Relații internaționale și studii europene

Criza geopolitică din Ucraina

(The geopolitical crisis in Ukraine) 

Constantin MANOLACHE

Abstract. The geopolitical crisis in Ukraine represents the effects of changes in the ex-Soviet countries after the collapse of communism in 1990, fleshing the hegemonic security and defence policy of the Russian Federation and the reactions of international organizations (EU, UN, NATO, OSCE) and the great powers, especially the United States. Different historical developments of the eastern and western parts of Ukraine demonstrate a territorial, political, social, cultural and religious division which manifests itself after the collapse of the USSR and Ukraine’s independence declaration on 24 August 1991. From a religious point of view, the division is evident in that the western part of Ukraine is predominantly Catholic and the eastern part belongs to the orthodox religion. Instability in Ukraine is accompanied by the danger of disintegration, the threat coming from the inside, and is determined by the economic crisis, the political situation, misunderstandings between political groups and conflicts between the main regions. The western part of the country, represented by Ukrainian nationalists, opts for independence from Moscow, orientation towards the West and integration into Euro-Atlantic structures, while the pro-Russians from the East and South (especially in Crimea Peninsula and Donetsk Basin) want to develop close cooperative relations with the Russian Federation and Ukraine’s integration in the economic, political and security of the Commonwealth of Independent States (CIS).

Keywords: crisis, Crimea, geopolitics, international organizations, Russian Federation, Ukraine.

Introducere

Începute din anul 1990, așezările geopolitice și geostrategice din estul Europei încă nu s-au încheiat, deoarece Federația Rusă, după destrămarea comunismului și prăbușirea fostei Uniuni Sovietice, nu renunță la pretențiile sale hegemonice din spațiul Comunității Statelor Independente, iar lumea europeană occidentală încă nu a oferit tot sprijinul politic, social, economic și militar în dezvoltarea democratică a țărilor din această parte a Europei, chiar dacă din punct de vedere formal unele țări sunt membre ale N.A.T.O. și ale Uniunii Europene. Articolul de față intenționează să evidenţieze determinările istorice și geopolitice care au generat starea de criză politică din Ucraina din primăvara anului 2014 („primăvara ucraineană”) şi să identifice unele consecinţe ale acesteia în estul Europei și pe plan internaţional.

Determinări istorice generatoare de criză geopolitică în Ucraina

Evoluţiile istorice diferite a părţii de est şi a celei de vest ale Ucrainei demonstrează existenţa unei diviziuni teritoriale, politice, sociale şi cultural-religioase care se manifestă şi după destrămarea U.R.S.S. şi declararea independenţei Ucrainei la 24 august 1991. În timp ce partea de est a fost sub suzeranitatea Imperiului rus încă din anul 1654, când hatmanul Hmelniţki a jurat credinţă ţarului rus Alexei, vestul Ucrainei aparţinea Imperiului habsburgic şi Poloniei interbelice, care a fost apoi ocupat de U.R.S.S. în 1939. Din punct de vedere religios, divizarea este evidentă în sensul că partea de vest a Ucrainei este majoritar catolică, iar partea de est aparține religiei ortodoxe.

Cele mai multe teritorii ucrainene au fost unite într-un stat unitar în secolul al XX-lea, când ucraineanul Nikita Hruşciov[1] se afla la conducerea Ucraineisovietice, ca apoi să devină mare conducător al U.R.S.S. Este vorba despre perioada anilor 1939–1945, atunci când în componenţa Ucrainei au intrat regiunile apusene (1939), Transcarpatia (1945), nordul Bucovinei, sudul Basarabiei (1940; 1944) şi Peninsula Crimeea (1954)[2]. ,,Cu excepția Rusiei, Ucraina este cea mai vastă țară din Europa ca teritoriu și cea mai populată. Din rațiunile poziției sale geografice, ea este socotită un „stat tampon” între confruntările politice, culturale, religioase și lingvistice între lumea europeană occidentală și partea răsăriteană a Europei. În ciuda vechimii sale istorice, frontierele sale de stat au fost stabilizate abia la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial”[3].

Potrivit recensământului din anul 1990, populaţia Ucrainei era de 51,8 milioane locuitori. Pe lângă ucraineni, cu un procent de 74%, trăiesc în această ţară mai multe naţionalităţi, printre care  ruşi (21%), evrei (1%), bieloruşi (1%), români etc.  Populaţia de origine română din Ucraina nu este considerată printre principalele minorităţi, fiind separată în „moldoveni” (aproximativ 300.000) şi „români” (aproximativ 150.000), ocupând locurile 5, respectiv 9 în ierarhia scării naţionale. În realitate numărul românilor din Ucraina este cu mult mai mare, depăşind pe cel al bieloruşilor, evreilor şi ruşilor.

Proclamarea independenţei de stat a Ucrainei, de către Rada Supremă, la  24 august 1991, care este şi sărbătoarea naţională a poporului ucrainean, este considerată de mulţi analişti ca fiind factorul principal ce a demonstrat eşecul reformării U.R.S.S. şi a permis lansarea proiectului Comunităţii Statelor Independente (C.S.I.). După 1991, poporul ucrainean era unanim animat de ideea statului naţional dar, în evoluţia dezvoltării sale, populaţia s-a confruntat cu dificultăţi neprevăzute care au dus la scăderea nivelului de trai şi la spulberarea euforiei naţionale. Din punct de vedere istoric şi geopolitic, analiştii apreciază că Ucraina, în graniţele sale actuale, este un stat fragil, problema critică fiind dată de lipsa elementelor de unitate naţională[4]. „Geopolitica este o teorie, o orientare de cercetare care relevă legătura de substanță între poziția geografică (n.n.: geo înseamnă pământ, teritoriu) a unui stat și politica sa. (…) Geopolitica privește și analizează politica din perspectiva cadrului natural în care are loc, ea propunându-și să explice măsurile și orientările politice pe baza datelor naturale ale unui stat: poziție geografică, suprafață, bogății naturale, populație etc.”[5]. Astfel, potrivit obiectului de studiu al geopoliticii, instabilitatea în Ucraina este însoţită şi de pericolul dezintegrării, ameninţarea venind din interior şi fiind determinată de criza economică, situaţia politică, neînţelegerile dintre grupurile politice şi conflictele dintre principalele regiuni. Partea de vest a ţării, reprezentată de naţionaliştii ucraineni, optează pentru independenţă deplină faţă de Moscova, orientare spre Occident şi integrare în structurile euroatlantice, în timp ce rusofonii din est şi din sud (în special din peninsula Crimeea şi bazinul Doneţk) doresc dezvoltarea unor relaţii de cooperare strânse cu Federaţia Rusă şi integrarea Ucrainei în structurile economice, politice şi de securitate ale C.S.I. Ultimele studii de specialitate evidenţiază faptul că dezacordul între ucraineni şi populaţiile din diverse regiuni ale ţării ameninţă serios independenţa şi integritatea Ucrainei. Tensiunile regionale s-au transformat în cereri insistente pentru autonomie, în special cele din partea rusofonilor din estul ţării şi Crimeea. Fragmentarea politică a divizat Ucraina în două părţi, de est şi de vest, fiecare regiune încercând, mai mult sau mai puţin, să-şi aleagă propria cale pentru supravieţuirea economică. De asemenea, Kievul este preocupat şi de încercarea Rusiei de a-şi menţine influenţa în C.S.I. şi asupra fostelor state socialiste, din acest punct de vedere Ucraina având o poziţie strategică specială, deoarece reprezintă „cap de pod” şi „tampon” între spaţiul euroasiatic şi lumea occidentală.

Pornind de la una din definiţiile crizei care ne arată că ea „reprezintă o schimbare radicală a situaţiei naţionale sau internaţionale, caracterizată prin existenţa unor ameninţări directe la adresa obiectivelor de securitate, a intereselor şi a valorilor fundamentale ale părţilor implicate într-o competiţie conflictuală” [6], se poate spune că acest lucru s-a întâmplat şi în Ucraina, fiindu-i afectate grav obiectivele de securitate, interesele şi valorile naţionale cu consecinţe de izolare a ţării pe plan internaţional. Problema specială a Ucrainei o reprezintă Crimeea, poziţie strategică foarte importantă pentru apărarea graniţelor de sud ale Rusiei şi C.S.I., iar mişcarea ei secesionistă pro-rusă a afectat integritatea teritorială a Ucrainei[7]. În plus, între Crimeea şi Rusia există legături economice, militare şi culturale strânse, iar peninsula reprezintă teritoriu istoric rus transferat Ucrainei în 1954. Drept urmare, secesiunea Crimeei a devenit reală, generând în această regiune un conflict violent și un declin economic continuu.

 Criza din Crimeea din 2014 s-a declanșat după plecarea de la putere a președintelui Viktor Ianukovici, ca urmare a protestelor antiguvernamentale din 2013-2014. Factorul declanșator al acestui proces a fost abrogarea legii referitoare la limbile cu statut regional prin care mai multe limbi folosite în Ucraina, inclusiv româna, au fost scoase din uzul oficial. Actorii tensiunilor sunt, pe de o parte, grupările rusofone care se opuneau noilor schimbări politice de la Kiev și doreau alipirea Crimeei de Rusia iar, pe de altă parte, grupuri de ucraineni și tătari crimeeni, care sprijineau mișcarea Euromaidan.

La 23 februarie, Rada Supremă a Ucrainei a abrogat legea privind bazele politicii de stat în domeniul lingvistic, lege care a conferit limbii ruse statut de limbă regională în 13 (din 27) regiuni administrative ale Ucrainei, în care membrii comunităților etnice reprezentau mai mult de 10% din populație. Începând cu 23 februarie Rusia a mobilizat forțe de intervenție rapidă la frontierele Ucrainei și în Crimeea[8]. La 25 februarie militanți pro-ruși s-au adunat în fața Parlamentului republicii autonome din Simferopol pentru a cere organizarea unui referendum, respingând puterea de la Kiev. La 27 februarie un grup de persoane înarmate pro-ruse au ocupat sediul Parlamentului și Guvernului din Crimeea și au arborat steagul rus. În noaptea de 27 spre 28 februarie, aeroporturile din Crimeea au fost ocupate de persoane înarmate rusofone. La 1 martie, noul premier crimeean Serghei Aksionov a solicitat Rusiei, prin intermediul președintelui rus Vladimir Putin, „asistență în asigurarea păcii și stabilității pe teritoriul” Crimeei pentru a prelua „temporar controlul securității” Crimeei, urmând ca toate autoritățile să se supună ordinelor sale sau să demisioneze. Răspunsul Statelor Unite a venit prin vocea președintelui Barack Obama, care a avertizat Rusia despre consecințele unei intervenții armate în Crimeea și în estul Ucrainei.

La 1 martie, președintele rus Vladimir Putin a solicitat și a obținut în unanimitate permisiunea Camerei superioare a Parlamentului Federației Ruse pentru a utiliza forțele armate pe teritoriul Ucrainei:„Având în vedere că situația extraordinară în derulare în Ucraina amenință viața cetățenilor Federației Ruse și faptul că trupele noastre armate sunt desfășurate în conformitate cu un acord internațional pe teritoriul Ucrainei (Republica Autonomă Crimeea), în baza art. 102 alin. (1) lit. g din Constituția Federației Rusesolicit Consiliului Federației Ruse permisiunea de a utiliza forțele armate ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei pentru normalizarea situației socio-politice din această țară”.

Membrii Consiliului Suprem al Republicii Autonome Crimeea au votat pe 6 martie organizarea unui referendum privind statutul regiunii, dar și ieșirea în mod oficial din componența Ucrainei și alăturarea la Federația Rusă. Parlamentul din Crimeea a adoptat la 11 martie o declarație de independență față de Ucraina. Duma (Camera inferioară a Parlamentului rus) a adoptat o declarație de susținere a poporului din Crimeea, promițând să asigure securitatea locuitorilor peninsulei independent de originea loretnică, de limba și religia lor. Vladimir Putin a comparat intervenția rusească în Crimeea cu operațiunea Occidentului în Kosovo, doar că aici nu s-a tras nici măcar un foc de armă.

În contextul securităţii naţionale şi regionale, problema Crimeei capătă valenţe politice, economice, etnice şi militare. Din punct de vedere politic, situaţia din Crimeea se reduce la o confruntare între grupurile pro-ruse şi pro-ucrainene ale populaţiei. Gruparea pro-rusă este sprijinită de forţele armate ruse, care au cartierul general la Sevastopol. Obiectivul grupării pro-ucrainene l-a reprezentat păstrarea integrităţii teritoriului, inviolabilitatea graniţelor şi menţinerea statutului actual al Republicii Crimeea, ca parte integrantă a Ucrainei. Alianţa tătaro-ucraineană este fragilă, deoarece există reminiscenţe istorice, unde naţionaliştii nu s-au opus deportării tătarilor şi nu au manifestat interes faţă de autodeterminarea lor.

Situaţia din Crimeea este foarte complicată, în primul rând din cauza problemelor economice severe cu care se confruntă Ucraina şi a absenţei unor reforme economice efective. Nivelul de trai în Crimeea s-a deteriorat continuu, provocând nemulţumirea populaţiei faţă de guvern şi administraţia centrală. Mişcarea secesionistă pro-rusă a atras din ce în ce mai mulţi adepţi, datorită dominaţiei economice a Moscovei.

Problematica Crimeei este agravată de compoziţia etnică a populaţiei, dar mai ales de exploatarea acestei situaţii demografice de către grupuri politice direct interesate în atingerea scopurilor lor. La recensământul ucrainean din 2001, populația Crimeei era de 2.033.700 locuitori, din care 58,32% ruși, 24,32% ucraineni, 12,1% tătari crimeeni, 1,44% bieloruși. Totodată, 77% din populație declară limba rusă ca limbă maternă, 11,4% limba tătară și 10,1% limba ucraineană. Tătarii reprezintă populaţia băştinaşă, mulţi reîntorcându-se din spaţiul ex-sovietic, unde au fost deportaţi de Stalin în 1940.

Subiectul cel mai arzător este însă de ordin militar, situație în care disputele administrative privind pretenţiile Federației Ruse asupra fostei Flote sovietice a Mării Negre sunt din ce în ce mai controversate și încă nu au încetat, retragerea trupelor ruseşti de pe teritoriul Crimeei fiind o problemă fierbinte, în condiţiile în care Rusia consideră că are dreptul strategic de a-şi menţine prezenţa în această regiune.

Problema prioritară a Ucrainei o reprezintă stoparea declinului economic în plină evoluție. Pe fondul absenţei reformelor de trecere la economia de piaţă, producţia industrială s-a redus substanţial, inflaţia a crescut vertiginos, realităţi care au determinat ca Ucraina să se numere printre ţările care nu au reușit să aplice cu succes programele de privatizare după căderea comunismului. Problema nu constă în lipsa de democraţie, ci în faptul că în ţară guvernează încă vechile reguli de tip sovietic, cu impact negativ asupra dezvoltării Ucrainei. Principalele obstacole percepute în calea reformelor s-au concretizat în existenţa în parlamentul ucrainean a blocului foştilor ideologi comunişti care a respins programul de reformă economică, importurile ruseşti de ţiţei şi gaze naturale (aproximativ 1 miliard de dolari anual), menţinerea mentalităţilor comuniste în administraţie, crima organizată şi corupţia.

Strategia economică aprobată de Parlamentul Ucrainei în 1992, sub preşedinţia lui Leonid Kravciuk, bazată pe ruperea completă de Rusia, ieşirea din zona rublei şi desfăşurarea schimburilor comerciale cu Rusia la preţurile mondiale, s-a dovedit a fi complet greşită. Această strategie a dus la o prăbuşire completă a economiei ucrainene, însoţită de hiperinflaţie (aproximativ 50% lunar), cu efecte sociale dezastruoase. De aceea, în a doua jumătate a anului 1993, s-a renunţat la această strategie şi s-a optat pentru integrarea economică a Ucrainei în cadrul C.S.I., politică aplicată de preşedintele Leonid Kucima, ales în vara anului 1994: stabilizarea financiară; realizarea reformei fiscale şi monetare prin punerea în circulaţie a unei noi monede naţionale, grivna; reducerea cheltuielilor de la buget şi eliminarea subsidiilor; aplicarea unui regim de taxe mai scăzute pe venit şi la export; o mai mare independenţă a Băncii Naţionale a Ucrainei; liberalizarea preţurilor la toate produsele; privatizarea vânzărilor en-gros pentru creşterea competitivităţii; acumularea de capital de stat şi privat în vederea încurajării investiţiilor.

Formarea noilor sisteme politice în Ucraina a reprezentat un proces complex şi controversat. Tensiunile sociale în creştere şi diversitatea strategiilor şi platformelor politice au schimbat în mod negativ imaginea internă şi internaţională a Ucrainei, mai ales în primii trei ani de la obţinerea independenţei. Vechiul sistem de relaţii sociale şi ideologia comunistă încă mai persistă, supravieţuirea acestora fiind parţial susţinută de declinul continuu al nivelului de trai, determinând o parte a populaţiei să reflecteze nostalgic asupra trecutului.

Formarea partidelor politice a început încă din 1990, dar aceasta nu a însemnat crearea unui sistem real multipartit, întrucât simpla existenţă a unor formaţiuni politice şi mişcări din Ucraina nu a însemnat stabilirea sistemului politic democratic. Totodată, este dificil de stabilit obiectivele politice ale acestora, multe partide şi organizaţii adaptându-şi tacticile electorale în funcţie de interese unilaterale şi situaţii de moment, fără a exista programe şi doctrine reale. Trăsătura comună a majorităţii forţelor politice din Ucraina constă în faptul că acestea nu şi-au stabilit clar poziţia asupra politicii externe şi de securitate a ţării.

În prezent, organizaţiile politice existente în Ucraina pot fi diferenţiate în funcţie de poziţiile pe care le adoptă faţă de cele mai importante și actuale probleme ale țării: statutul de independenţă al Ucrainei; considerarea Ucrainei ca parte a imperiului rus şi a fostei U.R.S.S.; atitudinea faţă de Federația Rusă şi Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.); forma de regim politic adoptată; formele, metodele şi scopurile reformei economice de piaţă liberă. Conform acestor criterii, principalele grupări politice sunt: Blocul Naţional-Radical; Blocul Naţional-Democratic; partidele de stânga; partidele de centru.

Sub conducerea fostului preşedinte Viktor Iușcenko, începută din ianuarie 2005, Ucraina şi-a definit programele de dezvoltare internă pe orientarea occidentală, dar fără a neglija ajutorul necesar pe care îl poate primi de la Federația Rusă în menţinerea echilibrului geopolitic și geostrategic în această zonă. În acest context, Ucraina se confruntă cu două dificultăţi majore: prima se referă la dorinţa sa de a-şi asigura independenţa, cea de-a doua vizează promovarea legăturilor economice mai strânse cu Rusia.

În perspectivă, Ucraina vizează să devină o „zonă tampon” între spaţiile de securitate occidental şi rusesc. Totodată, Ucraina încearcă să-şi consolideze independenţa politică prin contrabalansarea dependenţei economice faţă de Moscova cu o relaţie politico-militară prioritară cu U.E. şi N.A.T.O., mizând pe garantarea independenţei politice şi integrităţii teritoriale de către S.U.A.

În Declaraţia de Independenţă a Ucrainei se prevede că această ţară nu va deţine, produce sau desfăşura arme nucleare pe teritoriul său. În realitate, armele nucleare au fost folosite ca monedă de schimb pentru solicitări politice, în primul rând ca, în postură de stat nuclear, Ucraina să fie luată în serios de străinătate, dar ezitarea Kievului a dus mai mult la izolarea sa politică. Prin Acordul semnat la Moscova, la 14 ianuarie 1994, de preşedinţii William Clinton, Boris Elţin şi Leonid Kravciuk, Ucraina s-a angajat să transfere toate focoasele nucleare în Rusia în schimbul anulării unei părţi a datoriei ucrainene către Moscova şi a garantării securităţii Ucrainei şi inviolabilităţii graniţelor sale.

În concluzie, pornind de la  poziţia geografică, dimensiunile teritoriale, potenţialul economic şi resursele naturale, Ucraina dorește să fie o ţară importantă a Europei, ambiţiile sale de a se integra în comunitatea europeană având la bază speranța de a asigura populaţiei un nivel de trai corespunzător celui occidental. Însă efectele politicii interne şi externe duse până în prezent semnalează elemente de divizare teritorială, politică, socială şi cultural-religioasă a Ucrainei, incapacitatea de restructurare a economiei, dependenţa faţă de Federaţia Rusă şi C.S.I. în probleme economice şi nucleare, chiar dacă eforturile de integrare europeană ale Kievului sunt considerabile.

Consecinţele crizei geopolitice din Ucraina pe plan internaţional

Criza geopolitică din Ucraina se află în atenţia organizaţiilor internaţionale – O.N.U., O.S.C.E., U.E., N.A.T.O. -, a administraţiei S.U.A., a Federaţiei Ruse, a României ca ţară vecină şi a ţărilor din spaţiul C.S.I. care au luat un model de rezolvare democratică a dezvoltării interne după destrămarea U.R.S.S.    Coordonatele politicii occidentale faţă de Ucraina constau în rezolvarea pe cale politică a diferendelor ruso-ucrainene, menţinerea unor raporturi de bună vecinătate între cele două state şi asigurarea controlului internaţional asupra armelor nucleare aflate pe teritoriul ucrainean.

Procedurile O.N.U. de prevenire şi gestionare a crizei geopolitice din Ucraina, prevăzute în Carta O.N.U., au fost puse în funcţiune, în conformitate cu articolul 34, unde Consiliul de Securitate este organismul împuternicit să ia în discuţie orice situaţie de criză de pe glob. Legăturile operaţionale între organismele însărcinate cu probleme politice şi cele de alertă rapidă la sediul O.N.U. s-au realizat în timp oportun pentru monitorizarea situaţiei create şi utilizarea instrumentelor existente în gestionarea unei crize, urmate, la nevoie, de sancţiuni.

Instrumentele juridice esenţiale ale O.N.U. permit luarea de măsuri pentru gestionarea crizei geopolitice din Ucraina, incluse în Carta Naţiunilor Unite, cu precădere în articolele 1, 24, 25 şi 40. Articolul 1 arată că scopul O.N.U. este: „Să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop, să ia măsuri colective eficiente pentru prevenirea şi eradicarea ameninţărilor la adresa păcii, şi să faciliteze, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, negocierile sau reglementarea paşnică a disputelor internaţionale sau a situaţiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii”.Articolul 24specifică funcţiunile şi atribuţiile Consiliului de Securitate, căruia statele membre i-au conferit responsabilitatea menţinerii păcii şi securităţii. Articolul 25prevede că „statele membre ale O.N.U. sunt de acord să ducă la îndeplinire deciziile Consiliului de Securitate” în conformitate cu prevederile Cartei. În articolul 40 se arată că, pentru a preveni agravarea situaţiei, Consiliul de Securitate poate solicita părţilor implicate să respecte anumite măsuri temporare, pe care acesta le consideră necesare sau de dorit.Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat o rezoluție cu privire la recunoașterea inviolabilității integrității teritoriale a Ucrainei. În acest sens, 100 de state au votat „pentru”, 11 state au fost împotrivă:Rusia, Armenia, Belarus, Bolivia, Cuba, Coreea de Nord, Nicaragua, Sudan, Siria, Zimbabwe șiVenezuela. 58 de țări, printre care și China, s-au abținut.

În concluzie, O.N.U. își aduce aportul considerabil la eforturile de gestionare a crizei geopolitice din Ucraina, nu numai prin folosirea mandatului şi a procedurilor de adoptare a deciziilor, dar şi prin dispozitivele de prevenire a crizelor şi prin metodele de gestionare a acestora, pe care le-a creat în cadrul sistemului internațional de securitate.

O.S.C.E. este direct interesată în asigurarea stabilităţii politice şi militare în Ucraina. Stabilitatea politică presupune eliminarea motivaţiei pentru un conflict armat, iar stabilitatea militară înseamnă abţinerea structurilor militare în folosirea forţei pentru rezolvarea crizei geopolitice. Observatorii O.S.C.E. trimişi în Ucraina întâmpină dificultăţi de ordin administrativ, limitându-li-se posibilitatea de mişcare pe teritoriul Ucrainei, fiind deseori arestați de către organele de securitate ale țării.

O.S.C.E. militează pentru promovarea deschiderii şi a transparenţei în discuţiile oficiale cu autorităţile ucrainene și ruse. Scopul principal al O.S.C.E. în criza geopolitică din Ucraina este acela de a negocia cu toţi facorii decizionali pentru rezolvarea paşnică a situaţiei de criză creată. Fiind un instrument de securitate prin cooperare, funcţia sa principală constă în furnizarea unor mecanisme de negociere și înţelegere, pentru a putea permite Ucrainei să iasă din această situaţie de criză geopolitică și geostrategică dificilă care ar putea degenera în conflict regional.

Prin mandatul Uniunii Europene de prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor, situaţia din Ucraina nu este indiferentă pentru această organizaţie. Pentru informarea la faţa locului au fost trimiși la Kiev lideri importanți ai U.E. care se ocupă de politica de securitate şi de apărare la nivel european.Potrivit acestei abordări, U.E. este interesată în Ucraina de întărirea principiilor şi instituţiilor democratice din această ţară, respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor, promovarea stabilităţii politice regionale, promovarea şi sprijinirea bunei guvernări şi contribuţia la o coordonare internaţională mai eficientă pentru a face faţă situaţiilor de urgenţă.

Uniunea Europeană[9] nu are o armată unică, dar face politică despre ea, și anume Politica de Securitate și Apărare Comună (P.S.A.C.), componentă a Politicii Externe de Securitate Comună (P.E.S.C.). În cadrul P.S.A.C., statele membre au rolul decisiv în operațiile civile și militare ale U.E., prioritar fiind principiul suveranității naționale, iar apărarea europeană este declarativă, la nivelul unor principii și reguli cuprinse în Tratatul de la Lisabona. În caz de atac al unei țări membre U.E., mai ales pe linie teroristă, există clauza de solidaritate reciprocă; în probleme de constituire de forțe europene de apărare se mizează pe cooperarea structurată permanentă în care țările cele mai dezvoltate din punct de vedere militar trebuie să constituie un nucleu de bază în intervențiile militare europene cu aplicarea principiului „pooling and sharing” (adunare de forțe și mijloace și o redistribuire a lor în funcție de misiuni). În plus, apărarea europeană este avantajată de tehnologia militară europeană care se derulează prin programele Agenției Europene de Apărare.

Consiliul Uniunii Europene monitorizează în permanență, prin structurile sale de specialitate, în special Consiliul Politic și de Securitate (COPS) și structurile militare ale U.E., evoluțiile situației din Ucraina. Comisia Europeană a propus măsuri specifice de ordin economic şi financiar pentru rezolvarea situaţiei de criză din Ucraina, deoarece dispune de o infrastructură permanentă în acest sens şi are experienţă în acest domeniu. De asemenea, Parlamentul European a pus în discuţie cazul Ucrainei pentru o gestionare eficientă a acestui tip de criză geopolitică.

În concluzie, U.E. susține ideea potrivit căreia existenţa unei concepţii comune de acţiune a statelor membre privind zonele de conflict potenţial şi măsurile care sunt necesare pentru gestionarea conflictelor presupun adoptarea unei atitudini proeuropene în cadrul întregii comunităţi. Doar în acest caz este posibil să se elimine tensiunile care persistă între state şi punerea în funcţiune a capacităţilor U.E. de gestionare a crizelor.

În decursul anilor, N.A.T.O. a dobândit o experienţă aparte în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor şi nu a stat indiferentă faţă de criza geopolitică din Ucraina, ţară care a aparţinutTratatului de la Varşovia, alianţă totalitară, unde sovieticii dictau şi controlau toate structurile politice şi militare, pe baza principiului centralismului absolut. Ţările satelit nu aveau niciun cuvânt de spus, iar toate posturile de comandă militară erau încadrate cu generali şi mareşali ruşi, nefiind nicio idee de multinaţionalitate, specifică spiritului N.A.T.O.

După 1990, N.A.T.O. s-a transformat din bloc militar de apărare europeană occidentală în organizație politico-militară globală. În acest scop, N.A.T.O. și-a schimbat concepția strategică în ceea ce privește obiectivele și misiunile sale, trecând de la articolul 5 al Tratatului Nord Atlantic („atacul asupra unui stat membru N.A.T.O. presupune acțiunea militară comună a Alianței”; regula mușchetarilor: „toți pentru unul, unul pentru toți”), la non-articol 5 (depășirea zonei clasice de responsabilitate și extinderea acțiunilor sale la nivel global: Balcani, Irak, Afganistan, Libia).

Declaraţiile fundamentale ale Alianţei privind prevenirea crizelor, din Tratatul de la Washington, sunt valabile şi în cazul crizei geopolitice din Ucraina. Articolul IV stabileşte angajamentul de a întreprinde consultări atunci când este ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea vreunui stat membru N.A.T.O. sau partener. Cu atât mai mult, N.A.T.O. îşi îndeplineşte rolul şi misiunile sale pe baza unei organizări şi funcţionări ierarhice, cu structuri civile şi militare conduse prin consilii, comitete, departamente şi birouri, constituite la nivel strategic, operaţional şi tactic, care iau decizii prin consens, pe baza consultărilor tuturor membrilor Alianţei în orice situaţie de criză care apare.

Problematica crizei geopolitice din Ucraina a fost dezbătută la nivel politic şi militar, mai precis la Cartierul General al N.A.T.O. de la Bruxelles şi la Celula de Coordonare a Parteneriatului pentru Pace. La Cartierul General al N.A.T.O., sediul diplomatic şi politic al Alianţei, lucrează toate reprezentanţele permanente ale delegaţiilor naţionale ale statelor membre N.A.T.O., ale Secretarului General, ale Secretariatului Internaţional, ale reprezentanţilor militari naţionali, ale preşedintelui Comitetului Militar şi ale Statului Major Militar Internaţional, fiind interesate de situația din Ucraina, existând programe de cooperare cu această organizaţie. De asemenea, Ucraina are la N.A.T.O. ambasador, asistat de o delegaţie naţională alcătuită din consilieri şi oficiali, care îşi reprezintă ţara în diferite comitete şi comisii de lucru.

Secretarul General al N.A.T.O., responsabil cu organizarea procesului de consultare şi de adoptare a deciziilor în cadrul Alianţei, este direct interesat de situația din Ucraina în calitatea sa de preşedinte al Consiliului Nord-Atlantic, al Consiliului pentru Parteneriat Euro-Atlantic şi al Consiliului Permanent Comun N.A.T.O.-Rusia şi preşedinte asociat al reprezentantului Comisiei N.A.T.O.-Ucraina.

Problema crizei geopolitice din Ucraina a fost pusă în discuţie pentru rezolvarea situaţiei create prin mijloace politice şi eliminarea divergenţelor dintre părţile aflate în conflict. Astfel, Departamentul pentru probleme politice este interesat de situaţia din Ucraina, mai ales că răspunderile sale se referă la studierea evoluţiilor politice ale N.A.T.O. în ţările membre şi cele partenere, fiind vorba acum despre relaţiile N.A.T.O. cu Rusia şi Ucraina. Centrul de criză al N.A.T.O.monitorizează permanent situaţia din Ucraina, prin schimbul şi difuzarea informaţiilor politice şi militare care prezintă interes pentru N.A.T.O. şi pentru ţările sale membre.

Consiliul Nord-Atlantic, autoritatea supremă politică şi de putere de decizie din N.A.T.O., alcătuit din reprezentanţi permanenţi ai tuturor statelor membre, s-a întâlnit în şedinţele de lucru, în regim de urgenţă, pentru a discuta implicaţiile crizei geopolitice din Ucraina asupra N.A.T.O. În acest sens, țările membre N.A.T.O. şi-au exprimat deschis opiniile faţă de situaţia din Ucraina, iar deciziile luate au reprezentat voinţa colectivă a guvernelor statelor membre. Orice decizie în N.A.T.O. referitoare la criza geopolitică din Ucraina s-a realizat prin consens, dat de unanimitatea sa şi acordul comun, unde membrii Alianţei s-au bazat pe experienţa şi concepţiile individuale ale fiecărei ţări, beneficiind, în acelaşi timp, de mecanisme şi proceduri care să le permită să acţioneze în comun, rapid şi decisiv, în această situaţie de criză.

În cadrul Celulei Parteneriatului pentru Pace (PCC), unde Ucraina a aderat în mai 1994, s-au făcut informări despre situaţia din țară, unde autorităţile militare naţionale şi partenerii au luat cunoştinţă despre evoluţiile programelor de cooperare militară cu Ucraina. Din punct de vedere militar, situaţia din Ucraina a fost discutată şi în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), unde Ucraina a aderat încă de la înființarea sa în 1997.

În concluzie, N.A.T.O. deține un rol activ în gestionarea crizei geopolitice din Ucraina, își coordonează eficient activitatea cu O.N.U., U.E. şi O.S.C.E., punând în funcţiune toate mecanismele şi structurile consultative în această problematică.

PozițiileS.U.A. faţă de Ucraina au un caracter strict geopolitic și geostrategic. Pe de o parte, Ucraina este considerată de administraţia americană ca un factor de diminuare a influenţei Rusiei în Europa centrală şi în Balcani şi de aceea sprijină politica de independenţă a Ucrainei, iar pe de altă parte S.U.A. consideră Rusia încă o mare putere ce poate afecta securitatea Occidentului şi de aceea este necesară sprijinirea dezvoltării democratice a acesteia şi continuarea cooperării cu Moscova în soluţionarea problemelor vieţii internaţionale. În acest context, Guvernul S.U.A. acordă sprijin financiar pentru susţinerea reformelor economice atât în Rusia, cât şi în Ucraina.

Statele Unite ale Americii acționează militar în plan european, numai prin N.A.T.O., numai dacă îi sunt afectate propriile interese geostrategice. Angajarea militară globală a S.U.A. reduce șansele de intervenție în Europa, atât din punctul de vedere al utilizării forțelor militare, cât și a resurselor disponibile. După aproape 70 de ani de intervenții salvatoare ale S.U.A. în Europa, când a acționat numai în situații dificile și complexe – intrarea în cel de-al doilea război mondial, organizarea apărării Europei occidentale prin înființarea N.A.T.O., restabilirea economică europeană prin Planul Marshall, purtarea Războiului rece, cursa înarmărilor, stabilizarea Balcanilor etc. – S.U.A. poate să-și schimbe calculele strategice și poate avea o nouă abordare în cazul Ucrainei (mai ales în Crimeea, partea de est, celelate teritorii răpite de la țări vecine ca Polonia, România) pentru a evita un conflict cu Federația Rusă. S.U.A. nu mai dorește să fie depanatorul Europei pentru situații dificile, ca urmare a slăbiciunii leadershipului european. Bazele militare americane în Europa, inclusiv în România, și scutul antirachetă fac parte din logica de apărare a intereselor americane în Europa și Orientul Mijlociu (Israel, Iran, Siria, țările din nordul Africii). Relațiile între S.U.A. și Federația Rusă nu pot duce la un conflict deschis, deoarece intră în calcul stabilitatea internațională a planetei.

Dar în politica S.U.A. există şi o rezervă strategică, în cazul acutizării conflictelor ucrainene interne est-vest, care pot pune în pericol integritatea teritorială a ţării. Analiştii americani susţin că un stat ucrainean lipsit de zonele de rusofoni ar fi mai omogen din punct de vedere politic şi, în consecinţă, mai stabil. Este important ca o eventuală scindare a Ucrainei să se producă în mod paşnic, deoarece un război civil pe teritoriul acestui stat ar căpăta dimensiuni internaţionale.

Federația Rusă consideră „străinătatea apropiată” drept sfera de interese exclusivă, fiind un element de continuitate în politica Moscovei din ultimele două secole. Cuprinderea Ucrainei în această sferă de interese este un pilon fundamental al menţinerii capacităţii de influenţă a Rusiei în Europa centrală şi Balcani. După dezmembrarea U.R.S.S., Moscova a folosit puternic pârghiile economice, politice, etnice şi militare pentru refacerea relaţiilor de subordonare ale noilor republici independente apărute în spaţiul ex-sovietic. Rezultatul acestor eforturi s-a concretizat în crearea Comunității Statelor Independente (C.S.I.) sub forma unei comunităţi economice, politice şi de securitate, cuprinzând întregul spaţiu sovietic, cu excepţia statelor baltice.

În concepția Federației Ruse, N.A.T.O. este o rămășiță a Războiului rece, organizație care trebuia desființată odată cu Tratatul de la Varșovia, fiind în momentul de față o structură politico-militară internațională contestată. În Strategia Securității Naționale a Federației Ruse, N.A.T.O. este un potențial „inamic”, luat în calcul de strategii militari ruși, implicit țările membre N.A.T.O. sunt considerate forțe adversare Rusiei. Totodată, obiectivul fundamental al acestei strategii este protejarea cetățeanului rus în interiorul țării (atacuri teroriste) și în exteriorul acesteia.

Caracteristica raporturilor ucraineano-ruse este imprimată de asigurarea securităţii naţionale, luând în considerare faptul că Ucraina este stat independent apărut după dezmembrarea U.R.S.S., dar şi situaţia sa de fostă colonie a Rusiei. În aceste condiţii, Ucraina depinde economic de resursele energetice (în special gaze naturale şi petrol) importate din Rusia, de ultimele rămăşiţe ale prezenţei armatei rusești pe teritoriul Republicii Moldova şi de existenţa unei importante minorităţi rusofone, în special în partea de est şi de sud a Ucrainei. Încercările Ucrainei de a privi spre Vest sunt anihilate de tensiunile sale cu Rusia şi din cauza arsenalului nuclear şi a pretenţiilor teritoriale ale Moscovei. Statutul Rusiei de cea mai mare ţară a fostei U.R.S.S., fostă putere colonială ce şi-a pierdut periferia, exponentă a regimului comunist totalitar, încă nu consideră Ucraina un stat independent şi acceptă cu greu ca celelalte state din C.S.I. să nu se afle sub tutela Moscovei. Din acest punct de vedere, Kievul trebuie să manifeste respect, dacă nu chiar teamă, faţă de o Rusie care încă nu a abandonat pretenţiile teritoriale asupra Ucrainei. Pe acest fond, relaţiile Ucrainei cu Rusia sunt ambigue: pe de o parte, Kievul doreşte să-şi rezolve problemele interne şi externe în mod independent, dar, în acelaşi timp, acceptă ca Moscova să joace un rol important pe plan mondial şi ca lider în C.S.I. şi Europa de est.

Relaţiile României cu Ucraina independentă datează din anul 1919, când acest stat a apărut prima dată pe harta politică a Europei moderne. Aceste relaţii au fost afectate de la bun început de problema Basarabiei, Rada ucraineană considerând acest teritoriu românesc ca fiind parte componentă a teritoriului Ucrainei.

În condiţiile în care puterea sovietică a început lupta împotriva Ucrainei independente, România a acordat sprijin „independiştilor” ucraineni (Petliura şi Mahno), evidenţiindu-se interesul Bucureştiului pentru existenţa unui stat independent ucrainean ca „tampon” faţă de Rusia. Constituirea U.R.S.S. (1922) a pus capăt posibilităţilor de dezvoltare a unor relaţii între Bucureşti şi Kiev, Ucraina fiind înglobată în Uniunea Sovietică. Trebuie menţionat faptul că în 1924 a fost creată, din dispoziţia Moscovei, pe teritoriul Ucrainei, R.S.S. Moldovenească, cu capitala la Tiraspol, în actualele raioane estice ale Republicii Moldova. Această republică autonomă a fost creată de Moscova ca o afirmare a drepturilor sale asupra Basarabiei româneşti, la Tiraspol militându-se pentru „eliberarea fraţilor moldoveni de dincolo de Nistru”.

În 1940, ca urmare a anexării Basarabiei şi Bucovinei de nord, Moscova a înființat Republica Moldova, iar sudul şi nordul Basarabiei, precum şi nordul Bucovinei au fost încorporate la Ucraina. Aceeaşi împărţire administrativă s-a repetat în 1944, când armata română şi cea germană s-au retras. România a recunoscut independenţa Ucrainei, proclamată după puciul din august 1991 de la Moscova şi confirmată printr-un referendum naţional la 1 decembrie 1991. Dar, cu ocazia acestui referendum, Parlamentul României, printr-o declaraţie adoptată în unanimitate, a declarat nulitatea de fapt şi de drept a anexei secrete a Pactului Ribbentrop-Molotov şi a confirmat drepturile româneşti asupra teritoriilor naţionale, răpite conform anexei secrete a acestui pact. Păstrarea identităţii culturale a românilor ce trăiesc pe teritoriul actual al Ucrainei constituie un interes naţional fundamental al României.

România şi Ucraina au încheiat Tratatul politic de bază, care constituie baza juridică pentru amplificarea relaţiilor de colaborare, deşi o bună perioadă de timp acest tratat fusese blocat de ambele părţi. Cauza principală a îngheţării negocierilor privind Tratatul politic de bază dintre România şi Ucraina a fost reticenţa Ucrainei de a insera în tratat denunţarea explicită a Pactului Ribbentrop-Molotov prin care, în 1940, nordul Bucovinei, sudul Basarabiei şi Insula Şerpilor  erau încorporate în Uniunea Sovietică, teritorii incluse azi în Ucraina. Posibilitatea solicitării de către Bucureşti a includerii în tratat a unei clauze referitoare la caducitatea anexei secrete la Pactul Ribbentrop-Molotov, ca un act de reparaţie morală a nedreptăţii făcute României în anul 1939, a determinat o anumită reţinere din partea ucraineană în declanşarea procesului de negociere a acestuia[10]. Ucraina a refuzat acest lucru deoarece, în concepția sa, aceste teritorii au fost anexate U.R.S.S. printr-un protocol secret şi, deci, teritoriile respective aparţin statului ucrainean, iar partea ucraineană cere din partea autorităţilor de la Bucureşti recunoaşterea frontierelor actuale. O altă chestiune importantă a relaţiilor bilaterale este problema minorităţilor naţionale, unde se vorbeşte de asimilarea ucrainenilor din România şi de situaţia românilor din Cernăuţi[11].

Pentru prima dată în istoria României s-a ivit marea oportunitate istorică ca trei mari actori internaționali să aibă interese în țara noastră: N.A.T.O., Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii. Constituirea în România a unui Centru de coordonare a intereselor geostrategice ale celor trei mari actori internaționali într-o singură direcție se impune cu necesitate. În momentul de față, interesele de apărare ale României sunt centrate pe N.A.T.O. cu sprijinul sporit al S.U.A. În Uniunea Europeană, România participă doar la misiuni de management al crizelor internaționale.

În Republica Moldova, efectele crizei geopolitice din Ucraina sunt evidente, în sensul că disputele politice și naționale sunt puternice între grupările pro-europene și grupările pro-ruse, direct interesate de Transnistria. În prezent, conducerea actuală de la Chişinău este avantajată de sprijinul Uniunii Europene pentru libera circulație a persoanelor în spațiul U.E. și de interesele geostrategice ale S.U.A. în estul Europei.

În concluzie, criza geopolitică din Ucraina reprezintă efectele transformărilor din ţările din spaţiul ex-sovietic, concretizarea conținutului politicii de securitate și apărare a Federației Ruse și modalitățile de funcţionare a organismelor internaţionale. Cunoaşterea situaţiei din spaţiul ex-sovietic reprezintă o problemă de actualitate, „fierberea geopolitică” din această parte a lumii nu s-a terminat încă, în condiţiile în care, pe de o parte, Federaţia Rusă depune toate eforturile pentru menţinerea influenţei sale în ţările care au aparţinut fostei U.R.S.S. iar, pe de altă parte, noile state independente din spaţiul ex-sovietic militează pentru o strategie proprie de dezvoltare, cel puţin declarativ, fără intervenţia Moscovei, având ca model de inspiraţie democraţiile occidentale, interesate de realizarea stabilităţii internaţionale şi regionale. Pentru România, criza geopolitică din Ucraina reprezintă un semnal clar pentru afirmarea stabilității și seriozităţii în politica sa internă şi internaţională și apărarea drepturilor românilor din afara granițelor țării. Deoarece Ucraina este ţara vecină României, N.A.T.O. şi U.E., procesele şi fenomenele politice şi sociale care au loc în această ţară ar trebui să fie în preocuparea tuturor liderilor politici și administrativi din România, indiferent de culoarea lor politică. Clocotul geopolitic și geostrategic european actual se agită în complexul: N.A.T.O., U.E., Federația Rusă, S.U.A. Cerința expresă pentru România este de a-și alege locul cel mai potrivit în acest torent fierbinte.

Bibliografie

Anghel, Gabriela, „Rusia îşi joacă viitorul în Crimeea?”, ziarul România Liberă, 26 februarie 2014.

Comentariu difuzat de Radio BBC, 17 iulie 1995.

Dobrescu, Paul, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, București, 2003.

Iakavenko, Natalia, Studiu privind situația politică din Ucraina, Institutul de Economie Mondială şi Relaţii Internaţionale din cadrul Academiei Naţionale de Ştiinţe a Ucrainei, Kiev, 2004.

Manolache, Constantin, Structuri de securitate şi gestionare a crizelor în context euro-atlantic, Editura Cantes, Iaşi, 2004.

Sergheiciuc, Vladimir, „Ukrainske Slovo”, săptămânal ucrainean, nr. 39/29.09.1994 şi 40/6.10.1994.

***, Encyclopaedia Universalis, vol. 24, Editeur à Paris, Franța, 2008.

Note

[1] Planurile lui Nikita Hruşciov prevedeau alipirea la Ucraina sovietică şi a altor teritorii. În mod special, la 20 iulie 1944, el i-a propus lui Stalin un proiect de înfiinţare a regiunii Holm în componenţa Ucrainei, constituită din acele pământuri ucrainene care, după strămutarea Poloniei în 1939, au fost ocupate de Germania. Transpunând în viaţă această concepţie, Nikita Hruşciov a trasat sarcina subalternilor săi să pregătească popuneri asemănătoare şi în ceea ce priveşte includerea în componenţa Ucrainei sovietice a altor teritorii printre care Maramureş şi Bucovina de sud, pe considerentul că acestea au aparţinut cândva Ucrainei. Dar aceste proiecte n-au avut şansa să fie realizate, nu din vina lui Hruşciov, ci a lui Stalin. Teritoriul Bucovinei de sud se intenţiona a fi inclus în componenţa regiunii Cernăuţi astfel: judeţul Gura Humorului, cu centrul la Gura Humorului şi cu o populaţie de 61.242 locuitori; judeţul Câmpulung, cu capitala în oraşul Câmpulung şi cu o populaţie de 59.364 locuitori; judeţul Rădăuţi, cu centrul în oraşul Rădăuţi şi cu o populaţie de 90.635 locuitori; judeţul Siret, cu capitala în oraşul Siret, având o populaţie de 65.347 locuitori; judeţul Suceava, cu capitala în oraşul Suceava, având o populaţie de 65.347 locuitori. Graniţa de stat în acest teritoriu, dintre U.R.S.S. şi România, ar fi fost pe linia ce întâlneşte izvoarele râului Someş şi ale râului Bistriţa, lângă comuna Cârlibaba, trecea pe malul apusean al râului Bistriţa prin localităţile Iacobeni, Vatra Dornei, Crucea, Broşteni, Sabaca, de unde se întoarcea spre nord-est şi trecea prin comunele Iesle, traversa râul Moldova, pe lângă comuna Mălini, ieşea lângă oraşele Fălticeni şi Dolhasca, pe unde traversa râul Siret, apoi se întoarcea la nord şi în continuare trecea pe malul răsăritean al râului Siret, până la Bălineşti şi din nou o lua spre nord până la comuna Mihăileni, până în dreptul oraşului Siret.

[2] Vladimir Sergheiciuc, „Ukrainske Slovo”, săptămânal ucrainean, nr. 39/29.09.1994 şi 40/6.10.1994.

[3] Encyclopaedia Universalis, vol. 24, Editeur à Paris, Franța, 2008, p. 178.

[4] Natalia Iakavenko, Studiu privind situația politică din Ucraina, Institutul de Economie Mondială şi Relaţii Internaţionale din cadrul Academiei Naţionale de Ştiinţe a Ucrainei, Kiev, 2004.

[5] Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, București, 2003, p. 25.

[6] Constantin Manolache, Structuri de securitate şi gestionare a crizelor în context euro-atlantic, Editura Cantes, Iaşi, 2004, p. 11.

[7] În antichitate Crimeea era locuită de triburi traco-cimeriene și scitice. Între 1441 și 1783 cea mai mare parte a Crimeei a făcut parte din Hanatul Crimeei. Între 1783-1917 regiunea a fost anexată de Imperiul Țarist ca Gubernia Taurida. La 18 octombrie 1921 s-a înființat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimeea, ca parte a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse. Tătarii constituiau atunci 25% din populație. La 19 februarie 1954, liderul sovietic Nikita Hrușciov a oferit Crimeea drept cadou R.S.S. Ucrainene, printr-un decret al Sovietului Suprem al U.R.S.S., fără ca populația locală să fie întrebată dacă este de acord cu acest lucru. Locuită în majoritate de ruși, Crimeea este în ultimele decenii subiectul unor ample dezbateri interne și internaționale privind statutul său politic, demografic și geografic.

[8] Gabriela Anghel, „Rusia îşi joacă viitorul în Crimeea?”, ziarul România Liberă, 26 februarie 2014.

[9] În glumă, în cercurile analiștilor europeni, se afirmă faptul că Uniunea Europeană a fost creată de „Stalin”, ca reacție a părții occidentale a Europei la formarea Uniunii Sovietice.

[10] În anul 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia şi Bucovina, teritorii româneşti care, actualmente, sunt situate în două republici independente, rezultate după dispariţia U.R.S.S., respectiv Republica Moldova şi Ucraina. Anexarea teritoriilor româneşti a fost confirmată prin Tratatul de la Paris, din 1947, încheiat între România şi puterile învingătoare în cel de-al doilea război mondial, printre care se număra şi fosta U.R.S.S.. Tratatul nu menţiona, însă, Insula Şerpilor. În 1948, România, care devenise, între timp, un satelit al Moscovei, a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice Insula Şerpilor, pe baza unui protocol confidenţial, care reprezenta o violare clară a Tratatului de la Paris. Kievul susţine că trecerea Insulei Şerpilor în componenţa Uniunii Sovietice a fost recunoscută implicit de România, prin Tratatul de prietenie din 1961, încheiat între Bucureşti şi Moscova. Disputa se referă mai ales la o chestiune de principii. Ucrainenii se tem că o concesie teritorială ar putea, la un moment dat, să ofere un motiv pentru a ridica şi problema celorlalte teritorii dobândite de Ucraina în perioada sovietică. Este vorba şi de împărţirea resurselor Mării Negre, căci se apreciază că zona din jurul Insulei Şerpilor ar conţine bogate zăcăminte de petrol şi gaze. Oficialităţile române au apelat la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, obținând câștig de cauză privind statutul Insulei Şerpilor.

[11] Comentariu difuzat de Radio BBC, 17 iulie 1995.