RECONFIGURĂRI IDEOLOGICE ÎN EUROPA – Sovietizarea popoarelor Asiei Centrale în anii 1920-1940. De la desființarea vechiului Turkestan la edificarea homo sovieticus

[Sovietization of the peoples of Central Asia in the years 1920-1940. From the abolition of old Tur-kestan to the edification of homo sovieticus]

Vasile SOARE

Abstract: The national revival temptation of the political elites of Central Asia after the fall of the Monarchy in Russia (following the Revolution of 1917) would be immediately shattered by the new Bolshevik power, which excluded the idea of ​​granting collective rights or forms of autonomy to the Muslim populations of the former Turkestan, using mainly their dynastic and clan-based organization, and less so the national one. Temporarily transformed into an Autonomous Soviet Socialist Republic (1918), Turkestan, whose populations inherited a common history and religion, would disappear as a toponym, in this area the Turkmen and Uzbek Soviet Socialist Republics (1924), Tajik (separated in 1929 from the Uzbek Soviet Socialist Republic), and Kyrgyz and Kazakh (1936) were established in turn. By 1937, the new Central Asian Soviet republics would acquire the unitary political facies desired by the Soviet power and occupy their own place in the new framework of the USSR according to their ethnicity (among Sovietology researchers, however, there is a theory that the borders then drawn by Moscow on national criteria had a relatively artificial character, since there were no unitary populations in the region, clearly delimited from an ethnic and linguistic point of view, which could be politically controlled).

The article attempts to briefly summarize the methods of the Communist Center in Moscow – of true “engineering” in the social, ethno-linguistic and even spiritual-religious fields – through which in the 1920s-1940s it pursued the Sovietization of the peoples of today’s Central Asian region.

Keywords: political elites, Turkestan, Central Asian Soviet republics, Sovietization, Moscow.

După căderea monarhiei în Rusia și preluarea puterii de către bolșevici prin Revoluția de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, elita politică din Asia Centrală, regiune care fusese înglobată în fostul Imperiu Rus în a doua jumătate a sec.19, a fost tentată să abordeze noile realități prin prisma aspectelor naționale și etno-reli­gioase, vizând păstrarea unor forme de autonomie în viitoarea con­strucție politică din acest spațiu.

Conducerea sovietică nou instala­tă a oferit în primă fază populațiilor musulmane din Asia Centrală drep­turi individuale, refuzând însă să le acorde aceste drepturi sub formă co­lectivă sau autonomia în cadrul unei republici federative. La rândul lor, musulmanii erau împărțiți în grupuri care activau la nivel regional și gru­puri care activau la nivel național. De exemplu, kazahii au pus bazele unei formațiuni statale, intitulată Autono­mia Alaș Orda, fondatorii acesteia stabilindu-și ca principal obiectiv protejarea în fața amenințării coloni­zării ruse și influenței culturale din partea tătarilor¹. La fel, printre grupu­rile politice ale musulmanilor din Turkestan existau și grupuri socialis­te, deși nu exista un entuziasm în ma­să în favoarea noii orânduiri bolșevi­ce. În acest context, populația rusă din orașele central-asiatice era, în majoritate, de orientare socialistă și tentată să îi perceapă pe musulmanii locali drept adversari politici și et­nici².

După crearea în 1918 a Republicii Autonome Sovietice Socialiste a Turkestantului, bolșevicii și-au con­solidat controlul asupra Asiei Centra­le, deși Mișcarea Basmacilor – con­stituită de grupuri de rezistență de la nivel rural – a continuat să se opună noului regim pentru încă aproape un deceniu. În perioada 1920-1924 au fost înființate Republicile Socialiste Sovietice Kazahă, Turkmenă și Uzbecă³. În urma acestei delimitări pe criterii naționale a Asiei Centrale, Republicile Buhara și Hiva au fost incluse, formal, în componența nou createi Uniuni Sovietice în 1924, ca parte a Republicii Socialiste Sovieti­ce Uzbecă⁴. În acest fel, toponimul „Turkestan” de mai înainte a dispă­rut. Deși populația Turkestanului îm­părtășise de-a lungul timpului o isto­rie și o religie comune, iar limbile literare vorbite – ciagatai și persana tadjică – constituiau elemente fun­damentale, din punct de vedere al ideii de națiune, toponimul „Turkestan” conținea mult prea multe conotații pan-Turcice pentru a mai putea fi prezervat. În acest fel, crea­rea mai micilor republici sovietice, cu un puternic caracter turcic, a repre­zentat o concesie făcută de Centrul comu­nist de la Moscova reformatori­lor indi­geni și membrilor Mișcării Jadidiste, prin care Kremlinul a dorit să le ofere spațiu de mișcare pentru dezvoltarea culturilor turcice sub umbrela comu­nistă, pusă la dispoziție de condu­cerea sovietică⁵. Geografia politică a Asiei Centrale avea să con­tinue prin desprinderea de Republica Sovietică Socialistă Uzbecă, în anul 1929, a Republicii Sovietice Socialiste Auto­no­me Tadjice – care a devenit Repu­blica Sovietică Socialis­tă Tadjică – și să fie definitivată în 1936, prin crearea, mai întâi a Regiu­nii Autonome Kârgâzstan, care în final avea să devină Republica Socialistă Sovietică Kârgâză⁶.

Procesul de creare a noilor repu­blici și națiuni⁷ – care a vizat nu mai puțin de 14 milioane de locuitori din Asia Centrală – s-a suprapus Noii Politici Economice, inițiată de V.I. Lenin, și care a continuat până în 1928, când I.V. Stalin avea să îi pună capăt cu brutalitate, mai mult din ne­voia conducerii bolșevice de a face față foametei și deficitului de mărfuri și de alimente cu care societatea so­vietică s-a confruntat pe perioada și, mai ales, după Războiul civil⁸. Ante­rior procesului demarat de conduce­rea bolșevică de construire a unei noi realități teritoriale, politice și naționa­le în Asia Centrală, formațiunile sta­tale din zonă se bazau mai mult pe principiul dinastic decât pe cel națio­nal. Specialiștii în sovietologie – atât cei de dinainte de destrămarea Uniunii Sovietice, cât și cei de după – afirmă că granițele trasate pe criterii naționale au un caracter artificial, o dovadă în acest sens fiind numeroa­sele enclave din Asia Centrală⁹. Lu­ând în considerare această viziune, se poate afirma că nu existau populații unitare din punct de vedere etnic și lingvistic într-un teritoriu, care să joace rolul unei patrii proprii a aces­tora, pe care aceste populații să îl controleze întru totul din punct de vedere politic.

Aceste discuții apar atunci când specialiștii analizează situația din Asia Centrală din punct de vedere etnic și lingvistic și când, de fiecare dată, aduc drept exemplu Uzbekistanul, ale cărui granițe trasate de sovietici sunt considerate „artifici­ale”, pe motiv că în această țară este un mozaic de dialecte turcice¹⁰, res­pectiv persana tadjică în sud.

Cu toate acestea, există situații când o minoritate într-un teritoriu dat încetează să mai fie o minoritate, grație ponderii sale numerice sau al­tor realități, inclusiv a celor de ordin geopolitic. Într-un astfel de caz, în­trebarea este dacă integritatea gra­nițelor țării este fundamentată pe ide­ea identitară și pe loialitatea cetățeni­lor săi. Aici Asia Centrală ne oferă un exemplu prin Kazahstan, unde popu­lația de origine slavă – care a sporit numeric în urma a câtorva valuri mi­graționiste în perioada țaristă și so­vietică –, ajunsese să reprezinte o problemă nerezolvată și după câștiga­rea independenței de către Republica Kazahstan în 1991. La rândul său, Tadjikistanul s-a confruntat cu pro­bleme și mai contradictorii – o lipsă de coeziune (caracteristică mai mult nomazilor de origine turcică, ori nu atât persanilor), generată de for­mațiunile tribale din această țară, care ar fi fost (și este) extrem de necesară pentru edificarea unei identități naționale; pe de altă parte, un ele­ment extrem de important și care ar fi putut ajuta elita politică și culturală tadjică să pună bazele unei identități naționale – și avem în vedere aici limba farsi/persană – care este asoci­at cu un alt centru politic și cultural – Iranul și care nu a putut da definitiv acea doză necesară de patriotism lo­cal. Din acest motiv, Samarkand, Buhara sau Shiraz (actualmente în Uzbekistan) aveau să fie percepute pentru mult timp drept adevăratele centre culturale și istorice ale tadjici­lor, chiar în detrimentul capitalei Dușanbe¹¹.

Potrivit noii viziuni a liderilor bolșevici, noile state erau fondate pe baza principiului național, fiecare naționalitate având propriul său teri­toriu, delimitat de granițe¹². Evident că o astfel de viziune strict națională nu putea să nu intre în coliziune cu internaționalismul proletar împărtășit de unii dintre liderii comuniști mu­sulmani din zonă. Prima victimă a noii politici în domeniul național promovată de Kremlin a fost Mirsaid Sultan Galiev, ale cărui idei au fost supuse unei critici dure, în pofida existenței principiilor moniste ale unității proletariatului, împărtășite de clasa muncitoare și care ar fi trebuit să aibă întâietate în raport cu criteriile național sau etnic. Acesta a fost ares­tat, închis și, într-un final, avea să sfârșească asemenea altor lideri comuniști în lagărele sovietice¹³.

Așadar, bazele celor cinci repu­blici central-asiatice au fost puse în 1924, deși prima Constituție sovietică fusese adoptată la 30 decembrie 1922. Chiar dacă Constituția le oferea acestora posibilitatea să își ocupe propriul loc în noua armatură a statu­lui sovietic, în funcție de etnicitatea lor, cu timpul, unele dintre denumiri­le acestor republici central-asiatice aveau să sufere modificări. Procesul de așezare statală avea să fie finalizat către 1937, când acestea aveau să dobândească faciesul politic unitar, dorit de I.V. Stalin și de puterea sovi­etică¹⁴.

În cursul acestui amplu proces, fi­ecare dintre cele cinci republici au primit statutul de republici unionale: R.S.S.Uzbecă și R.S.S.Turkmenă – în 1924, R.S.S.Tadjică – în 1929, R.S.S.Kazahă și R.S.S.Kîrgîză – în 1936. În 1937, Parlamentele celor cinci republici au ratificat noua Constituție unională din 1936, care avea să fie în vigoare până în 1978, când L.I. Brejnev decide să o înlocu­iască. Potrivit noii Constituții, denu­mirea republicilor avea la bază etno­nimul grupului de populație majori­tar, la care se adăuga, evident, potri­vit realităților politice, adjectivele „sovietică și socialistă”. Unele dintre ele – Uzbecă și Tadjică – aveau să mai primească în componența denu­mirii lor și adjectivul „federativă”, având în vedere că, în interiorul aces­tora ființau diverse forme de autono­mii, cum ar fi cazul Republicii Auto­nome Socialiste Sovietice Karakal­pakă din R.S.S.F.Uzbecă, sau al Re­giunii Autonome Gorno-Badahșan, din R.S.S.F.Tadjică¹⁵.

Factorul etno-lingvistic. Conduce­rea republicilor era asigurată de către un reprezentant al populației majori­tare, care, însă, era „dublat” de un adjunct de origine slavă (rus sau ucrainean). În plan cultural și lingvis­tic, tipăriturile erau în limba rusă și cea națională, după aceleași criterii fiind organizate și unele instituții, care nu erau altceva decât filiale ale celor de la Centru (e.g.: Academia de Științe a Uniunii Sovietice, Uniunea Scriitorilor etc.)¹⁶. Așadar, guvernul sovietic decisese să pună la fundația viitoarelor republici central-asiatice principiul național, care, în realitate, cu excepția unui număr restrâns de adepți locali ai modernizării, nu era întru totul împărtășit de marea majo­ritate a populației.

În timp, extrem de complicata structură etnică din regiune nu va face altceva decât să complice și mai mult situația. Toate deciziile adoptate de conducerea sovietică în această problemă au avut un caracter arbitrar, justificate prin studii de ordin etno­grafic și lingvistic. Se poate afirma că amplul demers sovietic din zona Asiei Centrale poate fi considerat un proiect de „inginerie” în domeniul social și etnic. În acest context, limba a dobândit rolul unei adevărate hârtii de turnesol, fiind utilizată pentru sta­bilirea noii identități sovietice¹⁷. Așa se face că, în prezent, una dintre con­secințele politicii promovate atunci de către bolșevici în domeniul lin­gvistic este aceea că originea actuale­lor limbi vorbite în Asia Centrală, procesul de formare a lor și legăturile acestora cu limbile moderne constitu­ie realități obiective care au o impor­tanță de ordin politic extrem de mare, evident, cu consecințele care decurg de aici¹⁸.

Republica Socialistă Sovietică Uzbecă, care era și cea mai populată dintre republicile central-asiatice, a oferit posibilitatea intelighenției loca­le, care manifesta o puternică simpa­tie față de panturcism, de a avea pro­priul stat turcic. În scurt timp, etno­nimul „uzbek” l-a înlocuit pe tradiți­onalul „türki”, care făcea o trimitere directă la originea istorică a popoare­lor turcice (vechiul Turkestan), dar și la panturcism și la Turcia, aflată la acea vreme sub impactul amplelor transformări revoluționare inițiate de Junii Turci, care erau urmărite cu un extrem de mare interes de inteli­ghenția turcică a Asiei Centrale¹⁹. Această substituire de etnonime avea, în realitate, o semnificație cu mult mai profundă decât părea la prima vedere: impunerea spre utilizare a limbii uzbece pentru desemnarea unor popoare, care, anterior, nu folo­siseră acest termen și în a căror isto­rie bilingvismul turcic și persano-tadjik era de veche dată, nu a repre­zentat altceva decât victoria finală obținută de regimul bolșevic împotri­va Jadidiștilor și a altor reformatori, fapt confirmat și de datele recensă­mântului desfășurat de autorități în 1926²⁰.

Începând cu mijlocul anilor ’20 ai secolului trecut, toți locuitorii acestei republici, indiferent de specificul lor lingvistic sau de altă natură, au fost denumiți oficial uzbeci, etnonim care, pentru mulți dintre ei, nu reprezenta nimic. R.S.S.Uzbecă primise în com­ponența sa Buhara și Samarkand, două orașe istorice a căror populație era preponderent de origine tadjică. Această nouă realitate etno-lin­gvistică nu a fost pe placul locuito­rilor noii republici Tadjikistan, care s-a văzut pusă într-o stare de inferio­ritate de vecinul Uzbekistan. La rân­dul său, Centrul urmărea cu atenție aceste discuții și rivalități de ordin etno-lingvistic care au început să se facă simțite din a doua jumătate a anilor ’20, exploatându-le cu scopul de a pune capăt aspirațiilor panturci­ce ale unora dintre intelectualii uz­beci din acea perioadă²¹.

În timp, politica promovată de au­toritățile comuniste a favorizat apariția unui sentiment identitar la nivelul uzbecilor, tadjicilor și al ce­lorlalte populații din zonă²². Cu toate acestea, atât în perioada sovietică, cât și după proclamarea independenței în 1991, în republicile din Asia Centrală, vechea separație pe criteriul de clan și regiune a continuat să su­praviețu­iească, luând forma grupuri­lor frac­ționiste, care, adesea, și-au conferit o fațadă ideologică și care au continuat să se lupte pentru putere. În Turkmenistan, Kirghizia și Uzbekistan, identitatea de tip tribal sau de clan continuă și în prezent să constituie o realitate a vieții politice, în timp ce în Kazahstan, filiația dintre actualele fracțiuni politice și cele trei Juz-uri kazahe (anterior, Hoardele Mare, Mijlocie și Mică) modelează viața politică internă²³.

Revenind la perioada anilor ’20-’30 ai secolului trecut, fiecare dintre aceste popoare noi a pretins o istorie diferită de cea a vecinilor săi, o litera­tură și un folclor proprii și, evident, propria limbă și propriul alfabet. Aceste pretenții de unicitate au sur­venit în condițiile în care, vreme de secole, în cele mai multe rânduri, aceste popoare au fost unite între ele printr-o istorie comună²⁴, derulată într-un spațiu comun. Politicieni și oameni de știință au încercat să răs­pundă acestor nevoi de ordin politic, alegând drept limbi naționale unele dialecte. De asemenea, pentru a re­zolva problemele de ordin lingvistic, în perioada 1927-1928, kirghizii, tur­kmenii, uzbecii, kazahii și karakalpa­cii au adoptat scrierea latină, fiind urmați la scurt timp și de tadjici. Că­tre sfârșitul anilor ’30, guvernul sovi­etic a decis însă să uniformizeze, din punct de vedere lingvistic, toate re­publicile din Asia Centrală, dispu­nând înlocuirea alfabetului latin cu cel chirilic, proces finalizat în 1942. În acest fel, limba rusă a devenit lin­gua franca Imperiului sovietic, având statut de limbă obligatorie în insti­tuțiile de învățământ. Pe termen scurt și mediu, obiectivul urmărit de Kremlin era acela de a lega între ele diversele naționalități de pe cuprinsul vastului imperiu. Pe termen lung, bolșevicii vizau edificarea unui homo sovieticus, care nu putea fi altfel de­cât vorbitor de limbă rusă²⁵.

Educația în Asia Centrală după instaurarea sistemului sovietic. Grație eforturilor susținute depuse de către noile autorități sovietice, imediat s-au obținut performanțe extrem de bune în ceea ce privește alfabetizarea po­pula­țiilor din Asia Centrală, mai ales în rân­dul copiilor cu vârstă școlară. Rezulta­tele mulțumitoare au fost obținute și în raport cu populația ma­tură, care a făcut obiectul unei ample campanii de lichi­dare a analfabetis­mului.

Sistemul de educație de la nivel republican, în toate formele sale, a fost reorganizat, extins și unificat, con­form standardelor sovietice. Această realitate a fost extinsă și la instituțiile de învățământ superior și la insti­tutele de cercetare.

Reducerea numărului de persoane analfabete și creșterea accesibilității sistemului de educație au facilitat creșterea și răspândirea mass mediei tipărite, tirajele crescând simțitor, iar aceasta fiind tipărită în toate cele cinci limbi din zonă. În acest fel, Centrul de la Moscova a contribuit la formarea a șase noi limbi literare: uzbecă, kazahă, kârgâză, turkmenă, tajică și karakalpakă, într-o zonă în care, anterior, pentru scriere fuseseră utilizate dialectul ceagatailor turcici și farsi/persana.

Toate aceste transformări au avut, în ultimă instanță, drept consecință distrugerea „vechii ordini sociale” și instaurarea alteia noi. În fapt, și repu­blicile central-asiatice aveau să facă obiectul aceluiași experiment social promovat în Rusia Sovietică, după preluarea puterii de către bolșevici. În paralel cu colectivizarea forțată și cu industrializarea accelerată, are loc un proces de emancipare a femeilor din lumea musulmană, care dobândesc drepturi egale cu bărbații și cărora noul regim sovietic le oferă posibili­tatea să își depășească condiția prin extinderea accesului la educație și la muncă. Nu în ultimul rând, segregația pe criteriul etnic, practicată de autori­tățile imperiale ruse înainte de 1917 și prin care populația era împărțită în ruși și nativi, a fost anulată și înlocui­tă cu un internaționalism proletar, care le asigura tuturor, cel puțin teo­retic și declarativ, egalitatea în drep­turi și de șanse²⁶.

O altă consecință a politicilor pro­movate în Asia Centrală de co­loniștii ruși (și de cei de dinainte de 1917, și de cei de după) a fost stimu­larea creșterii demografice și crește­rea gra­dului de urbanizare. Recensă­mintele desfășurate periodic începând cu 1924 și terminând cu cel din 1989, atestă o creștere constantă a popu­lației, care, potrivit datelor recensă­mântului din ajunul destrămării URSS (1989), ajunsese la 49.119.267 de persoane²⁷. Evident că o parte din acest număr era formată de imigranții sosiți de bună voie sau exilați în zonă (mai ales cei din Rusia și din Ucra­ina) și al căror număr, în Kazahstan și în marile centre urbane ale Asiei Centrale (Tașkent, Alma-Ata, Bișkek) era destul de mare.

Noua elită comunistă locală a pus bazele unei noi aristocrații birocratice într-o societate care se presupunea a fi fără clase. Fără ca, cel puțin teore­tic, interesele clasei muncitoare să își fi pierdut vreun moment însemnăta­tea pentru politica promovată de con­ducerea statului, ele au fost din ce în ce mai mult supuse intereselor noii clase formată din birocrația comunis­tă²⁸.

La nivelul întregii Uniuni Sovietice, deci și al Asiei Centrale, acest lucru a facilitat instaurarea trep­tată a stagnării și a unui climat psiho­logic artificial, care, la rândul său a favorizat ciocnirea dintre coloniștii șovini și populațiile din zonă, în po­fida internaționalismului proletar²⁹.

În această privință, rolul limbii și al culturii ruse, precum și al modele­lor care urmau să fie adoptate, în fi­nal, au fost extrem de importante. Pentru toate republicile Asiei Centra­le, limba rusă a reprezentat limba de stat și a avut un rol foarte important în așa-numita rutină bilingvă din viața socială, dar și la nivelul dimen­siunii sale „internaționale”: limba rusă se întrepătrunde cu limbile vor­bite de populațiile locale prin inter­mediul alfabetului și al fondului prin­cipal de cuvinte. Din acest punct de vedere, un moment important în evo­luția republicilor central-asiatice l-a constituit tranziția de la alfabetul latin la cel chirilic, impusă de Moscova în 1940, proces în cursul căruia au avut loc o serie de transformări de ordin lingvistic, prin care conducerea de la Kremlin a urmărit să anihileze orice manifestare naționalistă. În acest con­text, au loc redenumiri de localități și de străzi, proces menit să confere o nouă identitate internaționalistă.

În plan religios, având în vedere ateismul promovat de regimul sovie­tic și rolul conducător asumat de Par­tidul Comunist, în toate Constituțiile promulgate în perioada 1917-1991 nu exista niciun fel de referire la religie. Este îndeobște cunoscut faptul că, înainte de 1917, Islamul deținea un loc de prim rang în viața populațiilor din Asia Centrală. Acesta este și mo­tivul pentru care noua putere sovieti­că a depus eforturi constante, consec­vente și considerabile pentru a șterge Islamul din memoria și mentalul co­lectiv al celor care-l împărtășeau și de a-l înlocui cu „ateismul științific” și, în final, cu comunismul. Cu toate acestea, eforturile autorităților sovie­tice centrale și republicane nu au dat rezultatele scontate, iar acestea au fost nevoite să accepte existența unor structuri religioase, aflate însă sub controlul statului: astfel, în 1942, la Tașkent, a fost înființată Direcția Musulmanilor din Asia Mijlocie și Kazahstan, iar autoritățile au permis funcționarea în zonă a unui număr redus de moschei. Educația muftiilor și a imamilor era asigurată prin func­ționarea a două medrese –- la Tașkent (“Barak Han”) și la Buhara.

La originea deciziei sovietice de a accepta existența unui „islam contro­lat” s-au aflat următoarele rațiuni: a) realitatea din Asia Centrală o imita pe aceea din R.S.F.S. Rusă, unde Bisericii Ortdoxe, a cărei Patriarhie i se interzisese să mai funcționeze în 1925, i s-a permis să își reia activita­tea în 1943, prin reînființarea Patriarhiei Ruse; b) dorința de a evita eventualele reproșuri care ar fi putut să vină din partea șefilor de state și a delegațiilor oficiale din statele mu­sulmane străine, care vizitau regulat Uniunea Sovietică și, mai ales, Asia Centrală.

Note

• Hooman Peimani, Conflict and Security in Central Asia and the Caucasus, Santa Barbara, ABC-CLIO, 2009, p. 124; vezi, pe larg, pentru factologie, și A.K. Boceagov, Alaș-Orda. Kratkii istoriceskii ocerk o naționalno-burjuaznom dvijenii v Kazahstane perioada 1917-1919 gg., Kzîl-Orda, 1927.
• Safarov, Kolonialinaia revoliuțiia, opât Turkestana, Moscova, Gosudarstvennoe Izdatelistvo, 1921, p. 67.
• Abdușukurov, Oktiabriskaia revoliuțiia: Rasvet uzbekskoi sotsialisticheskoi nații i sblijenie ee s națiami SSSR, Tașkent, Cospolit Izdatelistvo Uzbekskoi SSR, 1962, p. 32 și urm.
• Baymirza Hayit, Turkestan im Jahrhundert, Darmstadt, Leske Verlag, 1956, p. 157.
• H. Carr, History of Soviet Russia, London, MacMillan, 1954, pp. 286-287.
• Radjabov, Etapî razvitiia sovetskogo gosudarstvennogo stroia v Srednei Azii, în „Sovetskoe gosudarstvo i pravo”, No. 11, Noiabri, 1948, p. 66.
• Michael Bruchis, The Effect of the USSR’s Language Policy on the National Languages of Its Turkic Population, în vol. The USSR and the Muslim World, ed. Yaacov Ro’i, London, George Allen & Unwin, 1984, pp. 176-177.
• Hodorov, Naționalinoe razmejevanie Srednei Azii, în „Novîi Vostok”, No. 8/9 (1925), p. 68 și urm.
• O dovadă în sprijinul acestei afirmații ar fi incidentele sângeroase petrecute în iunie 1990, în Regiunea Osh, din Kirghizia, unde au avut loc ciocniri între o amplă minoritate uzbecă și majoritatea kirghiză naționalistă. Vezi, pe larg, M.A. Jirohov, Semena raspada: voinî i konfliktî na territorii bîvșego SSSR, Sankt-Peterburg, VHB-Peterburg, 2012, pp. 89-104.
• Vezi, A.Iu. Iakubovski, K voprous ob etnogheneze uzbekskogo naroda, Tașkent, f.e., 1941, pp. 1-20; V. Kun, Izucenie entograficeskogo Turkestana, în „Novîi Vostok”, nr. 6, 1924, p. 351; Adid Halid, Uzbekistan: rojdenie nații, „Neprikosnovennîi zapas”, nr. 4 (78), 2011, pp. 35-50.
• Acest proces a fost excelent descris în vol. Haugen, The Establishment of National Republics in Soviet Central Asia, London, 2003.
• Bikkulova, Boriba part-organizații Karakalpakii za preodolenie patriarkhalino-feodalinîh otnoșenii v bîtu, în vol. Naucinîe trudî aspirantov, Tașkent, Tașkentskii Gosudarstvennîi Universitet imeni V.I. Lenina, 1962, pp. 37-40.
• Istoriia kazahskoi SSR, epoha soțializma, Alma Ata, Izdatelistvo Akademii Nauk Kazahskoi SSR, 1963, p. 298.
• O privire concisă asupra modului de constituire a statului sovietic, din punct de vedere politic și constitu­țional, vezi la R. Vaidyanath, The Formation of the Soviet Central Asian Republics, Peoples Publishing House, New Delhi,
• T. Tursunov, Obrazovanie Uzbekskoi sovetskoi soțialiceskoi respubliki, Izdatelistvo Akademii nauk Uzbekskoi SSR, Tașkent, 1957, pp. 117-118. Pentru RSFS Tadjikă, vezi S.S. Sadiev, Istoriia tadjikskogo naroda. Kratkii kurs lekții, Dușanbe, f.e., 2012, p. 103.
• Acest dualism lingvistic este vizibil, mai ales, la nivelul publicațiilor: în RSSF Uzbecă, cunoscuta revistă literară „Novâi Mir”, avea o ediție lo­cală, bilunară, intitulată „Sharq Yulduzi” (editată de filiala uzbecă a Uniunii Scriitorilor din URSS). O situație asemănătoare exista și în privința Marii Enciclopedii Sovietice, care avea ediții locale, la nivelul tuturor celor 16 republici unionale. În republicile central-asiatice, au fost tipă­rite ediții în limbile kazahă, uzbecă, turkmenă, tadjică și kârgâză. Vezi Geogffrey Wheeler, The Modern History of Soviet Central Asia, London, WeidenfelD & Nicholson, 1964, p. 152.
• Jacob Landau, Barbara Kellner-Heinkele, Politics of Language in the Ex-Soviet Muslim States, Ann Arbor, University of Michigan Press, 2001, p. 7.
• Poțeluevskii, „Iazykostroitelistvo Turkmenii i ego osnovnîe problem”, în Revoliuțiia i naționalinosti, No. 67 Sentiabri 1935, pp. 42-50.
• Robert D. Crews, For Prophet and Tsar: Islam and Empire in Russia and Central Asia, Cambridge-Massachussets, Harvard University Press, 2006, pp. 89-91; vezi, pe larg, și clasica lucrare a lui Hélène Carrère d’Encausse, Islam and the Russian Empire: Reform and Revolution in Central Asia, traducere de Quintin Hoare, Berkeley, University of California Press, 1988.
• Vezi, pe larg, Anatoli Vișniovski, „Aziia: nezaverșionnaia moderniza­țiia”, în Vestnik Evrazii, No. 2, 1996, pp. 131-153.
• Serghei Abașin, Naționalizmî v Srednei Azii. V poiskah identicinosti, Sankt-Peterburg, Izdatelistvo Aleteiia, 2007, pp. 186-189.
• Vezi capitolul „The Soviet Assault on Islam”, în vol. Adeeb Khalid, Islam after Communism: Religion and Politics in Central Asia, Berkeley, University of California Press, 2007, pp. 50-84.
• Dilip Hiro, Inside Central Asia: A Political and Cultural History of Uzbekistan, Turkmenistan, Kazakhstan, Kyrgyz, New York, Overlook Duckworth, 2009, p. 239 și urm.
• Bert G. Fragner, „Soviet Nationalism”: An Ideological Legacy to the Independent Republics of Central Asia”, în vol. Identity, Politics in Central Asia and the Muslim World, Willem van Schendel, Erich J. Zürcher, eds., London-New York, I.B. Tauris Publishers, 2001, pp. 13-35.
• Vezi excelentul studiu aparținând lui Hélène Carrère d’Encausse, „Determinant and Parameters of Soviet Nationality Policy”, în vol. Jeremy Azrael, Soviet Nationality: Policies and Practices, New York, Praeger, 1978, pp. 39-59; Robert Conquest, ed., Soviet Nationalities Policy in Practice, London, The Bodley Head, 1967.
• Jacob Landau, Barbara Kellner-Heinkele, Politics of Language in the Ex-Soviet Muslim States, Ann Arbor, University of Michigan Press, 2001, pp. 69-70.
• Vezi, pe larg, John O. Voll, „Central Asia as Part of the Modern Islamic World”, în vol. Beatrice Manz, ed., Central Asia in Historical Perspective, Boulder, Colorado, Westview Press, 1994, pp. 62-81.
• Z. Rumber, Soviet Central Asia: A Tragic Experiment, Winchester-Massachussets, 1989, p. 179.
• Steven Burg, „Central Asian Elite Mobility and Political Change in the Soviet Union”, în Central Asian Survey 5, no. 3-4, 1986, pp. 77-90.

Bibliografie

Lucrări cu caracter general și special

ABAȘIN, Serghei, Naționalizmî v Srednei Azii. V poiskah identicinosti, Sankt-Peterburg, Izdatelistvo Aleteiia, 2007.

ABDUȘUKUROV, R., Oktiabriskaia revoliuțiia: Rasvet uzbekskoi sotsialisticheskoi nații i sblijenie ee s națiami SSSR, Tașkent, Cospolit Izdatelistvo Uzbekskoi SSR, 1962.

BOCEAGOV, A.K., Alaș-Orda. Kratkii istoriceskii ocerk o naționalno-burjuaz­nom dvijenii v Kazahstane perioada 1917-1919 gg., Kzîl-Orda, 1927.

CARR, E. H., History of Soviet Russia, London, MacMillan, 1954.

CONQUEST, Robert, ed., Soviet Nationalities Policy in Practice, London, The Bodley Head, 1967.

CREWS, D. Robert, For Prophet and Tsar: Islam and Empire in Russia and Central Asia, Cambridge-Massachussets, Harvard University Press, 2006, pp. 89-91.

d’ENCAUSSE, Carrère Hélène, Islam and the Russian Empire: Reform and Revolution in Central Asia, traducere de Quintin Hoare, Berkeley, University of California Press, 1988.

HAYIT, Baymirza, Turkestan im XX. Jahrhundert, Darmstadt, Leske Verlag, 1956, p. 157.

HAUGEN, A., The Establishment of National Republics in Soviet Central Asia, London, 2003.

HIRO, Dilip, Inside Central Asia: A Political and Cultural History of Uzbekistan, Turkmenistan, Kazakhstan, Kyrgyz, New York, Overlook Duckworth, 2009.

JIROHOV, M.A., Semena raspada: voinî i konfliktî na territorii bîvșego SSSR, Sankt-Peterburg, VHB-Peterburg, 2012.

IAKUBOVSKI, A.Iu., K voprous ob etnogheneze uzbekskogo naroda, Tașkent, f.e., 1941.

Istoriia kazahskoi SSR, epoha soțializma, Alma Ata, Izdatelistvo Akademii Nauk Kazahskoi SSR, 1963.

LANDAU, Jacob, Heinkele- Kellner Barbara, Politics of Language in the Ex-Soviet Muslim States, Ann Arbor, University of Michigan Press, 2001.

PEIMANI, Hooman, Conflict and Security in Central Asia and the Caucasus, Santa Barbara, ABC-CLIO, 2009.

RUMBER, B.Z., Soviet Central Asia: A Tragic Experiment, Winchester-Massachussets, 1989.

SADIEV, S.S., Istoriia tadjikskogo naroda. Kratkii kurs lekții, Dușanbe, f.e., 2012.

SAFAROV, G., Kolonialinaia revoliuțiia, opât Turkestana, Moscova, Gosudarstvennoe Izdatelistvo, 1921.

TURSUNOV, H.T., Obrazovanie Uzbekskoi sovetskoi soțialiceskoi respubliki, Izdatelistvo Akademii nauk Uzbekskoi SSR, Tașkent, 1957.

VAIDYANATH, R., The Formation of the Soviet Central Asian Republics, Peoples Publishing House, New Delhi, 1967.

WHEELER, Geogffrey, The Modern History of Soviet Central Asia, London, WeidenfelD & Nicholson, 1964.

Articole și studii

BIKKULOVA, Z., „Boriba part-organizații Karakalpakii za preodolenie patriarkhalino-feodalinîh otnoșenii v bîtu”, în vol. Naucinîe trudî aspirantov, Tașkent, Tașkentskii Gosudarstvennîi Universitet imeni V.I. Lenina, 1962, pp. 37-40.

BRUCHIS, Michael, „The Effect of the USSR’s Language Policy on the National Languages of Its Turkic Population”, în vol. The USSR and the Muslim World, ed. Yaacov Ro’i, London, George Allen & Unwin, 1984, pp. 176-177.

BURG, Steven, „Central Asian Elite Mobility and Political Change in the Soviet Union”, în Central Asian Survey 5, no. 3-4, 1986, pp. 77-90.

d’ENCAUSSE, Carrère Hélène, „Determinant and Parameters of Soviet Nationality Policy”, în vol. Jeremy Azrael, Soviet Nationality: Policies and Practices, New York, Praeger, 1978, pp. 39-59.

FRAGNER, G., Bert, „Soviet Nationalism”: An Ideological Legacy to the Independent Republics of Central Asia”, în vol. Identity, Politics in Central Asia and the Muslim World, Willem van Schendel, Erich J. Zürcher, eds., London-New York, I.B. Tauris Publishers, 2001, pp. 13-35.

HALID, Adid, „Uzbekistan: rojdenie nații”, Neprikosnovennîi zapas, nr. 4 (78), 2011, pp. 35-50.

HODOROV, I., „Naționalinoe razmejevanie Srednei Azii”, în Novîi Vostok, No. 8/9 (1925), p. 68 și urm.

KUN, V., „Izucenie entograficeskogo Turkestana”, în Novîi Vostok, nr. 6, 1924, p. 351.

POȚELUEVSKII, A., „Iazykostroitelistvo Turkmenii i ego osnovnîe problemî”, în Revoliuțiia i naționalinosti, No. 67 Sentiabri 1935, pp. 42-50.

RADJABOV, S., „Etapî razvitiia sovetskogo gosudarstvennogo stroia v Srednei Azii”, în Sovetskoe gosudarstvo i pravo, No. 11, Noiabri 1948, p. 66.

VIȘNIOVSKI, „Anatoli, Aziia: nezaverșionnaia modernizațiia”, în Vestnik Evrazii, No. 2, 1996, pp. 131-153.

VOLL, O. John, „Central Asia as Part of the Modern Islamic World”, în vol. Beatrice Manz, ed., Central Asia in Historical Perspective, Boulder, Colorado, Westview Press, 1994, pp. 62-81.