De la americanismul expansiv la capitalismul rentier  (sau, de la modernitatea dezvoltării la întoarcerea rentei)

[From Expansive Americanism to Rentier Capitalism (or, from Developmental Modernity to the Return of Rent)]

Silvio SUPPA

Abstract: The essay proposes an interpretation of democracy according to its evolution, as theorized by Alexis de Tocqueville, Guglielmo Ferrero and Talcott Parsons. Democracy, as a political regime and form of governance of citizens has evolved over time and has been subject to constant internal and external pressures. The return of President Donald Trump to power in the USA has triggered a wave of conservatism that is distinct from its classical forms. Any form of social dialogue, of institutional mediation is abandoned in favor of the politics of the strongest and richest.

Keywords: Americanism, capitalism, Gramsci, materialism, social control.

Introducere

Această contribuție discută despre „americanism” într-un sens specific politico-social, deoarece termenul cuprinde și alte forme culturale, de la muzică la literatură, de la economie la filosofie, de la sociologie la antro­po-structuralism, de la cinematogra­fie la arte și nu numai. Această con­tribuție nu încearcă nici măcar să re­zume un caleidoscop atât de vast în­cât a trezit lumea occidentală cel pu­țin din secolul al XIX-lea. Aici, sfera politică este abordată, însă îl vom omite pe Gramsci, deoarece scrierile sale pe această temă necesită o anali­ză exclusivă. Este demn de remarcat, totuși, că termenul „America” din scurtul meu itinerariu se va referi întotdeauna la Statele Unite, un loc puternic emblematic în istoria noului continent, cel puțin în zonele sale nordice.

Democrația în viziunea lui Alexis de Tocqueville

Pentru a începe o discuție mai po­trivită, numele lui Alexis de Tocqueville este în continuare rele­vant. În lucrarea sa fundamentală, Despre democrație în America¹, el studiază structura civilă și obiceiurile unei experiențe politice inovatoare, dar și o alternativă la frământările Revoluției Franceze.

Analiza aristocraticului călător fran­cez se concentrează asupra Americii ca model centrat pe libertate și demo­crație, asociere ce a fost ne­gată de un mare gânditor politic precum Robespierre. Și dacă pentru Tocqueville libertatea, în coerență cu modul de a gândi a primelor colonii engleze din America de Nord, este semnul coe­xistenței unui sistem politic nu întru totul compatibil cu valoarea individu­lui, democrația este sufletul instituți­onal pentru echilibrarea puterilor și a diferitelor grupuri etnice, între prin­cipiile și religiile diverse ale populați­ilor cvasi-pioniere de pe pământul american; în rest, în SUA, discrimi­narea împotriva negrilor și latino-americanilor rămâne o problemă des­chisă.

Însă esența lecției lui Tocqueville rămâne riscul domniei majorității, ca instaurare a puterii de către o clasă socială numeric dominantă în parla­mente și reproducerea unui sistem rigid, surd la dezbateri și tendențial dominant. Tocmai această preocupa­re, niciodată pe deplin depășită, se află în centrul observației la Guglielmo Ferrero, un istoric meticulos al Romei antice, dar extrem de atent la lumea nouă, aflată în perioada de trecere între secolele al XIX-lea și al XX-lea, pe fundalul unei iubiri since­re pentru libertate și pace².

Guglielmo Ferrero și evoluția democrației americane

Guglielmo Ferrero, ginerele lui Cesare Lombroso, a vizitat America chiar înainte de 1913, anul volumului său substanțial despre America de Nord și de Sud, și a evidențiat com­plexitatea Statelor Unite. A fost o abordare în care a arătat diferența dintre Europa și statele guvernate de un capitalism care a provenit direct din liberalismul secolului al XIX-lea. Particularitatea Statelor Unite, așa cum este expusă în cartea fundamen­tală Fra due mondi³/Între două lumi, este prevalența informalității în relați­ile sociale și funcțiile statului, atât pragmatică prin natura sa, cât și puțin dependentă de birocrația de tip euro­pean. Economia americană – potrivit lui Ferrero – a beneficiat astfel de o accelerare marcantă a producției și comerțului, favorizând totodată circu­lația mai largă a banilor și moderni­zarea profesiilor într-un context al fericirii emergente și răspândite, deși în expunerea dialogică a autorului nostru, bogăția singură nu este sufici­entă pentru bunăstarea unui popor. Totuși, Ferrero, poate sub influența lui Lombroso, în repetate și aproape sigur imaginare discuții pe puntea unei nave, definește SUA ca o „so­cietate cantitativă”, în contrast cu prevalența spiritului, esteticii și fru­museții în tradițiile europene, apropi­ate de dezastrul Primului Război, și adaugă:

„Toleranța americană este copilul mate­rialismului. Indisciplina – se spune – alcoolismul, ratele ridicate ale criminalității și divorțurilor… Dar viața este o cascadă învolburată, nu o fântână a unei grădini de vis: dezor­dinea […] este doar impulsul cu care se deplasează din trecut în prezent”⁴.

Într-un proces atractiv născut din ruptura dintre trecut și prezent, pute­rea presei îl lovește și pe Ferrero, în timp ce într-o altă lucrare⁵ vede Statele Unite ca o putere economică și militară majoră, stăpână a celor mai avansate tehnologii și capabilă să influențeze viața statelor și popoare­lor de-a lungul secolului al XX-lea, asemenea unei noi Rome imperiale. Astfel, istoricul nostru este printre primii care se opresc să examineze cu atenție atât structura de tip non-castă a politicii americane, cât și influența puterilor și intereselor asupra lumii industriale; însăși grandoarea „zgâ­rie-norilor” – este un simbol al bogă­ției concentrate. Dar aceștia nu sunt bani inerți; dimpotrivă, Ferrero iden­tifică natura funcțională a relației dintre muncă și capital în America, de la marile afaceri la clasele de mij­loc, la bănci și consum, toți factori într-o lume în expansiune, în căutarea unor investiții constante și cu un re­curs mai mare la utilaje decât în ​​Germania, chiar dacă aici s-a investit în scopuri de război. Observațiile istoricului din Portici includ și atenția acordată numărului de femei angajate în producție (dar la Gramsci tema are o bază teoretică mai acută) și corela­ției strânse dintre producție și dezvol­tarea socială, în crearea unui model politic de capitalism expansiv și con­sensual, sensibil la libertatea indivi­duală în timpul liber și la fericire, care este menționată ca drept în Constituția SUA.

Talcott Parsons și triumful mo­delului democratic american

Nu este potrivit aici să revedem reflecțiile lui Gramsci în termeni comparativi, de la instituția Rotary la intoxicația alcoolică a muncitorilor și contradicțiile din jurul femeilor; în schimb, merită să ne concentrăm asupra unor considerații ale sociolo­gului Talcott Parsons (1902-1979), sociolog care a studiat lumea ameri­cană. El a subliniat atât imposibilita­tea depășirii conflictelor civile, cât și necesitatea atenuării acestora prin mecanisme de integrare socială, libe­re de poziții dominante, și în cadrul unei logici de funcționalitate recipro­că între muncă și producție. Parsons scrie:

„Ordonarea relațiilor în acest context [sistemul social] este necesară pentru stabilitate, iar acest lucru se datorează existenței unor conflicte semnificati­ve, potențiale sau latente. Prin urma­re, problema luptei de clasă poate fi analizată luând în considerare aceste conflicte implicite și modalitățile prin care integrarea instituțională a siste­mului reușește să contracareze meca­nismele de control eficiente sau inefi­ciente”⁶.

Problema centrală este corelația dintre integrare și controlul social, dar controlul democratic, conform unui element structural tipic lumii americane, este atât de îndepărtat, fie de Marx, cât și de concentrarea pute­rii lipsită de funcționalism, adică de serviciul adus societății. Obiectiviza­rea sau raționalizarea acestui model de gândire funcționalist este promo­vată de utilizarea cunoașterii, înțelea­să ca o abilitate utilă, ca soluție la fiecare problemă, considerată în sin­gularitatea și originea sa. În această cheie, rațiunea elimină orice loc eti­cii, dar rezolvă unitatea lumii ameri­cane în recunoașterea conceptelor de competență și protecție a sistemului. Parsons referindu-se la aceasta scrie despre aplicarea practică a științei:

„Raționalitatea astfel înțeleasă [în scopul controlului democratic] depă­șește cu mult limitele științei în sens tehnic, fie că este pură sau aplicată. Omul de afaceri, supraveghetorul acțivităților productive și, în egală măsură, profesionistul neștiințific, cum ar fi avocatul, sunt obligați să caute să își îndeplinească atribuțiile într-un mod «mai bun», mai «efici­ent»”⁷.

Astfel, regula echilibrului ameri­can rămâne în corelația dintre cu­noaștere și utilitate, ștergând toate formele de cunoaștere umanistă tipi­ce tradiției europene. Pentru Parsons, America se bucură de o dimensiune a puterii intercontinentale, care nu este doar militară, tocmai pentru că se mișcă pe linia raționalismului social, matricea unei eficiențe materiale fără egal – lumea expertizei și a așa-numiților „experți” – o noțiune care a devenit acum o „credință”, mai ales în limbajul mass-media. Aici, bil­dung-ul göethian⁸ este înlocuit de practica și organizarea economiei, văzută ca o valoare indispensabilă, în timp ce propaganda de orice fel fragmentează autonomia individuală în singularitatea cetățenilor, copleșiți de o practică aproape spontană, im­perceptibilă sub masca progresului obiectiv, și de o publicitate comercia­lă neobosită, care transformă subiec­ții pieței complet pasivi în cumpără­tori. De aceea, America găzduiește un concept de putere care se definește global ca ordine și intern ca avere, în sensul succesului. În acest scenariu, doar președinția lui Kennedy, care s-a încheiat cu vărsare de sânge, a făcut posibilă o anumită educație privind egalitatea persoanelor de culoare, un concept care a fost acum pierdut din vedere în politica americană, în ciuda eforturilor duse până la sacrificiul suprem de Martin Luther King. În secolul XXI, după atacul reușit al fundamentalismului islamic asupra Turnurilor Gemene din New York, SUA și-au relansat politicile mai „musculare” odată cu Războaiele Arabe din Golf. Ulterior, mai ales după președinția lui Barack Obama, a început o distanțare progresivă de Europa. Astăzi, sub Trump, în urma unei serii de poziții improvizate și rapid schimbate, președintele SUA aproape că nu se mai angajează cu țările occidentale ale bătrânului con­tinent, considerate aliați prezumtivi, vicleni și nesiguri⁹. Mai ales odată cu al doilea mandat al lui Trump, ideea unei ordini mondiale revine, dar sub o înfățișare lipsită de o politică exter­nă reală, sfâșiată între spectacol și amenințarea cu forța. Iată-ne deja în mijlocul crizei acelei cosmopolis americane care, imediat după al Doi­lea Război Mondial, apărea ca o insu­lă primitoare cu resurse infinite și o economie puternică gata de recon­strucție în Italia și Germania. În de­clinul latent al secolului XXI¹⁰, spiri­tul fordismului s-a estompat în mare măsură, chiar și ca memorie istorică, marginalizat de o militarizare a relați­ilor internaționale, în special cu cele mai tulburi state islamice ale decolo­nizării, dar și de conflicte sociale in­terne, puțin recunoscute oficial și gata să se sublimeze în recurgerea la arme personale și ura împotriva tine­rilor sau a celor „diferiți”, de la per­soanele de culoare la imigranții „lati­no” aflați ilegal în SUA. America și-a schimbat fața, iar armele sale, folosi­te în atâtea războaie din Orientul Mijlociu, au întărit, chiar și în com­parație cu bombardarea Iranului, in­stinctul pentru deținerea propriului armament, menit să elimine inamicul, fie el real sau imaginar; nu mai există negocieri, medieri diplomatice sau respect pentru indivizi, într-o ofusca­re totală a eticii sociale a dialogului.

Privind în urmă la anii Războiului Rece și ai descurajării nucleare, nu au existat încercări de soluții militare la diversele crize internaționale și nici măcar în cazul rachetelor sovietice din Cuba nu s-a ajuns la o confrunta­re, în ciuda amenințării lui Kennedy. Aceasta a fost rezolvată în câteva ore odată cu întoarcerea navelor și rache­telor rusești și revenirea la gânduri pașnice. Dar Kennedy și noua sa frontieră au fost doar un episod; poli­ticile sale ulterioare au fost puternic caracterizate de războaie de tot felul și cu orice motivație, de la Vietnam la lupta împotriva islamismului și dobândirea de către americani a rolu­lui de gardian înarmat, cu puține re­curgeri la lege și o demonstrație pre­ponderentă a forței armate. Abia în cele două mandate ale lui Clinton am văzut încercări de a reînnoi un New Deal – este inutil să vorbim despre bunăstare în America – care au fost apoi măturate de așa-numita globali­zare, care a dezorientat complet forțe­le din jurul NATO, și a afectat puntea de dialog, care acum pare atât de de­pășită dintre Atlantic și Europa. În Statele Unite, personalizarea politicii și competiția acerbă, directă, pentru Casa Albă au prins încet și constant rădăcini. Acesta era un obiectiv râv­nit atât pentru democrați, cât și pen­tru republicani, care cheltuiau – și continuă să cheltuie – sume masive de bani în campaniile electorale. Scopul a fost și este în continuare dele­gitimizarea adversarului, chiar exploatând orice acuzații penale îm­potriva candidatului advers, pentru a obține o poziție dominantă, împiedi­când în același timp femeile să intre la Casa Albă.

America și noua ordine mon­dială: o reinterpretare a demo­crației de către Donald Trump

America a devenit astfel o altă Americă, mereu concentrată pe pro­priile interese, chiar cu prețul ignoră­rii ONU și dezorientării NATO, chiar dacă acesta rămâne operațional. Dar SUA au pierdut și simpatia și curiozi­tatea multor tineri, care și-au îndrep­tat speranțele pentru un viitor mai bun în altă parte. Locurile de muncă și salariile mari ale fordismului au dispărut în favoarea unei bogății co­losale concentrate, fără a ține cont de cei mai puțin înstăriți și fără a acorda atenția cuvenită dezvoltării sociale. În același timp, piața începe să utili­zeze reguli care nu numai că nu re­flectă politica, dar tind să diminueze însăși funcția statalității. Astfel, se nasc noi oameni bogați, în mare parte lipsiți de cultură, inclusiv de educație socială, iar dualismul dintre opulență și sărăcie se consolidează, cu prăpas­tii de inegalitate în exercitarea cetățe­niei. Politica, acum marginalizată situată sub influența marelui capital și a înaltei finanțe, are nevoie de spri­jin economic, dar, mai presus de toa­te, de manipularea conștiinței larg răspândite, prin propagandă mediati­că capabilă să-i facă pe oameni să creadă ceea ce vrea ea. Astfel, carac­terul Americii de societate deschisă se pierde continuu, iar greutatea pie­ței bursiere, noul termometru univer­sal al capitalismului financiar, crește. Pe scurt, se conturează o lume mai materialistă și utilitară, fără doctrine­le programatice modelate după Kennedy și, într-o oarecare măsură, Obama, și fără securitatea socială propusă de viziunea asupra lumii a grupurilor conducătoare coezive, în­zestrate cu o capacitate mai mare de autocritică sau cel puțin de autore­flecție. Astăzi, critica este făcută de marii actori de pe marele ecran și de cei mai vocali membri ai culturilor și mișcărilor ecologiste legate de pro­blemele de gen. Persoanele de culoa­re dezmoștenite constituie încă o lu­me separată, adesea obiect al neîn­crederii și, în orice caz, nedestinată centralității sociale, cu excepția cazu­rilor flagrante și minoritare ale diver­tismentului, jazz-ului sau sporturilor olimpice. America își pierde coerența și securitatea, pierzând în același timp din vedere legătura necesară dintre bogăție și democrație. Între timp, chiar și cercetarea spațială își pierde farmecul umanismului tehno­logic al primului scurt pas pe Lună (1969) și cade în mâinile întreprinde­rilor capitaliste cu intervenția unor sume private, sau chiar individuale, uimitoare, un anunț trist al umbririi autonomiei științifice a cercetării na­ționale și, în același timp, al unei alte­rări istorice a valorii producției: pro­ducția de bunuri de consum se con­tractă tacit, chiar și cu o anumită ac­ceptare a acelei mentalități minima­liste și defetiste, care ani de zile a plasat China drept așa-numita prima „fabrică a lumii”.

În secolul XXI, vânzarea de ener­gie pe o piață mai mult sălbatică de­cât liberă oferă mult mai mult decât fabricarea de bunuri manufacturate, alimente de calitate sau medicamen­te. Chiar și petrolul antic este acum energie, prețurile nemaifiind contro­late de statele individuale. Mai mult, mașina emblematică a lui Ford înce­pe să dispară de pe prețurile de pe piața bursieră, odinioară jubilante și acum fluctuante, provocând temeri incalculabile în rândul muncitorilor – o altă devalorizare a forței de muncă – și posibilitatea unei noi acumulări prin descentralizarea fabricilor către țări mai sărace, cu salarii înjumătăți­te. Dar întregul sector auto, electric sau cu ardere internă, se micșorează, atât în ​​fabricile-mamă, cât și în secto­rul aferent pieselor de schimb și ser­viciilor; acest lucru duce la un declin al mentalității industriale care marca­se tranziția Statelor Unite de la o agricultură aproape bazată pe sclavie la industria modernă, prerogativa părții nordice a acelei țări, adevărata forță motrice a bogăției răspândite și a cercurilor de afaceri și comerciale din întreaga lume. Această veritabilă mutație modifică profund caracterul laturii celei mai luminoase și capti­vante a Americii, trecând de la ima­ginea unui univers vast, receptiv, atent la productivitate, precum și la o sensibilitate etică și religioasă răs­pândită, deși nu predominantă, la o fază de criză civilă greu de perceput. Cea mai gravă, mai ales pentru că este cea mai frapantă, a fost asaltul asupra Parlamentului SUA după sfâr­șitul primului mandat al lui Trump. În totală ignorare a votului democrat, Trump a continuat să inflameze cele mai rele elemente ale concetățenilor săi cu teoria fraudei electorale, tran­s­formându-se astfel într-o victimă, în liderul care era cu adevărat. Acest lucru a declanșat și un decalaj politic din ce în ce mai evaziv, poate și dato­rită anumitor fragilități ale lui Biden și a autopromovării mute în favoarea lui Trump în rândul judecătorilor pe care el însuși i-a promovat. Odată cu actualul al doilea mandat al acestui președinte neînțelept din punct de vedere politic, primele semne ale unei crize și ale declinului substanțial al țării se simt chiar și în universități­le unde învață copiii familiilor înstă­rite. Zvonurile despre decăderea Americii, în principal din cauza slăbi­rii unei clase conducătoare deja fragi­le, ostilă față de negri și din ce în ce mai predispusă la protestele „preșe­dintelui-șef” sunt din ce în ce mai auzite și în universitățile urmate de copii celor mai bogați. Țesătura so­cia­lă se destramă, iar în administra­țiile publice este în desfășurare o cam­pa­nie tăcută de reducere a perso­nalului împreună cu o politică anta­gonică față de ziarele cu o îndelun­gată tradi­ție democratică. La urma urmei, pen­tru a promulga o lege, Trump nu are nevoie decât de un pix și un registru de laude, unde poate semna, în ter­meni de triumf personal, un decret imediat aplicabil, născut din imagina­ția autoritară a unui pre­șe­dinte fără profil național. Cea mai mare legiti­mitate a sa este promi­siunea de a-și face țara din nou puternică, iar cu­rând devine clar că noțiunea de pute­re are acum o față nu atât militară, consolidată de-a lungul secolelor, cât economică, a bogăției materiale spo­rite sub formă de dolari care vor fi colectați prin acte guver­na­mentale și financiare pentru a fi folosiți în bene­ficiul președintelui.

Parlamentul rămâne într-un colț întunecat, parțial din cauza crizei de idei și alianțe a democraților, iar po­ziția lui Trump în SUA apare din ce în ce mai mult ca un primat al posesi­ei: a putea avea sau a crede că ai. Aceasta alimentează agitația maselor populiste, adică a acelui segment al populației și a clasei de mijloc joase materialiste, sau a imigranților mai mult sau mai puțin ilegali, preocupați de ei înșiși, susținând un conservato­rism economic și posesiv, care se reflectă și în adevărata și incomensu­rabilă bogăție a industriilor comuni­cațiilor și electronicii. Ideologia „re­întoarcerii la măreție”, în plus, sur­prinde credulitatea naivă a oamenilor cu promisiuni imposibil de respectat și, prin urmare, din ce în ce mai mult forțați să ridice și mai sus miza, ca într-un joc de poker lipsit de raționa­litate și destinat să amplifice înșelă­ciunea pe care se bazează. Responsa­bilitatea pentru această goană spre îmbogățire, despre care Trump susți­ne că s-a pierdut în trecutul recent, este întotdeauna atribuită unei figuri sociale abstracte a „celuilalt” sau chi­ar alterității civile prin excelență: sud-americanii de culoare, mereu „inactivi”, culturi queer (deși cuvân­tul englezesc înseamnă pur și simplu „excentric”) și esența identităților și diferențelor de gen, adesea nuanțate de căutări anxioase ale conștiinței de sine. Dar mult mai mult decât aceste schimbări profunde din țesătura soci­ală americană, faza dificilă a consti­tuționalismului democratic american cântărește greu, adesea victima de­semnată a forțelor care nu se gândesc la politici de echilibru, ci își propun să prevaleze prin omiterea atât a re­gulilor, cât și a conceptului de diver­sitate. Trump este modelul arogant al acestui populism zdrențuit, lipsit de obiective, legi și tradiții concrete. El a devenit imaginea model a unui om posesiv care aspiră să fie omul puter­nic, mai degrabă decât să-și onoreze funcția prezidențială. Acest lucru se datorează parțial faptului că Trump însuși cunoaște doar meseria de ma­estru și o practică chiar și cu angajați sau colaboratori care, dacă nu sunt de acord cu politicile sale, se confruntă cu marginalizarea, dacă nu chiar cu concedierea. Prin urmare, teama de a pierde poziții sociale profitabile este răspândită în America, iar cea mai presantă preocupare nu este atât vii­torul, cât conceptul unui viitor întru­chipat în dezvoltare – adică perma­nența unei intimități capabile să se protejeze și să se conserve prin in­termediul banilor. Trump însuși este emblema unui conservatorism care este și violent, iar în responsabilitatea sa publică este neatent la dezvoltarea societății în ansamblu, în diversifica­rea și rolurile sale, de la producție la comerț, de la alianțe la relațiile cu lumi noi, de care totuși se apropie. Cazul unei Chine puternice este vala­bil doar în ceea ce privește avantajul imediat, anti-rus. În această viziune a capitalismului, niciodată liberală și fără paralelă între creșterea și dezvol­tarea generală a țării, Trump rezolvă problemele interne cu proceduri ges­tuale, dând astfel impresia de eficien­ță care exclude însă discuția, experti­za, negocierea politică și, în general, toate funcțiile parlamentare și toată productivitatea democratică a repre­zentării.

Și mai limitată este atenția preșe­dintelui american față de lumea in­ternațională, în mijlocul unui conflict între dorința sa de a apărea ca marele pacificator în fiecare arenă politică și abandonarea reală a principiilor, sau cel puțin a practicii dialogului, în ministere și societatea civilă. Preșe­dintele se mulțumește cu ciuful său amuzant, care promite bogăție pentru America și, în paralel, organizează numeroase întâlniri ceremoniale în faimosul „Birou Oval”, unde, însă, tot „Președintele” este cel care decide totul, adesea încântându-se de deco­rul teatral al delegațiilor internaționa­le sau de ucenicii participanți ai vrăji­torului populist american. Acum, scopul lui Trump este doar o combi­nație de forță militară, invocată cu imagini mic-burgheze, și pacificare prin echilibre fictive, teatrale, așa cum s-a întâmplat cu Putin. Acestea sunt, în realitate, neproductive sau pline de reproșuri la adresa Europei, astăzi adevăratul său dușman, pentru că este, până la urmă, o școală a par­lamentarismului și a apărării plura­lismului și a disidenței raționale. Cu aceeași abordare de tipul „ia-o sau lasă-o”, Trump își propune să folo­sească Israelul ca o oportunitate de a-și etala mușchiul politic – fosta mare putere – în urmărirea unui succes care să contrabalanseze inacțiunea forțată în cazul Ucrainei, unde între­gul guvern american demonstrează o incapacitate de a înțelege problemele, abordările și prudența tipică guverne­lor competente. Mai mult, această configurație de „sunet și lumini”, sau spectacole televizate fără rezultate concrete în restabilirea păcii și a va­lorii vieții, întărește convingerea tot mai mare că președinția lui Trump este dedicată unei absorbții absolute în sine, dar una care nu se bazează exclusiv pe puterea propagandei. De fapt, încă din mandatul său anterior, era clar că actualul președinte ameri­can urmărea coroana de lider incon­testabil, un Napoleon modern, mai degrabă decât persoana responsabilă pentru o platformă politică. Primul mandat al acestui republican s-a în­cheiat cu o înfrângere pe care nu a atribuit-o niciodată incertitudinii electorale reale; al doilea mandat i-a demonstrat zilnic aspirația de a fi câștigătorul de drept. Exercitarea zil­nică a unei puteri pe care o cunoaște doar ca decizie și pierderea unei stra­tegii de dezvoltare se reflectă și în limbajul său pseudo-economic, con­centrat în primul rând pe dobândirea de poziții avantajoase pe piață, apro­piate de vechile chirii. Trump își în­credințează statura de bogat și puter­nic zgârie-norilor, turnurilor, cum se spune în SUA, conform unei mentali­tăți vechi care plasează înălțimea fi­zică drept loc al comenzii și care cau­tă în figura superioară al șaptelea cer al direcției ireversibile: o versiune cinematografică a superiorului non recognoscens, pentru că Trump pre­ședintele este cel mai înalt dintre toți, iar atunci când nu este în măsură să-și motiveze în continuare voința ine­luctabilă, devine chiar intermediar al lui Dumnezeu – a spus asta de mai multe ori după a doua sa alegere – demiurg și delegat al unei stăpâniri bazate nu pe rațiune, ci pe credință, prin urmare incontestabilă, așa cum susține adesea acest președinte-stăpân.

Întruchiparea mentală a acestei poziții supreme și înalte rezidă în „turnul” său, o proprietate imobiliară care este atât un simbol neo-me­dieval, cât și un templu modern al unui lucru material și proprietar. Ace­lași spirit de politică și acumulare lipsit de circularitate socială – semnul distinctiv original al capitalismului american – este planul de a transfor­ma ruinele palestiniene într-o coastă de hoteluri de vacanță, deci ciment și alte venituri: pentru acel popor, ni­mic. Și apoi vine revenirea la vechiul sistem de tarife, un instrument fun­damental extorcant pentru a subjuga piața nu la valorile reale, competitive și promoționale ale schimbului (Piața Comună s-a născut tocmai pentru a elimina tarifele dintre țările prietene), ci la artificiul frontierei care trebuie protejată, acum o oportunitate preți­oasă pentru triumful unei practici protecționiste a unui proprietar de pământ, care comprimă orice idee de integrare economică și comerț cos­mopolit sub o taxă arhaică. Trump transformă comerțul internațional în reguli care favorizează partea con­tractantă privilegiată din contract, care este și stăpânul teritorial, așa cum s-a întâmplat în Italia pre-uni­ficare și uneori chiar post-unificare. Activul care contează este imobilul, „lucrul” care generează bani, iar dife­rența de valoare versus calitate a bu­nurilor schimbabile este compensată de un impozit, o taxă care corespunde exact opusului spe­cificității averii mobile și valorii sale ca instrument circular de schimb, liber și neprotejat. Piața și însuși rolul capitalului sunt astfel forțate să se falsifice, să privi­legieze renta. Rente­le, o formă antică de achiziție preca­pitalistă, reapar în SUA de astăzi, o țară care există acum fără expansiune socială, ale­gând dominația necalifica­tă în detri­mentul participării la piața globală diferențiată a secolului XXI și al schimbului pașnic. Rentele, ca într-un film filmat invers, redevin centrul unei politici de imobilitate armată și neproductivă. În același timp, genul de ascensiune socială pe care locurile de muncă și expertiza industrială și științifică americană o reprezentau odată o aspirație și o spe­ranță univer­sală a stagnat, iar chiar și cercetătorii de top din universitățile americane încep să se retragă în Europa, fie și numai pentru o mai mare libertate de gândire și disponi­bilitatea finanțării, independent de un „șef” care seamănă din ce în ce mai mult cu un despot deghizat. Aceeași practică speculativă este acum agra­vată de tarifele la medicamentele vândute de SUA, o suprataxă care distruge cu adevărat viața biologică din corpurile celor care suferă de boli grave sau pandemii. Aici, chiar și știința despre care vorbea Parsons a devenit un interes personal, o specu­lație cinică, oarbă și fără minte, și chiar utilizarea electronicii în infor­matică și în industria auto presupus nepoluantă rămâne o perspectivă de angajare promițătoare pentru mulți, în timp ce așa-numita Inteligență Ar­tificială pune deja mii de muncitori pe străzi, chiar și în Europa. Acest scenariu al bogăției hiperconcentrate, confrun­tată cu un consum din ce în ce mai restrâns și afectată de inflația monetară, își lasă deja amprenta asu­pra democrațiilor europene, unde cheltuielile, până acum, au însemnat investiții, creșterea calității vieții și fericirea socială. Aici trebuie să ne întrebăm dacă putem continua să vorbim despre Occident, cu toată complexitatea și pluralitatea sa fasci­nantă, fără să ne temem că progresul va fi alimentat doar de arme, folosite în prezent în diferite părți ale globu­lui sau pur și simplu jonglate. Și dacă astăzi în New York primim cu brațele deschise un primar democrat de ori­gine arabă și cu înclinații socialiste, acest lucru tot nu este suficient pentru a vorbi despre o inversare a tendinței.

Traducere din limba italiană realizată de Sabin DRĂGULIN

Note

• Această lucrare este încă în centrul studiilor de specialitate; versiunea sa italiană există în diverse ediții. În lim­ba română recomand ediția publicată la Editura Humanitas, București, 2017.
• Numărul scrierilor și conferințelor acestui intelectual din Portici care a că­lătorit prin lume este vast. Scrierile sa­le sunt redactate într-un limbaj strălu­cit, deși unele dintre viziunile sale cu­rajoase s-au poziționat mai mult spre protestul cult și utopic decât spre depășirea conflictelor în desfășurare.
• Ferrero, Fra due mondi, Treves, Milano, 1913.
• Ibidem, p. 177. Puntea de suspensie a autorului nu este între paranteze.
• Ferrero, Le génie latin et le monde moderne, Bernard Grasset, Paris, 1917.
• Parsons, Società e dittatura, il Mulino, Bologna, 1956, p. 11.
• Ibidem, p. 18.
• Bildung, un concept cheie în filosofia și educația germană, este strâns legat de operele lui Johann Wolfgang von Goethe, pe care îl regăsim cu precă­dere în romanul său „Wilhelm Meister”. Bildung se referă la un proces de autocultivare și dezvoltare personală care pune accentul pe armonizarea minții, inimii și identității unui individ în cadrul societății. Nu este vorba doar despre dobândirea de cunoștințe, ci implică o transformare mai profundă a sinelui, promovând atât maturizarea personală, cât și cea culturală. (n.tr.)
• Despre această temă recomand R. Hofstadter, L’odio per gli intellettuali, LUISS, Roma, 2024; dar ediția originală a apărut cu mulți ani înainte.
• Mă refer la două eseuri ale lui C. H. Kupchan, La fine dell’era americana, il Mulino, Bologna, 2003 și Nessuno controlla il mondo, Il Saggiatore, Milano, 2013.

Bibliografie

Lucrări cu caracter general și special

FERRERO, G., Fra due mondi, Treves, Milano, 1913.

IDEM, Le génie latin et le monde moderne, Bernard Grasset, Paris, 1917.

GRAMSCI, A., Quaderni del carcere, Q. 22 (V), (ediție îngrijită de) V. Gerratana, Einaudi, Torino, 1975. Varianta în limba română este GRAMSCI, A., Caietele din închisoare, Caietul 22, (ediție îngrijită de) Sabin Drăgulin, Ioana Cristea Drăgulin, Angelo Chielli, Editura Timpul, Iași, 2025.

HOFSTADTER, R., L’odio per gli intellettuali, LUISS, Roma, 2024.

KUPCHAN, H.C., La fine dell’era americana, il Mulino, Bologna, 2003.

IDEM, Nessuno controlla il mondo, Il Saggiatore, Milano, 2013.

PARSONS, T., Società e dittatura, il Mulino, Bologna, 1956.