Politoscopie și interculturalitate în Caucazul de Sud post-sovietic: Georgia, Armenia, Azerbaidjan

[Politicoscopy and Interculturality in the Post-Soviet South Caucasus: Georgia, Armenia, Azerbaijan]

Anton CARPINSCHI

Abstract: This essay in applied political philosophy proposes a critical analysis of multiculturalism and interculturality in the post-Soviet South Caucasus through an integrated theoretical framework of political analysis and comparative cultural studies. The central argument maintains that the limits of interculturality in Georgia, Armenia, and Azerbaijan cannot be explained exclusively by institutional or geopolitical constraints, but must also be understood as the result of a configuration of cultural values, collective cognitive representations, and political strategies aimed at securitizing difference. The comparative analysis shows that, despite significant variations at the state level, interculturality operates predominantly in the form of an administered multiculturalism, subordinated to the imperatives of stability, loyalty, and national security. European Union integration, as a factor of symbolic activation, highlights the fact that interculturality constitutes a field of imaginary–political competition in which European dialogical norms encounter structural resistance from historically consolidated hierarchical and securitarian mental images.

Keywords: applied political philosophy, politosphere, politicoscopy, multicul­turalism, interculturality, geopolitics, South Caucasus, Russian Federation, European Union.

De ce avem nevoie de poli­tosferă, politoscopie și inter­culturalitate în studiile culturale

Situat între Marea Neagră și Marea Caspică, Caucazul de Sud este un spațiu geocultural complex, marcat de diversitate etno‑culturală, conflicte înghețate și rivalități strategice între actori regionali și globali. Cele trei state post‑sovietice – Georgia, Armenia și Azerbaidjan – împărtă­șesc o moște­nire comună de guverna­re centra­lizată a diversității, cu recu­noaștere formală, dar control so­cio‑politic strict. Această moștenire explică adesea per­sistența unei per­cepții a intercultura­lismului ca pro­blemă de securitate și administrare, nu ca proces dialogic al diferenței.  Prin urmare, interculturali­tatea nu mai poate fi înțeleasă ca un ideal ar­monic sau ca simplă politică publică sectorială. Ea devine un indicator al modului în care politicul gestionează pluralitatea, un teren de tensiune în­tre valori, reprezentări și strategii de putere.

Acest articol își propune să de­monstreze că eșecurile, ambiguitățile, caracterul limitat al politicilor inter­culturale din Georgia, Armenia și Azerbaidjan nu pot fi înțelese exclu­siv prin prisma instituțiilor formale sau a constrângerilor geopolitice ex­terne. Aceste fenomene trebuie anali­zate printr-o abordare integrată care include: 1) moștenirea sovietică în gestionarea diversității; 2) cultura politică profundă, inclusiv compo­nenta religioasă; 3) presiunile geopo­litice exercitate de Federația Rusă; 4) dificultățile spațiului post-sovietic de racordare la politicile Uniunii Europene. În aceste circumstanțe se resimte utilitatea unui un cadru anali­tic capabil să surprindă modul în care politicul produce, ierarhizează și se­curizează diferențele culturale. Acest rol a revenit în prezentul eseu unui cadru conceptual operațional triadic pe care l-am denumit, politosfera-politoscopia–interculturalitatea.

Politosfera – Politoscopia – Interculturalitatea: articularea unui cadru conceptual operațional

Pentru a depăși limitele intercultu­ralismului descriptiv, deziderativ sau exclusiv normativ, este necesară arti­cularea unui cadru conceptual-opera­țional capabil să surprindă mo­dul concret în care diferențele cultu­rale devin politice. În acest scop, propun integrarea triadică a concepte­lor  po­li­tosferă, politoscopie și inter­cultu­ralitate într-un orizont filosofi­co-politic inspirat de Hannah Arendt, dar extins metodologic prin instru­mente de analiză culturală compara­tivă. Ple­când de la această premisă, prezenta secțiune propune o reorien­tare meto­dologică a cercetării inter­cultu­ra­li­tății: nu ca simplă descriere a co­existenței diferențelor culturale, nici ca deziderat normativ de armo­nizare sau integrare, ci ca fenomen politic activ, ce se constituie și se negociază în interiorul a ceea ce am definit ca fiind, politosfera.

Pentru a evita o lectură fragmen­tară a conceptelor utilizate, este nece­sară explicitarea relației dintre poli­tosferă, politoscopie și interculturali­tate ca arhitectură analitică unitară. Această relație nu este una ierarhică, ci condițională. Politosfera desem­nează nivelul ontologic al apariției politicului, înțeles ca spațiu relațional al vizibilității, audibilității și capaci­tății de acțiune a pluralității. Politos­copia funcționează ca nivel metodo­logic, oferind lentila analitică prin care sunt investigate practicile politi­ce ce permit sau blochează această apariție. Interculturalitatea constituie nivelul exploratoriu, referindu-se la interacțiunea diferențelor culturale relevante politic, nu ca ideal norma­tiv, ci ca proces contextualizat al di­ferenței. Diferențele culturale devin astfel interculturale doar în măsura în care politosfera permite apariția lor ca acțiune și discurs, apariție ce poate fi analizată politoscopic.

Politosfera: interfața politicului și interculturalității

În tradiția filosofico-politică a Hannei Arendt, politicul nu este re­dus la sfera administrativ-tehnică a guvernării sau la planul normativ al integrării, ci este înțeles ca spațiul public al apariției pluralității („space of appearance”), în care persoanele apar una în fața celeilalte prin acțiune („action”) și discurs („speech”) și își afirmă atât egalitatea ca subiecți poli­tici, cât și diferențele ireductibile ca iden­­tități individuale și colective. Arendt susține că pluralitatea – în sensul că „noi suntem mereu diferiți unii de alții” – este condiția ontologi­că a fap­tu­lui politic, deoarece doar în prezența celorlalți pluralitatea face posibilă comuniunea prin vorbe și fapte. Acest spațiu nu este identic cu instituțiile for­male ale guvernării, ci este consti­tuit și menținut în actuali­zarea conti­nuă prin dialog și acțiune publică, în care subiecții politici dez­văluie cine sunt și pot reciproc să se recunoască în pluralitatea lor ireduc­tibilă¹.

Dar, articularea publică și intersu­biectivă a diferențelor culturale într-o societate înseamnă interculturalitate. Condiția ontologică a politicului pre­supune, așadar, gestionarea diferențe­lor interculturale într-o pluralitate, altfel spus, condiția ontologică a po­liticului este interculturalitatea. Mer­gând pe firul acestei gândiri, dacă politicul este spațiul public al apariți­ei pluralității intereselor și diferențe­lor culturale, politosfera este interfa­ța politicului și interculturalității. În aceste circumstanțe, ceea ce am de­numit cu mulți ani în urmă, politosfe­ra – „un model intensional de funda­mentare a politicului”² – desemnează în noul cadru conceptual-operațional destinat interculturalității un câmp relațional public în care diferențele culturale devin vizibile, audibile, im­plicit, supuse deliberării și acțiunii comune. Astfel formulată, politosfera funcționează ca un cadru operațional care captează atât condițiile de posi­bilitate ale apariției pluralității cultu­rale, cât și modurile în care aceasta se proiectează, se confruntă sau se ne­gociază în practici politice concrete.

În contextul Caucazului de Sud post-sovietic, politosfera este confi­gurată simultan printr-o serie de di­mensiuni: moștenirea imperial-so­vietică; naționalismele post-indepen­dență; conflictele teritoriale; plurali­tatea etnică, religioasă și lin­gvistică; influențele geopolitice con­curente. Această complexitate face imposibilă abordarea interculturalită­ții exclusiv ca problemă culturală sau normativă, impunând plasarea ei în orizontul po­li­ticului propriu-zis. Am putea spune, așadar, că politosfera este interfața politicului și intercultu­ralității, iar politoscopia: lentila ana­litică multi­fo­cală a perceperii politi­cului.

Conceptul de politosferă prezintă anumite afinități cu noțiuni consacra­te din teoria politică și sociologia cri­tică, precum „sfera publică” (Habermas) sau „câmpul social” (Bourdieu), însă se distinge de aces­tea prin accentul pus pe condițiile de apariție a plura­lității ca fapt politic. Spre deosebire de sfera publică ha­bermasiană, con­ce­pută ca spațiu al deliberării ra­ționale orientate spre formarea con­sen­sului, politosfera nu presupune în mod necesar conver­gența opiniilor sau primatul raționali­tății discursive. Ea este definită, în sens arendtian, ca spațiu al apariției pluralității prin acțiune și discurs, inclusiv în forme conflictuale, simbo­lice sau non-consensuale. Astfel, po­litosfera nu se limitează la comunica­re deliberativă, ci include întreaga gamă a mani­festărilor prin care dife­rențele devin vizibile și audibile poli­tic. În raport cu noțiunea bourdieusi­ană de câmp, politosfera se distinge prin faptul că nu analizează politicul exclusiv ca relație de forță sau com­petiție pentru capital simbolic. Dacă în câmp ac­centul cade pe poziționare strategică și reproducerea ierarhiilor, politosfera urmărește condițiile prin care actorii pot apărea ca subiecți politici în plura­litate. Accentul nu este pus pe distri­buția capitalurilor, ci pe posi­bilitatea apariției politice ca acțiune și discurs, pe includerea sau excluderea diferen­țe­lor din spațiul legitim al vizibilității publice. În acest sens, poli­tosfera operează ca un concept transversal, situat la inter­secția ontologiei politice și analizei practice a pluralității.

Politoscopia: lentila analitică multifocală de percepere a poli­ticului

Dacă politologia explică politicul, politoscopia îl face vizibil. Dacă poli­tologia caută legile politicului, poli­toscopia îi explorează condițiile de apariție și manifestare. Dacă polito­logia întreabă ce este și cum funcțio­nează politicul, politoscopia întreabă cum poate fi văzut și din ce unghiuri devine inteligibil și ameliorabil. Pen­tru aceasta, politoscopia propune o lentilă analitică multifocală prin care politicul se dezvăluie nu ca un feno­men unitar, ci ca o constelație de stra­turi și perspective interconectate. Fi­ecare focalizare permite evidențierea unor dimensiuni diferite – instituțio­nale, discursive, simbolice, conflictu­ale, geopolitice –  împreună contu­rând complexitatea realității politice. Politoscopia este ansamblul practici­lor teoretice și experiențiale prin care politicul este făcut vizibil, inteligibil și discutabil, în funcție de regimul de observare, limbajul utilizat și  poziția observatorului. Această poziționare multiplă, permite focalizarea politos­copiei pe multiplele aspecte ale poli­ticului.

Constelație de straturi și perspec­tive interconectate, politicul se dez­văluie ca un fenomen multiplu: 1) fapt existențial condiționat de plurali­tate și diferență (ontologia politică); 2) fapt empiric, cuantificabil cu rol în reglarea vieții comunității (politolo­gie); 3) apariție fenomenală în ori­zontul conștiinței (fenomenologia politică); 4) act și acțiune politică (praxiologia politică); 5) discurs cu sens și semnificație (pragmati­ca/semiotica discursivă); 6) set de norme și valori de conviețuire publi­că (axiologia politică). Această strati­ficare politoscopică nu propune o schemă metodologică rigidă, ci un câmp de rezonanță analitică în care diferitele dimensiuni ale politicului devin simultan vizibile.

Politoscopia este, deci, un instru­ment analitic operațional multiplu-orientat spre investigarea modurilor concrete în care pluralitatea culturală este vizibilă sau invizibilă, recunos­cută sau marginalizată, mobilizată sau neutralizată politic. Metodologic, politoscopia nu pornește de la identi­tăți culturale date, ci de la practici politice: discursuri publice, politici culturale, mobilizări civice, conflicte simbolice, instituționalizări ale dife­renței. Politoscopia analizează cum și în ce condiții diferențele culturale intră în câmpul politic, nu dacă aces­tea „ar trebui” să fie tolerate sau inte­grate. În acest sens, politoscopia funcționează ca o analitică a apariți­ei politice a interculturalității, com­patibilă cu perspectiva arendtiană asupra acțiunii și pluralității.

Pornind de la această conceptuali­zare, politoscopia joacă rolul unei lentile analitice multifocale pentru investigarea manifestărilor intercultu­ralității în politici publice, discursuri și practici politice. În această iposta­ză, politoscopia urmărește: vizibilita­tea diferențelor în spațiul public în condițiile în care identitățile culturale devin sau nu devin vizibile și rele­vante ca subiecte politice; audibilita­tea și reprezentarea discursivă prin examinarea traiectoriilor vocilor mi­noritare sau cultural diverse, a modu­lui în care sunt ascultate sau margina­lizate în dezbaterile publice; capaci­tatea de acțiune colectivă care evalu­ează formele prin care grupurile cul­tural diverse inițiază și susțin acțiuni publice comune fără a renunța la di­ferențele lor; negocierea conflictelor și co-constituirea normelor, adică, explorarea practicilor prin care diver­gențele culturale nu sunt doar mode­rate, ci transformate în puncte de ple­care ale inovării politice.

Această variată orientare metodo­logică face din politoscopie nu doar un instrument de analiză descriptivă, ci și un demers care surprinde proce­sul politic de co-construcție a plura­lității. În contrast cu abordările nor­mative ale interculturalismului – care prescriu forme ideale de toleran­ță sau dialog – politoscopia pune accent pe condițiile empirice ale apariției poli­tice a diferențelor și pe practicile concrete prin care acestea sunt nego­ciate, contestate și articulate în sfera publică.

Prin urmare, conceptualizarea po­litosferei și a politoscopiei oferă un cadru conceptual-operațional robust pentru cercetarea interculturalismului ca fenomen politic dinamic. Acest cadru se aliniază critic cu tradiția arendtiană, dar o extinde metodolo­gic, trecând de la o hermeneutică a diferențelor la o analiză a practicilor politice ale pluralității. Și acum este rândul să își ocupe locul în această triadă conceptual-operațională, inter­culturalitatea ca nivel exploratoriu al diferențelor culturale.

Interculturalitatea: nivelul ex­ploratoriu al diferențelor cultu­rale. Operaționalizarea inter­culturalității prin modelele Hofstede-Wursten

În acest demers, interculturalitatea apare în orizontul conceptual politos­feră-politoscopie nu ca scop normativ (dialog, armonizare), ci ca nivel ex­ploratoriu și interpretativ al diferen­țelor culturale care traversează poli­tosfera. Interculturalitatea desemnea­ză interacțiunile efective dintre mo­dele culturale distincte, în măsura în care acestea devin relevante pentru acțiunea politică, discursul public și instituționalizarea pluralității.

Pentru explorarea interculturalită­ții în Caucazul de sud postsovietic, voi folosi într-o manieră complemen­tară modelul dimensiunilor culturale³ și modelul imaginilor mentale⁴.

În aceste circumstanțe, modelele culturale elaborate de Gert Hofstede și Huib Wursten nu sunt utilizate ca teorii concurente ale interculturalită­ții, ci ca instrumente analitice de operaționalizare a acestui nivel ex­ploratoriu. Suprapunerea intercultura­lității cu aceste modele este una func­țională, nu conceptuală: intercultura­litatea indică dimensiunea diferenței culturale relevante politic, în timp ce modelele Hofstede și Wursten oferă grile prin care această dimensiune poate fi analizată comparativ și con­textualizat. Utilizarea modelelor Hofstede-Wursten permite identifi­carea unor orientări culturale recuren­te – precum raportarea la autoritate, incertitudine, colectivitate sau expre­sia diferenței – fără a le transforma în explicații deterministe ale comporta­mentului politic. În cadrul politosco­piei interculturalității, aceste orientări sunt tratate ca variabile de context, care pot facilita sau constrânge apari­ția pluralității ca acțiune și discurs în politosferă, în funcție de configurații­le politice concrete.

Prin urmare, interculturalitatea nu este redusă la o tipologie culturală fixă și nici absolutizată ca esență identitară. Dimpotrivă, ea este anali­zată ca proces contingent, dependent de interacțiunea dintre orientările culturale și structurile politosferice care le permit sau le blochează apari­ția publică. Modelele Hofstede-Wursten devin astfel instrumente exploratorii utile pentru citirea tensi­unilor, limi­telor și potențialelor inter­culturale ale unui context politic dat, fără a sub­stitui analiza politică pro­priu-zisă. Această abordare este con­sonantă cu perspectiva politoscopică asumată în întregul demers: cultura nu explică politicul, dar nici nu este irelevantă pentru acesta; ea devine analitic sem­nificativă doar în măsura în care este articulată cu condițiile politice ale vizibilității, audibilității și capacității de acțiune a pluralității.

Hofstede propune un cadru anali­tic cantitativ bazat pe dimensiuni mă­surabile care permit compararea sis­tematică a culturilor naționale. Wursten, în schimb, utilizează aceste dimensiuni ca punct de plecare pen­tru a construi tipologii culturale sinte­tice, denumite „imagini mentale”, care descriu moduri dominante de gândire, organizare și leadership („worldviews”). Astfel, în timp ce modelul Hofstede explică ce valori culturale măsurabile predomină can­titativ într-o societate – acestea fiind, distanța față de putere, individualism vs. colectivism, evitarea incertitudi­nii, masculinitate vs. feminitate, ori­entare pe termen lung vs. scurt, com­placere vs. restricție – modelul Wursten evidențiază modurile în care se combină și se manifestă aceste valori în tipare mentale colective vizibile și utile în managementul in­tercultural și leadershipul global. Fie­care imagine mentală reprezintă un set specific de valori și comporta­mente culturale care influențează stilurile de conducere, comunicare și decizie într-un context global. Aceas­tă abordare permite trecerea de la simpla măsurare a diferențelor cultu­rale la înțelegerea logicii interne a acțiunii politice și a rezistenței la schimbare instituțională.

Modelul imaginilor mentale al lui Huib Wursten oferă o perspectivă aplicativă asupra culturilor naționale, explicând modul în care combinațiile valorilor culturale generează tipare distincte de leadership, comunicare și luare a deciziilor. Dezvoltat  ca o ex­tensie aplicativă a modelului dimen­siunilor culturale, modelul celor șapte imagini mentale dominante ale cultu­rii naționale identifică următoarele tipare mentale colective („mental images”) care influențează modul în care societățile gândesc, iau decizii și exercită leadershipul:

Pyramid (ierarhie, autoritate, or­dine. Exemple: Franța, Belgia, Spania, Italia, România, Grecia, Coreea de Sud. Caracteristici: ierarhii clare, respect pentru titluri, decizia vine „de sus”, roluri bine definite);

Family (loialitate, protecție, pa­ternalism. Exemple: China, India, Mexic, Turcia, Indonezia, Filipine, Arabia Saudită. Caracteristici: relații perso­nale puternice, lider ca „figură paren­tală”, obligații morale recipro­ce);

Solar system (putere personaliza­tă, centru dominant. Exemple: Rusia, Franța (în leadership politic), Coreea de Nord, Kazahstan, Emiratele Arabe Unite. Caracteristici: putere concen­trată într-o persoană sau un nucleu central, loialitate față de lider);

Contest (competiție, dezbatere, pluralism; Statele Unite, Regatul Unit, Australia, Canada, Israel. Ca­racteristici: dezbatere deschisă, con­fruntare de idei, leadership competi­tiv, „câștigătorul ia tot”);

Machine (reguli, proceduri, pre­dictibilitate; Germania, Elveția, Aus­tria, Japonia, Țările nordice – parțial. Caracteristici: sisteme clare, reguli respectate strict, eficiență, imperso­nalitate instituțională);

Network (rețele, cooperare, con­sens; Olanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda. Caracteristici: decizie prin consens, colaborare, structuri plate, leadership participa­tiv);

Village market (negociere infor­mală, flexibilitate; Brazilia, Nigeria, Egipt, Thailanda, Vietnam, Peru. Ca­racteristici: reguli flexibile, adaptare constantă, negociere informală, relații contextuale)⁵.

În orizontul exporatoriu politos­copic, modelele culturale Hofstede–Wursten devin relevante în măsura în care influențează formele de partici­pare politică, modelează așteptările față de autoritate și stat, condiționea­ză practicile de negociere a diferențe­lor, sau afectează capacitatea de acți­une comună în contexte multicultura­le. Astfel, interculturalitatea este ana­lizată în interiorul politosferei, iar politoscopia funcționează ca meca­nism de corelare a structurilor cultu­rale, practicilor politice concrete și condițiilor de apariție a pluralității în spațiul public.

După clarificarea celor trei con­cepte-cheie, se impune o reprezentare sintetică a relațiilor dintre ele, menită să evite o lectură fragmentară și să evidențieze arhitectura analitică uni­tară a cadrului propus. Schemele conceptuale de mai jos nu au rol ilus­trativ, ci funcționează ca instrumente epistemice de orientare a analizei politoscopice a interculturalității.

Schema conceptuală  1. Arhitectura politosferă–politoscopie–interculturalitate

Această schemă reprezintă arhi­tectura condițională a cadrului con­ceptual propus. Politosfera desem­nează nivelul ontologic al apariției politicului, ca spațiu relațional al vizibilității, audibilității și capacității de acțiune a pluralității. Politoscopia funcționează ca nivel metodologic, oferind lentila analitică multifocală prin care sunt investigate practicile politice ce permit sau blochează această apariție. Interculturalitatea constituie nivelul exploratoriu, refe­rindu-se la interacțiunea diferențelor culturale relevante politic. Diferen­țele culturale devin astfel intercultu­rale doar în măsura în care politosfe­ra permite apariția lor ca acțiune și discurs, apariție analizabilă politos­copic.

Schema conceptuală 2. Multiculturalism normativ vs. Politoscopia intercul­turalității

A doua schemă evidențiază dife­rența de poziționare analitică dintre abordările normative ale multicultu­ralismului și modelul politosferă-politoscopie-interculturalitate. În timp ce multiculturalismul normativ ope­rează preponderent cu valori, idealuri și politici prescriptive ale toleranței și dialogului, politoscopia intercultura­lității se concentrează asupra condi­țiilor politice concrete ale apariției plu­ralității ca acțiune și discurs. Accentul se deplasează astfel de la ceea ce „ar trebui să fie” inter­cultu­ralitatea la modul în care dife­rențele culturale devin sau nu devin politice într-un context dat.

Valorificarea cadrului concep­tual operațional în Caucazul de Sud post-sovietic. Studii de caz

Această arhitectură conceptual-operațională permite abordarea com­parativă a multiculturalismului din Georgia, Armenia și Azerbaidjan nu din perspectiva „culturilor naționale” distincte, ci din aceea a configurații­lor politosferice diferite, în care: mo­delele culturale interacționează cu instituțiile politice, conflictele identi­tare sunt mediate (sau exacerbate) politic, iar interculturalitatea apare ca proces politic contingent, nu ca ideal normativ. Prin urmare, cadrul con­ceptual operațional politosferă – poli­toscopie – interculturalitate creează premisele unei analize empirice rigu­roase, capabile să surprindă dinamica reală a multiculturalismului în Cau­cazul de Sud post-sovietic. Să îl ur­mărim, în continuare, în studiile de caz situația de pe teren !

Notă metodologică privind utili­zarea surselor empirice

Prezentul eseu se înscrie în regis­trul filosofiei politice aplicate și nu urmărește realizarea unei analize em­pirice exhaustive. Sursele „de teren” (rapoarte instituționale, studii de caz regionale, analize politice și istorice) sunt utilizate ca ancore politosferice, menite să fixeze conceptual analiza politoscopică în configurații politice recognoscibile. Ele nu funcționează ca dovezi cantitative sau ca suport metodologic primar, ci ca indicatori ai modului în care pluralitatea cultu­rală este formulată, administrată, se­curizată sau simbolizată în spațiul public. În acest sens, materialul em­piric este integrat interpretativ în ca­drul politosferă-politoscopie-intercul­turalitate, fiind subordonat scopului teoretic al investigării condi­țiilor de apariție a pluralității ca acți­une și discurs politic.

Georgia – Samtskhe-Javakheti: politosferă periferică și apariția restrânsă a interculturalității

Regiunea Samtskhe-Javakheti constituie un studiu de caz paradig­matic pentru analiza politoscopică a interculturalității într-o politosferă periferică post-sovietică. Caracteriza­tă printr-o majoritate armeană într-un stat-națiune georgian construit pe o logică civico-unitară, regiunea ilus­trează disjuncția structurală dintre prezența demografică a pluralității culturale și apariția sa politică efec­tivă. Această disjuncție nu este acci­dentală, ci rezultatul unei configurații politosferice în care diferența cultura­lă este recunoscută administrativ, dar menținută la distanță de acțiunea po­litică autonomă. Din perspectivă arendtiană, politicul apare numai aco­lo unde pluralitatea poate fi articulată public prin acțiune și discurs. În Samtskhe-Javakheti, pluralitatea et­no-lingvistică este vizibilă la nivel social și cultural, însă audibilitatea sa politică este sever limitată. Această limitare este instituționalizată printr-un regim al loialității statale, în care revendicările comunității armene sunt adesea interpretate printr-o grilă se­curitară, ca potențială vulnerabilitate geopolitică, mai ales în proximitatea Armeniei și a conflictelor regionale. Aplicarea lentilei politoscopice per­mite identificarea a trei mecanisme recurente care structurează această politosferă periferică:

1) Instituționalizarea limitată a pluralității. Georgia a dezvoltat, în­cepând cu anii 2000, un cadru norma­tiv relativ coerent privind minorități­le, concretizat în State Strategy for Civic Equality and Integration (2015–2020; 2021–2030) și în activi­tatea Office of the State Minister for Reconciliation and Civic Equality. Cu toate acestea, studiile realizate de ECMI (European Centre for Minority Issues) arată că aceste politici funcți­onează predominant ca mecanisme de integrare administrativă și lingvis­tică, nu ca instrumente de extindere a participării politice autonome a mino­rităților⁶. Autonomia locală rămâne strict încadrată în logica statului uni­tar, iar accesul minorităților la poziții decizionale centrale este redus.

2) Fragmentarea discursivă a pluralității. Revendicările comunită­ții armene sunt rareori integrate într-un spațiu deliberativ comun georgian. Ele sunt canalizate fie prin organiza­ții etnice locale, fie prin structuri in­formale, ceea ce limitează capacitatea lor de a se transforma în acțiune poli­tică plurală. Din punct de vedere po­litoscopic, diferența culturală este astfel menținută într-o zonă de vizibi­litate socială, dar exclusă din câmpul apariției politice legitime.

3) Externalizarea geopolitică a diferenței. Proximitatea Armeniei și istoria conflictelor regionale contri­buie la perceperea interculturalității locale ca problemă geopolitică laten­tă. Această externalizare reduce spa­țiul de experimentare politică internă a pluralității, transformând intercultu­ralitatea într-un obiect de administra­re preventivă, nu într-o resursă politi­că. Integrarea nivelului intercultural prin modelele Hofstede–Wursten indică orientări culturale caracterizate de distanță relativ ridicată față de putere și evitare a incertitudinii, atât în cultura politică georgiană, cât și în cea armeană. Aceste orientări nu de­termină conflictul, dar contribuie la explicarea reticenței față de experi­mente pluraliste și preferinței pentru stabilitate instituțională.

Din perspectivă politoscopică, in­terculturalitatea din Samtskhe-Javakheti nu eșuează din cauza ab­senței dialo­gului cultural, ci din cau­za condițiilor politice restrictive ale apariției plu­ralității. Diferențele cul­turale sunt recunoscute și gestionate, dar rareori sunt lăsate să se manifeste ca inițiati­ve politice autonome. Poli­tosfera re­gională funcționează astfel ca un spa­țiu de coexistență reglemen­tată, nu ca unul de acțiune politică plurală.

Armenia: pluralitate, memorie și politosferă post-conflictuală

Cazul Armeniei introduce în ana­liza politoscopică a interculturalității o dimensiune distinctă: centralitatea memoriei colective și a experienței conflictuale în configurarea politosfe­rei. Spre deosebire de Georgia, unde pluralitatea este marginalizată perife­ric, Armenia se caracterizează printr-o politosferă dens încărcată afectiv, în care pluralitatea este filtrată printr-un orizont identitar marcat de traumă istorică și insecuritate geopolitică. Memoria genocidului armean, con­flictele recurente legate de Nagorno-Karabakh și experiența vulnerabilită­ții statale constituie structuri de pro­funzime ale politosferei armene, care delimitează câmpul legitimității poli­tice. Din perspectivă arendtiană, această configurație tensionează con­diția apariției pluralității ca acțiune între egali: unitatea identitară este frecvent privilegiată în raport cu plu­ralitatea internă. Analiza politoscopi­că evidențiază trei trăsături structura­le:

1) Politizarea memoriei. Memoria istorică funcționează ca vector central al discursului politic, nu doar ca ele­ment cultural. Ea structurează evalua­rea loialității politice și limitează apa­riția unor discursuri interculturale care pot fi percepute ca relativizare a traumei fondatoare⁷.

2) Interculturalitatea defensivă. Deschiderea către alteritate este posi­bilă, dar condiționată de percepția riscului existențial. După conflictul din 2020, această tendință s-a accen­tuat, iar politosfera s-a securizat su­plimentar, reducând spațiul pentru inițiative politice pluraliste, chiar în contextul reformelor democratice post-2018.

3) Fragmentarea politosferei. Spațiul public este traversat de tensi­uni între discursuri democratice emer­gente și reflexe identitare secu­rizante. Pluralitatea apare politic in­termitent, mai ales în contexte civice, culturale sau diasporice, dar întâmpi­nă dificultăți în a se institui ca princi­piu structural al politosferei. Modele­le Hofstede–Wursten indică orientări culturale asociate cu colectivism ridi­cat și evitare accentuată a incertitudi­nii, ceea ce poate contribui la rezili­ența unui imaginar politic centrat pe supraviețuire. Interculturalitatea nu este absentă, dar este temporal și afectiv condiționată. Comparativ, Armenia ocupă o poziție mediană între Georgia și Azerbaidjan: plurali­tatea este recunoscută, dar filtrată prin memoria conflictului. Intercultu­ralitatea devine posibilă politic doar acolo unde memoria poate fi trans­formată din limită identitară în resur­să reflexivă a pluralității.

Azerbaidjan: multiculturalism oficial și politosferă saturată discursiv

Dacă Samtskhe-Javakheti ilus­trează o politosferă periferică, iar Armenia una post-conflictuală, Azer­baidjanul oferă un contrast semnifica­tiv: o politosferă centralizată și satu­rată discursiv, în care interculturalita­tea este intens vizibilă simbolic, dar strict controlată politic. Statul azer se prezintă constant ca model de multi­culturalism și toleranță, această auto-reprezentare fiind instituționalizată prin structuri precum Baku Internati­onal Multiculturalism Centre, Heydar Aliyev Foundation și prin evenimente internaționale precum World Forum on Intercultural Dialo­gue (2011–). „Year of Multicultura­lism” (2016) a consolidat această na­ra­țiune ca element al identității poli­tice oficiale. Din perspectivă po­li­toscopică, multiculturalismul azer funcționează ca dispozitiv de gestio­nare a pluralității, nu ca spațiu al apariției politice a diferențelor. Ana­liza politoscopică evidențiază trei trăsături structurale:

1) Centralizarea discursului in­tercultural. Diferențele culturale sunt formulate de sus în jos și integrate într-o narațiune unificatoare a statu­lui-națiune, reducând posibilitatea apariției unor discursuri alternative sau critice.

2) Separarea simbolică dintre cul­tură și politică. Expresiile culturale ale diversității sunt încurajate în sfera festivă și religioasă, dar sunt disocia­te de revendicări politice sau de par­ticipare civică autonomă.

3) Neutralizarea conflictului. Plu­ralitatea este prezentată ca armonioa­să și consensuală, iar tensiunile inter­culturale sunt excluse din spațiul pu­blic legitim. Integrarea dimensiunii in­ter­culturale prin modelele Hofstede-Wursten oferă un cadru interpretativ suplimentar pentru înțe­legerea acestei politosfere saturate. Orientările cultu­rale dominante aso­ciate Azerbaidjanului – distanță ridi­cată față de putere, colectivism și evitare accentuată a incertitudinii – pot contribui la expli­carea acceptării sociale a unui model de multicultura­lism administrat. Aceste orientări nu determină confi­gurația politică, dar pot facilita inter­nalizarea unei relații ierarhice între stat și pluralitate, în care diversitatea este percepută ca resursă simbolică a ordinii, nu ca sur­să legitimă de contestare.

Din perspectivă arendtiană, aceas­tă configurație ridică o problemă fundamentală: interculturalitatea este prezentă în politosferă ca obiect de discurs, nu ca subiect de acțiune. Di­ferențele culturale apar public, însă nu prin inițiativa actorilor plural dife­riți, ci prin medierea statului, ceea ce limitează caracterul lor politic pro­priu-zis. În acest sens, politosfera azeră este una a apariției regizate, nu a apariției emergente.

Comparativ cu cazul georgian, unde interculturalitatea este constrân­să prin marginalizare politică, Azer­baidjanul ilustrează o constrângere de tip opus: hiper-vizibilitate discursivă combinată cu restricție a acțiunii politice autonome. Ambele cazuri indică limitele interculturalismului normativ și confirmă utilitatea cadru­lui politosferă–politoscopie–intercul­tu­ralitate. Multiculturalismul nu poate fi evaluat doar prin prezența discursului sau a politicilor culturale, ci prin condițiile politice efective ale apariției pluralității ca acțiune și discurs liber.

În concluzie, cazul Azerbaidjanului arată că intercultura­litatea poate fi integrată în politosferă nu doar prin excludere, ci și prin ab­sorbție simbolică, ceea ce transformă pluralitatea într-un element de legiti­mare a ordinii politice existente. Poli­toscopia permite astfel identificarea unui paradox central al multicultura­lismului oficial: cu cât diferența este mai vizibil celebrată, cu atât poate deveni mai puțin capabilă să apară politic.

Tipologie comparativă a politos­ferelor în Caucazul de Sud post-sovietic

Analiza politoscopică a Georgiei, Armeniei și Azerbaidjanului permite formularea unei tipologii politosferi­ce care depășește clasificările cultura­le sau instituționale și evidențiază condițiile politice ale apariției inter­culturalității. În acest orizont politos­copic, distingem următoarele confi­gurații politosferice:

Politosfera periferică: Georgia (Samtskhe-Javakheti)

 Mecanism dominant: marginali­zare instituțională; pluralitatea cultu­rală este prezentă demografic, dar slab articulată politic; interculturali­tatea rămâne localizată social, fără acces deplin la acțiune publică; poli­tosfera este fragmentată între centru și periferie. Interculturalitate latentă: diferențele există, dar nu apar politic ca inițiativă legitimă.

Politosfera post-conflictuală: Armenia

Mecanism dominant: filtrare me­morială și securitară; pluralitatea este mediată de memorie, traumă și tem­poralitatea politică; interculturalitatea apare intermitent și condiționat; spa­țiul public oscilează între deschidere civică și reflexe identitare. Intercultu­ralitate condiționată: diferențele pot apărea, dar sub constrângeri afective și istorice.

Politosfera saturată discursiv: Azerbaidjan

Mecanism dominant: absorbție simbolică și control politic; intercul­turalitatea este hiper-vizibilă discur­siv, dar depolitizată practic; pluralita­tea apare ca obiect de reprezentare, nu ca subiect de acțiune; conflictul este neutralizat prin narațiune con­sensuală; Interculturalitate regizată: diferențele sunt recunoscute, dar nu pot iniția politic.

Concluzie tipologică

Cele trei configurații indică faptul că multiculturalismul nu eșuează sau reușește cultural, ci politosferic, în funcție de modul în care spațiul poli­tic permite sau restrânge apariția plu­ralității ca acțiune și discurs.

Politoscopia interculturalității: un model analitic-operațional de filosofie politică aplicată

Analiza politoscopică a intercultu­ralității în Caucazul de Sud post-sovietic arată că multiculturalismul nu poate fi evaluat în mod adecvat nici prin simpla coexistență a diferen­țelor culturale, nici prin discursuri normative ale toleranței sau recu­noașterii. În Georgia, Armenia și Azerbaidjan interculturalitatea se manifestă în moduri profund diferite nu datorită unor „culturi naționale” incompatibile, ci în funcție de confi­gurațiile politosferice specifice care structurează vizibilitatea, audibilita­tea și capacitatea de acțiune a plura­lității.

Prin introducerea binomului con­ceptual politosferă-politoscopie și integrarea interculturalității ca nivel exploratoriu, acest eseu propune o deplasare analitică de la multicultura­lismul ca problemă culturală sau normativă către multiculturalismul ca fenomen politic al apariției pluralită­ții. Studiile de caz demonstrează că diferențele culturale devin relevante politic doar acolo unde sunt capabile să apară public ca inițiative, conflicte și acțiuni comune, nu doar ca identi­tăți administrate sau celebrate simbo­lic.

În acest sens, Caucazul de Sud funcționează nu ca excepție regiona­lă, ci ca laborator politic al moderni­tății târzii, în care tensiunile dintre pluralitate, suveranitate, memorie și control discursiv devin vizibile în forme concentrate. Politoscopia in­terculturalității oferă astfel un cadru analitic exportabil, capabil să investi­gheze dinamicile multiculturalismu­lui dincolo de granițele acestui spațiu, în orice context în care politicul este pus la încercare de diferență. Prin această schemă conceptuală integra­toare, politoscopia interculturalității probează calitățile teoretico-meto­do­logice ale unui model analitic ope­rațional și, implicit, resursele fi­losofiei politice aplicate. Atunci când afirm acest lucru, am în vedere urmă­toarea schema conceptuală integra­toare:

Politoscopia interculturalității

 Nivelul ontologic (unde?) → Politosfera: câmpul relațional al apariției politicului;                                                                              condițiile de vizibilitate, audibilitate, acțiune

 Nivelul metodologic (cum?) → Politoscopia: lentilă analitică asupra practicilor politice

investighează apariția, controlul sau

blocarea pluralității

Nivelul exploratoriu (ce?) → Interculturalitatea: interacțiunea modelelor culturale                                                                                         relevante politic, interpretată                                                                                    contextual, nu normativ

Instrumentele analitice (cu ce ?) → Modelele Hofstede – Wursten

grile orientative pentru tensiuni interculturale

integrate analizei politosferice

Dinamica generală: Diferențele culturale → devin interculturale → doar dacă polito-                                       sfera permite → apariția lor ca acțiune și discurs → analizabilă politoscopic.

Structurată ca model analitic ope­rațional al filosofiei politice aplicate, Politoscopia interculturalității  capă­tă coerență conceptuală (nivel teore­tic), consistență empirică (studii de caz), forță metodologică (model ana­litic exportabil).

Contribuția centrală a modelului politosferă-politoscopie-intercultura­litate constă în deplasarea analizei multiculturalismului de la nivelul normativ al valorilor și politi­cilor declarative către nivelul politic al apariției pluralității. Modelul arată că diferențele culturale nu devin rele­vante politic prin simpla recunoaștere juridică sau celebrare simbolică, ci doar în măsura în care pot apărea public ca inițiative, conflicte și acți­uni comune. Interculturalitatea nu este astfel un scop în sine, ci un pro­ces contingent, dependent de confi­gurațiile politosferice care structurea­ză vizibilitatea, audibilitatea și capa­citatea de acțiune a pluralității. În ab­sența unei analitici politoscopice, teoriile normative ale multicultura­lismului riscă să confunde vizibilita­tea simbolică cu participarea politică efectivă, dialogul prescris cu acțiunea posibilă și toleranța declarată cu apa­riția reală a pluralității ca subiect po­litic. Politoscopia interculturalității face vizibile aceste decalaje și permi­te evaluarea multiculturalismului nu prin intenții sau discursuri, ci prin condițiile politice concrete care per­mit sau blochează apariția diferențe­lor ca acțiune și discurs în spațiul public.

Note

• Hannah Arendt, The Human Condition, ediția a 2-a, University of Chicago Press, Chicago, 1998, pp. 175-176, pp. 198 -199.
• Anton Carpinschi, „Politosfera – un model intensional de fundamentare a politicului”, (The Politosphere: An Intentional Model for Grounding the Political). Analele Științifice ale Universității «Alexandru Ioan Cuza» din Iași, Serie Nouă, Secția III, Științe filosofice, vol. XXVII, 198, pp. 125-128., pp. 125-128.
• Geert Hofstede, Culture’s Consequences: International Differences in Work-Related Values, Beverly Hills, CA: Sage, 1980.
• Huib Wursten, The Seven Mental Images of National Culture, Itim International, Amsterdam, 2019.
• Jonathan Wheatley, The Integration of National Minorities in Georgia, Flensburg, ECMI, 2009. Laurence Broers, Georgia and the Armenian Minority in Samtskhe-Javakheti, ECMI, Flensburg, 2013.
• Ronald Grigor Suny, Looking Toward Ararat: Armenia in Modern History, Bloomington: Indiana University Press, 1993. Georgi M. Derluguian, Bourdieu’s Secret Admirer in the Caucasus, University of Chicago Press, Chicago, 2005.

Bibliografie

Documente

Council of Europe – European Commission against Racism and Intolerance (ECRI), ECRI Report on Georgia. Strasbourg: Council of Europe, 2016.

European Parliament, Report on Azerbaijan, European Parliament, Brussels, 2018.

Lucrări cu caracter general și special

ARENDT, Hannah, The Human Condition, ediția a 2-a, University of Chicago Press, Chicago, 1998.

BROERS, Laurence, Georgia and the Armenian Minority in Samtskhe-Javakheti, ECMI, Flensburg, 2013.

IDEM, Armenia and Azerbaijan: Anatomy of a Rivalry, Edinburgh, Edinburgh University Press, 2019.

DE WAAL, Thomas, Black Garden: Armenia and Azerbaijan Through Peace and War, New York: NYU Press, 2003.

DERLUGUIAN, M. Georgi,  Bourdieu’s Secret Admirer in the Caucasus, University           of Chicago Press, Chicago, 2005.

HOFSTEDE, Geert, Culture’s Consequences: International Differences in Work-Related Values, CA: Sage, Beverly Hills, 1980.

ISMAYILOV, Murad, National Identity and Political Change in Post-Soviet Azerbaijan, Lanham, MD: Lexington Books, 2011.

KYMLICKA, Will, Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights, Clarendon Press, Oxford, 1995.

NODIA, Ghia. Political Culture in Georgia, CIPDD, Tbilisi, 2010.

SUNY, Ronald Grigor, Looking Toward Ararat: Armenia in Modern History, Indiana University Press, Bloomington, 1993.

TOCCI, Nathalie, Thomas de Waal și Iana Schenker (eds.), Armenia’s Velvet Revolution and Its Aftermath, CEPS, Brussels, 2019.

TULLY, James, Strange Multiplicity: Constitutionalism in an Age of Diversity, Cambridge University Press, Cambridge, 1995.

WHEATLEY, Jonathan, The Integration of National Minorities in Georgia, Flensburg: ECMI, 2009.

WURSTEN, Huib, The Seven Mental Images of National Culture, Itim International, Amsterdam, 2019.

YOUNG, Iris Marion, Justice and the Politics of Difference, Princeton University Press, Princeton, 1990.

Articole și studii

Carpinschi, Anton, „Politosfera – un model intensional de fundamentare a politicului”, (The Politosphere: An Intentional Model for Grounding the Political), în Analele Științifice ale Universității «Alexandru Ioan Cuza» din Iași, Serie Nouă, Secția III, Științe filosofice, vol. XXVII, 1081, pp.125-128.

TOKLUOGLU, Ceylan, “Political Culture and Civil Society in Azerbaijan” , Europe-Asia Studies 57 (5), 2005, pp. 722-747.