Egalitate fără autonomie. Statutul femeii în comunism

 Alina-Mery Hurubean (coord.), Statutul femeii în România comunistă. Politici publice și viață privată, Editura Polis Books, Iași, 2026, p. 272

Reeditarea volumului Statutul femeii în România comunistă. Politici publice și viață privată, coordonat de Alina-Mery Hurubean, la Editura Polis Books (Iași, 2026), readuce în atenție o temă centrală pentru înțele­gerea comunismului românesc: rapor­tul dintre egalitatea proclamată ideo­logic și autonomia efectivă a femeilor în viața socială, profesională și famili­ală. La prima vedere, cartea pare o contribuție la studiile de gen, dar este și o lucrare relevantă pentru științele politice, sociologie, analiza politicilor publice și istoria regimurilor autorita­re.

Volumul apare într-un context în care memoria comunismului rămâne încă disputată. În spațiul public româ­nesc coexistă interpretări divergente, de la condamnarea comunismului ca regim represiv, până la forme de nos­talgie socială alimentate de amintirea siguranței locului de muncă, a locuin­ței repartizate de stat sau a anumitor garanții sociale. Nostalgia după co­munism derivă din amintirea unei cer­titudini, siguranță, predictibilitate, dar mai ales din faptul că cei mai mulți nostalgici asociază „prefacerile” so­cietății multilateral dezvoltare cu ado­lescența și tinerețea lor, când erau ti­neri, frumoși, îndrăgostiți, optimiști. În această competiție memorială, sta­tutul femeii în comunism devine un teren de analiză privilegiat. Regimul comunist s-a revendicat de la idealul egalității, a promovat participarea fe­meilor în educație și muncă, a încura­jat reprezentarea lor formală în institu­ții, dar a păstrat și a consolidat meca­nisme patriarhale, mai ales în sfera vieții private. Acesta este paradoxul pe care volumul îl urmărește în mod sistematic: emanciparea femeii a fost reală în anumite registre instituționale (educație și muncă), dar distorsionată prin subordonarea ei față de interesele economice, ideologice și demografice ale statului comunist.

Coordonatoarea volumului, Alina-Mery Hurubean, structurează contri­buțiile științifice în trei părți: „Eman­ciparea femeii și egalitatea de gen în România comunistă. Distorsiuni și efecte perverse”; „Căsătoria, familia și politica demografică represivă a regi­mului Ceaușescu”; „Identitatea dis­cursiv-narativă a femeii, între comu­nism și postcomunism: presa scrisă, istoria orală și imaginarul social”. Această structură conferă coerență unei lucrări colective care reunește abordări diverse din politologie, socio­logie, istorie socială, demografie, stu­dii feministe, analiză discursivă, isto­rie orală. Miza volumului este de a explica nu doar ce a însemnat să fii femeie în România comunistă, ci și ce fel de moșteniri instituționale, cultura­le și mentale au fost transmise societă­ții postcomuniste.

Prima parte a volumului exami­nează critic discursul emancipării și politicile egalității de gen înainte de 1989. Studiul Georgetei Ghebrea, „Contextul de acțiune a egalității de gen înainte de 1989”, arată că politici­le de gen ale regimului comunist au urmărit în primul rând legitimarea regimului, nu emanciparea reală a femeilor. Distincția dintre „egalitatea de tratament” și „egalitatea de șanse” este esențială. Regimul comunist a operat cu o accepțiune formal-juridică a egalității: accesul femeilor la educa­ție, muncă salariată, participare politi­că formală și protecție socială. Însă această egalitate nu a atins mecanis­mele structurale ale inegalității de gen: diviziunea muncii domestice, poziția femeilor în familie, accesul real la putere, distribuția resurselor și recu­noașterea autonomiei individuale. În comunism, egalitatea de gen nu a funcționat ca valoare liberal-democratică întemeiată pe drepturi individuale, pluralism și autonomie, ci ca instrument de legitimare ideologică și mobilizare socială. Femeia devine simultan subiect formal al emancipării și obiect al politicii de stat. Este che­mată să muncească, să participe, să nască, să educe, să întrețină gospodă­ria și să confirme, prin propria biogra­fie, superioritatea sistemului socialist.

Studiul semnat de Alina Ilinca și Liviu Marius Bejenaru, „Gen, revolu­ție și război. O analiză comparativă asupra emancipării femeii în Uniunea Sovietică și România comunistă”, extinde analiza prin raportarea la mo­delul sovietic. Autorii arată că proiec­tul comunist al emancipării femeii a fost marcat de o tensiune originară: promisiunea egalității s-a conjugat cu nevoia de control politic asupra fami­liei, sexualității, muncii și reproduce­rii. Modelul sovietic a fost inițial radi­cal în discursul său despre depășirea familiei burgheze și eliberarea femeii din „sclavia casnică”, dar a fost ulteri­or reabsorbit în formule conservator-maternaliste. În cazul României, această traiectorie este vizibilă prin trecerea de la modelul femeii munci­toare, mobilizate în proiectul industri­alizării socialiste, la modelul femeii-mamă, integrată în proiectul demogra­fic naționalist al regimului Ceaușescu.

În același registru, studiul lui Radu Clit, „Modelul femeii comuniste: Elena Ceaușescu sau Ana Pauker?”, este important pentru analiza repre­zentărilor simbolice ale leadershipului feminin. Ana Pauker și Elena Ceaușescu ilustrează două ipostaze diferite ale prezenței feminine în vâr­ful politicii comuniste, dar ambele au fost receptate negativ în memoria co­lectivă. Ana Pauker a fost asociată cu figura militantei comuniste internațio­naliste, devotate partidului și modelu­lui sovietic; Elena Ceaușescu a deve­nit simbolul imposturii, al influenței malefice și al degradării finale a regi­mului. Dincolo de diferențele istorice dintre cele două profiluri, analiza su­gerează o problemă de durată: partici­parea politică a femeilor a fost frec­vent interpretată prin stereotipuri se­xiste, iar reprezentarea femeii-lider a rămas suspectată, delegitimată sau caricaturizată.

A doua parte a volumului se con­centrează asupra familiei, căsătoriei și politicii demografice represive a re­gimului Ceaușescu. Studiul Luminiței Dumănescu despre regimul matrimo­nial în comunism arată că familia ro­mânească s-a transformat sub impac­tul industrializării, urbanizării, migra­ției interne și accesului extins la edu­cație. Comunismul a produs moderni­zare socială, dar nu a înlocuit în mod substanțial structura patriarhală a fa­miliei. Familia nucleară modernă s-a consolidat, dar raporturile de putere din interiorul ei au rămas marcate de divi­ziunea tradițională a rolurilor de gen.

Studiul Ralucăi Ioana Horea-Șerban și al Marinelei Istrate, privind rolul presei scrise în promovarea poli­ticii pronataliste, permite înțelegerea modului în care propaganda a constru­it modelul femeii ideale în ultimii ani ai comunismului. Revista Femeia de­vine o sursă semnificativă pentru ana­liza imaginarului oficial: femeia este muncitoare, mamă, soție, gospodină, tovarășă de viață, cetățeană loială, participantă la construcția socialistă și, în același timp, responsabilă de repro­ducerea biologică a națiunii. Această suprapunere de roluri nu produce emancipare, ci supraîncărcare norma­tivă. Imaginea „superfemeii” socialis­te ascunde realitatea penuriei, a cozi­lor, a muncii domestice, a constrânge­rilor reproductive și a controlului insti­tuțional asupra corpului feminin.

Cea mai puternică critică a politicii pronataliste represive a regimului Ceaușescu se regăsește în articolul semnat de Corina Doboș, „«Decesul s-a produs din vina femeii…» Frag­mente din universul medico-juridic al pronatalismului ceaușist”. Pornind de la surse primare, autoarea reconstru­iește logica represivă a controlului asupra avortului și asupra corpului femeii. Politica pronatalistă ceaușistă, inaugurată prin Decretul nr. 770/1966 și radicalizată în anii 1980, nu poate fi înțeleasă doar ca politică demografică. Ea reprezintă o formă de biopolitică autoritară, prin care statul își revendi­că dreptul de a decide asupra reprodu­cerii, sexualității și riscurilor vitale asumate de femei. În această atmosfe­ră represivă, femeia nu mai este subi­ect moral și juridic autonom, ci suport biologic al politicii de stat. Această parte a volumului are o relevanță spe­cială pentru analiza regimurilor totali­tare. Comunismul românesc nu a con­trolat doar proprietatea, economia, partidul, organizațiile sociale și dis­cursul public. A intrat în familie, în dormitor, în cabinetul medical, în ma­ternitate și în dosarul medico-legal. Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu arată că totalitarismul nu se reduce la represiune politică directă, ci se extinde asupra vieții cotidiene și asupra corpului.

A treia parte a volumului depla­sează analiza spre identitate, discurs, memorie și postcomunism. Studiul Manuelei Marin despre femeile turce și tătare în perioada 1948-1960 arată modul în care propaganda comunistă a fabricat o identitate politică feminină supusă imperativelor alfabetizării, colectivizării, ateizării și participării sociale controlate. Identitatea politică a femeilor nu este prezentată ca rezul­tat al unei opțiuni autonome, ci ca efect al unui discurs normativ impus din exterior. În același timp, analiza relevă faptul că regimul comunist nu a eliminat diferențele de gen, ci le-a reconfigurat în funcție de propriile sale obiective ideologice.

Lucrarea Cătălinei Mihalache, „Două femei, mai multe istorii”, adu­ce o dimensiune necesară de istorie orală. Experiența feminină din comu­nism nu poate fi redusă la legislație, propagandă sau statistici. Ea trebuie înțeleasă și prin biografii, traiectorii educaționale, strategii de adaptare, forme discrete de rezistență, căutare a respectabilității profesionale și nego­ciere a constrângerilor. Acest tip de demers completează analiza macroso­cială și instituțională, arătând că feme­ile nu au fost doar obiecte ale politici­lor de stat, ci și actori care au interpre­tat, au negociat și, uneori, au subminat așteptările regimului.

Textul coordonatoarei, „«Emanci­parea prin muncă» și reconstrucția statutului femeii: o privire dinspre post­comunism”, închide volumul printr-o necesară legătură între comu­nism și prezent. Alina-Mery Hurubean arată că asimetriile de gen din societa­tea românească postcomunistă nu pot fi explicate doar prin tranziția econo­mică sau prin slăbiciunile instituționa­le de după 1989. Ele sunt legate și de moștenirile culturale ale comunismu­lui: egalitarism formal, antifeminism preventiv, roluri familiale tradiționale, valorizarea maternității ca destin fe­minin, participare publică limitată și responsabilitate disproporționată a femeilor pentru munca domestică și de îngrijire. În acest sens, volumul nu este doar o analiză istorică, ci și o con­tribuție la înțelegerea prezentului.

Meritul principal al cărții constă în capacitatea de demonstra că regimul comunist a fost idealizat ca regim al emancipării femeilor. După cum am constatat, statutul femeilor în comu­nism a fost unul precar: muncă dubla­tă, atât în gospodărie, cât și în între­prindere, responsabilită educative, controlul sarcinii și sancțiunile politi­cii pronataliste Cu toate acestea, au fost și unele realizări care merită men­ționate. Femeile au intrat masiv în învățământ și pe piața muncii, au do­bândit forme de independență econo­mică, au devenit vizibile în anumite profesii și au participat formal la viața publică. Aceste câștiguri au fost limi­tate de absența libertății politice, de controlul statului asupra corpului, de menținerea patriarhatului familial și de subordonarea emancipării față de rațiuni ideologice, economice și de­mografice.

După 1989, democratizarea politi­că și tranziția către economia de piață au modificat cadrul instituțional și normativ al relațiilor de gen. Funda­mentul acestora se bazează pe princi­pii precum libertatea individuală, ega­litatea de șanse și protecția drepturilor fundamentale. În același timp însă, retragerea statului din anumite dome­nii ale protecției sociale și transformă­rile economice ulterioare au generat noi vulnerabilități pentru femei, în special pe piața muncii și în concilie­rea vieții profesionale cu cea familială. În prezent, femeile s-au emancipat, sunt într-un număr mai mare ca bărba­ții în administrație, servicii sociale, educație și învățământ, distanța dintre media veniturilor (gender pay gap-ul) obținute de cele două sexe s-a micșo­rat, se bucură de toate libertățile con­ferinte de Constituție și legi. Cu toate acestea, violența asupra fetelor și fe­meilor continuă să fie o problemă ex­trem de gravă, subraportată, în ciuda eforturilor legal-instituționale concrete făcute de autorități, la fel și maternita­tea la mamele minore (adolescente), persistă problema femeilor plecate la muncă în străinătate cu copiii rămași în țară, sărăcia femeilor mai ales în mediul rural, subreprezentarea lor în funcțiile de demnitate publică (consilii locale, consiliile județene, Parlament, Guvern).

Femeile din societatea românească actuală au incomparabil mai multe drepturi cu perioada anterioară anului 1990, sunt mai protejate, au oportuni­tăți de carieră, legi și instituții care veghează la respectarea egalității de șanse, dar condițiile de exercitare a acestor drepturi rămân de multe ori doar „pe hârtie”. În concluzie, volu­mul coordonat de Alina-Mery Hurubean reprezintă o contribuție im­portantă la studiul comunismului ro­mânesc și al relațiilor de gen cu rever­berații în postcomunism. Pentru citito­rii interesați de politica comunism, cartea demonstrează că regimurile autoritare nu guvernează doar instituții și teritorii, ci și corpuri, identități, rela­ții familiale și forme de memorie.

Manuela IFTIMOAEI & Ciprian IFTIMOAEI