Parlamentarismul est-european: studiu comparativ Azerbaidjan–România

[Eastern European Parliamentarism: A Comparative Study Azerbaijan–Romania]

Dacian VASINCU

Abstract: This article provides a comparative analysis of parliamentarism in Azerbaijan and Romania, emphasizing the interplay between historical legacies, institutional design, and democratic legitimacy. The study applies the principal–agent model and the concept of the crisis of representation to highlight the structural differences between the two systems. In Azerbaijan, the unicameral Milli Majlis (125 deputies) functions primarily as an extension of the executive, with parliamentary elections failing to ensure genuine competition or pluralism. In Romania, the bica­meral legislature—composed of the Chamber of Deputies (331 members) and the Senate (136 members)—operates within a semi-presidential framework that guarantees pluralism and alternation of power, yet faces persistent challenges of corruption, populism, and declining public trust. By contrasting an authoritarian-presidential regime with a flawed but functioning democracy, the article underscores how representation, legitimacy, and efficiency remain contested dimensions of contemporary East European parliamentarism. The conclusion offers critical yet constructive reflections on reforms needed to restore democratic accountability and strengthen the legitimacy of parliamentary institutions in both countries.

Keywords: parliamentary parties, parliamentarism, East European parliamen­tarism; Azerbaijan; Romania; democratic legitimacy; principal–agent model; repre­sentation crisis; electoral systems; legislative efficiency; political trust; populism.

Introducere

Acest studiu analizează comparativ sistemele parlamentare din Azerbaidjan și România, evidențiind modul în care evoluțiile istorice, de­signul institu­țional și condițiile demo­cratice contu­rează reprezentarea și eficiența legisla­ti­velor.

Azerbaidjanul este un regim prezi­dențial unde puterea reală rămâne concentrată în jurul liderului Ilham Aliyev¹. Parlamentul unicameral (Milli Majlis, 125 deputați) funcțio­nează în parteneriat extins cu Executi­vul.

România, în schimb, după 1989 a evoluat într-o democrație semi-prezi­dențială, membră UE, cu parlament bicameral activ (Camera Deputaților – 331 membri; Senatul – 136 membri). Sistemul politic autohton garantează pluralismul și alternanța la putere, deși instituțiile parlamentare se confruntă cu provocări precum corupția ende­mică, populismul (de exemplu ascen­siune partidului AUR în 2020 cu o creștere spectaculoasă în 2024) și scă­derea încrederii publice².

Analiza noastră se bazează pe con­ceptul de model principal-agent (ce­tățean – parlamentar) și pe noțiunea de „criză a reprezentării”, pentru a înțe­lege pe de o parte relația de delegare politică, iar pe de altă parte sursele legitimității parlamentare.

Parlamentarismul – ca sistem de organizare a puterii legislative într-un stat – ia forme diferite în funcție de evoluția istorică, cadrul constituțional și cultura politică a fiecărei țări. În cazul Azerbaidjanului și al României, două țări cu istorii și regimuri politice distincte, instituțiile parlamentare oferă un studiu de contrast elocvent. România este o democrație relativ consolidată, membră a Uniunii Europene, cu un sistem semi-prezi­dențial și un parla­ment bicameral ac­tiv. Azerbaidjanul este condus de un regim prezidențial, unde puterea este concentrată în jurul Președintelui țării, iar parlamentul unicameral joacă un rol decizional limitat dar cu conexiuni puternice cu Executivul. Această lu­crare își pro­pune să examineze com­parativ cele două modele de parla­mentarism, evidențiind evoluția lor istorică, struc­tura și funcționarea actu­ală, sistemele electorale și impactul acestora asupra reprezentativității, precum și câteva aspecte conceptuale (modelul prin­cipal–agent, legitimita­tea democra­tică, criza reprezentării) relevante pentru calitatea democrației în ambele țări. Analiza este realizată într-un ton critico-constructiv, valori­ficând surse oficiale (constituții, legi, rapoarte inter­naționale precum Freedom House) și studii academice recente. De aseme­nea, integrăm în discuție perspective teoretice din lite­ratura de specialitate, inclusiv citări din studiul subsem­na­tului privind profilul so­cietății parla­mentare româ­nești, pentru a oferi un cadru concep­tual mai larg³. În final, un tabel com­parativ sintetizează princi­palele deo­sebiri între Azerbaidjan și România în ceea ce privește forma de guvernare, structura parlamentului, mecanismele de control și calitatea democratică.

Evoluția istorică a instituțiilor parlamentare România vs Azerbaidjan

Parlamentarismul românesc are rădăcini în secolul al XIX-lea. Istoria parlamentară în Principatele Române începe cu Regulamentele Organice (1831 în Țara Românească și 1832 în Moldova), primele acte quasi-consti­tuționale care au pus bazele instituției adunărilor reprezentative. Ulterior, Convenția de la Paris (1858) a extins principiul reprezentării naționale, iar Statutul dezvoltător al Convenției (prin plebiscitul din 1864 sub domni­torul Al. I. Cuza) a introdus un corp legislativ bicameral, creând pe lângă Adunarea Electivă și Corpul Ponde­rator (redenumit Senat)⁴. Aceste re­forme au marcat trecerea la un par­lament bicameral modern, deși dreptul de vot rămânea censitar (re­zervat bărbaților cu avere sau studii, conform legii electorale din 1864). Constituția din 1866 a consacrat Parlamentul ca instituție centrală a statului, după modelul franco-german al monarhiilor constituționale. În peri­oada Regatului României (1881–1947), țara a fost o monarhie constitu­țională cu regim parlamentar, Parla­mentul având atribuții semnificative în guvernare și adoptarea marilor acte naționale (de ex. Declarația de Inde­pendență din 1877 și legile Unirii din 1918 au fost adoptate de organul le­gislativ). Totuși, această evoluție de­mocratică a fost întreruptă de crizele interbelice: instaurarea dictaturii re­gale a lui Carol al II-lea (februarie 1938) și apoi a regimului autoritar mareșalului Ion Antonescu (1940-1944) au subminat rolul Parlamentu­lui, care a fost fie dizolvat, fie redus la un for decorativ, lipsit de putere re­ală⁵.

După al Doilea Război Mondial, odată cu preluarea puterii de către comuniști, parlamentarismul româ­nesc a suferit o transformare radicală. Constituția din 1948 a desființat ve­chiul Parlament democratic și a insti­tuit Marea Adunare Națională – un legislativ unicameral total subordonat Partidului Comunist, care doar valida formal deciziile luate în altă parte. Între 1948 și 1989, România nu a mai avut un parlament în sens democratic, ci o instituție de fațadă, parte a apa­ratului de stat totalitar. Abia după Revoluția din decembrie 1989, re­nașterea parlamentarismului a fost posibilă. În 1990 s-a format un orga­nism provizoriu (CPUN) și apoi o Adunare Constituantă aleasă liber, care a redactat noua Constituție din 1991. Aceasta a restabilit Parlamentul ca “organism de bază al regimului democratic pluripartid”, marcând re­venirea la un sistem parlamentar bicameral autentic: Senatul și Ca­mera Deputaților. De la primele alegeri libere din 1990 și până astăzi, Parlamentul României a evoluat într-un cadru democratic, cu rotații regu­late de putere între partide și adaptări constituționale sau electorale spora­dice. Între schimbările notabile post-1990 se pot menționa: revizuirea Con­stituției în 2003 (care a consolidat unele mecanisme parlamentare și a extins mandatul prezidențial la 5 ani), experimentul votului uninominal mixt la alegerile din 2008 (ce a dus tempo­rar la un Parlament supradimensionat și a fost abandonat ulterior), precum și discuțiile despre reformarea Parla­mentului (reducerea numărului de parlamentari și trecerea la unicamera­lism au fost aprobate la referendum consultativ în 2009, însă nu au fost implementate legislativ). În pofida imperfecțiunilor și crizelor politice periodice, instituția parlamentară ro­mânească post-comunistă și-a menți­nut caracterul de for reprezentativ ales pluralist și rămâne pilonul central al democrației românești.

Prin contrast, evoluția istorică a parlamentarismului în Azerbaidjan a fost marcată de discontinuități și de contextul geopolitic turbulent al Caucazului. În epoca imperiului țarist, teritoriul azer nu a avut organisme parlamentare proprii, fiind guvernat de administrația imperială rusă. Prima încercare veritabilă de parlament în sens modern a apărut odată cu fonda­rea efemerei Republici Democratice Azerbaidjan (RDA) în 1918, după prăbușirea Imperiului Rus. Între 1918–1920, Azerbaidjanul indepen­dent a avut un Parlament democratic unicameral la Baku, compus din 120 de deputați reprezentând diverse gru­puri etnice și politice (incluzând majo­ritar musulmani azeri și minorități precum armeni, ruși, evrei etc.)⁶. Acest parlament al Republicii Democrate Azerbaidjan, denumit Milli Șura (Consiliul Național) trans­format apoi în Adunare – a fost re­marcabil de pluralist pentru epocă, cu 11 facțiuni politice în 17 luni de acti­vitate. El a legiferat peste 200 de acte și a contribuit la recunoașterea inter­națională a Azerbaidjanului (inclusiv participarea la Conferința de Pace de la Paris din 1919)⁷. Această experiență parlamentară timpurie s-a sfârșit însă brusc în aprilie 1920, când Armata Roșie bolșevică a ocupat Azerbaidja­nul. Sub presiunea invaziei, deputații au dizolvat guvernul pentru a evita vărsarea de sânge. Odată instalat re­gimul sovietic, toate structurile statu­lui național auzer au fost desființate, fiind înlocuite de organisme comu­niste subordonate Moscovei. În anii 1920 s-a instituit un Soviet Azerbai­djan (Adunarea Sovietelor locale), iar din 1937 un Soviet Suprem al RSS Azerbaidjan în cadrul structurii URSS⁸. Deși for­mal un legislativ re­publican, Sovietul Suprem a funcțio­nat sub controlul rigid al Partidului Comunist, fără autonomie reală – ca în orice republică unională sovietică. Rolul său era în principal acela de avizare a deciziilor partidului-stat; abia în anii ’70–’80, odată cu unele reforme de perestroika, Sovietul Su­prem azer a căpătat un ușor plus de inițiativă legislativă (de ex. adoptarea Constituției RSS Azerbaidjan din 1978). Totuși, până la prăbușirea URSS, nu se poate vorbi despre par­lamentarism independent în Azerbai­djan.

O nouă etapă începe în 1991, când Azerbaidjanul își declară indepen­dența față de URSS (prin lege adop­tată de Sovietul Suprem la 30 august 1991, confirmată prin referen­dum în decembrie 1991). Sovietul Suprem a fost redenumit Consiliul Suprem al Republicii Azerbaidjan, preluând temporar rolul de legislativ al noului stat independent. Primii ani de tranzi­ție (1991-1995) au fost însă haotici, marcați de instabilitate politică și con­flictul din Nagorno-Karabakh (deja în curs din 1988). În 1992-1993, Azerbaidjanul a avut parte de schim­bări succesive de putere: președintele ales Abulfaz Elchibei (un lider refor­mist) a fost înlăturat în 1993, iar fostul lider comunist Heydar Aliyev a pre­luat conducerea statului. Sub regimul lui Heydar Aliyev, s-a elaborat noua Constituție a Republicii Azerbaidjan (1995), care a instituit actualul cadru de republică prezidențială puternică, cu un parlament unicameral numit Milli Majlis. La 12 noiembrie 1995 au avut loc alegeri parlamentare și un referendum constituțional, marcând întemeierea oficială a Parlamentului Republicii Azerbaidjan în forma sa contemporană⁹. Milli Majlis este con­ceput ca organul legislativ suprem al țării. În primii ani postcomuniști, unele partide de opoziție au intrat în legislativ.între 1993 și 2010, opoziția a avut o prezență limitată în Adunare. Începând cu alegerile din 2010, Milli Majlis a devenit practic o cameră mo­nocoloră: niciun partid de opoziție veritabil nu a mai obținut locuri, ci doar membri ai partidului de guver­nământ (Yeni Azerbaijan) sau inde­pendenți loiali regimului actual. Acest lucru a perpetuat dominanța preșe­dintelui asupra legislativului¹⁰.

Un moment cheie în evoluția re­centă a fost reforma constituțională din 2016, când, prin referendum, s-au extins prerogativele președintelui (de exemplu, mandatul prezidențial a fost extins la 7 ani) și s-a introdus explicit posibilitatea ca președintele să dizolve Parlamentul înainte de termen. În concluzie, istoricul parlamentarismu­lui azer arată o scurtă perioadă demo­cratică la 1918-1920, urmată de o lungă întrerupere în era sovietică, iar după 1991, o reinstaurare a unei in­stituții parlamentare care este încă la început pe calea pluralismului și transparenței decizionale în mod au­tentic.

Structura și funcționarea actu­ală a parlamentelor celor două țări

Structura Parlamentului României: Conform Constituției, România are un parlament bicameral, alcătuit din Camera Deputaților (camera infer­ioară) și Senat (camera superioară). În prezent, Camera De­putaților numără 330 de membri, iar Senatul 136 (rezultând un total de 466 parla­mentari aleși la ultimele alegeri din 2020)¹¹. Ambele camere au man­date de 4 ani și rezultă din alegeri parla­mentare desfășurate simultan. În orga­nizarea internă, fiecare cameră are un președinte (ales din rândul deputa­ților, respectiv senatorilor) care con­duce lucrările și reprezintă camera, birouri permanente, comisii parla­mentare per­manente și speciale, pre­cum și grupuri parlamentare formate pe criterii po­litice. Constituțional, România fiind o republică semi-pre­zidențială, Parlamentul are un rol central în formarea și controlul guver­nului: Președintele României desem­nează un candidat de prim-ministru consultând majoritatea parlamentară, iar guvernul propus de acesta trebuie să obțină votul de încredere al Parlamentului (în ședință comună a celor două camere). Parlamentul poate retrage sprijinul guvernului prin vota­rea unei moțiuni de cenzură, meca­nism ce obligă guvernul să demisio­neze dacă este adoptat. De asemenea, Parlamentul are competența de a legi­fera (adoptă legi ordinare, organice și poate iniția revizuiri constituționale), de a aproba bugetul de stat și de a realiza control parlamentar asupra executivului prin întrebări, interpelări, anchete parlamentare, audieri ale mi­niștrilor etc. Relația cu președintele statului include dreptul Parlamentului de a suspenda președintele (urmat de referendum demisiv) în caz de încăl­care gravă a Constituției, precum și dreptul fiecărei camere de a formula cereri de urmărire penală pentru mi­niștri sau avize consultative la numirea unor funcții publice. Pe de altă parte, Președintele poate dizolva Parlamen­tul înainte de termen, însă numai dacă acesta respinge în două rânduri forma­rea unui guvern (procedură explicit limitată de Constituție, art. 89) – in­strument folosit rar în practica politică (a fost invocat o singură dată, în 2020, dar dizolvarea nu s-a mai produs din cauza crizei pandemice). Așadar, în România, deși puterea executivă este partajată între Președinte și Guvern, Parlamentul rămâne o instituție puter­nică, capabilă atât să legifereze inde­pendent, cât și să sancționeze sau să controleze executivul. Funcționarea curentă a parlamentului român se ca­racterizează prin dinamica majorități­lor de coaliție (ultimele guverne fiind de coaliție între principalele partide), printr-o activitate legislativă intensă, dar și prin provocări: disciplina de partid domină votul parlamentar, mi­grația politică a unor aleși este frec­ventă, iar încrederea publicului în instituție a fost adesea scăzută din cauza scandalurilor de corupție și a retoricii populiste anti-parlamentare. Cu toate acestea, comparativ cu situa­ția azeră, Parlamentul României este o arenă veritabilă a pluralismului politic, unde puterea și opoziția se confruntă, iar rezultatul nu este pre-determinat de un singur partid hege­monic¹².

Structura Parlamentului Azerbaidjanului

Conform Constituției Azere din 1995, puterea legislativă este exerci­tată de Milli Majlis – parlamentul unicameral al Republicii Azerbaidjan¹³. Milli Majlis are 125 de deputați, aleși pentru mandate de 5 ani, și funcționează într-o singură ca­meră legislativă. Nu există deci un sistem bicameral sau vreo cameră superioară în Azerbaidjan, reflectând atât tradiția sovietică a parlamentului unicameral, cât și opțiunea unei structuri unitare de stat (fără subdivi­ziuni federale care să necesite repre­zentare separată). Președintele Milli Majlis (speakerul) este ales de depu­tați și conduce ședințele, având în prezent un rol mai mult protocolar, dat fiind contextul politic. Din punct de vedere al organizării interne, parla­mentul are comisii permanente, gru­puri parlamentare (deși, în realitate, aproape toți deputații fie aparțin parti­dului de guvernământ YAP – Yeni Azerbaijan Party – fie sunt indepen­denți pro-guvernamentali)¹⁴. Spre deosebire de România, unde parla­mentul decide investirea guvernului, în Azerbaidjan Parlamentul nu for­mează guvernul – țara are un regim prezidențial în care Președintele nu­mește și revocă liber Prim-ministrul și membrii guvernului. Milli Majlis are totuși atribuția de a acorda un fel de vot de confirmare pentru Prim-minis­trul desemnat, la propunerea Preșe­dintelui. De asemenea, parlamentul azer aprobă bugetul de stat (la propu­nerea Președintelui), ratifică tratate internaționale, poate declara amnistii și convoca referendumuri. Un aspect notabil este că Milli Majlis are puterea de a iniția procedura de demitere a Președintelui țării, în anumite condi­ții constituționale: este nevoie de con­statarea unei încălcări grave a Consti­tuției de către Curtea Constituțională și apoi de un vot parlamentar calificat.

Constituția Azerbaidjanului stipu­lează chiar că „puterile legislativă, executivă și judecătorească interacțio­nează și sunt independente în limitele autorității lor”¹⁵.

Milli Majlis are un mecanism de verificare a puterii executive, dar deputații nu se opun deciziilor prezi­dențiale. Ședințele parlamentare ser­vesc în principal la ratificarea propu­nerilor venite de la guvern sau preșe­dinte, cu un dezacord public minim.

Sistemul electoral și reprezenta­tivitatea parlamentului român versus cel azer

Modul de alegere a parlamentarilor influențează în mod direct reprezenta­tivitatea legislativului și eficiența sa democratică. Între România și Azerbaidjan, diferențele de sistem electoral sunt semnificative și se re­flectă în componența și legitimitatea parlamentelor.

România – sistem electoral pro­porțional: Începând cu alegerile din 1990 și până astăzi (cu excepția scru­tinului din 2008), România a folosit sisteme de reprezentare proporțională pe liste de partid pentru ambele ca­mere ale Parlamentului. În prezent, membrii Camerei Deputaților și ai Senatului sunt aleși prin vot universal, direct, pe liste de partid în circum­scripții plurinominale, repartizarea mandatelor făcându-se proporțional pe baza coeficientului electoral și a pra­gului electoral național (5% pentru partide sau 8-10% pentru coaliții). Concret, la ultimele alegeri parla­mentare (decembrie 2020), România a avut 43 de circumscripții (41 județe + municipiul București + diaspora), fiecare atribuind un număr de mandate de deputat și senator în funcție de populație. Votul este pe listă închisă – alegătorii votează partidul, iar can­didații intră în parlament în ordinea înscrisă pe listă, proporțional cu pro­centul obținut de partid. Un avantaj al acestui sistem este că asigură o repre­zentare destul de fidelă a opțiunilor politice din societate: și partidele mici pot obține câteva mandate dacă depă­șesc pragul, iar minoritățile naționale au, conform legii, mandate rezervate în Camera Deputaților (18 locuri alo­cate asociațiilor minorităților, separat de procesul proporțional general). Astfel, Parlamentul României este compus din multiple forțe politice, reflectând pluralismul (de exemplu, configurația rezultată în 2020 include 5 grupuri parlamentare principale – PSD, PNL, USR, UDMR, AUR – plus reprezentanții minorităților). Re­prezentativitatea demografică este relativ asigurată, în sensul că diverse segmente ideologice și comunitare au voci parlamentare. Totuși, sistemul de listă închisă are și dezavantaje: legă­tura directă între alegători și aleșii lor este mai slabă, depinzând de partide; liderii de partid decid ordinea pe listă, ceea ce poate reduce calitatea selecției (favorizând loialitatea de partid în locul meritului individual). România a experimentat în 2008 un sistem mixt de vot uninominal (în colegii) combi­nat cu alocare proporțională, încer­când să crească responsabilitatea di­rectă a parlamentarilor față de circum­scripțiile lor. Rezultatele au fost însă mixte: deși teoretic fiecare colegiu avea un câștigător, formula de com­pensare proporțională a condus la apariția unor „parlamentari suplimen­tari”, mărind legislativul la peste 470 de membri. Experimentul a evidențiat și fenomenul migrației politice (mulți aleși uninominal au trecut ulterior la alte partide), iar în 2012 s-au înregis­trat distorsiuni în reprezentare. Ca urmare, s-a revenit din 2016 la siste­mul proporțional pe listă, considerat mai adecvat pentru contextul româ­nesc. Din perspectivă critico-con­structivă, unii analiști au propus opti­mizarea sistemului prin introducerea votului preferențial pe liste deschise, care ar permite alegătorilor să influ­ențeze ierarhia candidaților în lista de partid. Problema eficienței parlamen­tului român ține mai puțin de sistemul electoral și mai mult de instabilitatea coalițiilor și de practicile politice (de exemplu, guvernele cad relativ des prin moțiuni de cenzură – în ultimii ani, România a avut mai multe cabi­nete succesive într-un ciclu electoral, ceea ce poate încetini procesul legis­lativ). Cu toate acestea, standardele procedurale sunt respectate, opoziția are reprezentare proporțională și in­strumente de blocaj (se poate adresa Curții Constituționale, poate filibusta, etc.), iar alegerile sunt considerate libere și corecte, cu rotirea puterii între partide ca o dovadă a competitivității (de pildă, alegerile din 2020 au produs o alternanță la guvernare față de le­gislatura precedentă, consolidând per­cepția de echilibru politic)¹⁶.

Azerbaidjan – sistem electoral majoritar): sistemul de alegere a Milli Majlis a evoluat după indepen­dență. Inițial, în anii 1990, Azerbaidjanul a folosit un sistem mixt: 100 de deputați aleși în circum­scripții uninominale (sistem majoritar, primul clasat câștigă) și 25 de deputați aleși pe liste de partid prin reprezen­tare proporțională (pe întreaga țară)¹⁷. Acest sistem mixt a fost menținut până în 2005. Ulterior, autoritățile azere au renunțat complet la repre­zentarea proporțională, trecând la un sistem integral majoritar uninomi­nal: în prezent, toți cei 125 de membri ai parlamentului sunt aleși în circum­scripții cu un singur membnru, prin vot majoritar relativ. Practic, țara este împărțită în 125 de colegii, fie­care alegând un deputat – candidatul cu cele mai multe voturi obținute într-un colegiu câștigă mandatul. În teorie, un sistem majoritar uninominal ar putea oferi o legătură mai directă între deputat și comunitatea sa locală și ar putea conduce la majorități parla­mentare clare, facilitând guvernarea. Deși sistemul ar permite reprezentarea unor voci diverse dacă acestea ar câș­tiga local, în realitate toate circum­scripțiile au fost câștigate în ultimii ani de către partidul de guvernământ. La ultimele alegeri parlamentare anti­cipate (februarie 2020, respectiv cele din septembrie 2024), YAP (Partidul Noul Azerbaidjan) al președintelui Aliyev și candidații independenți afi­liați regimului au obținut covârșitor majoritatea mandatelor¹⁸. De pildă, în 2020 YAP a luat 72 de locuri din 125, restul revenind unor independenți și mici partide considerate loiale, fără niciun loc pentru opoziția veritabilă; iar participarea la vot a fost de doar 37-42%, semn al lipsei de entuziasm a electoratului.

Pe de altă parte, acest gen de par­lament asigură o eficiență decizională mare în adoptarea rapidă a oricăror inițiative prezidențiale.

Elemente conceptuale: modelul principal–agent, legitimitatea de­mocratică și criza reprezentă­rii

Analiza comparativă a parlamenta­rismului în cele două țări poate fi aprofundată prin prisma unor con­cepte teoretice precum modelul prin­cipal–agent, legitimitatea democra­tică și criza reprezentării, care oferă un cadru pentru a înțelege relația din­tre cetățeni și aleșii lor, precum și provocările de legitimitate cu care se confruntă instituțiile legislative.

Modelul principal–agent derivă din teoria reprezentării democratice și a fost utilizat pe scară largă în științele politice pentru a descrie relația dintre cetățeni (principalul) și aleșii lor (agenții). Într-o democrație reprezen­tativă autentică, poporul, ca sursă a suveranității, deleagă puterea decizio­nală unor reprezentanți aleși, investin­du-i ca agenți care ar trebui să acționeze în interesul principalului¹⁹. Această relație implică însă riscuri de asimetrie și derivă a agenților: odată aleși, reprezentanții pot urmări inte­rese proprii sau de grup, diferite de cele ale electoratului, dacă nu există mecanisme de control și răspundere. Se poate sublinia că în democrațiile contemporane, odată cu imposibilita­tea practicării suveranității directe de către cetățeni, s-a instalat inevitabil această relație principal–agent între societate și clasa politică, iar analizele sociologice și politice ale sistemelor democratice utilizează modelul prin­cipal–agent pentru a explica disfunc­țiile reprezentării²⁰. Aplicând acest model, putem observa diferențe nota­bile între România și Azerbaidjan.

În România, cetățenii ca principal își pot sancționa agenții (parlamenta­rii) prin alegeri periodice libere. Există competiție, libertate de informare și alternative politice, astfel că dacă agenții nu performează conform aș­teptărilor principalului, pot fi înlocuiți la următorul scrutin. Desigur, sistemul nu este perfect: controlul principa­lului asupra agentului este mediat de partide – votanții deleagă partidelor puterea de a stabili liste și programe, ceea ce uneori duce la sentimentul de alienare a publicului față de „clasa politică”. Cu alte cuvinte, calitatea reprezentării (și deci sănătatea relației principal–agent) în România ține de maturizarea clasei politice și de presi­unea continuă a societății asupra ei. Se poate vorbi totuși, în prezent, de o anumită criză a încrederii – cetățenii români manifestă un nivel scăzut de încredere în Parlament (în sondaje, Parlamentul și partidele sunt printre instituțiile cele mai puțin de încre­dere). Acest deficit de încredere re­flectă percepția că agenții nu servesc pe deplin interesul public. În termeni de model principal–agent, s-ar spune că mecanismul de monitorizare și sancționare a agenților de către prin­cipal funcționează, dar nu elimină cu totul hazardul moral: unii parlamen­tari adoptă decizii controversate (ex. super-imunități, privilegii, amnistii pentru corupți) care par în beneficiul propriu sau al grupului lor, contrar așteptărilor publicului. Totuși, reacția societății (proteste, vot de penalizare la alegeri) a arătat că principalul își poate reafirma controlul – de exem­plu, manifestațiile ample din 2017-2019 contra încercărilor Parlamentului de a slăbi legislația anticorupție au contribuit la schimbarea compoziției politice la alegeri și la revenirea asu­pra unor inițiative²¹.

În Azerbaidjan, relația principal–agent este atipică. Deși Constituția afirmă că singura sursă a puterii de stat este poporul, iar poporul își exer­cită suveranitatea „direct prin referen­dum și prin reprezentanții aleși pe baza votului universal, liber și egal”, realitatea este că principalul (cetățe­nii) nu are mijloace eficiente de a-și controla agenții (politicienii). În consecință, modelul principal–agent nu funcționează deloc în modul în care teoria democratică îl presupune. Putem afirma că Azerbaidjanul se confruntă cu o formă extremă de criză a reprezentării, în care legitimitatea parlamentului și a întregii clase poli­tice este profund șubredă sau inexis­tentă din perspectiva normelor demo­cratice. Parlamentul există pentru a pretinde un angajament față de repre­zentare, însă legitimitatea democra­tică a acestuia este în cursul de legiti­mare democratică, așa cum este înțe­leasă în Europa occidentală. Cu alte cuvinte, agenții în Azerbaidjan nu doar că nu reprezintă voința principa­lului, dar nici măcar nu acționează autonom – ei sunt agenții unui princi­pal secundar, și anume conducerea executivă.

Legitimitatea democratică a unei instituții parlamentare derivă atât din legitimitatea de origine (cum este aleasă, cât de corect și incluziv este pro­cesul), cât și din legitimitatea de exercițiu (cum își îndeplinește funcți­ile și răspunde așteptărilor). Compa­rând cele două țări: Parlamentul României are o legitimitate de origine solidă (alegeri libere, competitive, recunoscute ca atare internațional) și, deși suferă la capitolul imagine internă uneori, legitimitatea sa de exercițiu este susținută de pluralismul intern și de capacitatea de a legifera și controla guvernul în interes public. Criticile la adresa parlamentului român (ex. po­pulismul anti-legislativ care cere “parlament mai mic” sau unicameral, frustrările legate de imunitățile parla­mentare) indică zone unde legitimita­tea poate fi îmbunătățită prin reforme. În schimb, Parlamentul Azerbaidjanului este la începutul legi­timității de origine, legitimitatea de exercițiu e foarte scăzută, întrucât acționează ca un instrument al preșe­dintelui.

În termeni teoretici, legitimitatea democratică are mai multe dimensi­uni adaptând un model de analiză, se pot enumeră tipuri precum legitimita­tea morală, pragmatică, cognitivă, emoțională, de statut, de reputație, de unicitate a liderilor politici, criterii prin care cetățenii evaluează în ce măsură aceștia merită încrederea lor. Aplicând aceste idei, am putea spune: în România, legitimitatea morală a parlamentarilor e adesea pusă la în­doială de cazurile de corupție; legiti­mitatea pragmatică (utilitatea lor per­cepută) suferă când parlamentul nu livrează reforme așteptate; legitimita­tea cognitivă (acceptarea rațională a instituției) se menține totuși datorită înțelegerii că fără Parlament nu există democrație; legitimitatea emoțională e scăzută, dat fiind că imaginea “politi­cianului” a fost demonizată în cultura populară post-tranziție²². Cu toate acestea, situația este remediabilă prin eforturi de reformă și implicare civică. În Azerbaidjan, legitimitatea este că­utată mai degrabă prin rezultate eco­nomice sau concepte de politică nați­onală percepute ca forme de repre­zentare democratică, ceea ce însă nu substituie pe deplin lipsa democrației.

Criza reprezentării se referă la un decalaj între așteptările societății și acțiunile reprezentanților, conducând la scăderea încrederii în instituțiile democratice. În România, această criză se manifestă moderat: vedem participare electorală redusă, retorică anti-sistem la un segment al popula­ției, proteste care ocolesc canalele politice tradiționale. Totuși, sistemul se ajustează – partide noi apar (USR în 2016 ca răspuns la dorința de înno­ire), unele revendicări sunt preluate de politicieni reformați, semn că demo­crația românească are resurse de re­împrospătare.

În Azerbaidjan, noțiunea de criză a reprezentării capătă un sens mult mai profund. Acolo nu e vorba doar de neîncredere, ci de faptul că oamenii nu au cunoscut cu adevărat beneficiile reprezentării democratice într-o gene­rație întreagă. În eventualitatea unei adaptări democratice viitoare, recon­struirea instituției parlamentare ar necesita schimbări de mentalități, tinând cont de un specific al democra­ției caucaziuen.. Până atunci, legitimi­tatea democratică a Parlamentului azer este menținută doar de legitimi­tatea statului actual.

Concluzii și perspective critico-constructive

Din analiza de mai sus reiese că diferenețele dintre parlamentarismul din Azerbaidjan și România nu sunt chiar fundamentale, ele decurgând din natura regimului politic, evoluțiile istorice și cultura democratică a fiecă­rei țări. România oferă exemplul unui parlament într-o democrație imper­fectă, dar funcțională: are un cadru constituțional solid (bicameralism, separația puterilor, alegeri libere), o pluralitate de partide reprezentate, mecanisme de control reciproc cu celelalte autorități și posibilitatea al­ternanței pașnice la guvernare. Azerbaidjanul, în schimb, încadrează Parlamentul într-un regim de condu­cere personalizată, unde acesta ser­vește mai mult ca instrument al puterii prezidențiale. Parlamentul azer este unicameral și legal învestit cu atribuții importante (inclusiv control bugetar, impeachment etc.), dar aceste atribuții rămân în mare măsură decize de cola­borarea cu Președintele și Guvernul țării. Sistemele electorale – proporțio­nal vs. majoritar – explică parțial de ce România are un legislativ divers și deliberativ, pe când Azerbaidjanul unul monolitic; totuși, factorul decisiv este nivelul de libertate și corectitu­dine a competiției electorale, care în Azerbaidjan este la început.

În ciuda acestor contraste, ambele cazuri ilustrează provocări legate de conceptul de reprezentare și legiti­mitate. În România, se discută despre îmbunătățirea calității reprezentării – de la reforme electorale (liste des­chise, reducerea numărului de parla­mentari) la creșterea responsabilității individuale a aleșilor față de comuni­tățile lor. Critica adusă parlamenta­rismului românesc este că uneori se îndepărtează de voința populară între alegeri; soluția constructivă sugerată este transparentizarea și deschiderea procesului decizional, precum și culti­varea unui nou profil de politician, mai etic și mai orientat spre interesul public.

În Azerbaidjan, orice discuție des­pre îmbunătățirea parlamentarismului trebuie să înceapă cu o viziune că parlamentul poate deveni, în timp, un motor al schimbării democratice în Azerbaidjan în funcție de evoluți­ile de colaborare euro-atlantică și cu democrațiile europene.

Pentru a sintetiza comparația într-o formă clară, prezentăm în continuare un tabel comparativ cu principalele elemente discutate:

În lumina celor de mai sus, putem formula câteva concluzii și recoman­dări. În primul rând, contextul istoric contează enorm: România a benefi­ciat, chiar și fragmentat, de tradiția unui parlamentarism precomunist și de sprijin occidental în tranziția de­mocratică post-1989, pe când Azerbaidjanul, după epoca sovietică, a alunecat într-o formă de legitimitate neo-patrimonial în absența unor in­stituții democratice puternice și sub presiunea conflictelor regionale. În al doilea rând, designul instituțional (bicameral vs. unicameral, semi-pre­zidențial vs. prezidențial) influențează modul de funcționare al parlamentului doar dacă este dublat de un angaja­ment real față de principiile separației puterilor. Azerbaijanul are prevederi constituționale moderne (inclusiv declararea statului ca „dem­ocratic și bazat pe drept”)²⁶, dar acestea rămân forme de democrație incipientă și în curs de consolidare.

În spirit critico-constructiv, am sublinia că parlamentarismul robust este un ingredient esențial al unei de­mocrații consolidate. Pentru România, consolidarea în continuare a statului de drept și a culturii democratice va depinde și de capacitatea Parlamen­tului de a-și ridica standardele (etică, eficiență legislativă, deschidere față de cetățeni). Pentru Azerbaidjan, orice progres democratic va necesita trans­formarea Milli Majlis într-un adevărat forum reprezentativ – ceea ce implică o schimbare evidență a procesului politic în relația cu Executivul. Până atunci, comparația celor două cazuri rămâne un exemplu instructiv despre cum același concept instituțional, Parlamentul, poate avea rezultate și semnificații atât de diferite pe scena politică, reflectând de fapt starea gene­rală a valorilor politice a fiecărei țări în parte.

Note

• Freedom House, Freedom in the World 2024, Washington, D.C.: Freedom House, 2024, pp. 42, 87.
• Transparency International, Corruption Perceptions Index 2023, Berlin, 2024, pp. 34-36.
• Vasincu, „An Analysis of the profile of the Romanian political-parliamen­tary society and the socioelectoral mentality of the last pe­riod”, Cogito Journal, Vol. XII, no. 2/June, 2020, pp. 156-167.
• Oniga, „Scurt istoric al parlamenta­rismului românesc, Revista Fiat Justitia, nr. 2 (2013), p. 74.
• Vasincu, „Evoluție sau involuție parlamentară: O analiză comparativă a Parlamentului României de după Marea Unire și a celui contemporan, Polis. Revistă de Științe Politice, 7, nr. 3 (25), serie nouă (iunie-august 2019): pp. 25-35, (accesat 30 octombrie 2023), https://revistapolis.ro/evolutie-sau-in-volutie-parlamentara-analiza-compar-ativa-a-parlamentului-romaniei-dupa-marea-unire-si-a-celui-actual/.
• “Milli Məclisin tarixi. Azərbaycan Xalq Cümhuriyyəti Parlamenti (1918-1920-ci illər)” [The history of Milli Majlis. Parliament of Azerbaijan Democratic Republic (1918-1920)]. Retrieved 1 December 2010.
• Ibidem, p. 6.
• Lindeman (Sec.-Gen. Norwegian Helsinki Committee), Azerbaijan: Snap parliamentary elections staged and flawed, Oslo: Norwegian Helsinki Committee, septembrie 2024, pp. 3-25
• L. Altstadt, Frustrated Democracy in Post-Soviet Azerbaijan, Columbia University Press, 2017, pp. 23-27.
• „Azerbaijan: Nations in Transit 2021 Country Report”. Freedom House. Retrieved 11 July 2021. https://freedomhouse.org/country/azerbaijan/nations-transit/2021
• „Regulamentul Senatului României”, art. 45-67, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22, 11 ianuarie 2024
• Vasincu, „Rolul Instituției Parlamentului României – Evoluție sau Involuție Decizională în Politicile Publice Românești”, prezentare la Con­ferința Internațională de Administrare și Management Public „Schimbarea Politică și Organizațională în Instituțiile Publice”, 26-27 octombrie 2017, organizată de Facultatea de Administrație și Management Public, Academia de Studii Economice București.
• https://president.az/en/pages/view/azerbaijan/constitution
• „Azerbaijan: Country Profile”. Freedom House, Retrieved 3 July 2021.
• https://president.az/en/pages/view/azerbaijan/constitution.
• Vasincu, „România în criză instituțională, la granița între pandemie și război – analiză diagnostic a acto­rilor politici instituționali în perioada 2021-2022, în Punctul Critic, nr. 3-4 (41-42) 2022: Criza – cuvântul de or­dine al resetării „normalității”. Agri­cul­tura românească – eterna cenușă­reasă, ed. Fundația Culturală Ideea Europeană, pp. 50-55.
• Freedom House, Freedom in the World 2024, Washington, D.C.: Freedom House, 2024, pp. 42, 87.
• Ibidem, p. 17.
• Iszkowski, „Towards Re-Concep­tualization of Accountability? Some Arguments Against the ‘Principal-Agent’ Model and in Favour of the Descriptive Approach,” în Political Accountability: Conceptual, Theoretical and Empirical Dimensions, ed. J. Niżnik și N. Ryabinska (Warsaw: IFiS PAN, 2007), p. 102.
• Vasincu, „Evoluție sau involuție de­ci­zională 2016‑aprilie 2020 – Analiză diagnostic a profilului so­cietății parla­mentare românești și a mentalului socio‑politic din ultima perioadă”, Punctul critic, nr. 1-2 (31-32) 2020, pp. 177-188.
• Ibidem, p. 20.
• Ibidem, pp. 177-188.
• https://www.aljazeera.com/news/2019/12/2/azerbaijans-mps-ask-president-to-dissolve-parliament#:~:text=With%20most%20powers%20concentrated%20in,by%20someone%20close%20to%20Aliyev
• L. Altstadt, op. cit., p. 23.
• https://azerbaijan.az/en/related-inform-ation/169#:~:text=the%20President%20of%20the%20Republic,of%20Azerbaijan
• „Azerbaijan: Nations in Transit 2021 Country Report”. Freedom House. Retrieved 11 July 2021.

Bibliografie

Documente

CONSTITUTION of the Republic of Azerbaijan (1995, rev. 2016), (https://president.az/en/pages/view/azerbaijan/constitution).

COUNCIL OF EUROPE, Electoral Systems and Political Representation in Eastern Europe. Strasbourg: CoE Publishing, 2022.

IDEM, Freedom in the World 2024: Azerbaijan. Washington, D.C.: Freedom House, 2024.

IDEM, Freedom in the World 2024: Romania. Washington, D.C.: Freedom House, 2024.

IDEM, Nations in Transit 2024: Romania. Washington, D.C.: Freedom House, 2024.

IDEM, Nations in Transit 2024: Azerbaijan. Washington, D.C.: Freedom House, 2024.

OSCE/ODIHR, Final Report on the Parliamentary Elections in Azerbaijan 2020, Varșovia, OSCE, 2020.

IDEM, „Azerbaijan’s Early Parliamentary Elections Did Not Offer Voters Genuine Political Alternatives, Comunicat de presă, Baku, 2 septembrie 2024.

Lucrări cu caracter general și special

ALTSTADT, Audrey L., The Azerbaijani Turks: Power and Identity under Russian Rule. Stanford: Hoover Institution Press, 1992.

IDEM, Democracy in Post-Soviet Azerbaijan. New York: Columbia University Press, 2017.

CORNELL, Svante, Azerbaijan Since Independence, London: Routledge, 2011.

LINDEMAN, Berit. Azerbaijan: Snap Parliamentary Elections Staged and Flawed. Oslo: Norwegian Helsinki Committee, 2024.

SWIETOCHOWSKI, Tadeusz, Russian Azerbaijan, 1905–1920. Cambridge: Cambridge University Press, 1985.

Articole și studii

ISZKOWSKI, K., „Towards Re-Conceptualization of Accountability? Some Arguments Against the ‘Principal-Agent’ Model and in Favour of the Descriptive Approach”, în Political Accountability: Conceptual, Theoretical and Empirical Dimensions, ed. J. Niżnik și N. Ryabinska. Warsaw: IFiS PAN, 2007, pp. 101-120.

ONIGA, T., „Scurt istoric al parlamenta­rismului românesc”, în Revista Fiat Justitia, 2 (2013), pp. 70-82.

VASINCU, Dacian, „Evoluție sau invo­luție parlamentară: O analiză compa­rativă a Parlamentului României de după Marea Unire și a celui contem­poran”, Polis. Revistă de Științe Politice, 7, nr. 3 (25), serie nouă (iunie-august 2019), pp. 25–35.

IDEM, „Rolul Instituției Parlamentului României – Evoluție sau Involuție Decizională în Politicile Publice Românești”, Prezentare la Conferința Internațională „Schimbarea Politică și Organizațională în Instituțiile Publice”, ASE București, 26-27 octombrie 2017.

IDEM, „România în criză instituțională, la granița între pandemie și război – ana­liză diagnostic a actorilor politici institu­ționali în perioada 2021-2022”, Punctul Critic, 3-4 (41-42), 2022, pp. 50-55.

IDEM, „An Analysis of the profile of the Romanian political-parliamentary so­ciety and the socio-electoral mentality of the last period”, COGITO Journal – Multidisciplinary Research Journal, Vol. XII, no. 2/June, 2020.