instituţiei ostăşeşti, de convertire a mentalităţilor, de transformare a acesteia într-o anexă a partidului comunist. Într-o broşură editată în 1945, imediat după instaurarea guvernului dr. Petru Groza, se preciza că: „este şi logic şi legitim ca regimul actual să impună armatei doctrina lui politică şi odată cu democratizarea statului să democratizeze şi armata”.12 Esenţa acestui proces a fost transformarea armatei române dintr-una naţională, neangajată şi neimplicată politic, într-o instituţie aflată sub controlul de partid. Procesul, de inspiraţie sovietică, s-a derulat pe parcursul a circa 4 ani (1945-1948), desfăşurându-se gradat, la adăpostul şi sub directa observare a Armatei Roşii, de ocupaţie. Acest proces nu a fost izolat în spaţiul geografic ocupat de armata sovietică. El s-a derulat în toate armatele ţărilor în care se aflau trupele Armatei Roşii.
În al doilea rând, „democratizarea” armatei a vizat şi un proces de distrugere a corpului de cadre a cărui valoare fusese probată din plin în timpul celui de-al doilea război mondial. Subliniind necesitatea formării „noului corp de cadre” şi principiile ce trebuiau să călăuzească această acţiune, primul ministru, dr. Petru Groza, arăta: „Problema cadrelor armatei ne preocupă cu toată seriozitatea. La bază avem principiul unei noi concepţii, unei noi discipline şi unei noi ierarhii, bazate pe superioritatea priceperii în arta militară, izvorâtă din unitatea de interese dintre conducere şi popor. Promovând în posturi de conducere elemente sănătoase şi democratice care se disting atât prin iubire faţă de popor, cât şi prin cunoaşterea artei militare”.13
În virtutea acestor principii şi în temeiul unei legislaţii acoperitoare s-a desfăşurat un proces dramatic, de eliminare a cadrelor de formaţie veche,educate în spiritul tradiţiilor militare româneşti, care s-au distins în războiul de eliberare a Basarabiei şi nordului Bucovinei şi a celor cu opinii antiruseşti, antiguvernamentale, anticomuniste. Oficial, aceştia au intrat în procesul de epurare a armatei de „elemente fasciste şi legionare”.14 Generalul Constantin Sănătescu nota, în jurnalul său, pentru ziua de 8 august 1946: „Regele a semnat decretul pentru reducerea cadrului activ în ofiţeri. Sunt trecuţi în rezervă 8.000 de ofiţeri în care intră cei mai slab notaţi, invalizii de război şi 1.000 de ofiţeri socotiţi de actualul guvern drept reacţionari, adică vădit împotriva comunismului. Aceştia din urmă sunt cei mai capabili, şi cu toată opunerea regelui, nu au putut fi păstraţi în armată, întrucât au intervenit ruşii la cererea comuniştilor, ca să fie îndepărtaţi imediat”.15 În acest fel erau aplicate principiile declarate. Amploarea şi consecinţele acestui proces ne determină a aprecia că a avut un caracter de masă.
În perioada analizată, sub genericul ,,democratizării armatei’’ au fost întreprinse unele acţiuni de genul: înfiinţarea şcolilor de alfabetizare, acordarea dreptului de vot militarilor, desfiinţarea pedepsei cu bătaia pentru soldaţi, etc. Privite individual şi izolat aceste măsuri sunt cu siguranţă elemente de democratizare a unei instituţii. Analizate însă prin prisma evoluţiei normale a societăţii umane ele ne apar ca fireşti, indiferent de orientarea forţelor politice ce s-ar fi aflat la putere. În plus, dacă avem în atenţie obiectivele urmărite de noua putere politică, în armată, acţiunile enumerate mai sus pot fi considerate şi chiar au reprezentat mijloace de influenţare ideologică a militarilor.
,,Democratizarea’’ ca proces de politizare a armatei regale
În scopul înfăptuirii obiectivului de politizare a armatei, de convertire a mentalităţilor, a fost creat un organism special: „aparatul de educaţie, cultură şi propagandă”. Începutul acestei acţiuni are loc în toamna anului 1943, când ia fiinţă, în U.R.S.S., din militari români prizonieri, Divizia de voluntari Tudor Vladimirescu, având la comandă pe colonelul Nicolae Cambrea.16 Organizată după modelul diviziei de infanterie sovietică, în structura acesteia apare, prin Ordinul de zi nr.17/1.12.1943, „Secţia de educaţie şi cultură”, cu un aparat ce se extindea până la nivel de pluton17. În fruntea acestei secţii a fost numit Dumitru Petrescu. Cadrele acestei secţii, cât şi din celelalte structuri ale diviziei, au reprezentat principalul rezervor de „specialişti” în procesul de „democratizare” a armatei române început după instaurarea guvernului dr.Petru Groza. Asfel, în luna aprilie 1945 peste 1000 de cadre şi militari din Divizia „Tudor Vladimirescu” au fost aduşi în ţară, de pe frontul cehoslovac şi instruiţi ca propagandişti ai partidului comunist.18 Cursurile, deschise de Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniştilor români, s-au desfăşurat cu concursul unor membrii marcanţi ai guvernului dr. Petru Groza.19 Paralel, în baza Înaltului Decret Regal nr.320 din 25 aprilie 1945 şi a Ordinului General al Ministerului de Război, cu nr. 29 din 8 mai 1945, se înfiinţează Direcţia Superioară pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (la Ministerul de Război), iar la trupele operative de pe front,Aparatul de Educaţie, Cultură şi Propagadă, în scopul de a realiza ,,democratizarea armatei noastre şi reorganizarea pe baze noi a educaţiei ofiţerilor, subofiţerilor şi ostaşilor”20.
În acest fel, în organizarea armatei române apare pentru prima dată o structură cu rol de influienţare ideologică, de partid. În baza acestor documente, proaspeţii propagandişti comunişti, cunoscuţi sub denumirea de „lotul 1005”, au plecat spre Cehoslovacia, la 11 mai 1945, sub conducerea generalului Victor Precup21 (şeful Direcţiei Superioare a Culturii, Educaţiei şi Propagandei), pentru a încadra aparatul de educaţie, cultură şi propagandă al celor două armate române de pe front.
Neîndoielnic că aceste măsuri nu au fost întâmplătoare. Sfârşitul războiului însemna şi revenirea în ţară a armatelor 1 şi 4. Ori acest moment trebuia pregătit ţinându-se cont de noile schimbări politice din ţară şi de necesitatea evitării şi contracarării unor reacţii negative din partea armatei operative. În acest sens şi-a desfăşurat activitatea aparatul de influienţare ideologică, pe parcursul celor aproape 5 luni (mai-septembrie 1945), cât a durat aducerea în ţară a armatei operative şi dislocarea acesteia în zonele finale de staţionare.22
Prin Instrucţiunile Ministerului de Război nr. 20240, din 16 mai 1945, erau stabilite drepturile şi îndatoririle aparatului de educaţie, şi propagandă din armată.23 Aceste instrucţiuni precizau că scopul înfiinţării Direcţiei Superioare a Culturii, Educaţiei şi Propagandei era „de a se pune baza unei strânse legături între armată şi popor, al democratizării ei”.24 La fiecare comandament de armată şi divizie se înfiinţa un serviciu de cultură şi educaţie, iar la unităţi şi subunităţi se înfiinţa funcţia de ajutor de comandant pentru cultură şi educaţie. În acest fel se realiza o structură ce se întindea de la nivelul cel mai înalt – Ministerul de Război – până la nivelul cel mai mic – plutonul. În conformitate cu scopul propus erau stabilite şi atribuţiile acestor organe, cuvântul cheie fiind: lămurire. Astfel, în „sarcina” organelor cultural-lămuritoare ale armatei erau printre altele: pregătirea cadrelor necesare “pentru lămurirea tuturor chestiunilor cultural-educative”; desfăşurarea lucrului „cultural-lămuritor”; organizarea echipelor „cultural-lămuritoare pentru deservirea unităţilor şi subunităţilor” etc. Între obiectivele activităţii „lămuritoare” se înscriau: dezvoltarea şi întărirea simţului de prietenie pentru Armata Roşie şi Uniunea Sovietică; necesitatea ca „în fiecare ofiţer şi soldat să se înfiinţeze adânc sentimentul de devotament către guvernul democratic” şi să „se cultive sentimentul unui cetăţean conştient, şi în lumina noilor idei de dreptate, democraţie şi înfrăţire socială”25.
Poziţia şefilor serviciilor şi ajutorilor comandanţilor pentru cultură şi educaţie era una privilegiată, prin faptul că se bucurau de drepturile administrative şi disciplinare ale unui ajutor de comandant. Dubla subordonare, faţă de comandantul unităţii (marii unităţi) din care făcea parte şi faţă de şeful serviciului de cultură şi educaţie de la eşalonul imediat superior, ca şi dreptul de a avea „legătură directă şi personală cu Direcţia Superioară a Culturii, Educaţiei şi Propagandei, pentru toate chestiunile în legătură cu educarea ofiţerilor şi trupei”,26 aducea grave prejudicii principiului unităţii de comandă, a ierarhiei militare. Se instituţionaliza astfel practica controlului politic asupra comenzii, a deciziei militare.
Finalizarea dislocării armatei române, în septembrie 1945,27 începerea procesului de desconcentrare şi reorganizare a armatei, în vara lui 1945, au generat, pentru factorul politic aflat la putere în România, necesitatea generalizării în toate structurile instituţiei ostăşeşti a aparatului de influienţare ideologică.
În şedinţa din 7 iulie 1945 a resortului militar central al partidului comunist, se făcea precizarea că: „acest aparat va trebui să fie în mâna partidului comunist întrucât el e singurul care face politica poporului şi în acest fel armata va fi un instrument al democraţiei adevărate”.28 Prin Ordinul General al Ministerului de Război cu nr. 113, din 2 octombrie 1945,29 şi Instrucţiunile nr.21121,30 Direcţia Superioară a Educaţiei, Culturii şi Propagandei ia denumirea de Inspectorat General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă.
Ridicarea Direcţiei la nivelul de Inspectorat, subordonat direct ministrului de război31 a fost semnificativă pentru accelerarea procesului de “democratizare” a armatei române. Încă de la început aparatul politic a fost coordonat de partidul comunist.32 La o consfătuire cu cadrele de conducere din Ministerul de Război, din octombrie 1945, Emil Bodnăraş, şeful secţiei militare a partidului comunist sublinia: „Secţia militară de pe lângă partidul nostru are rolul de a îndruma întreaga activitate de partid şi în cadrul activ al armatei, folosind ca element de legătură permanentă între armată şi partid, elementul educator, Inspectoratul Educaţiei şi Culturii, care a căpătat acum o dezvoltare mai mare”.33
Activitatea Inspectoratului a fost reglementată, în detaliu, prin Instrucţiunile nr. 21590 din 15 ianuarie 1946.34 Din cuprinsul acestui document ni se par relevante, pentru înţelegerea rolului aparatului politic în procesul de “democratizare” a armatei, câteva aspecte. In primul rând Inspectoratul se subordona direct ministrului de război, singurul de la care primea “ordine şi dispoziţii.” La acea dată ministru era generalul de corp de armată Constantin Vasiliu-Răşcanu, membru al partidului comunist. Poziţia privilegiată în armată a acestui nou organism era întărită de prevederea că: „ordinele, programele de activitate, cât şi toate dispoziţiile date de Inspectoratul General” aveau “autoritatea ordinelor emanate de la ministrul de Război”. Nu este lipsit de importanţă a reliefa, în acest context, şi prevederea privind locul organelor şi comandanţilor secunzi pentru E.C.P. la diferite activităţi: „alături sau în imediata apropiere a ministrului de Război” (pentru inspectorul general şi directori), „în urma comandantului şi în dreapta şefului de stat-major, când sunt mai mari în grad şi la stânga lor şi pe aceeaşi linie când sunt mai mici în grad” (pentru comandanţii secunzi).
În organica Inspectorului General al armatei pentru E.C.P., în plus faţă de celelalte inspectorate, era prevăzut şi un serviciu propriu de cadre „în a cărui competenţă intră propunerile pentru numirile, mutările şi detaşările personalului pentru educaţie, cultură şi propagandă”. În plus, „la propunerile de înaintare şi decorare, la mutări şi îndepărtări din armată” comandanţii erau obligaţi să ceară şi avizul organelor pentru educaţie, cultură şi propagandă.
Analiza prevederilor acestui document ne duce la concluzia apariţiei unei structuri organizatorice independente, care a însemnat o dublare a sistemului de comandă cu cel politic,aspect străin spiritului și tradiției militare românești.În fapt, obiectivul activitătii organelor E.C.P. în armată a fost, în principal, distrugerea concepţiilor şi mentalităţilor caracteristice societăţii democratice, a valorilor morale tradiţionale şi formarea altora noi, de tip totalitar, străine spiritualităţii româneşti. Îndrumat în acţiunea sa de activişti ai partidului comunist, aparatul E.C.P. a devenit treptat o puternică pârghie de exercitare a controlului partidului comunist asupra instituţiei militare.35
Presa, favorabilă noii puteri politice din România, aprecia că apariţia acestui aparat politic în armata română reprezintă „un salt înainte pe calea progresului”36 care „va schimba ceva din sufletul ostaşului, din manifestarea şi viaţa lui cea de toate zilele”.
Insuficienţa numărului de cadre specializare, în condiţiile extinderii aparatului de influienţare ideologică şi necesitatea trecerii cât mai rapid la o armată “democrat-populară”, au fost factorii ce au determinat să ia fiinţă Centrul de Instrucţie pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă Breaza37 .Obiectivele acestei institutii de învățământ vizau:38 formarea de cadre specializate pentru aparatul de educaţie, cultură şi propagandă; ridicarea nivelului moral-politic al elevilor şcolilor militare; ridicarea nivelului politic şi intelectual al cadrelor militare din instituţiile de învăţământ militar.
În perioada 1945-1947 la acest centru au fost organizate şi desfăşurate:39 cursuri de formare a ofiţerilor şi subofiţerilor educatori, cu durata de 3 luni; cursuri de informare cu toţi ofiţerii şi subofiţerii absolvenţi ai şcolilor militare, Institutului Medico-Militar şi Institutului Tehnic-Naval, promoţiile 1946 şi 1947, cu durata de 1 lună, având drept scop completarea şi fixarea principiilor de bază ale democraţiei;40 cursuri de informare pentru corpul profesoral militar din liceele, şcolile militare, centrele de instrucţie şi Şcoala Superioară de Război, cu durata de 1 luna, având drept scop „ridicarea nivelului politic şi intelectual”41 al participanţilor.
Se observă foarte clar ideea de convertire la noua ideologie, în primul rând, a tuturor cadrelor tinere şi a corpului profesoral care formau aceste cadre. Scopul pregătirii cadrelor militare prin cursurile de la Breaza era foarte clar definit: „A educa în spirit democratic pe ofiţeri este primul pas ce trebuie făcut. Ofiţerul, pe lângă rolul de instructor, îl are şi pe cel de educator a maselor de tineri şi Ofiţerul armatei democrate trebuie să-şi însuşească pentru el şi să insufle ostaşilor – odată cu multiplele virtuţi ostăşeşti şi pe cele cetăţeneşti, adică înaltele idealuri democratice”.42 Cu alte cuvinte era vorba de un proces de îndoctrinare forţată a celor chemaţi să instruiască şi să educe trupa, în spiritul cerinţelor „democraţiei populare”.43
Că aceasta era misiunea de bază a noilor structuri organizatorice se poate exemplifica şi din cuprinsul Instrucţiunilor nr. 158, din 20 aprilie 1946, trimise de Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, lucrătorilor aparatului politic, cu privire la activităţile ce trebuiau desfăşurate cu ostaşii contingentului 1944 şi mai vechi, care urmau a fi lăsaţi la vatră. Subliniindu-se necesitatea ca aceştia „să fie lămuriţi pe deplin asupra problemelor democratizării şi a necesităţii prieteniei cu U.R.S.S.”44 se specifica, în continuare sarcina pregătirii acestora ca activişti, la sate, ai noii puteri. În acest sens se cerea:45 să fie conştientizaţi asupra rolului ce le revine şi cum să procedeze pentru „lămurirea cetăţenilor asupra înfăptuirilor guvernului dr. Petru Groza”; cum să acţioneze pentru „combaterea zvonurilor şi încercărilor reacţiunii de a micşora în ochii populaţiei înfăptuirile guvernului pentru democratizarea ţării”; să li se arate „necesitatea şi avantajele încadrării lor în aceste organizaţii plugăreşti reprezentate de regimul actual şi prin aceasta să fie acei ce vor lămuri sătenii asupra necesităţii înfiinţării de cooperative”; să fie instruiţi pentru a edita „gazete de perete”, „să sprijine organizarea tineretului plugăresc”46 etc.
Este clar că aceste acctivităţi implicau armata în lupta politică.
Concluzii
Coordonatele acţiunii de “democratizare” a armatei române s-au înscris în două procese fundamentale: politizarea şi distrugerea corpului de cadre al armatei. Pentru parcurgerea acestor procese au fost folosite o serie de metode şi mijloace ce pot fi grupate în patru categorii: politice, legislative, structural- organizatorice şi psihologice47.
În scopul unui control total asupra instituției militare , în organizarea armatei române apare, pentru prima dată, o structură cu rol de influienţare ideologică, de partid:aparatul de educație,cultură și propagandă.
Obiectivul urmărit, prin această nouă structură, în perioada 1945-1947, a fost, în principal, distrugerea concepţiilor şi mentalităţilor caracteristice societăţii democratice, a valorilor morale tradiţionale şi formarea altora noi, de tip totalitar, străine spiritualităţii româneşti.
Din punct de vedere militar ,introducerea unor structure politice în organizarea structurilor militare aducea grave prejudicii principiului unităţii de comandă, a ierarhiei militare. Se instituţionaliza astfel practica controlului politic asupra comenzii, a deciziei militare.
Procesul de ,,democratizare” a armatei regale, desfășurat în perioada 1945-1947,a avut drept consecință îndepărtarea instituției militare de tradițiile și rolul conferit acesteia în societate de aportul la îndeplinirea marilor obiective naționale (Independența, realizarea Statului Național Unitar Român), de Constituția României Mari, de la 1923, de jertfa, patriotismul și bravura demonstrate în acțiunile militare ale celui de al doilea război mondial.
Note
1 Constantin Hlihor, Armata Roşie în România. Adversar. Aliat. Ocupant. 1940-1948. Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1996, p.56.
2 Ioan Chiper, Florin Constantinescu, T.A. Pokivailova, „Instaurarea regimului comunist în România. Documente din arhivele sovietice” în Arhivele Totalitarismului nr. 4/1994. p.88
3 Constantin Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915, p.780
4 Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa-Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, Constituţiile Române, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p.89.
5 Mircea Djuvara Teoria generală a dreptului vol.1, Bucureşti, 1930, p.150.
6 Arh.M.R., fond Cabinetul ministrului, dosar nr.2, p.227.
7 S.P Huntington „Gândirea militară – Realismul conservator al eticii militare„ în Armata şi societatea, Editura Info-Team, Bucureşti, 1998, p.170.
8 Dr. Petru Groza, Articole, cuvântări şi interviuri. Texte alese, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p.233.
9 Arh.M.R., fond Secretariatul General, dosar nr. 3992, p.169.
10 Ibidem, fond Direcţia Personalului, dosar nr. 18469, p.497.
11 Ibidem, fond Microfilme, rola FII.4.2473, c.91
12 Democratizarea armatei, Tipografia “Imprimeria Bucureşti”, 1945, p.3.
13 Arh.M.R., fond E.C.P., dosar nr. 749, f-p.24.
14 Constantin Hlihor, Armata Roşie în România. Adversar Aliat Ocupant 1940-1948 vol.1 Editura A.I.S.M. Bucureşti, 1996, p.32
15 Constantin Sănătescu, Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.232
16 Arh.M.R., fond Microfilme, rola P II 4.2462, c.641
17 Ibidem, c.646
18 General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu, Schimbări produse în organismul militar românesc pe calea evoluţiei oştirii într-o armată de tip nou, revoluţionară, în File din istoria militară a poporului român, vol.16, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p.393.
19 Arh.M.R., fond E.C.P. dosar nr.749, f.24.
20 Ibidem, fond Microfilme, rola P II 4.2462, c.649.
21 Ibidem, c.650.
22 Ibidem, fond Cabinetul ministrului, dosar nr. 944, f.154.
23 Documente privind istoria militară a poporului român (D.I.M.P.R.), Editura militară, Bucureşti, 1988, p.7
24 Ibidem.
25 Ibidem, p 7-9
26 Ibidem, p.8
27 Arh.M.R., fond Cabinetul ministrului, dosar nr.944, f.154
28 Ibidem, fond E.C.P. dosar nr.1, f.23-24
29 Ibidem, fond Cabinetul ministrului, dosar nr.14, f.6
30 Ibidem, fond Microfilme, rola P II. 4.2462, c. 659-662
31 Ibidem ,fond Cabinetul ministrului, dosar nr. 14, f.6
32 General-locotenent dr.Ilie Ceauşescu, Op.cit., în loc cit. p. 393; dr. Ştefan Pâslaru. Republica la români, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p.61
33 Arh.M.R., fond 3570, dosar nr. 350, f 21-23
34 Ibidem, fond 948, Secţia 7, dosar nr. 551, f.117
35 Apărarea naţională în concepţia Partidului Comunist Român, Editura militară, Bucureşti, 1982, pp.67-68.
36 “Gazeta luptătorilor”, an II, nr.43, din 15 iunie 1945.
37 “Monitorul Oficial”, partea I, nr.251, din 2.11.1945, pp.9676-9677.
38 Arh.M.R., fond E.C.P., dosar nr.62, f.19.
39 Ibidem, f.20-29.
40 Ibidem, fond Microfilme, rola P II 4.2462, c.319.
41 Ibidem, c.321
42 Glasul Armatei, nr.39 din 10 ianuarie 1946
43 Glasul Armatei, nr.92 din 28 septembrie 1947
44 Arh.M.R., fond E.C.P., dosar nr. 87, f.77
45 Ibidem, f.77-78
46 Dănuț -Mircea Chiriac,Armata română în perioada 1944-1948,Editura AISM,Bucuresti,2001,p.114
47 Ibidem,p.106.
Bibliografie
Lucrări cu caracter general
Apărarea naţională în concepţia Partidului Comunist Român, Editura militară, Bucureşti, 1982;
Armata şi societatea, Editura Info-Team, Bucureşti, 1998;
DISSESCU, Constantin, Drept constituţional, Bucureşti, 1915;
DJUVARA, Mircea, Teoria generală a dreptului vol.1, Bucureşti, 1930;
GROZA, Petru,dr., Articole, cuvântări şi interviuri. Texte alese, Editura Politică, Bucureşti, 1973;
HLIHOR, Constantin, Armata Roşie în România.Adversar. Aliat.Ocupant 1940-1948. Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1996;
MURARU, Ioan; IANCU, Gheorghe; PUCHEANU, Mona-Lisa; POPESCU, Corneliu-Liviu, Constituţiile Române, Regia autonomă “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993;
PÂSLARU, Ştefan ,Republica la români, Editura Militară, Bucureşti, 1987;
SĂNĂTESCU, Constantin, Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994;
Lucrări cu caracter special
*** Democratizarea armatei, Tipografia “Imprimeria Bucureşti”, 1945;
CHIRIAC, Dănuț -Mircea ,Armata română în perioada 1944-1948,Editura AISM,Bucuresti, 2001;
Reviste
Arhivele Totalitarismului , nr. 4/1994;
Gazeta luptătorilor”, nr.43/ 1945;
Glasul Armatei”, nr.39/1946;nr.94/1947;
Monitorul Oficial, partea I, nr.251, din 2.11.1945;
Arhive
Arhivele Militare Române., fonduri: Cabinetul ministrului; Educație,cultură,propagandă; Microfilme,Secretariatul General; DirecţiaPersonalului;
Documente privind istoria militară a poporului român (D.I.M.P.R.), Editura militară, Bucureşti, 1988.