„Vrem o țară ca afară”:
Neoliberalism, alienare și auto-colonialism în România
după aderarea la Uniunea Europeană
(We wish a country as abroad:
Neoliberalism, alienation, and self-colonialism in Romania
following the EU accession)

Dragoș DRAGOMAN

Abstract: The neoliberal action in Romania following its EU accession in 2007 in inseparable from a specific discourse on the legitimacy of market forces, private property and public property and services privatization. However, this discourse is backed by an underlying narrative steamed by the orientalist assumption that Romania is a failed state, incapable of solving the intricate issues of modernization and capitalist development. The state is a burden for liberal and capitalist forces because it is still connected by cultural ties to a Romanian majority who is hostile to the benefits of post-modernism. With the majority of Romanians attached to the Church and to other traditional values, the state will be unable to push forward and thus get rid of the peculiar backwardness, religiosity, inefficiency and irrationality. The self-colonialism that is expressed by those topics is the dominant underlying narrative, which makes an effort to explain and to justify Western superiority and domination.

Keywords: European Union, neoliberalism, orientalism, Romania, self-colonialism

Dorința miniștrilor din guvernul format în 2020 de Partidul Național Liberal (PNL) și Uniunea „Salvați România” (USR) de a încheia privatizarea completă a activelor statului român, începută în anii ‘90, nu este doar o opțiune ideologică, semnul unui neoliberalism dus la extrem . Vânzarea CEC Bank, a Tarom, a societății de sare Salrom, a Portului Constanța, toate sunt manifestări ale unei ideologii conexe, mai puțin vizibile, dar indispensabile punerii în acțiune a neo-liberalismului descătușat. Nimeni nu ar putea să vândă bunuri, active, terenuri agricole, resurse minerale, fără să considere că ele sunt bunuri de vânzare, disponibile pentru înstrăinare, că România este incapabilă să le gestioneze sau că nu merită să le dețină în proprietate. Această ideologie este neo-colonialismul, o viziune asupra lumii, în care forțe economice capitaliste (de obicei non-statale, dar și unele companii ale statelor capitaliste avansate) iau în posesie afaceri, bunuri, active prin forța covârșitoare a avantajelor lor competitive și le introduc într-un circuit global, le „valorizează” la justa lor valoare, le exploatează într-un regim de eficiență economică maximă. În același timp, neo-colonialismul este dublat și de un nou discurs orientalist, adică de un discurs care justifică permanent acapararea de noi piețe, bunuri, active și resurse. Asemeni discursului orientalist devenit clasic , forțele străine care exploatează aceste elemente economice sunt un factor de progres și civilizație indispensabile. Avantajul covârșitor al Occidentului capitalist (industrializare, urbanizare, alfabetizare, progres științific, raționalitate economică, etica muncii etc.) este cel care explică puterea lui de dominație naturală , pe care și-o exercită însă în beneficiu global. În lipsa forțelor economice străine, statele-gazdă ar eșua lamentabil (de unde ideea neoliberală despre statele eșuate – „failed states”) , din motiv că sunt gestionate de localnici tributari unei culturi ce-i predispune la ineficiență, lipsă de organizare, corupție endemică, lipsă de educație antreprenorială, într-un cuvânt, care-i predispune la inadecvare față de marile procese capitaliste neoliberale globale.
Neo-colonialismul consolidat în România după 2007 este, deci, în strânsă legătură cu discursul orientalist. Preluat și apoi reprodus de elitele din România, discursul orientalist devine un discurs auto-colonialist, care accentuează o inegalitate între autohtoni și alogeni, care justifică o dominație economică, politică și culturală a capitalului străin, a instituțiilor europene și a ambasadelor străine, a culturii „europene” împărtășită de generațiile tinere. Acestea se află în luptă culturală și politică cu un popor ancorat în tradiții religioase ridicole, în atașament față de Biserică, în mentalități învechite, retrograde, inadaptate ritmului, volumului și intensității proceselor capitaliste globale din era digitală.
Degradarea statutului României în doar 15 ani de zile este tema acestui articol. Cum a evoluat România, în ochii elitelor ce practică auto-colonialismul, din statutul de membru cu drepturi egale în 2007, la cel de simplă provincie periferică a unei construcții supranaționale, aflate în vârful capitalismului neoliberal global? Cum justifică elitele neoliberale românești subordonarea strictă, politică, economică și, mai nou, judiciară, a României față de întreprinderile capitaliste globale și față de instituțiile Uniunii Europene? Cum s-a încetățenit convingerea publică, ca efect al discursului orientalist, că România nu merită un statut egal cu cel al țărilor occidentale, altfel spus, cum de se dorește atât de puternic să avem „o țară ca afară”, chiar cu prețul pierderii identității și a suveranității?

Neo-colonialism și auto-colonialism: o tranziție foarte rapidă
Așa cum aminteam în introducere, discursul orientalist, cel care enunță și justifică inegalitatea solidă dintre colonizator-civilizator și dependent-subordonat, este un discurs de putere. El explică, într-un mod (aproape) credibil, de ce exercitarea puterii colonistului asupra subordonatului-dependent este reciproc avantajos, el arată cum „misiunea” civilizatoare justifică, în ansamblu, micile derapaje, violențe și lăcomii din teren. Noul discurs orientalist justifică, în fapt, poziția de putere, cea care continuă dezvoltarea sistemului mondial modern până la limita geografiei și a resursei umane disponibile global. În alți termeni, precum „europenizare”, „integrare euro-atlantică”, „racordare la valorile occidentale”, discursul neo-orientalist justifică la fel de mult dominația birocrației europene și a țărilor ce domină Consiliul Uniunii Europene (Germania, Franța, Italia, Olanda, Austria) precum justifica înainte discursul orientalist colonizarea britanică a Indiei, prezența Franței în nordul Africii sau exploatarea economică a Indoneziei de către olandezi . De altfel, fraza tipică a orientalismului, sub versiunea sa academică, este cea scrisă de Max Weber în volumul despre religiile Indiei (unul din numeroasele volume ale Culegerii de studii de sociologie a religiei), că 1913 este anul care marchează apariția capitalismului în India .
De altfel, Weber și-a dedicat o mare parte a efortului intelectual pentru a justifica incapacitatea Orientului de a dezvolta o raționalitate specifică, necesară întreprinderii capitaliste. Toate studiile ulterioare celei mai faimoase dintre cărțile sale, anume Etica protestantă și spiritul capitalismului, nu sunt decât un „negativ” în care să se oglindească raționalitatea europeană și consecințele sale culturale și practice, tehnico-științifice. În „Remarca preliminară” la Culegerea de studii de sociologie a religiilor , Weber scrie că doar Occidentul cunoaște astăzi o „știință” aflată într-un stadiu de dezvoltare în care să-i putem recunoaște pe deplin „validitatea”. Iar această știință, ca fundament rațional, este ingredientul întregului proces de raționalizare a vieții: o universitate în sens strict, anume o instituție de învățământ superior, în care accentul cade decisiv pe exercițiul profesional, rațional și sistematic al științei, precum și pe formarea unor profesioniști specializați, ce se vor alătura funcționarilor specializați, ca stâlp al statului modern și al economiei moderne specific europene; o birocrație rațională de stat, o birocrație tehnică, comercială și juridică ce ia în mână în mod complet constrângător toată existența noastră, toate condițiile fundamentale politice, tehnice și economice ale vieții noastre . Doar Occidentul cunoaște Statul, anume o instituție politică bazată pe o „constituție” stabilită rațional, pe un drept stabilit în mod rațional și pe o administrație animată de reguli stabilite rațional, anume pe legi, și încredințată unor funcționari specializați . Acesta este cadrul necesar capitalismului. Singurul spațiu istorico-geografic care să întrunească aceste condiții a fost Occidentul, în componenta sa restrânsă a protestantismului ascetic. Ea este singura religie care a reușit sacralizarea etică a raționalismului economic, specific „antreprenorului” european . Acolo unde capitalismul nu reușește să distrugă bazele „tradiționalismului”, el nu se poate substitui „valorilor” promovate de religia locului. De aici vine obstacolul enorm ridicat în fața capitalismului de către feng-shui în China, de tabu-uri în India, adică de către credințe iraționale în sufletele morților sau în puritatea castelor.
În ciuda demonstrațiilor convingătoare legate de logica economică a altor spații culturale, precum cel islamic , orientalismul continuă să justifice și astăzi dominația occidentală. Pentru că nu se mai bazează pe exploatarea directă a muncii slab calificate și pe exploatarea directă a resurselor naturale din colonii, așa cum se întâmpla în Africa și în Asia secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, sau în America secolului al XVIII-lea, acest sistem economic este unul neo-colonialist. El folosește azi dependența economică și financiară prin rețelele capitalismului global, făcând de la distanță ceea ce făcea înainte în mod direct, local. Pe măsură ce el acaparează și domină noi spații, modelând economia locală, orientalismul determină și un proces intelectual de adaptare, de acomodare a elitelor locale acestei logici a dominației. Preluarea și asimilarea valorilor occidentale, precum și întărirea convingerii în inferioritatea, inconsistența și derizoriul valorilor locale, acesta este procesul de auto-colonizare. El este vizibil nu doar în consumul cultural al elitelor, ci mai ales în justificarea raporturilor de inegalitate, de putere, dintre Occidentul civilizator și propria țară, propriul popor, descrise ca înapoiate, încremenite în trecut, reticente la progresul civilizator occidental, chiar nerecunoscătoare față de efortul civilizator vestic. Occidentul este nu doar cel care aduce prosperitate și securitate, el dă și un sens unei periferii incapabilă să-și găsească propria menire, propriul drum.
În România, auto-colonialismul apare mai vizibil în situații de criză și în situații de competiție între valori sau între persoane care sunt presupuse a fi purtătoarelor acestor valori. Suspendarea președintelui Traian Băsescu în 2012 sau alegerea președintelui Klaus Johannis în 2014 (și realegerea sa din 2019), demiterea în 2019 prin moțiune de cenzură a guvernului format de Partidul Social-Democrat (PSD), protestele de stradă împotriva guvernelor PSD (2017-2019), toate aceste episoade sunt marcate de discursuri auto-colonialiste puternice, pe care le vom exemplifica mai jos.
Dar auto-colonialismul poate fi și mai difuz, anume o credință răspândită în superioritatea Occidentului și a reprezentanților săi. Acești reprezentanți nu trebuie să fie neapărat externi. Ei pot fi și interni, dar aflați în opoziție simbolică față de ceea ce ar putea fi numită majoritate românească, ortodoxă, balcanică, retrogradă etc. Filo-germanismul fără germani din Transilvania , victoriile electorale de la Sibiu ale Forumului Democrat al Germanilor (FDGR) , succesul unor candidați străini (ca cetățenie, limbă și religie) la primăriile din Timișoara sau București (Sector 1) în 2020, toate vehiculează narațiunea unei superiorități intrinseci a celor diferiți de majoritatea românească. Chiar și reutilizarea exagerată a mitologiei moderne din jurul unui personaj precum „Dracula” propagă logica acestui neo-colonialism devenit auto-colonialism , în dimensiunile sale principale: un personaj britanic, descins din epicentrul civilizației europene moderne (Londra) în periferiile neliniștitoare ale unei geografii europene incerte (marginea monarhiei habsburgice), într-o țară înapoiată, populată cu indivizi legați de practici ancestrale dubioase (precum cele derivate din credința în strigoi) și cu manifestări sub-umane (vampirism). Utilizarea inconștientă a unei narațiuni înjositoare, confecționată de către discursul orientalist, nu face decât să arate disponibilitatea mecanismelor convertirii neo-colonialismului în auto-colonialism și să pună sub semnul întrebării politica de promovare a turismului autohton .

România în 2007. Sibiu – Capitală culturală europeană și sentimentul europenității
Deși „europenizarea”, „europenitatea” sunt unele dintre conceptele cel mai greu de operaționalizat în vederea unei măsurări riguroase, ele sunt cele care domină atât discursul neo-colonialist, cât și pe cel colonialist. Apartenența la Europa poate fi făcută prin referire la un trecut comun , mai ales cel cultural material , cât și prin invocarea unei culturi comune nemateriale ce ne definește în prezent. Astfel, programul Capitale Culturale Europene (CCE) al Comisiei Europene este cel mai concret indicator al acestei dimensiuni continentale. Din perspectiva „europenității” României, de „regăsire a patriei/familiei pierdute” prin separarea produsă de Cortina de Fier, programul CCE a reprezentat ocazia cea mai bună pentru manifestarea apartenenței europene. Această manifestare nu este exclusiv românească, așa cum arată discursurile de inaugurare ale altor Capitale Culturale Europene, orașe din fostele țări comuniste ce-și regăsesc apartenența la un spațiu cultural european comun . Exercitarea de către Sibiu a funcției de Capitală Culturală Europeană 2007 a coincis cu aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007. Cu valori comune, larg împărtășite , Sibiul și România se puteau mândri nu doar cu un trecut european comun , ci și cu descoperirea unui model de toleranță și cooperare interetnică, în contrast cu violențele interetnice din fosta Iugoslavie sau din fosta Uniune Sovietică .
Euforia legată de aderarea la Uniunea Europeană s-a diminuat pe măsură ce instituțiile europene deveneau tot mai mult factori de putere externă. Fără ca România să devină un actor puternic pe plan european, în conformitate cu dinamica sa economică și ponderea sa demografică, politicienii „europeniști” au folosit argumentul european pentru a-și justifica politicile și pozițiile de putere interne. Traian Băsescu și Partidul Democrat-Liberal (PDL) sunt cei care au folosit cel mai mult argumentul de putere externă, în timp ce supuneau instituțiile democratice unui asalt populist fără precedent după 1989. Declinul democratic din România după 2007 nu poate fi înțeles fără accesul populiștilor la surse externe de putere . Etichetarea Parlamentului, ca instituție de reprezentare, drept un obstacol în calea exercitării democrației directe de către liderul populist salvator, desemnarea lui drept sediul unei elite retrograde, cinice, corupte și disprețuitoare, îndreptate împotriva „poporului pur”, acesta este începutul declinului post-aderare . Toate compromisurile necesare, acel status-quo legat de acceptarea unei ținte de politică externă precum aderarea la UE și la NATO au fost uitate în momentul aderării, iar elitele populiste au avut câmp liber pentru atingerea obiectivelor de putere. Desemnarea Curții Constituționale (CCR) drept un apărător al abuzurilor și nedreptăților de fiecare dată când deciziile guvernului PDL erau contrazise a deschis calea unei degradări democratice vizibile și astăzi, când CCR este acuzată de USR că nu are caracter „european”, că magistrații ei nu au „viziune europeană”, în momentul în care o decizie a Guvernului sau a majorității parlamentare în sprijinul Guvernului este contrazisă . De altfel, utilizarea retoricii și tehnicile populiste au fost preluate de USR după erodarea electorală a lui Traian Băsescu și a PDL, încorporat în 2014 în PNL prin fuziunea dintre partide .
În contrast cu folosirea resurselor externe de putere, pe care le vom analiza mai jos din perspectiva discursului auto-colonialist, România continuă să fie exclusă din mecanismele liberei circulații a persoanelor pe teritoriul UE (cunoscut drept „spațiul Schengen”), cetățenii români au nevoie de viză pentru a intra pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, iar România continuă să fie sub incidența unui Mecanism european de Cooperare și Verificare a standardelor pre-aderare (MCV), deși un astfel de mecanism de control nu a fost instituit în cazul unor state care au aderat mai târziu (Croația), nu a fost limitat la o perioadă clară de timp și nu poate fi sub nici o formă derivat din textele tratatelor de bază ale UE. Acceptarea sine die a unui mecanism politic constrângător este o altă expresie a căutării unor surse externe de putere din partea actorilor politici interni, mai ales PNL și USR, precum și o expresie a auto-colonialismului cultivat de elitele politice. În același timp, în contrast cu statutul său subordonat, România a acceptat condițiile partenerilor europeni și americani, cheltuind 2% din PIB pe achiziții militare, inclusiv armament american vechi, și găzduind baze militare americane folosite pentru lansarea de rachete cu rază medie și lungă de acțiune.

Utilizarea argumentelor „pro-europene” în crizele politice și competiția electorală
Odată cu aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, politica românească (și cea central și est-europeană) s-au eliberat de constrângerea status-quo-ului anterior aderării , ce stipula respectarea separării puterilor în stat, independența justiției și statul de drept, neutralitatea unor instituții precum Consiliul Național al Audio-Vizualului, Radio-Televiziunea Română, Procuratura și Curțile de Justiție, Avocatul Poporului, diferite universități. Imediat după 2007, populiștii la putere în România au procedat la o concentrare fără precedent a puterii executive, inundând Parlamentul cu ordonanțe de urgență, modificând legi organice prin asumarea răspunderii guvernamentale, împingând sistemul politic românesc din logica consensualismului în cea a majoritarismului. Deși folosirea tot mai frecventă a regulii pure a majorității în modificarea sistemului electoral pentru alegerea primarilor și președinților de consilii județene sunt democratice, amalgamarea lor cu modificarea abruptă a altor reguli democratice legate de dizolvarea Parlamentului și de politizare completă a sectorului public arată mai degrabă a „huliganism politic” . Acesta este momentul definitoriu al regresului democratic și al subminării definitive a liberalismului politic ce se instalase treptat în perspectiva aderării la NATO și la UE .
Puternic contestat pentru concentrarea populistă de putere, aflat în conflict cu elitele „dăunătoare”, cu „mogulii” media și cu instituția retrogradă a Parlamentului, Traian Băsescu și PDL au fost cei care au folosit din plin sursele externe de putere: ambasadele unor state NATO și UE, Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Europei. Ceea ce este de remarcat aici nu este doar folosirea acestor surse externe de putere, ci argumentele auto-colonialiste folosite în campaniile lui Traian Băsescu împotriva suspendării sale de către Parlament în 2007 și în 2012, dar și de către PDL în campaniile pentru alegerile parlamentare (2009) și campania prezidențială (2009). Nu doar că liderul populist luptă pentru supraviețuirea și bunăstarea „poporului pur” în logica enunțată de dihotomia dintre prieteni și dușmani, cuprinsă în sloganul folosit de PDL și de Traian Băsescu: „ei cu ei, noi cu voi”. Acum, poporul este și „european”, la fel ca liderul populist care se sacrifică pentru el. Nu trebuie uitat că Traian Băsescu promitea, după eșecul demiterii sale din 2007, ca liderul populist să dea socoteală doar în fața poporului autentic, adunat simbolic în Piața Universității, în ultima sâmbătă din fiecare ciclu de trei luni.
După ce ambasadele statelor NATO și EU au fost notificate diplomatic despre existența unei „lovituri de stat” date de Parlament prin suspendarea sa din funcție , Traian Băsescu a intensificat retorica apărării României europene. Campania sa pentru referendum (din 29 iulie 2012) este o „bătălie pentru valorile europene”, pentru că există, spune Băsescu, o „bătălie pentru valori, pentru instituții pe care cu migală le-am construit pentru a deveni instituții europene”, nu pentru o funcție: „… eu nu apăr un scaun, am de apărat România europeană, acea Românie pe care am început să o construiesc împreună cu instituțiile statului și cu românii acum opt ani, acea Românie pe care trebuie să o facem, o Românie europeană” . Ca răspuns la notificarea diplomatică de urgență, Comisia Europeană a anunțat că verifică dacă suspendarea lui Traian Băsescu este conformă cu standardele democratice și cele ale statului de drept. UE nu exclude sancțiuni politice dure împotriva României conduse de un președinte interimar și un guvern ostil lui Băsescu, iar țării i-ar putea fi anulat dreptul de veto în Consiliul de Miniștri dacă se constată „încălcări grave și repetate ale valorilor fundamentale” .
Așa cum spuneam, dincolo de sursele externe de putere care se implică în jocul politic intern, ceea ce este foarte vizibil aici este discursul auto-colonialist, de subordonare a României și a mecanismelor sale interne unor valori fundamentale europene, oricât de vag ar fi ele definite sau subînțelese. Aceleași referințe vor funcționa și în 2014, odată cu alegerea lui Klaus Johannis în funcția de Președinte. Primar al Sibiului, acesta beneficia deja de utilizarea politică a unor prejudecăți și stereotipuri favorabile etnicilor germani, văzuți ca harnici, cinstiți, buni organizatori . Odată cu candidatura din 2014, Johannis devenea „garantul” parcursului european al României. Acest lucru a fost înțeles mai ales de alegătorii din diaspora, care l-au votat în proporții covârșitoare pentru promisiunile lui, „România lucrului bine făcut”, dar și pentru perspectiva investițiilor europene, mai ales germane, în România. Ele vor veni pentru că România este „în UE, în parteneriat cu SUA, de aici ne vine parcursul care ne-a garantat un parcurs (sic) euroatlantic, pro Vest, dezvoltare, și ne garantează securitatea”. Aceasta este promisiunea lui Johannis, făcută în aceeași intervenție: „Dacă ajung președinte o să avem mai mulți investitori germani. Asta pot să vă promit din start” .
Dar misiunea esențială asumată de Johannis este de a „ține România în Europa”. Confruntat cu un guvern format din miniștri ai Partidului Social Democrat în perioada 2017-2019, Johannis s-a prezentat ca lider al opoziției, făcând din această opoziție la PSD o garanție de „rămânere în Europa”, de „apărare a valorilor europene”, de „continuitate democratică”. Așa cum Johannis declara în 2018, conducerea PSD „abuzează de acea victorie (din decembrie 2016) pentru a ataca populația, pentru a ataca justiția, pentru a scoate România de pe drumul său european și euro-atlantic” . Acest lucru se întâmpla fără ca vreun lider important al PSD să fi făcut vreo declarație legată de apartenența României la Uniunea Europeană. Discursul auto-colonialist își dezvăluie dimensiunea doar atunci când „garanția” parcursului european oferită de Klaus Johannis este oferită în contrast cu „eșecul”, „dezastrul” unui partid (PSD), „retrograd”, „nereformat și toxic”, care „amenință politica românească”, „un partid iresponsabil, care se joacă cu destinul României” și care trebuie definitiv eliminat de la conducerea statului. Revelator pentru discursul auto-colonialist, Johannis a reluat în campania prezidențială din 2019 ideea legată de pericolul reprezentat de PSD. Johannis refuză orice dezbatere electorală cu un candidat al Partidului Social Democrat, „care a vrut ca România să deraieze de la parcursul său european doar pentru beneficiul unei clici de infractori” .
În această atmosferă încărcată emoțional de „deraierea României de la parcursul european” au avut loc alegerile locale și parlamentare din 2020, unde au câștigat mandate candidați ai formațiunilor etnice sau candidați de origine străină, candidând pentru partide non-etnice. Discursul orientalist, auto-colonialist, a facilitat victoria lui Dominic Fritz la Timișoara, pe cea a lui Astrid Fodor la Sibiu sau pe cea a lui Clotilde Armand la București Sectorul 1. În timp ce Astrid Fodor continua o practică electorală mai veche, luând locul fostului primar Klaus Johannis, Fritz și Armand au câștigat pe același tipar orientalist. Foarte repede, toate cele trei victorii electorale s-au transformat mai degrabă în capcane etnice, performanțele acestor primari fiind la același nivel cu cele înregistrate de Nicușor Dan la București sau de Mihai Chirica la Iași. Nefamiliarizați cu administrația publică, confruntați cu problemele complicate ale unor mari orașe, fără performanțe manageriale anterioare posturilor dificile pe care aceștia le-au dobândit, dar și fără mare notorietate publică anterioară alegerilor locale, victoriile electorale ale cele trei sunt legate de discursul orientalist, de speranțele mereu reînnoite ale electoratului român în „miracolul” săsesc, șvăbesc sau franțuzesc.

Obsesia statului eșuat
Dar cel mai important element al discursului orientalist despre România este cel legat de incapacitatea naturală, chiar genetică, a românilor, de a se guverna singuri. Parte a unui discurs mai amplu legat de eșecurile modernizării în Europa Centrală și de Est , consolidată în imaginația occidentală despre această parte a lumii , tema eșecului definitiv al României se regăsește în discursurile elitelor politice de dreapta, în cel al intelectualilor publici și în presa ce le este favorabilă . Chiar Klaus Johannis a promovat acest discurs, legându-l de evenimente punctuale sau de o stare de fapt mai generală. „Statul român a eșuat în misiune de a-și proteja cetățenii”, referitor la incendiul care a devastat Spitalul de Boli Infecțioase din Constanța, spunea Johannis la 1 octombrie 2021 . Dar, în egală măsură, România nu este pregătită, este încă incapabilă de a deține formal și de a exercita onorabil președinția Consiliului Uniunii Europene, cere-i revenea, prin rotație, la 1 ianuarie 2019. Deși nici un alt președinte de republică, monarh sau prim-ministru nu a declarat despre propria sa țară că este nepregătită să preia președinția rotativă , declarația oficială a lui Klaus Johannis a determinat Finlanda să se ofere ca substitut pentru președinția rotativă a Consiliului Uniunii . Deși Klaus Johannis a revenit ulterior asupra declarației oficiale, Finlanda începea să se gândească la mecanismele instituționale europene care să fi făcut, pentru prima dată, o tranziție abruptă Austria-Finlanda, fără președinția românească.
În ciuda declarațiilor ulterioare, afirmația făcută de Johannis ilustrează foarte bine transferul stereotipurilor și prejudecăților din discursul orientalist în cel auto-colonialist. Obsesia statului eșuat, promovată de media apropiată președintelui și de intelectualii publici care îl susțin, este în mare parte comună strategiei orientaliste destinate să justifice intervenții armate, tutele politice, protectorate strategice și exploatări economice. „Misiunea” britanică în India era una „civilizatoare”, la fel cum invazia Irakului în 2003 de către armatele anglo-americane era destinată „eliminării pericolului armelor biologice și de distrugere în masă” irakiene („pericol” dovedit ulterior ca fiind inventat). Efortul de „civilizare” a Indiei este la fel de ridicol, pentru cine are cunoștințe despre autentica civilizație hindusă, precum motivul oficial al invadării Irakului. Ceea ce au în comun este interesul ipocrit pentru „binele”, „bunăstarea” sau „libertatea” celor scoși din dictatură, mizerie și înapoiere. De altfel, obsesia statului eșuat nu este decât un paravan ideologic menit să ascundă motive economice și politice mult mai frivole. El este însă indispensabil menținerii în completă dependență a statului în cauză, așa cum se observă și în cazul României. Pentru că dacă un stat a eșuat, iar eșecul este constatat oficial, politicienii au o justificare mai solidă de cedare a suveranității către instituții supra-statale sau către organizații non-guvernamentale, dar și pentru înstrăinarea proprietății publice către entități private.
Subordonarea întregii jurisprudențe românești deciziilor Curții Europene de Justiție, fără distincția necesară între dreptul intern (ne-comunitar) și dreptul comunitare european (derivat din Tratate) este un exemplu elocvent pentru discursul orientalist și auto-colonialist. Obligația Curții Constituționale a României (CCR) de a respecta o decizie externă, chiar și din partea unei curți de justiție bazată pe dreptul comunitar, atunci când acea decizie contrazice Constituția României, nu este decât o declarație de suspendare a prerogativelor CCR, cu consecințe asupra independenței României. Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) privind libertatea judecătorilor români de a nu ține cont de deciziile CCR, fără a se teme de sancțiuni disciplinare, atunci când deciziile CCR sunt în conflict cu cele ale CJUE, a fost urmată de amenințări ale Comisiei Europene cu penalități financiare . Discuțiile privind modificarea Constituției, în sensul subordonării CCR instanțelor de contencios european , este expresia aceluiași discurs orientalist, vizând limitarea suveranității naționale în fața unor organisme sau puteri străine, mai capabile, mai îndreptățite să decidă pentru români. Ceea ce nu se înțelege încă este cum vor putea fi respectate celelalte atribute ale statului (stat național, unitar și indivizibil) din moment ce atributul de suveranitate care le garantează va dispărea. Dacă și celelalte atribute vor dispărea, atunci discursul orientalist se va confunda cu o realitate de fapt, iar ceea ce era anterior o proiecție, o intenție, o justificare, va deveni o simplă descriere de fapt. Abia atunci, discursul orientalist despre eșecul statului român va integra ale părți ale discursului orientalist, neabordate pe larg aici, despre caracteristicile culturale ale poporului român, grevat ineluctabil de înapoiere, corupție, credință religioasă ortodoxă, superstiții ridicole și analfabetism . În toate dimensiunile lor esențiale, statul, națiunea și instituțiile lor sunt sortite prăbușirii, incapacității și inadecvării la lumea post-modernă a învingătorilor neoliberali, prosperi și puternici. Nu este de mirare de ce Academia Română și Biserica Ortodoxă au fost integrate discursului orientalist, ca exponente de marcă ale spiritului retrograd, naționalist, desuet, capabil să „îndepărteze treptat România de valorile europene” .

Concluzii
Orientalismul nu este doar un discurs despre Celălalt, despre „orientalul” categoric diferit față de exponenții neo-liberalismului triumfător. Altfel spus, orientalismul nu este doar o opoziție între delăsarea, inadecvarea, incapacitatea intrinsecă și religiozitatea desuetă specifice Orientului, atunci când îl comparăm cu modernitatea liberală, capitalistă, eficientă, raționalistă, anti-clericală occidentală. Orientalismul este un vehicul de idei ce justifică neo-colonialismul, dar alimentează în același timp și auto-colonialismul. Într-o tranziție rapidă, auto-colonialismul românesc a preluat după 1989 ideile-forță ale discursului orientalist, justificând dominația strivitoare a capitalului străin și poziția de inegalitate a României pe plan european prin trăsături culturale ale românilor și ale României. „Vrem o țară ca afară” a ajuns să justifice orice acțiune politică, economică, judiciară sau administrativă, dacă este orientată cultural împotriva a ceea ce românii și România posedă din spiritul „oriental”: corupție, minciună, degradare morală, credințe religioase ridicole, atașament față de false valori (familie, sat, națiune, limbă, tradiții populare, Biserică, Academia Română).
Discursul auto-colonialist este vizibil în momente de tensiune politică și electorală, fiind ușor de remarcat ca justificare în menținerea în funcție a lui Traian Băsescu în 2012, în (re)alegerea lui Klaus Johannis în 2014 și 2019, în alegerea unor primari la Sibiu, Timișoara și București Sectorul 1 în 2020. Discursul funcționează însă și ca justificare a măsurilor economice și sociale radicale, specifice neo-liberalismului triumfător în epoca globalizării complete de după 1989. Aici, el depășește cadrul strict cultural și dezvoltă o latură instituțională, justificând deposedarea statului român, etichetată tehnic drept privatizare , prin eficientizarea proceselor de producție, rentabilitatea economică, exploatarea rațională a resurselor, specifice raționalismului acumulării de profit de către actorii capitaliști ai modernității occidentale. Catalogând în mod obsesiv România drept „stat eșuat”, Klaus Johannis, politicienii liberali și presa ce le sunt favorabile, nu fac decât să forțeze și să justifice transferul complet al proprietății publice în mâna unor actori privați. Nu este de mirare de ce țintele neo-liberalismului sunt atât de mișcătoare, aducând laolaltă pretenția PNL de a vinde CEC, Salrom sau Tarom și cele exprimate anterior de Traian Băsescu și de Partidul Liberal Democrat (PDL, astăzi PNL) de a închide unele spitale și de a privatiza alte spitale publice și serviciul de ambulanță , de a „flexibiliza” Codul Muncii, de a „reforma” sistemul de educație pentru a oferi o forță de muncă mai calificată companiilor private de pe piață. Privatizarea completă nu se poate încheia fără deposedarea statului român de suveranitatea sa, căci statul este expresia spațiului comun, este fața publică a intersecției intereselor private. Privit prin prisma neoliberalismului globalizat, statul național suveran este ultimul obstacol în calea domniei netulburate a pieței și a actorilor săi dominanți, de unde și discuția despre subordonarea completă a tuturor instituțiilor României față de deciziile Curții Europene de Justiție și despre modificarea Constituției în acest sens. Întrebarea care rămâne este dacă statul român își va mai putea păstra celelalte caracteristici (stat național, unitar și indivizibil), atunci când suveranitatea sa va fi definitiv înfrântă.

Bibliografie
ACEMOGLU, Daron, James A. ROBINSON, De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, București, Litera, 2019.
BOIANGIU, Cristina, „Judecătoarea CCR Iulia Motoc: Lovitura de stat din România a fost o inginerie juridică evidentă”, The Epoch Times, 20.09.2012.
BRATU, Alin, „Klaus Iohannis, în urmă cu doi ani: «Nu trebuie să uităm nici o clipă cine este PSD și care este pericolul pe care îl reprezintă pentru viitorul României» / Un mesaj al președintelui din 12 noiembrie 2019 redevenit viral”, g4media.ro, 13.11.2021.
BUGARIC, Bojan, „Populism, liberal democracy, and the rule of law in Central and Eastern Europe”, Communist and Post-Communist Studies, vol. 41, nr. 2, 2008, pp. 191-203.
CERCEL, Cristian, Romania and the Quest for European Identity: Philo-Germanism without Germans, Londra, Routledge, 2019.
CHIROT, Daniel (ed.), The Origins of Backwardness in Eastern Europe: Economics and Politics from the Middle Ages until the Early Thentieth Century, Los Angeles, University of California Press.
DINU, Clarice, „Iohannis a închis «definitiv epoca PSD», dar doar pentru un an. Inventarul declarațiilor președintelui despre partidul-dezastru, bun acum pentru o guvernare cu PNL”, Hotnews.ro, 15.11.2021.
DRAGOMAN, Dragoș, „Does Looking for Political Success Mean Undermining the Parliament? Populism and Institutional Weakness in Romania”, South-East European Journal of Political Science, vol. 4, nr. 1, 2016, pp. 63-79.
DRAGOMAN, Dragoș, „La recomposition du champ politique régional en Roumanie. Le succès du Forum Allemand à Sibiu/Hermannstadt”, Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. V, nr. 1, 2005, pp. 181-201.
DRAGOMAN, Dragoș, „Language Planning and the Issue of Minority Languages in Romania: From Exclusion to Reasonable Compromises”, Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. XVIII, nr. 1, 2018, pp. 121-140.
DRAGOMAN, Dragoș, „Save Romania Union and the Persistent Populism in Romania”, Problems of Post-Communism, vol. 68, nr. 4, 2021, pp. 303-314.
DRAGOMAN, Dragoș, „Separația puterilor sau alianța puterilor? Crizele politice din România și sursele alternative de putere”, POLIS, vol. VI, nr. 4, 2018, pp. 113-132.
DRAGOMAN, Dragoș, „Sibiu – Capitală Culturală Europeană în 2007. Valori comune sau valori specifice?”, Sociologie Românească, vol. V, nr. 3, 2007, pp. 71-87.
DRAGOMAN, Dragoș, Andreea Zamfira, „L’influence des stéréotypes sur les performances électorales des partis des minorités ethniques en Roumanie. Allemands et Hongrois en perspective comparée”, Transitions, vol. XLVIII, nr. 1, 2008, pp. 135-161.
DRAGOMAN, Dragoș, Florica VASILIU, „Politici culturale şi afirmarea identităţii. Luxemburg şi Marea Regiune – Sibiu, Capitale Culturale Europene în 2007”, Sociologie Românească, vol. VI, nr. 2, 2008, pp. 30-39.
DRAGOMAN, Dragoș, Sabina-Adina LUCA, „Neoliberalisme et politiques de sante: une analyse du discours sur la reduction du poids des services publics en Roumanie”, Revue Est-Europa, număr special „La Roumanie trente ans apres (1990-2020)”, 2021, pp. 41-58.
DRAGOMAN, Dragoș, Sabina-Adina LUCA, „Vampires, colonist ancestors, andidentity. Promoting Sibiu and Romania through culture”, Polis, vol. II, nr. 5, 2014, pp. 112-123.
DRĂGHICESCU, Vlad, „România, criticată în Europa”, Deutsche Welle, 14.07.2012.
FERGUSON, Niall, Civilizația. Vestul și restul, Iași, Polirom, 2011.
FRĂȚILĂ, Marius, „Băsescu: în această campanie eu nu apăr un scaun, am de apărat România europeană”, Mediafax.ro, 11.07.2012.
GANEV, Venelin, „Post-Accession Hooliganism: Democratic Governance in Bulgaria and Romania after 2007”, in East European Politics and Societies, vol. 27, nr. 1, 2013, pp.26-44.
KAASIK-KROGERUS, Sigrid, „«Being», «Becoming» and «Challenging»” European: Subject Positions in the European Heritage Label”, in Europe-Asia Studies, vol. 73, nr. 5, 2021, pp. 787-806.
LAHDESMAKI, Tuuli, „Discourses of Europeanness in the reception of the European Capital of Culture events: The case of Pécs 2010”, European Urban and Regional Studies, vol. 21, nr. 2, 2014, pp. 191-205.
LEVITZ, Paul, Grigore POP-ELECHES, “Why No Backsliding? The European Union’s Impact on Democracy and Governance Before and After Accession”, Comparative Political Studies, vol. 43, nr. 4, 2010, pp. 457-485.
LIGHT, Duncan, „Dracula Tourism in Romania: Cultural Identityandthe State”, Annals of Tourism Research, vol. 34, nr. 3, 2007, pp. 746-765.
LIGHT, Duncan, Daniela DUMBRĂVEANU-ANDONE, „Heritage and national identity: Exploring the relationship in Romania”, International Journal of Heritage Studies, vol. 3, nr. 1, 1997, pp. 28-43.
MOORE Jr., Barrington, Social Origins of Dictatorship and Democracy: Lord and Peasant in the Making of the Modern World, Boston, Beacon Press, 1966.
MUNGIU-PIPPIDI, Alina, „Excesul de morți, explicat de ortodoxie, lipsa vaccinării și corupție. În ordinea asta”, România Curată, 31.01.2022.
PORA, Andreea, „Avertisment CE: România riscă sancțiuni din cauza CCR și Secției Speciale. Cum reacționează Predoiu”, Europa Liberă România, 15.01.2022.
REDACȚIA 22, „Presa elvețiană, despre șeful Academiei Române și Patriarhul BOR: «Au, probabil, un trecut securist»”, Revista 22, 27.10.2021.
REDACȚIA ANTENA 3, „Noi dispute în coaliție: PNL vrea să vândă activele companiilor din energie deținute de stat, PSD pune piedică”, antena3.ro, 04.02.2022.
RODINSON, Maxime, Islam and Capitalism, Londra, Saqi Books, 2007.
ROMAN, Toma, „De ce este România un stat eșuat”, Formula AS, 18.10.2021.
ROȘU, Roxana, „Ministrul Economiei demite administratorii de la trei companii de stat, cu salarii de până la 16 000 lei. Claudiu Năsui: Nu făceau absolut nimic. Ei ar fi trebuit să pregătească aceste companii pentru privatizare. În realitate, statul român nu a mai privatizat nimic de peste un deceniu”, Ziarul Financiar, 03.08.2021.
RUSCIOR, Cosmin, „Klaus Iohannis: România nu este pregătită să preia șefia Consiliului UE”, rfi.ro, 12.11.2018.
SAID, Edward W., Orientalism, București, Art, 2018.
STOICA, Mihai, „Stelian Ion: Curtea Constituțională a dat o lovitură luptei împotriva corupției și a criminalității organizate”, Agerpress, 14.07.2021.
TODOROVA, Maria, Balcanii și balcanismul, București, Humanitas, 2000.
WALLERSTEIN, Immanuel, Sistemul mondial modern, București, Meridiane, 1992.
WEBER, Max, Hindouisme et bouddhisme, Paris, Flammarion, 2003.
WEBER, Max, L’éthique protestante et l’esprit du capitalisme, précédé de Remarque préliminaire au recueil d’études de sociologie des religions et suivi de Les sectes protestantes et l’esprit du capitalisme, Paris, Flammarion, 2017.
WEBER, Max, Sociologie de la religion (Economie et société), Paris, Gallimard, 2013.
WOLFF, Larry, Inventarea Europei de Est, București, Humanitas, 2000.
ZIELONKA, Jan, „The Quality of Democracy after Joining the European Union”, East European Politics and Societies, vol. 21, nr. 1, 2007, pp. 162-180.
***, „Alegeri prezidențiale 2014. Klaus Iohannis promite mai multe investiții germane”, digi24.ro, 06.11.2014.
***, „CCR, răspuns la decizia Curții de Justiție a UE: Hotărârea CJUE se poate aplica «numai după revizuirea Constituției în vigoare»”, digi24.ro, 23.12.2021.
***, „Guvernul finlandez, pus pe jar de declarațiile președintelui Iohannis despre faptul că România nu este pregătită să preia președinția UE”, g4media.ro, 13.11.2018.
***, „Klaus Iohannis: Sunt îngrozit de tragedia care a avut loc azi. Statul român a eșuat în misiunea de a-și proteja cetățenii”, digi24.ro, 01.10.2021.