Ucraina. Repere istorice, culturale și politice

[Ukraine. Historical, Cultural and Political Landmarks]

Ihor PROKOPCHUK
Sabin DRĂGULIN

Abstract: The large-scale war of aggression launched by the Russian Federation against Ukraine in February 2022 triggered a succession of crises at both European and global levels, unfolding against the broader transformation of the international system from a predominantly unipolar configuration towards an increasingly multipolar one. The European Union and European states have been affected politically, economically, socially and strategically by the consequences of both the outbreak and the protracted duration of the war. The EU’s response to the conflict, expressed through multiple instruments and levels of action, reflects a European vision of international coexistence grounded in respect for human rights, international law and the sovereignty of states. By contrast, the Russian Federation’s military aggression against Ukraine embodies a conception of international relations based on domination and on the exercise of direct or indirect control through coercion and the use of force. The articles included in this issue of the political science journal Polis address a diverse range of topics and, without claiming to provide an exhaustive account, offer relevant perspectives for a deeper understanding of current political, military and geopolitical developments, processes of structural reform, and issues concerning national and cultural minorities.

Keywords: Ukraine, history, politics, geopolitics, independence.

Ucraina este unul dintre cele mai întinse state europene și ocupă o po­ziție geopolitică de importanță majo­ră între Europa Centrală și de Est, regiunea Mării Negre și spațiul eura­siatic extins. Poziția sa geografică, resursele naturale, capitalul uman, capacitățile productive și agricole, precum și potențialul științific și teh­nologic îi conferă o importanță sem­nificativă pentru funcționarea rețele­lor europene de transport, energie și comerț. Totodată, poziția strategică a Ucrainei îi atribuie un rol important în configurarea arhitecturii de securi­tate de pe flancul estic al Uniunii Europene și al NATO.

Războiul de agresiune pe scară largă declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei în februarie 2022 reprezintă una dintre cele mai grave provocări la adresa ordinii europene de securitate din perioada de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Acesta a generat transfor­mări geopolitice, economice, sociale și demografice profunde, plasând Ucraina în centrul unor evoluții ale căror consecințe vor influența atât perspectivele dezvoltării sale ca stat, cât și configurația sistemului euro­pean și internațional de securitate pe termen lung. Agresiunea rusă a evi­dențiat vulnerabilitățile mecanismelor consacrate de securitate internaționa­lă în raport cu acțiunea unui stat care recurge la forță militară, presiune politică, coerciție economică, opera­țiuni informaționale, atacuri ciberne­tice și alte instrumente hibride pentru atingerea unor obiective geopolitice.

Războiul ruso-ucrainean are o semnificație care depășește în mod fundamental cadrul unei confruntări bilaterale. Desfășurarea și consecințe­le sale influențează direct mediul eu­ropean de securitate, relațiile trans­atlantice, economia internaționa­lă, piețele energetice și alimentare, flu­xurile comerciale și sistemele de co­municații strategice. Războiul a pus sub semnul întrebării eficiența unor instrumente tradiționale de des­curajare și a mecanismelor de drept internațional destinate prevenirii agresiunii, determinând, în același timp, o reevaluare a abordărilor state­lor în materie de apărare, autonomie strategică, securitate energetică și reziliență a infrastructurilor critice. În acest context, rezistența Ucrainei în fața agresiunii ruse a devenit unul dintre factorii importanți ai transfor­mării sistemului de relații internațio­nale și un element relevant în proce­sul de reconfigurare a arhitecturii europene de securitate.

Războiul a provocat pierderi con­siderabile la nivelul potențialului uman, economic și infrastructural al Ucrainei. În același timp, statul ucra­inean a demonstrat o capacitate sem­nificativă de adaptare și de menținere a funcționalității instituțiilor sale esențiale. În pofida riscurilor genera­te de continuarea operațiunilor milita­re, a distrugerii capacităților de pro­ducție și a infrastructurii, a deficitului de forță de muncă și a presiunii buge­tare considerabile, economia ucrai­neană își păstrează potențialul unei redresări treptate. Potrivit estimărilor disponibile, PIB-ul nominal al Ucrainei ar urma să crească de la aproximativ 227,6 miliarde de dolari SUA în 2026 la 244,8 miliarde de dolari în 2027. Acești indicatori tre­buie însă interpretați în contextul funcționării unei economii aflate în condiții de război, în care o parte semnificativă a resurselor publice este alocată apărării, iar menținerea stabilității macroeconomice depinde, într-o măsură importantă, de continu­itatea sprijinului financiar internațio­nal.

În asemenea condiții, reziliența socioeconomică devine o componen­tă indispensabilă a securității naționa­le. Capacitatea statului de a asigura funcționarea infrastructurii critice, de a finanța sectorul apărării, de a men­ține mecanismele de protecție socială și nivelul ocupării forței de muncă, precum și de a garanta continuitatea serviciilor publice esențiale influen­țează direct capacitatea societății și a instituțiilor de a susține rezistența în fața agresiunii. În consecință, politica economică a Ucrainei dobândește o dimensiune de securitate tot mai pro­nunțată, iar menținerea stabilității macrofinanciare devine unul dintre elementele centrale ale rezilienței generale a statului.

Dimensiunea socială a războiului este la fel de amplă. Prelungirea con­fruntării armate a determinat strămu­tarea forțată a milioane de cetățeni, pierderea locuințelor și a bunurilor, accentuarea tendințelor demografice negative, diminuarea potențialului forței de muncă și creșterea presiunii asupra sistemului de protecție socia­lă. În acest context, o atenție deosebi­tă trebuie acordată creării condițiilor pentru revenirea cetățenilor ucraineni aflați în afara țării, integrării persoa­nelor strămutate intern, reintegrării veteranilor, refacerii capitalului uman, gestionării consecințelor psi­hologice ale războiului și asigurării accesului la educație și servicii medi­cale. Politica socială a statului, atât în timpul războiului, cât și în perioada postbelică, dobândește astfel o im­portanță strategică, întrucât conserva­rea și refacerea capitalului uman vor influența în mod decisiv capacitatea Ucrainei de redresare economică și perspectivele sale de dezvoltare pe termen lung.

Un factor esențial pentru menține­rea rezilienței statului ucrainean îl reprezintă, în continuare, sprijinul financiar internațional. Cooperarea cu Fondul Monetar Internațional, Uniunea Europeană, Banca Mondială și alți parteneri internaționali contri­buie la acoperirea decalajului semni­ficativ dintre necesitățile bugetare și veniturile interne, la menținerea chel­tuielilor publice esențiale și la asigu­rarea stabilității macrofinanciare. În același timp, dependența de asistența externă generează o provocare strate­gică suplimentară: Ucraina trebuie să asigure predictibilitatea relațiilor cu partenerii internaționali, continuând, concomitent, reformele instituționale și economice, sporind eficiența ad­ministrației publice și creând condi­țiile necesare pentru refacerea atrac­tivității investiționale a economiei. Pe termen lung, obiectivul central îl re­prezintă tranziția graduală de la un model bazat preponderent pe sprijin financiar de urgență la unul de dez­voltare economică sustenabilă, susți­nut de investiții private, modernizare tehnologică și o integrare tot mai pro­fundă a Ucrainei în lanțurile europe­ne de producție, valoare și finanțare.

Lupta Ucrainei împotriva agresiu­nii ruse are un caracter multidimensi­onal. Aceasta presupune desfășurarea operațiunilor de apărare, consolidarea capacităților industriei de apărare, dezvoltarea sistemelor fără pilot și a altor tehnologii cu relevanță militară, protejarea infrastructurii critice, men­ținerea rezilienței economice, precum și contracararea amenințărilor infor­maționale și cibernetice. În paralel, o componentă esențială a strategiei Ucrainei o constituie acțiunea diplo­matică internațională, orientată spre consolidarea și menținerea sprijinului politic, financiar, militar și umanitar. Articularea rezilienței interne cu spri­jinul și cooperarea internațională re­prezintă astfel unul dintre factorii determinanți ai capacității Ucrainei de a susține rezistența în fața unui adversar care dispune de resurse mili­tare și economice considerabil mai mari.

În acest cadru, aprofundarea coo­perării Ucrainei cu statele membre ale Uniunii Europene și NATO, cu Statele Unite ale Americii și cu alți parteneri internaționali a dobândit o importanță deosebită. Diplomația ucraineană urmărește extinderea și consolidarea coaliției statelor care susțin suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, menținerea pre­siunii exercitate prin regimurile de sancțiuni asupra Federației Ruse, asi­gurarea sprijinului necesar apărării și dezvoltarea unor mecanisme de re­dresare și reconstrucție pe termen lung. Un domeniu distinct și cu im­plicații structurale îl reprezintă inte­grarea europeană a Ucrainei, care, în condițiile războiului, a dobândit nu doar o semnificație politică, ci și una economică și de securitate. Procesul de aderare la Uniunea Europeană presupune, dincolo de obiectivul in­tegrării propriu-zise, un amplu proces de transformare instituțională, care implică consolidarea statului de drept și a instituțiilor democratice, adapta­rea cadrului normativ și administrativ la standardele europene, creșterea competitivității economice și întări­rea rezilienței sociale.

În paralel, se aprofundează coope­rarea practică dintre Ucraina și statele Europei Centrale și de Est, care re­simt în mod direct consecințele tran­sformării mediului de securitate de pe continent. În acest context, o impor­tanță deosebită o dobândesc dezvol­tarea infrastructurii regionale și a coridoarelor de transport și energie, consolidarea securității în regiunea Mării Negre, coordonarea politicilor în domeniul sancțiunilor, precum și extinderea cooperării în industria de apărare. Această dinamică contribuie treptat la configurarea unui nou spa­țiu regional de cooperare în materie de securitate, în cadrul căruia Ucraina nu este doar beneficiară a sprijinului internațional, ci și un contributor ac­tiv la dezvoltarea unor capacități co­mune de securitate și la consolidarea conectivității economice regionale.

În același timp, reziliența militară nu poate constitui singurul funda­ment al strategiei pe termen lung a Ucrainei. Una dintre prioritățile cen­trale ale statului o reprezintă crearea condițiilor pentru încetarea războiului și instaurarea unei păci capabile să asigure securitatea pe termen lung și să reducă riscul repetării agresiunii. Viziunea Ucrainei asupra păcii se întemeiază pe principiile suveranității și integrității teritoriale, pe respecta­rea dreptului internațional, pe asuma­rea răspunderii de către statul agresor și pe instituirea unor garanții de secu­ritate credibile. Din această perspec­tivă, este esențial ca pacea să nu fie redusă la o simplă încetare temporară a ostilităților, ci să presupună institui­rea unui cadru de securitate durabil, capabil să descurajeze și să prevină o nouă agresiune.

Atingerea unui asemenea rezultat presupune articularea unui ansamblu de măsuri diplomatice, politice, juri­dice, economice și de securitate. Ucraina urmărește consolidarea spri­jinului internațional pentru procesul de negociere, coagularea partenerilor în jurul principiilor unei soluționări juste și durabile, dezvoltarea unor mecanisme credibile de garantare a securității și menținerea presiunii internaționale asupra statului agresor. Printre componentele esențiale ale unei viitoare soluționări se numără revenirea persoanelor transferate sau deportate ilegal, inclusiv a copiilor, schimbul și repatrierea prizonierilor de război, asigurarea răspunderii pen­tru crimele internaționale, repararea prejudiciilor provocate de război și reconstrucția infrastructurii distruse.

O importanță deosebită revine, în acest context, răspunderii internațio­nale pentru crimele comise în cursul agresiunii ruse. Principiul inevitabili­tății răspunderii este relevant nu nu­mai pentru Ucraina, ci pentru credibi­litatea întregului sistem internațional, întrucât impunitatea în cazul unor încălcări grave și sistematice ale dreptului internațional riscă să creeze precedente periculoase și să slăbească mecanismele destinate descurajării unor agresiuni viitoare. Dezvoltarea mecanismelor internaționale de do­cumentare și investigare a crimelor, de tragere la răspundere a persoane­lor responsabile și de asigurare a des­păgubirilor pentru victime reprezintă, prin urmare, o componentă indispen­sabilă a unei păci juste și durabile și, în același timp, o condiție importantă pentru consolidarea încrederii în or­dinea juridică internațională.

După încheierea fazei active a războiului, Ucraina se va confrunta cu una dintre cele mai complexe pro­vocări din istoria sa contemporană: reconstrucția și modernizarea statu­lui. Procesul nu se va limita la reface­rea fizică a infrastructurii distruse, ci va presupune o transformare structu­rală a economiei, modernizarea ad­ministrației publice, refacerea și dez­voltarea capitalului uman, crearea condițiilor pentru revenirea cetățeni­lor, atragerea investițiilor și aprofun­darea integrării Ucrainei în spațiul economic european. Amploarea ne­cesităților de reconstrucție conferă acestui proces o dimensiune euro­peană și internațională, transformân­du-l într-una dintre provocările majo­re ale politicii europene contempora­ne. În același timp, reconstrucția poa­te constitui o oportunitate pentru mo­dernizarea tehnologică a economiei ucrainene, dezvoltarea unor noi capa­cități și sectoare de producție, mo­dernizarea sistemului energetic, acce­lerarea transformării digitale și con­stituirea unui model de dezvoltare competitiv.

Reconstrucția va reprezenta, as­tfel, un proces complex de moderni­zare socioeconomică, orientat spre consolidarea unui stat modern, com­petitiv și avansat din punct de vedere tehnologic, capabil să își asigure într-o măsură tot mai mare propria securi­tate și să participe activ la configura­rea politicilor europene. Resursele necesare acestui proces nu se vor limita la finanțarea internațională, ci vor include capitalul uman, investiții­le private, capacitatea instituțională a statului, dezvoltarea antreprenoriatu­lui și capacitatea economiei ucraine­ne de a se integra tot mai profund în piața europeană.

Etapa actuală a evoluției Ucrainei se caracterizează, prin urmare, prin desfășurarea simultană a mai multor procese interdependente: lupta arma­tă pentru apărarea suveranității și integrității teritoriale; consolidarea și transformarea sistemului de reziliență statală și societală; adaptarea siste­mului socioeconomic la condițiile războiului; aprofundarea parteneriate­lor internaționale; integrarea euro­peană și apropierea de structurile eu­roatlantice; consolidarea securității regionale; precum și identificarea unui cadru cuprinzător pentru instau­rarea unei păci juste și durabile. Aceste procese nu pot fi analizate separat, întrucât capacitatea Ucrainei de a-și apăra statalitatea și de a-și proiecta dezvoltarea pe termen lung depinde de articularea capacității mi­litare cu acțiunea diplomatică, rezili­ența economică și socială, capacitatea instituțională internă și sprijinul par­tenerilor internaționali.

În acest context se înscrie și pre­zentul număr al revistei de științe politice Polis. Secțiunea tematică reunește douăzeci de eseuri, articole și studii, cărora li se adaugă patru contribuții în secțiunea Varia, oferind perspective diferite asupra Ucrainei contemporane, asupra războiului, trans­formărilor geopolitice și institu­țio­nale, identităților, minorităților na­ționale și culturale, precum și asu­pra relațiilor intelectuale și literare dez­voltate în spațiul regional.

Sumarul secțiunii tematice se des­chide cu eseul profesorului Anton Carpinschi, sugestiv intitulat Ucraina în orizontul Europei. Construcția culturală a sensului european, și con­tinuă cu contribuțiile unor profe­sori și cercetători din România, Ucraina, Georgia și Grecia: Michail Theodosiadis, Normative Realism and Promethean Recognition: Simone Weil and the Russia-Ukraine War; Alexandru Drăgulin, Ordini concu­rente ale vecinătății: Politicile Federației Ruse și ale Uniunii Europene față de Ucraina după 1991; Anatoliy Kruglashov, Para bellum: A long-lasting awakening of Europe vizavi Russian retroimperial ambitions; Sorin Bocancea, Ukraine: At the Forefront of a Changing World; Alexandru Muraru, Lecțiile Ucrainei: revoluția militară a războiului bazat pe inovare. Adaptare continuă, rezi­liență strategică și transformarea vulnerabilității în avantaj opera­țional; Alexandru Grumaz, Ukraine Is Changing the Rules of War: The Lessons of 2026 the West Can No Longer Afford to Miss; Nataliia Nechaieva-Yuriichuk, Words and Weapons: Disinformation and Technology in Russia’s War Against Ukraine; Daniel Gheorghe, Arhitectura războiului hibrid contemporan: Tacticile asimetrice ale Rusiei ame­nință stabilitatea României; Lavinia Pruteanu, Collective Trauma and Resilience in Contemporary Ukraine: War, Identity, and Psychosocial Reconstruction; Ivan Osadtsa și Volodymyr Fisanov, Post-War Ukraine (Political Challenges, Forecasts, Possible Solutions); Myroslava Lendel, Ethnic minorities as cross-border cooperation actors in Visegrad group countries and Ukraine; Oksana Datso, Language and legal culture: a question of correlation; Dmytro Byelov și Myroslava Bielova, Integrity and legal ideology: a question of correlation; Marin Gherman, Integrarea defen­sivă: transformări identitare ale românilor din Ucraina în timpul războiului; Marian Tokar și Taras Datso, Prospects for Public Interaction Between National Minority Civil Society Organizations and Territorial Communities in Ukraine; Alexandre Kukhianidze și Nino Kukhianidze, Criminalization and Anti-Corruption in Ukraine and Georgia; Sophio Chkhatarashvili și Nino Naskidashvili, Georgian-Ukrainian Literary Relations in the Post-Soviet Era; Nana Gaprindashvili și Ivane Mtchedeladze, Ukrainian Literature in the Academic Space of Tbilisi State University: The History of Teaching and the Transformation of Paradigms; Nicoleta Zagura, Circulația paradigmei inte­lectuale a lui Petru Movilă.

Profesorul Anton Carpinschi por­nește de la întrebarea dacă Europa poate fi înțeleasă exclusiv ca proiect politic și instituțional sau dacă semni­ficația sa se construiește, la un nivel mai profund, prin memorie, cultură și raportarea la alteritate. Ucraina devi­ne, în acest cadru, spațiul privilegiat al investigației. Folosind muzica drept paradigmă a relației dintre me­morie, tensiune și rezonanță, eseul argumentează că Europa nu se defi­nește prin absența diferențelor, ci prin capacitatea de a le asculta, de a le pune în relație și de a construi, por­nind de la această pluralitate, un spa­țiu comun al semnificației. Din această perspectivă, Ucraina nu reprezintă doar o problemă cu care Europa este confruntată, ci una dintre întrebările fundamentale prin intermediul cărora aceasta este chemată să își redefi­nească sensul într-o nouă etapă a evo­luției sale istorice.

Profesorul Michail Theodosiadis pornește de la constatarea că războiul ruso-ucrainean este analizat cu pre­cădere prin grilele realismului clasic, ale constructivismului sau ale diferi­telor abordări de inspirație marxistă și propune, în schimb, o lectură înte­meiată pe filosofia lui Simone Weil și, în particular, pe interpretarea pe care aceasta o oferă Iliadei lui Homer. Din această perspectivă, ana­liza pune în lumină dimensiunea me­tafizică a „forței”, înțeleasă ca o pute­re copleșitoare, capabilă să îi dezu­manizeze atât pe cei asupra cărora se exercită, cât și pe cei care ajung să o exercite. Urmărind implicațiile aces­tui concept, autorul avertizează asu­pra riscului ca elitele politice să preia tocmai mecanismele și patologiile împotriva cărora luptă, contribuind astfel, chiar și involuntar, la o dina­mică sistemică a escaladării. Artico­lul susține, în consecință, că evitarea unei logici a anihilării presupune de­pășirea exclusivității paradigmei su­premației militare și conservarea ace­lor spații intermediare în care interac­țiunea etică și recunoașterea celuilalt rămân posibile.

Cercetătorul Alexandru Drăgulin utilizează o metodă de comparație structurată și focalizată pentru a ana­liza concepțiile spațiale, instrumente­le de influență și integrare, precum și obiectivele regionale urmărite de Federația Rusă și Uniunea Europeană în raport cu Ucraina. Studiul eviden­țiază caracterul concurent al celor două proiecte de vecinătate: Federația Rusă a urmărit menținerea Ucrainei într-un spațiu post-sovietic ierarhizat, în care autonomia strategică a statului ucrainean să rămână limitată, în timp ce Uniunea Europeană a promovat un model întemeiat pe asociere și condi­ționalitate, căruia, după 2022, i s-a adăugat perspectiva integrării institu­ționale. Analiza permite astfel înțele­gerea raportului dintre cele două mo­dele nu doar ca expresie a unei com­petiții geopolitice, ci și ca manifesta­re a unor concepții diferite asupra suveranității, vecinătății și ordinii regionale.

Profesorul Anatoliy Kruglashov analizează principalele amenințări generate de politica Federației Ruse la adresa Ucrainei și a securității eu­ropene și examinează posibile moda­lități de depășire a vulnerabilităților și obstacolelor care afectează solidarita­tea europeană și euroatlantică. În in­terpretarea autorului, Rusia a optat pentru restaurarea statutului și a ca­pacității sale de proiecție imperială, dezvoltând politici tot mai agresive atât în plan intern, cât și în raporturile cu statele din vecinătatea sa. Semna­lele acestei evoluții nu au lipsit și nici nu au fost necunoscute statelor veci­ne sau actorilor occidentali; cu toate acestea, avertismentele succesive au fost adesea subestimate, relativizate sau ignorate. Conflictele și crizele de securitate din spațiul post-sovietic, inclusiv cele care au afectat Georgia, Republica Moldova și Caucazul de Sud, au fost mult timp tratate ca fe­nomene regionale cu implicații limi­tate pentru securitatea Uniunii Europene și a NATO, o percepție ale cărei limite au devenit tot mai evi­dente odată cu deteriorarea accelerată a mediului european de securitate.

Profesorul Sorin Bocancea inter­pretează războiul declanșat împotriva Ucrainei ca pe un catalizator al unor transformări istorice mai ample, des­fășurate pe fondul reconfigurării sis­temului internațional și al tranziției de la o ordine predominant unipolară către una tot mai accentuat multipola­ră. Apărându-și teritoriul, suveranita­tea și independența, Ucraina s-a aflat, în același timp, în prima linie a con­fruntării dintre valorile democratice asociate sistemului politic occidental și practicile de putere specifice regi­murilor autoritare. Din această per­spectivă, un război cu origine regio­nală a dobândit implicații globale, iar transformările ordinii internaționale se desfășoară astăzi inclusiv sub im­pactul direct al evenimentelor din Ucraina. Prin asumarea sprijinului pentru cauza ucraineană, liderii euro­peni au contribuit, în interpretarea autorului, la revitalizarea unui proiect european confruntat anterior cu o criză de narațiune și de finalitate stra­tegică, în timp ce noile formule de cooperare cu așa-numitele „puteri de mijloc” pot deveni componente im­portante ale unor viitoare sisteme de alianțe și echilibre într-o lume multi­polară.

Profesorul Alexandru Muraru analizează modul în care Ucraina a reușit să transforme o vulnerabilitate militară structurală într-o sursă de avantaj operațional în războiul împo­triva Federației Ruse. Studiul urmă­rește capacitatea statului și a societă­ții ucrainene de a inova într-un ritm accelerat, atât tehnologic, cât și orga­nizațional, evidențiind rolul adaptării continue, al descentralizării procese­lor decizionale și operaționale, al uti­lizării tehnologiilor cu costuri relativ reduse și al mecanismelor de învățare rapidă. Articularea acestor elemente cu susținerea mai largă a efortului de război a permis Ucrainei să compen­seze o parte dintre asimetriile inițiale de resurse și capacități și să își men­țină capacitatea de apărare a inde­pendenței și suveranității.

Analistul Alexandru Grumaz con­tinuă această direcție de analiză, ar­gumentând că războiul din Ucraina a devenit mult mai mult decât o con­fruntare pentru control teritorial: el funcționează, în același timp, ca un laborator al transformării războiului contemporan, în care dronele și sis­temele autonome, rețelele digitale, inteligența artificială, sistemele de comandă și control, infrastructurile comerciale cu utilizare duală și capa­citatea industrială de susținere a unui conflict de uzură sunt testate și adap­tate într-un ritm fără precedent. Una dintre lecțiile centrale desprinse din această experiență este aceea că răz­boaiele viitorului nu vor fi decise exclusiv de superioritatea tehnologi­că, ci și de capacitatea actorilor de a identifica schimbările din mediul operațional, de a decide, produce și adapta mai rapid decât adversarul, de a susține efortul militar pe termen lung și, în cele din urmă, de a tran­sforma avantajul obținut pe câmpul de luptă într-un rezultat politic.

Profesoara Nataliia Nechaieva-Yuriichuk analizează modul în care Federația Rusă combină dezvoltarea și utilizarea noilor tehnologii cu in­strumentele manipulării informațio­nale în războiul împotriva Ucrainei. Autoarea evidențiază felul în care tehnologia militară și reprezentarea publică a performanțelor acesteia pot deveni, simultan, instrumente ale dezinformării și propagandei, contri­buind la construirea și difuzarea unor narațiuni menite să influențeze per­cepțiile asupra conflictului. Analiza urmărește, totodată, arhitectura mai largă a sistemului rus de producere și diseminare a dezinformării, meca­nismele prin care mesajele sunt adap­tate unor audiențe diferite și capacita­tea acestora de a circula dincolo de spa­țiul informațional regional, do­bândind relevanță la scară internațio­nală.

Daniel Gheorghe încheie acest cvadruplu de contribuții dedicate re­lației dintre inovația tehnologică și transformările războiului contempo­ran. Autorul analizează fenomenul războiului hibrid ca spectru tot mai extins de instrumente militare și non-militare folosite pentru slăbirea suve­ranității statelor-țintă. Autorul consi­deră că România este obiectul unor operațiuni specifice războiului hibrid orchestrate împotriva acesteia ce sunt utilizate pentru a eroda coeziunea socială, a destabiliza instituțiile statu­lui și a submina încrederea populației în clasa politică, în autoritățile statale și în parteneriatele euro-atlantice, în condițiile în care statul nostru este pilonul strategic al Flancului Estic al NATO.

Profesoara Lavinia Pruteanu, din perspectiva formației sale de psiho­log, abordează războiul din Ucraina ca pe o experiență socială cu efecte profunde asupra vieții psihologice, identitare și culturale a indivizilor și comunităților. Analiza evidențiază faptul că trauma și reziliența nu re­prezintă realități care se exclud reci­proc, ci procese care pot coexista și evolua simultan în condițiile unei adversități prelungite. Experiența răz­boiului poate produce rupturi in­di­viduale și colective, dar poate gene­ra, în același timp, mecanisme de adap­tare, solidaritate și reconstrucție a sen­sului. Din această perspectivă, reface­rea Ucrainei nu poate fi redusă la dimensiunile politice, economice și insti­tuționale, ci presupune și un am­plu proces de reconstrucție psihoso­cială, indispensabil refacerii capitalu­lui uman și restabilirii coeziunii soci­ale.

Contribuția semnată de profesorii Ivan Osadtsa și Volodymyr Fisanov examinează posibilele direcții de evo­luție a Ucrainei în perioada postbeli­că, concentrându-se asupra condiții­lor politice și instituționale care vor modela procesul de redresare după încheierea războiului. Studiul identi­fică o serie de riscuri specifice tranzi­ției de la guvernarea în condiții de război la funcționarea instituțională în timp de pace: persistența inerțiilor instituționale formate în timpul con­flictului, centralizarea excesivă a de­ciziei, dificultățile restabilirii unei competiții politice funcționale, riscu­rile de corupție asociate procesului de reconstrucție, accentuarea disparități­lor regionale, diminuarea încrederii publice și posibila reducere a spriji­nului internațional. În viziunea auto­rilor, succesul transformării postbeli­ce va depinde de capacitatea statului ucrainean de a armoniza imperativele de securitate cu relansarea vieții de­mocratice, consolidarea unei admi­nistrații locale eficiente, asigurarea transparenței procesului de recon­strucție, continuarea integrării euro­pene și menținerea încrederii publice pe termen lung, evitând, totodată, transferarea în guvernarea de pace a unor practici excepționale devenite necesare în condițiile războiului.

Profesoara Myroslava Lendel ana­lizează rolul minorităților etnice ca actori ai cooperării transfrontaliere în statele Grupului de la Vișegrad și în Ucraina. Demersul său este construit în jurul a trei ipoteze: comunitățile minoritare concentrate teritorial pot transforma resursele lingvistice, cul­turale și sociale în capital social tran­s­frontalier; apartenența la Uniunea Europeană favorizează instituționali­zarea acestei participări; iar condițiile generate de război limitează formele oficiale de cooperare, sporind, în ace­lași timp, relevanța rețelelor minori­tare pentru reziliența comunităților. Articolul identifică, totodată, o pro­blemă persistentă de „invizibilitate instituțională”: participarea minorită­ților poate fi semnificativă în practica proiectelor și a relațiilor transfronta­liere, fără a fi însă consemnată în mod explicit ca atare în bazele de date și mecanismele de raportare ale programelor. Autoarea concluzionea­ză că aceste comunități pot contribui la consolidarea încrederii, la menține­rea continuității legăturilor transfron­taliere, la dezvoltarea locală și la pro­cesele de integrare europeană, însă capacitatea lor de acțiune rămâne condiționată de resursele administra­tive disponibile, de politicile statelor în domeniul minorităților, de raportu­rile cu statele înrudite și, în cazul Ucrainei, de constrângerile suplimen­tare generate de război și de securiti­zarea spațiului public.

Profesoara Oksana Datso propune o analiză a relației dintre limbaj și cultura juridică, pornind de la premi­sa că limbajul juridic nu constituie un simplu cod tehnic și neutru, ci este, în același timp, purtător al valorilor fundamentale, al categoriilor cogniti­ve și al tradițiilor normative proprii unei anumite ordini juridice. Din această perspectivă, limbajul nu doar exprimă dreptul, ci participă la struc­turarea modului în care normele sunt înțelese, interpretate și aplicate într-un anumit context cultural. Articolul concluzionează că limbajul juridic și cultura juridică se constituie reciproc și că reformele orientate spre îmbu­nă­tățirea accesului la justiție prin sim­plificarea comunicării juridice trebuie să țină seama de tradițiile cul­turale, istorice și doctrinare specifice fiecărui sistem de drept, evitând pre­misa existenței unui model universal de comunicare juridică aplicabil indi­ferent de context.

Profesorii Dmytro Byelov și Myroslava Bielova propun o analiză teoretică și juridică a relației dintre integritate și ideologia juridică în cadrul unei societăți democratice con­temporane. Premisa de la care por­nește studiul este aceea că integri­tatea funcționează simultan ca princi­piu moral și categorie juridică, ofe­rind fundamentul etic pe care se con­struiesc valori juridice esențiale pre­cum justiția, egalitatea și legalitatea și contribuind, în același timp, la con­figurarea ideologiei juridice, înțeleasă ca sistem de idei, valori și reprezen­tări prin care societatea se raportează la drept și la instituțiile sale. Dincolo de această dimensiune conceptuală, autorii examinează modul în care prin­cipiile integrității sunt transpuse în sistemul funcției publice din Ucraina prin intermediul Legii Ucrainei „Cu privire la prevenirea corupției”, al activității Agenției Naționale pentru Prevenirea Corupției, al sistemului de declarare electronică a averilor, al mecanismelor de monitorizare a sti­lului de viață și al procedurilor desti­nate prevenirii și gestionării conflic­telor de interese. Articolul concluzio­nează că integritatea funcționează atât ca mecanism de prevenire a co­rupției, cât și ca element determinant pentru construirea și menținerea în­crederii publice în instituțiile statului.

Profesorul Marin Gherman anali­zează modul în care comunitățile ro­mânești din Ucraina au articulat, în condițiile războiului, loialitatea față de statul ucrainean cu preocuparea pentru păstrarea propriei identități lingvistice și culturale. Din această realitate se desprinde una dintre în­trebările fundamentale ale studiului: în ce condiții poate o minoritate nați­onală să participe la apărarea statului a cărui cetățenie o deține, fără ca această solidaritate civică să presu­pună renunțarea la limba, cultura și instituțiile prin intermediul cărora își conservă identitatea? Analiza se în­temeiază pe patru cercetări realizate de Institutul de Studii Politice și Ca­pital Social în perioada 2022–2025, în regiunile Cernăuți, Transcarpatia și Odesa, materialul empiric reunind sondaje desfășurate în 2022 și 2025, grupuri focale cu locuitori și tineri vorbitori de limbă română, precum și un sondaj și o serie de interviuri rea­lizate în 2024 cu reprezentanți ai in­sti­tuțiilor educaționale, culturale, re­ligi­oase, media și ai administrației locale.

Rezultatele cercetării indică faptul că mobilizarea în sprijinul apărării Ucrainei nu a presupus abandonarea identității etnolingvistice românești. Majoritatea respondenților au identi­ficat Rusia drept stat agresor, au sus­ținut apărarea Ucrainei și s-au impli­cat, în forme diferite, în eforturile umanitare și de susținere a apărării. În același timp, prelungirea războiu­lui, migrația și transformările inter­venite în sistemul de învățământ des­tinat minorităților naționale au ampli­ficat preocupările privind viitorul școlilor cu predare în limba română și transmiterea intergenerațională a limbii materne. Datele analizate arată că, până în 2025, limba română a continuat să fie utilizată pe scară lar­gă în mediul familial, în timp ce pre­ocupările referitoare la statutul și pre­zența acesteia în educație și în spațiul public s-au accentuat. Studiul pune astfel în evidență o realitate identitară complexă, în care solidaritatea civică față de statul ucrainean și conserva­rea identității românești nu se exclud, ci se articulează în condițiile excepți­onale generate de război.

Profesorii Marian Tokar și Taras Datsio examinează perspectivele dezvoltării interacțiunii dintre orga­nizațiile societății civile reprezentati­ve pentru minoritățile naționale și comunitățile teritoriale din Ucraina, plasând această relație în contextul mai larg al descentralizării, consoli­dării democratice și transformării administrației publice către un model orientat spre furnizarea de servicii și către nevoile cetățenilor. Analiza pornește de la premisa că politicile publice într-un sistem democratic nu se pot limita la exercitarea controlu­lui administrativ, ci trebuie să creeze cadrul instituțional necesar participă­rii civice, responsabilității reciproce, reprezentării intereselor comunitare și construirii unui dialog durabil între autorități și societate. În această per­spectivă, autorii concluzionează că instituționalizarea cooperării dintre organizațiile minorităților naționale și comunitățile teritoriale poate contri­bui la îmbunătățirea calității servicii­lor publice locale, la aprofundarea mecanismelor de guvernare participa­tivă și la consolidarea coeziunii civi­ce, dobândind, în același timp, o re­levanță particulară pentru procesul de redresare și reconstrucție postbelică a Ucrainei.

Profesorii Alexandre Kukhianidze și Nino Kukhianidze propun o anali­ză comparativă a dezvoltării și rezili­enței instituțiilor anticorupție din Ucraina și Georgia, urmărind modul în care două state marcate de o moș­tenire instituțională post-sovietică similară au ajuns să urmeze traiecto­rii diferite de reformă. Deși ambele țări au pornit de la instituții relativ slabe, au traversat transformări poli­tice majore și și-au asumat perspecti­va integrării europene, arhitecturile instituționale dezvoltate ulterior dife­ră semnificativ. Ucraina a construit un sistem anticorupție specializat, în cadrul căruia atribuțiile de investiga­re, urmărire penală, prevenire și solu­ționare a cauzelor sunt distribuite între instituții distincte, a căror auto­nomie este susținută, în grade diferi­te, prin proceduri competitive de nu­mire, mecanisme de supraveghere din partea societății civile și condiționali­tate internațională. Georgia, în schimb, a înregistrat după Revoluția Trandafirilor din 2003 o reducere substanțială a corupției de mică am­ploare, menținând însă un grad ridicat de centralizare a controlului politic asupra instituțiilor de aplicare a legii și asupra sistemului judiciar. Conclu­zia autorilor este că mecanismele de condiționalitate ale Uniunii Europene pot contribui la consolidarea reforme­lor anticorupție numai atunci când sunt susținute de voință politică in­ternă, instituții capabile să funcțione­ze autonom și o societate civilă acti­vă. Existența formală a instituțiilor, în absența acestor condiții, nu este sufi­cientă pentru a preveni riscul captură­rii lor politice.

Profesoarele Sophio Chkhatarashvili și Nino Naskidashvili explorează principalele evoluții ale relațiilor lite­rare georgiano-ucrainene în perioada post-sovietică, urmărind factorii și traseele culturale care au contribuit la dezvoltarea dialogului dintre cele două societăți. Relațiile istorice dintre culturile georgiană și ucraineană s-au construit în contexte politice și cultu­rale succesive, iar literatura și tradu­cerea au reprezentat, atât în perioada sovietică, cât și după destrămarea Uniunii Sovietice, importante spații de întâlnire și circulație culturală. În epoca post-sovietică, aceste schim­buri au dobândit semnificații noi, contribuind la consolidarea unei rela­ții culturale care nu mai este mediată de centrul politic și ideologic sovie­tic, ci se dezvoltă tot mai mult prin contact direct, traduceri, inițiative editoriale și proiecte intelectuale co­mune. Autoarele arată că dinamica acestor relații a fost influențată atât de pandemia de COVID-19, cât și, ulterior, de războiul declanșat împo­triva Ucrainei. Creșterea semnificati­vă a interesului pentru literatura ucra­ineană, însoțită de apariția unor noi traduceri și publicații, marchează, în această interpretare, o nouă etapă a dialogului cultural dintre Georgia și Ucraina, în care literatura devine nu doar mijloc de cunoaștere reciprocă, ci și spațiu al solidarității și al redefi­nirii proximității culturale.

Profesorii Nana Gaprindashvili și Ivane Mtchedeladze examinează isto­ria predării literaturii ucrainene la Universitatea de Stat din Tbilisi, din anii 1940 până în prezent, urmărind transformările prin care acest dome­niu de studiu a trecut în contexte po­litice, ideologice și academice pro­fund diferite. Bazându-se pe docu­mente de arhivă, programe universi­tare, manuale, lucrări academice și alte surse primare, autorii reconstru­iesc principalele etape ale instituțio­nalizării și dezvoltării studiului litera­turii ucrainene în mediul universitar georgian și realizează, în același timp, o analiză comparativă a para­digmelor dominante în perioadele sovietică și post-sovietică. Una dintre ideile centrale ale studiului este aceea că, dacă în perioada sovietică preda­rea literaturii ucrainene se înscria într-un cadru ideologic care urmărea apropierea popoarelor Uniunii Sovietice și integrarea lor într-un spa­țiu cultural și politic comun, definit de paradigma oficială a regimului comunist, perioada post-sovietică a deschis un proces gradual de de-ideologizare a predării și cercetării, de consolidare instituțională a studii­lor ucrainene și de extindere a reper­toriului de autori, opere, teme și per­spective critice. Transformarea nu privește, astfel, doar conținutul pro­gramelor universitare, ci și modul în care literatura ucraineană este repozi­ționată academic: din interiorul unei construcții culturale sovietice comu­ne către afirmarea și studierea ei ca tradiție literară distinctă, cu propriile evoluții istorice, identitare și intelec­tuale.

Cercetătoarea Nicoleta Zagura în­cheie seria contribuțiilor cu profil cultural și, totodată, secțiunea temati­că a acestui număr printr-un studiu consacrat personalității lui Petru Movilă (1596/1597–1646/1647). În interpretarea autoarei, Petru Movilă ocupă un loc fundamental în istoria intelectuală și eclezială a Europei de Est din secolul al XVII-lea, prin ca­pacitatea sa de a pune în circulație modele, practici și instrumente inte­lectuale provenite din spații culturale diferite și de a le integra într-un pro­iect coerent de reformă educațională și confesională. Studiul urmărește tocmai această circulație a paradig­melor și evidențiază caracterul de mediere al operei sale între tradiția ortodoxă răsăriteană și instrumentele intelectuale dezvoltate în Europa Oc­cidentală. În concluzia autoarei, una dintre cele mai durabile dimensiuni ale moștenirii lui Petru Movilă constă în instituirea unui model de educație ortodoxă capabil să asimileze aseme­nea instrumente și să le reorienteze către finalitățile teologice, culturale și educaționale ale creștinismului răsă­ritean.

În loc de concluzie

Prin publicarea numărului tematic intitulat Ucraina. Repere istorice, culturale și politice, revista de științe politice Polis își propune să ofere cititorilor o perspectivă plurivalentă asupra Ucrainei, privită atât prin re­perele istoriei sale, cât și prin trans­formările, rupturile și provocările care îi definesc prezentul. Fără a ur­mări constituirea unei imagini exha­ustive, contribuțiile reunite în acest volum pun în dialog perspective pro­venite din domenii diferite și permit observarea Ucrainei nu doar prin rea­litatea imediată a războiului, ci și prin procesele istorice, politice, instituțio­nale, sociale și culturale care au mo­delat și continuă să modeleze evolu­ția sa.

O atenție deosebită este acordată transformării mediului geopolitic și de securitate, caracterului și conse­cințelor agresiunii ruse, evoluției po­liticii externe și de securitate a Ucrainei, efectelor socioeconomice și psihosociale ale războiului, dezvoltă­rii relațiilor cu principalii parteneri internaționali, procesului de integrare europeană, securității regionale și reformelor instituționale. În același timp, studiile dedicate minorităților naționale, identității, limbii, culturii juridice, literaturii și circulației idei­lor completează această perspectivă și arată că înțelegerea Ucrainei con­temporane nu poate fi redusă la di­mensiunea militară a conflictului. Războiul transformă instituții și fron­tiere de securitate, dar intervine, în egală măsură, asupra societății, iden­tităților, memoriei, raporturilor dintre comunități și modului în care o nați­une își proiectează propriul viitor.

Analizele reunite în acest număr, fără a avea pretenția unor abordări exhaustive, contribuie astfel la o înțe­legere mai aprofundată nu numai a provocărilor cu care se confruntă în prezent Ucraina, ci și a proceselor mai ample de transformare a ordinii euro­pene și internaționale. Experiența ucrai­neană concentrează, într-o for­mă dra­ma­tică, unele dintre întrebările funda­mentale ale epocii noastre: ca­pacitatea dreptului internațional de a limita re­cur­sul la forță, raportul dintre suvera­nitate și putere, reziliența insti­tuțiilor democratice în condiții de război, rolul alianțelor și al solidarită­ții interna­țio­nale, protejarea identită­ților și a mi­no­rităților în perioade de criză, precum și condițiile în care încetarea confrun­tării armate poate fi transformată într-o pace justă și du­rabilă.

Din această perspectivă, Ucraina nu este doar obiectul unei crize geo­politice și nici exclusiv spațiul în care se desfășoară un război ale cărui con­secințe depășesc cu mult frontierele sale. Ea reprezintă, astăzi, unul dintre locurile în care se testează reziliența ordinii europene și internaționale și în care se conturează răspunsuri la întrebări ce vor influența arhitectura de securitate a continentului pentru deceniile următoare. Înțelegerea ex­perienței Ucrainei devine, în acest sens, parte a efortului mai larg de a înțelege transformările lumii contem­porane și condițiile în care Europa își va putea construi securitatea, stabili­tatea și pacea într-o ordine internați­onală aflată în profundă reconfigurare.