O relație indisolubilă: cultura și propaganda.

Institutul Român din Berlin (1940-1945)

(An indissoluble relationship: culture and propaganda.

The Romanian Institute in Berlin (1940-1945))

Dumitru-Cătălin ROGOJANU

Irina Matei, Lucian Nastasă-Kovács, Cultură şi propagandă. Institutul Român din Berlin (1940-1945), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2018, 718 p.

Un eveniment editorial important care mi-a atras atenţia în anul 2018 l-a reprezentat apariţia cărţii Cultură şi propagandă. Institutul Român din Berlin (1940-1945), apărută la binecunoscuta editură Mega din Cluj-Napoca. Lucrarea este semnată de tânăra Irina Matei, asistent universitar doctor în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, şi deja consacratul istoric Lucian Nastasă-Kovács, cercetător ştiinţific I la Institutul „George Bariţiu” din Cluj-Napoca.

Acest demers ştiinţific se încadrează perfect în sfera de cercetare a celor doi autori, Irina Matei având preocupări intense asupra fenomenului migraţiei studenţilor români în diverse centre universitare străine (peregrinatio academica), teza sa de doctorat cu titlul: Educaţie, Politică şi Propagandă. Studenţi români în Germania nazistă fiind publicată în anul 2016 la editura Eikon din Cluj-Napoca; Lucian Nastasă, ale cărui domenii de cercetare sunt istoria modenă şi contemporană, sociologia culturii şi educaţiei și diversitate etnoculturală, a reuşit să publice în 2014, tot la editura Mega din Cluj-Napoca, o carte de excepţie: Intelectualii din România. Configuraţii culturale. Studii şi documente. Practic, background-ul intelectual al celor doi, experienţa în cercetare în diversele arhive şi biblioteci din România şi alte ţări, precum şi intersectarea unor subiecte de cercetare cu cel tratat în cartea de faţă, au dus la realizarea unei lucrări masive de 718 pagini.

Tratând în principal o instituţie de cultură şi propagandă, Institutul Român din Berlin (1940-1945), pentru o mai bună înţelegere a felului în care a apărut acest aşezământ, istoricii se opresc, în cele 6 subcapitole, şi asupra altor aspecte, cum ar fi: Contextualizările preliminare; Primul război mondial și schimbările paradigmatice; Diplomația culturală a Republicii de la Weimar și a celui de‑al Treilea Reich; Institutul German pentru Știință din București; Diplomația culturală a României; Proiecte și instituționalizări efemere. Totuşi, ideile fundamentale pe care le expune această carte sunt cultura şi propaganda sau, mai bine spus, maniera în care cele două se întrepătrund, în special în regimurile dictatoriale, cum a fost şi cel nazist. Propaganda şi persuasiunea sunt apanajul statelor, al puterii care, prin diferite mijloace, cum este şi domeniul culturii, doresc să influenţeze, să manipuleze sau să domine alte ţări.

În orice caz, în relaţiile internaţionale un stat mic, fără o cultură şi fără o elită intelectuală bine conturată, are tendinţa de se apropia de cultura altor state puternice, datorită afinităţilor variate sau a unor evenimente istorice din trecut care au determinat apropierea lor. În cazul nostru, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, autorii reliefează o pendulare înspre Franţa şi Germania. În acest context, „Franța însă se bucura de mai multă vreme de o însemnată influență îndeosebi în Europa de sud–est, făcând de altfel figură de leader european, atât în baza principiilor izvorâte din Revoluţia franceză şi organizarea napoleoniană, fundamentată pe meritocraţie, fără prejudecăţi în ce priveşte religia şi originea socială, cât și prin prestigiul cultural dobândit în temeiul bogăţiei şi monumentelor sale, prin publicaţii şi tipărituri, prin manifestările artistice şi literare de avangardă, prin mondenităţi, prin numărul şi diversitatea geografică a admiratorilor non–francezi care–și îndreptau sejururile preponderent spre Hexagon“ (p. 9) şi urmărea o expansiune „pacifistă” prin cultură (p. 11). Pe de altă parte, odată cu victoria asupra Franţei din 1870-1871, Germania a„adoptat o altă strategie în extinderea influenței sale asupra celorlalte spații, mobilizând un program prin care se încerca captarea și influențarea elitelor educate ale altor națiuni, în felul acesta valorificând mai ales după 1890 conceptul „diplomației culturale”, care va căpăta un deplin contur în perioada Republicii de la Weimar” (p. 12). De aceea, „influenţa germană nu a fost deloc insignifiantă şi fără urmări notabile în ceea ce privește formarea elitelor intelectuale românești și propășirea noastră statală” (p. 15), dar şi cea franceză a fost hotărâtoare. Cifrele oferite de autori privind numărul studenţilor români prezenţi la universităţile prusace din 1860/1861 până în 1914 arată o deplasare din ce în ce mai mare spre universităţile din Prusia, cu un model pedagogic mai bine pus la punct în comparaţie cu Franţa.

După Primul Război Mondial, cum bine constată autorii, Germania suferă un regres substanţial atât în ceea ce priveşte prezenţa studenţilor români în această ţară, cât şi a scăderii gradului de simpatie faţă de această naţiune; spre deosebire de Franţa, care „strălucea”, aceasta devenind un adevărat catalizator al educaţiei universitare. Pentru România, susţin autorii, Franţa a arătat o atitudine de bunăvoinţă în mediul educaţional, permiţându-le, spre exemplu, românilor echivalarea bacalaureatului obţinut în ţară cu cel francez sau dreptul de a obţine un doctorat în medicină.

Apropierea României de Franţa este reflectată şi prin crearea după Primul Război Mondial a Şcolii Române de la Paris, instituţie întemeiată, alături de Şcoala de la Roma, prin legea votată de Parlament în august 1920 și prin Decretul Regal nr. 4285 din 22 octombrie 1920, „ca simbol al legăturilor noastre cu latinitatea și francofonia” (pp. 23-24). Directorii acestor şcoli erau numiţi pe viaţă, ceea ce a determinat formarea unui sistem de conducere autoritar şi discreţionar, cum a fost cazul lui Nicolae Iorga, plasat la conducerea Şcolii din capitala Hexagonului. „Micile bârfe” despre Nicolae Iorga, pe care le introduc autorii lucrării, uzitând de memoriile lui Sextil Puşcariu, unde se evidenţiază că „istoricul nu se interesa de Şcoală, iar când ajungea la Paris era preocupat de conferinţele sale, de a întreţine relaţii cu intelectualii francezi, de a–şi publica texte, „încât nu găsea vreme să se ocupe de Institut şi elevii săi”; în plus, biblioteca Şcolii nu era catalogată, nimeni nu se ocupa de îndrumarea bursierilor etc. (p. 24)[1], el transformând Şcoala de la Paris într-o „afacere personală” (p. 26), nu pot decât să-l încânte pe cel care lecturează cartea.

Perspectiva comparativă între cele două aşezăminte, Şcoala de la Paris şi cea de la Roma, pe care ne-o oferă lucrarea, precum şi diferenţele de manageriat între cei doi directori, Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, ca și descrierea succintă a acestor instituţii, alcătuiesc un spectru interesant al atmosferei educaţionale a vremii, al personalităţilor culturale şi intelectuale de atunci, cu toate calităţile şi defectele lor. Analiza comparativă nu se face doar asupra unor ţări, precum Franţa sau Germania, privind politicile culturale şi sistemul de propagandă, ci şi asupra unor perioade de timp, contexte istorice interne şi externe.

După Marele Război, Germania, deşi părea distrusă din punct de vedere politic, militar, social şi economic, prin intermediul „vechii auswärtige Kulturpolitik, va încerca cucerirea spiritelor educate ale altor națiuni” (p. 33). Apar în acest context instituţii care nu doar că întăresc dezvoltarea culturii germane, ci o promoveză şi în rândul altor state (p. 33). Autorii enumeră şi descriu mai multe astfel de instituţii: Academia Germană (1925), Institut zur Erforschung des Volksbodens im Süden und Südosten (1929), la mijlocul anilor ’20 apare Akademischer Austauschdienst (AAD), devenind apoi, în 1931, Deutscher AkademischerAustauschdienst (DAAD), Fundația Alexander von Humboldt (1925), Deutsche Akademische Auslandstelle (1927), se reactivează Amerika‑Institut (fondat încă din 1911), Amerika Werkstudentendienst (1926), iar la New York Deutsches Haus (1929), Deutsche Kommision für geistige Zusammenarbeit sau Deutsch‑Akademisches Institut für Studienreisen (ambele din 1928), Fundația Caritas für Akademiker, Mitteleuropa‑Institut (1927), Institut für Mittel‑ und Südosteuropäische Wirtschaftsforschung der Universität Leipzig (1928) ş.a.[2].

Din anul 1933 se produce o schimbare de paradigmă în politica externă a Germaniei în ceea ce priveşte diplomaţia culturală, în direcţia unei mai mari aplecări spre Balcani şi Europa de Sud-Est, având un interes economic şi agricol. Aici este importantă observaţia fină făcută de autori, citându-l pe Stephen G. Gross, că:”Asistăm de fapt la o mișcare în dublu sens, diplomația culturală a celui de‑al Treilea Reich susținând programe prin care au fost aduși tineri cu potențial în domeniul afacerilor, ingineri, studenți și universitari din sud‑estul Europei pentru a studia sau a se specializa în instituțiile de învățământ superior și școlile tehnice germane, promovându‑și pe această filieră și ideologia național‑socialistă, creațiile artistice și literare, tehnologiile etc., dar în același timp diplomația culturală capătă și o dimensiune economică, pentru că în programele educaționale era vizat deja și acest aspect”(p. 38)[3].

De remarcat că lucrarea surprinde foarte bine direcţiile diplomaţiei culturale ale celui de-al Treilea Reich şi le raportează şi asupra intereselor României în acest domeniu, conceptul de „soft power”, enunţat pentru prima dată de profesorul Joseph Nye, funcţionând destul de eficient pentru Germania.

Autorii radiografiază excelent contextul internaţional, dar şi pe cel intern pentru ţara noastră, înainte şi la momentul în care, la 6 aprilie 1940, apare Institutul German de Știință (Institutul de Cultură Germană sau Institutul German), condus de Ernst Gamillscheg (1887–1971). Scurtele biografii creionate de autori într-o manieră caldă şi detaşată, cum este cea a celebrului filolog german Ernst Gamillscheg, profesor la Universitatea din Berlin, a filologului Mario Roques (1875–1961), sau descrierea, în mare, a traseului politic al lui Gheorghe Tătărescu, „un  prim‑ministru versatil, lipsit cu totul de caracter (…)” – p.49, cu „o anumită doză de perfid atașament și susținere a extremismului de dreapta (…) – p.49, incită cititorul să afle cât mai multe informaţii despre oameni, personalităţi şi evenimente istorice. În subcapitolul referitor la Institutul German de Ştiinţă se trec în revistă şi personalităţile culturale şi ştiinţifice străine şi române care au vorbit în cadrul unor conferinţe la acest aşezământ: Franz Dölger (1891–1968), Wilhelm Pindar (1878–1947), Fritz Knoll (1883–1981), Walter von Brunn (1876–1952), Hugo Hassinger (1877–1952), Ritter von Wettstein (1895–1945), Rudolf Egger (1882–1969), Adolf Butenandt (1903–1995), Hans Uebersberger (1877–1962), Ion Sân‑Giorgiu, Teofil Sauciuc‑Săveanu, Alexandru Otetelișanu, Gh.I. Brătianu etc.

Diplomaţia culturală a României este un alt subiect cercetat, dar pentru înţelegerea sa autorii oferă o definiţie edificatoare a termenului de propagandă, care este un „proces sistematic de a gestiona informația în direcția promovării unui obiectiv anume într‑o asemenea măsură încât reacția maselor să fie cea preconizată de promotorul știrilor” (p. 59). Desigur, diplomaţia culturală este strâns legată de mecanismele propagandei, fiind un mijloc de aplicare a acesteia în plan extern, în România putându-se discuta despre un Minister al Propagandei doar de la 3 septembrie 1939, acesta rezistând până pe 14 septembrie 1940, avându-l în frunte pe Nichifor Crainic, ca mai apoi să fie reorganizat, iar între 1 aprilie – 26 mai 1941 să aibă aceeaşi denumire şi să fie ocupat de acelaşi universitar teolog, „care era un incapabil, o «canalie» după unii, avid de sinecuri și câștiguri financiare facile, fără cel mai mic apetit pentru «simțul datoriei», al lucrului bine făcut”(p. 63)[4].

O observaţie pertinentă a autorilor este aceea că propaganda internă românească nu avea  posibilităţile necesare pentru a fi eficientă în consolidarea regimului autoritar antonescian, iar în plan extern, în perioada 1940-1944, aceasta s-a aplecat asupra „problemei” Ardealului. De asemenea, aceştia relevă lipsa de consistenţă şi coerenţă a propagandei româneşti în competiţie cu cea maghiară, mai bine închegată, cu un „accent deosebit, insidios și persuasiv, pe aspectele ce țineau de cultura acestei națiuni, promovată abil și aproape că fără restricții financiare” (p. 66).

Benefice în angrenajul cărţii şi al contextului în care apare Institutul Român din Germania în vara anului 1940 sunt şi cele câteva „proiecte şi instituţionalizări efemere” pe care le expun autorii. Pe această linie, începând cu 1893, Gustav Weigand pune bazele unui „Institut für Rumänische Sprache”, cunoscut şi sub numele de „Weigand Institut”, în perioada interbelică se insistă asupra creării Institutului Român în Germania, iar „înființarea în 1932 a unui seminar de romanistică în cadrul Universității „Friedrich‑Wilhelm” din Berlin, sub conducerea lui Ernst Gamillscheg, a jucat un rol major în apropierea culturală româno‑germană” (pp. 75-76), precum şi fondarea în 1932 de către Simion Mândrescu a „Societăţii  Germaniștilor Români”. Alte proiecte intituţionale culturale româno-germane au fost: „Institutul Cultural Româno‑German” (Bucureşti, mai 1933), „Asociația Academică Româno‑Germană” (București, 21 noiembrie 1935), Ministerul german de Externe înfiinţează la Bucureşti o filială a Deutscher Akademischer Austauschdienst (DAAD) în septembrie 1938, iar la München, tot în 1938, se creează Institutul Cultural Germano‑Român[5].

Toate aceste mici iniţiative de instituţii, colaborări intelectuale şi culturale ale României cu Germania conduc aşadar spre conturarea şi înfiinţarea, prin Decretul‑Lege nr. 2756 din 16 august 1940, a unui Institut Român la Berlin, ce „urma să funcționeze pe lângă Legația României din Germania, începând cu 1 septembrie 1940 și având titulatura „Rumänisches Institut in Deutschland”, al cărui „scop principal (…) este de a conduce, coordona și intensifica legăturile culturale dintre România și al Treilea Reich, stabilindu‑se totodată direcțiile de acțiune, în primul rând prin studierea și promovarea la noi a  instituțiilor naziste” (p. 82) şi a cărui funcţie era „de mediator cultural între cele două țări” (p. 83), având totodată şi „calitatea de centru de documentare” (p.83).

Trecând peste istoricul Institutului Român din Berlin şi al obiectivelor sale, Irina Matei şi Lucian Nastasă se opresc asupra componenţei acestui aşezământ, în special asupra conducătorului său, celebrul filolog Sextil Puşcariu. Se redau uneori în detaliu lucruri ce ţin de traseul biografic al lui Puşcariu, care avea o latură duală, promovând un „cult al nepotismului, dar şi al prieteniei” (p. 92). Totodată, susţin autorii, acesta era „un veritabil cumulard, deținând şi alte posturi sau funcţii ce constituiau fie pârghii de putere, fie surse financiare (prin cumulul de indemnizaţii), fie gratificaţii simbolice (prestigiu personal), fie toate la un loc. De aceea, cumulul nu este doar semnul unei reuşite şi al unei promovări sociale, ci şi un stimul pentru alte ascensiuni şi privilegii, care vin aproape de la sine” (p. 89). Diferenţa pe care o fac autorii între Sextil Puşcariu la 1919, când devine Rector al Universităţii din Cluj, şi cel din 1940, când preia aceeaşi funcţie la Universitate, transferată la Sibiu, este o analiză lucidă şi obiectivă. Dacă la 1919 acesta dovedeşte „calități de bun organizator” şi „i se datorează o bună parte din cooptările merituoase de profesori universitari” (p. 87), în 1940 el devine un cumulard şi „îmbracă cămaşa verde” (p. 89) a legionarilor, dar toate acestea nu împietează cu nimic activitatea sa ştiinţifică prodigioasă. În nenumărate rânduri i s-a reproşat de autorităţile de la Bucureşti sau de alte persoane că pentru el Institutul Român din Berlin este  „o vacă de muls” bani (p. 142). Întrucât Puşcariu avea libertatea de a-şi alege colaboratorii, nepotismul a caracterizat politica sa managerială referitoare la angajarea personalului la Institutul Român din Berlin, un caz elocvent fiind ginerele său, Grigore Manoilescu, care devine „președintele” Institutului, iar Lia, fiica filologului, va deveni „lector” de limba română în cadrul aceluiaşi Institut. Cu toate că majoritatea erau bine pregătiţi profesional, se insistă şi asupra portretizării celorlalţi angajaţi ai aşezământului cultural, a angajării lor în Institut, având la bază deciziile nepotiste ale conducătorului ori adeziunea sau simpatia lor la mişcarea legionară. Aceste sinecuri, complicităţi „relaţionale”, cum le numesc autorii (p. 114), ale perioadei investigate, sunt poate şi mai acute în zilele noastre, afectând dramatic societatea românească în ansamblu, iar cercetarea şi învăţământul universitar în particular.

Insistenţa autorilor se îndreaptă asupra activităţilor ştiinţifice ale Institutului Român din Berlin, a legăturilor Institutului cu studenţii români din Germania, asupra vizibilităţii şi promovării sale acolo, dar şi a numeroaselor probleme financiare întâmpinate de acesta din anul 1941 şi până la desfiinţarea sa de facto la 23 august 1944.

Finalul cărţii completează cu multe „picanterii” biografiile foştilor angajaţi după anul 1943, ca să amintim doar pe Grigore Manoilescu sau Gheorghe Vinulescu, dar şi alte persoane, precum academicianul Alexandru Vulpe (1931-2016), căsătorit cu Magdalena Manoilescu, fiica lui Grigore Manoilescu şi a Liei.

Aşadar, scris într-un mod alert şi precis, elaboratul demers ştiinţific al autorilor Irina Matei şi Lucian Nastasă-Kovács poate fi greu de combătut în peisajul academic şi intelectual românesc şi occidental. În egală măsură, „blindarea” cu diverse surse documentare din arhivele din România şi Germania[6], dar şi utilizarea unor lucrări de specialitate în limbi de circulaţie internaţională, a memorialisticii, precum şi a altor studii şi articole relevante, îi conferă cărţii  credibilitatea unei cercetări dificile, dar laborios întocmite. Pot să spun fără echivoc că avem în faţă un volum deopotrivă adresat specialiştilor care au sau vor avea preocupări spre astfel de subiecte de cercetare, dar totodată aceasta este şi o „carte spumoasă” adresată şi altor categorii de public cititor.

Note

[1]Vezi nota 56 din carte.

[2]Aceste instituţii sunt prezentate amănunţit la pp. 33-36.

[3]Vezi nota 105 din carte.

[4]Vezi nota 188 din carte.

[5] Mai multe detalii despre proiecte instituţionale româno-germane la pp. 80-82.

[6]Se poate observa Anexa documentară de la finalul cărţii, care cuprinde o listă cu 218 documente şi o listă cu ilustraţii scanate.