Populismul anti-intelectual în România după 1990

 [Anti-intellectual Populism in Romania after 1990]

Anton CARPINSCHI

Ciprian IFTIMOAEI

Abstract: This article analyzes populism in post-communist Romania as a political, discursive, and social phenomenon, with particular emphasis on its anti-intellectual form. The introductory section clarifies the historical origins of the concept, from the People’s Party in the United States and Russian Narodnikism to modern European and Latin American forms of populism. Populism is defined not through a single meaning, but as an ideology, political mentality, discourse, rhetoric, electoral strategy, and socio-political movement. The common element of these forms is the moralizing opposition between the “authentic people” and political, economic, cultural, or supranational elites. The rise of populism is linked to crises of representation, institutional distrust, the oligarchization of political parties, the growing distance between elites and citizens, as well as to inequality and poverty. The sociological data discussed in the article indicate a climate favorable to the manifestation of populism in Romania: high levels of distrust in representative institutions, a strong demand for political change, and a preference for order and authority. Anti-intellectual populism is presented as a radicalization of the opposition between the “people” and knowledge elites, including intellectuals, professors, researchers, experts, journalists, and technocrats. The article concludes that democracy requires both popular participation and civic control, as well as expertise, critical reason, and public accountability. Preventing and combating populism, including its anti-intellectual dimension, requires the restoration of trust among citizens, institutions, and elites through democratic education, scientific literacy, and responsible public communication.

Keywords: populism, people, intellectuals, anti-intellectualism, elites, anti-elitism.

Introducere

Populismul este un cuvânt folosit tot mai des în dezbaterea publică. Îl auzim la televizor, face obiectul ana­lizelor și comentariilor politice și îl regăsim ca instrument de comunicare în campaniile electorale. Cu toții ve­dem politicieni care practică un dis­curs populist-emoțional-critic, vor­bind în numele poporului, pretinzând că acționează spre bine poporului (cei mulți și asupriți), împotriva guver­nanților (celor puțini și privilegiați). Practicanții discursului populist di­recționează critica acerbă spre elitele guvernamentale, către cei care ocupă poziții de putere și influență la nive­lul societății, care decid în privința politicilor publice și care formează ceea ce se numește establishment (decidenți, influenceri, brokeri de putere, rețele de putere, resurse). În cele ce urmează, ne propunem ca, plecând de la originea acestui termen, să clarificăm ce este populismul: mișcare politică, ideologie, discurs, retorică, strategie de campanie elec­torală.

Termenul de populism a apărut pentru prima dată în Statele Unite, spre finalul secolului al XIX-lea¹. În acel context, fermierii americani, confruntați cu dobânzi ridicate și cu tarifele practicate de marile companii de cale ferată, s-au mobilizat politic sub denumirea de „populiști” și au fondat The People’s Party². Mișcarea lor promova ideea că puterea politică ar trebui să aparțină „oamenilor obiș­nuiți”, nu elitelor financiare, marilor proprietari, deținătorilor de monopo­luri agricole și industriale sau magna­ților economici ai epocii, precum John D. Rockefeller, Cornelius Vanderbilt, Andrew Carnegie, Henry Ford și J.P. Morgan³.

În aceeași epocă, în Rusia țaristă, o parte a intelectualilor revoluționari propuneau ca țăranii să joace un rol mult mai activ în schimbarea și edifi­carea unei societăți noi. Narodnicis­mul considera „poporul” drept izvo­rul legitim și autentic al reînnoirii politice. Din acel moment și până în prezent, populismul a cunoscut ex­presii istorice și ideologice diferite, însă a conservat două elemente defi­nitorii: invocarea directă a voinței populare și contestarea radicală a elitelor. Între reprezentanții impor­tanți ai populismului rus pot fi menți­onați Alexandr Herzen, Mihail Bakunin, Nicolai Cernîșevski și Gheorghi Plehanov⁴.

Populismul poate fi înțeles ca o categorie analitică aplicabilă unei varietăți de curente, tendințe, atitu­dini sau regimuri de guvernare. Deși aceste manifestări sunt adesea etero­gene și dificil de încadrat într-o defi­niție unică, ele au fost identificate în istoria politică a Europei și a altor spații geopolitice încă din secolul al XIX-lea. Astfel, boulangismul, miș­carea asociată generalului Georges Boulanger, poate fi considerat o ex­presie timpurie a populismului, înțe­les într-un sens semi-doctrinar. În aceeași categorie pot fi incluse puja­dismul din Franța celei de-a IV-a Republici, precum și regimurile poli­tice personalizate din Argentina și Egipt, reprezentate de generalul Juan Domingo Perón și, respectiv, de co­lonelul Gamal Abdel Nasser⁵.

Populismul – definirea și operaționalizarea conceptului

Populismul este unul dintre cele mai disputate concepte ale științei politice contemporane, tocmai pentru că desemnează fenomene politice diverse, greu de redus la o singură formulă explicativă. El poate fi înțe­les, simultan, ca ideologie, ca discurs politic, ca retorică de mobilizare, ca strategie de comunicare electorală și ca formă de organizare social-politică. Dincolo de varietatea mani­festărilor sale istorice și contextuale, populismul are un nucleu comun: construirea unei opoziții morale între „poporul autentic”, prezentat ca vir­tuos, omogen și nedreptățit, și „elite­le” politice, economice, intelectuale, acu­zate că acționează doar în interes pro­priu, ignorând problemele celor mulți.

Definția dată populismului ca ide­ologie furnizată de Daniele Albertazzi și Duncan O’Donnell este centrată mai ales pe componenta anti-elitară: „Definim populismul ca: o ideologie care stârrnește un popor virtuos și omogen împotriva unor elite și unor alterități amenințătoare, care sunt pre­zentate ca fiind forțele care depo­sedează sau încearcă să de­posedeze poporul suveran de dreptu­rile sale, de valorile sale, de identita­tea sa sau de posibilitatea sa de a se exprima”⁶. În cadrul acestei abordări ideologice, „poporul” este un con­struct simbolic („oamenii simpli”, „națiunea pro­fundă”, „cei care mun­cesc”, „cei uitați”, „majoritatea tăcu­tă”), nu o realitate care poate fi studi­ată din punct de vedere sociologic, ca tota­litate a cetățenilor sau ca ansam­blu structurat de clase, categorii și relații sociale.

Politologul Daniel Șandru inter­pretează populismul din perspectiva dimensiunii sale ideologice, pledând atât pentru o reevaluare pozitivă a conceptului de ideologie, desprinsă de conotațiile sale etic-negative, cât și pentru o reconsiderare analitică a populismului ca obiect legitim al re­flecției teoretice. Cele două direcții de analiză susțin abordările normati­ve și empirice specifice teoriei politi­ce contemporane. În această cheie de lectură, populismul apare ca o ideo­logie distinctă a epocii contempora­ne, aflată într-o relație de interacțiune cu celelalte ideologii politice. Spre deosebire de ideologiile clasice, po­pulismul își construiește profilul doc­trinar prin împrumutul și combinarea unor elemente eterogene, configu­rând astfel o reprezentare ontologică alternativă a realității sociale, aflată în opoziție cu ordinea existentă în diverse societăți⁷.

În opoziție cu perspectiva anteri­oară de analiză, Marco Tarchi critică reducerea populismului la ideologie și propune abordarea populismului ca mentalitate politică distinctă, adică o formă de gândire și atitudine mai degrabă afectivă decât doctrinară. Populismul este, în această lectură, o forma mentis bazată pe credința în virtuțile poporului și pe revendicarea priorității acestuia ca sursă supremă a legitimității politice⁸. În acest sens, populismul critică elitele pe motiv că sunt străine de interesul public, deoa­rece că s-au îndepărtat de cei pe care îi reprezintă. În această direcție criti­că, politicienii care controlează pâr­ghiile puterii sunt considerați corupți, elitele corporatiste sunt contestate deoarece sunt preocupate de maximi­zarea profitului în detrimentul celor mulți, iar brockerii de putere și gru­purile de interese transpartinice pen­tru că acționează în detrimentul celor mulți, nedreptățiți, săraci, marginali­zați, excluși social.

Robert Adam consideră că popu­lismul nu trebuie confundat cu ideo­logii precum naționalismul, socialis­mul, comunismul sau fascismul, deși poate coexista cu acestea și poate fi integrat în diferite regimuri ori dis­cursuri politice. În opinia sa, a nega autonomia conceptuală a populismu­lui reprezintă o eroare analitică. Po­pulismul este „transideologic” și se focalizează pe opoziția dintre „omul obișnuit” și elite, pe neîncrederea față de intelectuali și politicieni, asociată cu idea cum că „poporului” este sursa legitimă a puterii. De asemenea, po­pulismul este caracterizat prin ideali­zarea trecutului și respingerea ideii de progres, prin susținerea micii pro­prietăți private ca fundament al di­namismului și echității economice, precum și prin preferința pentru for­me de democrație directă⁹.

Ca discurs politic, populismul funcționează prin construirea unei narațiuni antagonice: elite versus po­por. Ernesto Laclau a interpretat po­pulismul mai ales ca logică discursi­vă de construire a unui subiect politic colectiv. Cu alte cuvinte, „poporul” nu există pur și simplu ca entitate politică dată, ci este un narativ, prin agregarea unor nemulțumiri diverse într-o revendicare la adresa elitei conducătoare¹⁰. Populismul este și retorică politică cu referire la mijloa­cele de persuasiune utilizate în co­municarea politică: stilul de exprima­re, figurile de limbaj, sloganurile, apelul la emoții, dramatizarea, invo­carea fricii, mândria apartenenței la o comunitate. În acest sens, retorica populistă utilizează frecvent formule binare, afective și moralizatoare: po­por versus elite, națiune versus stră­ini, muncă versus privilegii, adevăr versus minciună oficială, bun-simț versus expertiză, suveranitate versus globalizare. Retorica populistă este eficientă tocmai pentru că traduce anxietăți sociale reale în formule ac­cesibile, emoționale și mobilizatoare.

În același timp, populismul poate fi și o strategie de comunicare electo­rală. Până și elitele puterii se adresea­ză direct electoratului, evită sau atacă partide, mass media, experți. Toți acești critici doresc să creeze impre­sia că sunt emanația poporului, că lucrează pentru binele poporului, că între ei și popor nu există instanțe de mediere, ci o comunicare directă, sinceră, apropiată. În epoca rețelelor sociale, această modalitate de comu­nicare care pune pe primul plan inte­resele poporului a devenit și mai ac­centuată. Mesajele scurte, emoționa­le, conflictuale și personalizate circu­lă rapid și creează comunități politice digitale. Liderii populiști comunică ușor și eficient pentru că indică vino­vați, lansează soluții aparent simple la problemele pe care le au oamenii și creează un sentiment de apartenență la o comunitate nedreptățită, ignorată sau marginalizată sociopolitic.

Populismul devine mișcare politi­că atunci când această ideologie sau discurs se instituționalizează în parti­de, organizații, rețele de susținători și forme de mobilizare colectivă. Pero­nismul argentinian, chavismul vene­zuelean, mișcările suveraniste euro­pene sau partidele radicale anti-establishment pot fi analizate ca miș­cări populiste. În acest caz, populis­mul nu mai este doar un limbaj poli­tic, ci devine organizare, leadership, bază electorală, program și competi­ție pentru putere.

Tabelul 1. Forme de manifestare a populismului

Tabelul anterior evidențiază faptul că populismul nu poate fi înțeles printr-o singură definiție, deoarece se manifestă simultan ca ideologie, dis­curs, retorică, strategie electorală și mișcare social-politică. Populismul nu este doar un instrument al compe­tiției electorale sau un exces retoric de la limbajul democratic convențio­nal. Din punct de vedere sociologic, populismul exprimă tensiuni profun­de ale democrației reprezentative: neîncrederea în partide, distanța din­tre guvernanți și guvernați, percepția capturării instituțiilor de către elite și sentimentul că decizia politică nu ține cont de nevoile concrete ale cetățeni­lor. Atunci când se radicalizează, populismul devine problematic prin tendința de a delegitima democrația, pluralismul, expertiza, consultarea, medierea, competiția politică.

Mecanismele sociologice ale as­censiunii populismului

Ca fenomen social-politic, popu­lismul se manifestă frecvent în con­texte marcate de crize economice, tensiuni sociale și frustrări colective, dar mai ales atunci când elitele politi­ce nu mai reușesc să furnizeze soluții la problemele concrete cu care se confruntă oamenii. Populismul este și un simptom al crizei democrației, atunci când partidele, care reprezintă selectoratul predilect al elitelor poli­tice, devin oligarhizate și nu promo­vează lideri noi în alegeri și/sau în funcțiile publice. Atunci când politica se învârte în jurul acelorași oameni, indiferent de ciclurile electorale, iar aceștia guvernează mai degrabă pen­tru interesele lor individuale și de grup, apar și critici justificate, care iau forma discursului anti-elitar. Po­pulismul câștigă simpatizați și susți­nători atunci când cetățenii ajung să considere că partidele tradiționale nu le mai apără interesele, că inegalități­le socioeconomice se adâncesc sau că sistemul politic este incapabil să ofe­re soluții reale. În asemenea situații, apar lideri care pretind că exprimă voința „oamenilor obișnuiți”, contes­tă ideologiile consacrate și propun remedii rapide pentru probleme per­cepute anterior ca fiind complicate și dificil de soluționat.

Istoria furnizează exemple potrivit cărora, discursul populist mobilizează resentimente sociale orientate împo­triva unor categorii prezentate drept amenințări la adresa „poporului au­tentic”: străinii, imigranții, minorități­le etnice, religioase sau sexuale, elite­le culturale, experții, tehnocrații, in­stituțiile supranaționale ori grupurile economice considerate privilegiate. În acest sens, populismul operează printr-o schemă antagonică simplifi­catoare, în care societatea este împăr­țită între „noi” (legitimi, morali, pen­tru interesele poporului) și un „ei” (incapabili, corupți, ostili interesului celor mulți). Această opoziție simbo­lică permite liderilor populiști să transforme nemulțumirile economice, insecuritățile identitare și frustrările sociale în resurse de mobilizare elec­torală. Benjamin Moffitt propune citirea populismului ca stil politic eficient din punct de vedere public: liderul invocă poporul contra elitei, folosește un registru transgresiv, in­formal sau agresiv și dramatizează criza. Această perspectivă este foarte utilă pentru analiza de discurs și co­municare digitală¹¹.

Potrivit lui Cas Mudde, populis­mul poate fi înțeles ca o thin-centered ideology („ideologie subțire”) deoa­rece nu este o doctrină politică în adevăratul sens al termenului. Dim­potrivă, populismul se atașează la ideologii mai „consistente”, precum naționalismul, socialismul, conserva­torismul, suveranismul: „Populismul este o ideologie, adică o viziune asu­pra lumii, dar este subcentrat, ceea ce înseamnă că abordează doar o parte a agendei politice, de exemplu, nu are nicio opinie despre care este cel mai bun sistem economic sau politic. Prin urmare, aproape toți actorii politici relevanți vor combina populismul cu o ideologie gazdă, în mod normal o formă de naționalism de dreapta sau o formă de socialism de stânga. Deși populismul nu amenință democrația în același mod ca extremismul la în­ceputul secolului al XX-lea, el consti­tuie o provocare fundamentală la adresa principalelor instituții și valori ale democrației liberale, în special drepturile minorităților, pluralismul și separarea puterilor în stat”¹². Tocmai această fluiditate ideologică explică prezența populismului atât la dreapta, cât și la stânga spectrului politic. Pe de o parte, populismul de dreapta tinde să combine apelul la popor cu naționalismul, conservatorismul cul­tural, retorica anti-imigrație și critica instituțiilor liberale. Pe de altă parte, populismul de stânga asociază opozi­ția față de elitele conducătoare cu o critică a oligarhiei economice, a capi­talismului financiar, a inegalităților sociale, a programelor de austeritate.

Istoria politicii oferă exemple re­levante pentru ambele orientări ale populismului, de stânga sau de dreap­ta. Juan Domingo Perón, în Argentina, a construit un model de mobilizare populară bazat pe relația directă dintre lider, clasa muncitoare și statul social-național. Hugo Chávez, în Venezuela, a articulat un discurs populist de stânga, antioligar­hic și antiimperialist, prezentându-se drept exponentul politic al maselor excluse. Evo Morales, în Bolivia, a combinat populismul social cu re­vendicări indigene și cu o critică a elitelor tradiționale. În Europa, for­mațiuni precum Syriza în Grecia sau Podemos în Spania au valorificat po­litic nemulțumirile generate de criza economică din 2009-2012, austeritate și declinul încrederii în partidele mainstream.

Populismul de dreapta este repre­zentat de lideri politici precum Viktor Orbán (Ungaria), Marine Le Pen (Franța), Matteo Salvini (Italia), Geert Wilders (Olanda), care au mo­bilizat teme precum suveranitatea națională, controlul migrației, apăra­rea identității culturale și opoziția față de birocrația europeană. În Statele Unite ale Americii, Donald Trump a transformat critica establishment-ului politic, mediatic și economic într-un element central al competiției electo­rale, construind o relație directă cu electoratul printr-un discurs polari­zant, anti-globalist și anti-elitist. În Rusia, Vladimir Putin a instrumenta­lizat teme populiste prin apelul la națiune, ordine, suveranitate și opozi­ția față de Occidentul prezentat ca decadent. În narativele putiniste, po­pulismul se combină cu naționalis­mul, antiglobalismul și cu o persona­lizare extremă a puterii (autorita­rism).

O trăsătură comună a acestor for­me de populism politic este persona­lizarea puterii. Liderul populist se prezintă nu doar ca reprezentant al poporului, ci ca interpret privilegiat al voinței populare. El pretinde că poate vorbi direct în numele unei comunități omogene, fără medierea partidelor, a instituțiilor reprezentati­ve, a experților sau a mass media. Mai nou, liderii populiști se adresea­ză direct poporului prin intermediul platformelor digitale și rețelelor de socializare. Aceștia refuză să dea de­clarații de presă, să organizeze confe­rințe de presă, să răspundă la întrebă­rile adresate de jurnaliști. În era teh­nologiilor digitale și comunicațiilor globale există posibilități multiple de diseminare a mesajelor politice direct către publicul țintă, nu mai este nea­părat nevoie de mass media și jurna­liști. Această relație directă, adesea carismatică, dintre lider și mase slă­bește importanța intermedierii institu­ționale și favorizează concentrarea autorității în jurul unei figuri politice dominante.

Populismul nu este doar anti-guvernamental, ci și anti-hegemonic prin faptul că atacă valorile, limbajele și codurile simbolice ale esta­blishment-ului¹³. Atunci când se radi­calizează, populismul devine pro­blematic pentru democrația liberală, deoarece poate alimenta intoleranța, delegitimarea opoziției, atacul asupra pluralismului, contestarea indepen­denței justiției și subordonarea insti­tuțiilor față de voința liderului. În acest sens, populismul nu trebuie tratat exclusiv ca o abatere accidenta­lă de la normalitatea democratică, ci ca un simptom al unor tensiuni pro­funde din interiorul societăților con­tempo­rane. Apariția și dezvoltarea liderilor și mișcărilor care practică un discurs populist indică crize de repre­zentare, anxietăți identitare, frustrări econo­mice și neîncredere instituțio­nală.

Discursul populist reprezintă și o vulnerabilitate la adresa democrației, atunci când distanța dintre elitele po­litice și cetățeni devine prea mare. Există situații în care elitele se auto­nomizează excesiv, se îndepărtează de cei pe care îi reprezintă și, într-un final, devin oligarhii politice, admi­nistrative și economice. Sunt politici­eni pentru care poporul (cei mulți) nu există decât atunci când se apropie alegerile sau chiar în desfășurarea acestora. Prin tematizarea frustrărilor sociale, a inegalităților sau a deficitu­lui de reprezentare, populismul poate reactiva participarea politică și poate readuce în prim-plan teme ignorate de establishment. În anumite contex­te, politicienii care pretind că vorbesc în numele poporului exprimă o cerere de re-politizare a spațiului public, contestând tehnocratizarea excesivă și reamintind principiul suveranității populare. Prin urmare, populismul nu trebuie văzut neapărat ca o patologie a democrației, dar nici ca soluție la problemele societății.

Discursul populist tinde să privi­legieze dimensiunea emoțional-afectivă în detrimentul argumentării logic-raționale asociate politicienilor „profesioniști”, experților sau tehni­cienilor guvernării. În locul limbaju­lui tehnocratic, al explicațiilor aca­demice și al raționamentelor comple­xe, populistul recurge la mesaje di­recte, formule cu impact la public, opoziții morale simple și apeluri la indignare, speranță, teamă sau revol­tă. Populistul identifică nemulțumiri reale sau percepute, le transformă în resurse de mobilizare politică și le integrează într-o narațiune antagonică despre „popor” și „elite”¹⁴.

Chiar dacă liderii politici care au discurs populist nu furnizează soluții concrete la problemele sociale și economice cu care se confruntă oa­menii, totuși, discursul lor funcțio­nează ca o supapă socială care deten­sionează societatea. În altă ordine de idei, populiștii semnalează și proble­me reale cu care se confruntă cetățe­nii și la care elitele plutocratice și oligarhice nu au furnizat soluții sub forma unor politici publice care să amelioreze sau să rezolve problemele din societate. Prin urmare, populis­mul îndeplinește și o funcție de agenda setting, recentrează probleme care sunt cu adevărat importante, reamplică interesul pentru politică.

În articolul „Puterea fără politică”, Radu Carp descrie situații în care politica a devenit tot mai tehnicizată deoarece elaborarea și implementarea politicilor publice este un proces ex­trem de complex. În democrațiile consolidate, politicienii răspund pen­tru oportunitatea promovării unei politici publice, dar au nevoie de asistență tehnică din partea unor pro­fesioniști ai administrației publice. Acest lucru conduce în timp la o de­valorizare a politicului și o creștere a puterii tehnicienilor și experților. În acest context, populiștii care critică politicienii mainstream pentru inefi­ciența lor, dar și tehnocrații pe motiv că nu au legitimitate derivată din ale­geri. De aici rezultă riscul ca popu­lismul să erodeze democrația și să creeze un spațiu suficient de larg pen­tru manifestarea unor tentații autocra­tice¹⁵.

Revirimentul populismului în România după 1990

În România după 1990, populis­mul s-a manifestat în forme diverse, de la discursul paternalist și justițiar al unor lideri postcomuniști, precum Corneliu Vadim Tudor (Partidul România Mare în anii 1990-2000), până la formule recente de suvera­nism, conspiraționism politic și criti­ca radicală a elitelor. În ultimii ani, populismul și-a consolidat vizibil prezența pe scena politică, manifes­tându-se atât prin retorici anti-elitiste, cât și prin ascensiunea unor partide și lideri care capitalizează nemulțumiri­le electorale față de clasa politică.

După 1990, apelurile directe la „popor” și la idealuri naționale, ex­ploatate în discursurile politice s-au cristalizat în proiecte politice organi­zate, de la formațiuni radicale ca Partidul România Mare (PRM), Partidul Unității Națiunii Române (PUNR) în anii de tranziție postco­munistă, la revenirea populismului de extremă-dreaptă după 2020. Toate aceste formațiuni politice pun accen­tul pe valori tradiționale, euroscepti­cism și revendicări legate de identita­tea națională. Discursul celor care reprezintă partidele populiste valori­fică opoziția dintre „poporul auten­tic” și elitele percepute ca înstrăinate de interesele naționale, prin apelul la suveranitate, spiritualitate, tradiție, valori religioase și regenerare morală a societății. În asemenea cazuri, po­pulismul nu constituie program de gu­vernare cu propuneri concrete de po­litici publice, ci funcționează ca reto­rică de mobilizare și mecanism de construcție simbolică a legitimită­ții.

Această dinamică reflectă nu doar o tradiție politică mai veche, din România interbelică, continuată și în comunism prin discursul populist-naționalist al dictatorului Nicolae Ceaușescu, ci și disponibilitatea unor segmente semnificative ale electora­tului de a recepta mesaje simplificate, polarizante și critice la adresa elitelor politice. Studiile sociologice recente arată că indicatorii (predictorii) care descriu manifestarea populismului sunt neîncrederea în instituții, politi­cieni, partide, democrație, preferința pentru ordine și autoritate, poderea populației afectată de sărăcie, nivelul scăzut de educație¹⁶. Ascensiunea recentă a formațiunilor populiste în România se înscrie într-un proces mai amplu observabil la nivel euro­pean, dar indică totodată o transfor­mare importantă în spațiul politic autohton.

Populismul românesc a subminat loialitățile de partid și partizanatele ideologice. Partide politice vechi au dispărut din prim-planul vieții politi­ce (Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat – PNTCD în 2000), unele se scindează (Partidul Național Liberal – PNL în 2006) și formează forma­țiuni noi (Partidul Liberal Democrat – PLD în 2006-2007), iar altele se asociază oportu­nist în funcție de anumite propuneri legislative sau programe politice ah-hoc (este cazul Partidului Social Democrat – PSD care a sprijinit în Parlament Guvernul Tăriceanu II). În fața unei astfel de fluidități politice, electoratul își reori­entează prefe­rințele de la partide la persoane. În acest mod se explică succesul public și electoral al unui politician ca Dan Diaconescu și al Partidului Poporului-Dan Diaconescu (PPDD înființat în 2011), care a obți­nut la alegerile parlamentare din anul urmă­tor 14% din voturile valabil ex­prima­te.

Între timp, PPDD a dispărut de pe scena politică românească, fiind înlo­cuit de Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) condusă de George Simion. La alegerile parla­mentare din 2024, AUR a obținut 1.694.705 de voturi (18,30% din tota­lul voturilor valabil exprimate) și, în consecință, ocupă 62 de mandate în Camera Deputaților. În momentul scrierii acestui articol, AUR este a doua forță politică ca pondere în Parlament și se plasează pe prima poziție privind opțiunile de vot ale românilor, așa cum se reflectă în sondajele de opinie (2025-2026).

Dan Sultănescu, Bogdan Teodorescu și Dana C. Sultănescu au realizat 9 studii pe tema populismu­lui, în perioada 2019-2021, inspirate de Pew Research Center¹⁷ (PRC). Datele rezultate din cercetarea socio­logică, agregate după metodologia PRC, conduceau la scoruri de popu­lism de tipul următor: 57% populiști, 11% non-populiști și 32% micști. Prin comparație cu alte state occiden­tale, a rezultat că România are cei mai mulți votanți cu orientare popu­listă, de departe (Spania are 45%, Italia – 43%, iar Franța – 40%). În ceea ce privește publicul non-populist, România seamănă cu statele latine, având doar 11% non-populiști, față de 12% în Spania sau Italia¹⁸.

Într-un alt studiu realizat de un colectiv de cercetători de la Școala Națională de Științe Politice și Ad­ministrative (SNSPA), coordonat de Dan Sultănescu, populismul este examinat dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, din perspectiva cererii, prin analiza predispozițiilor populiste ale electoratului românesc; pe de altă parte, din perspectiva ofertei, prin investigarea trăsăturilor actorilor și mesajelor politice care răspund aces­tor predispoziții. Pe baza unor date din sondaje reprezentative la nivel național, obținute de la 2.714 respon­denți, cercetarea estimează nivelul atitudinilor populiste din societatea românească. Strategia metodologică permite diferențieri mai fine între diverse grade de orientare populistă. Totodată, analiza pune în relație pre­zența unor atitudini populiste accen­tuate cu sprijinul electoral pentru Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) și examinează profilul ideo­logic al partidului pentru a evalua măsura în care acesta corespunde caracteristicilor dreptei radicale po­puliste¹⁹.

Barometrele realizate de INSCOP Research includ teme foarte utile pentru analiza populismului: încrede­rea în instituții, intenția de vot pentru partidele politice, direcția țării, schimbarea clasei politice, reforme economice, relația UE–SUA, suvera­nitate, percepții despre UE/NATO, securitate și crize. Pentru populismul anti-sistem, foarte relevant este Ba­rometrul INSCOP din mai 2026, care arată că 68,7% dintre respondenți sunt total de acord cu afirmația „este momentul unei schimbări complete a clasei politice”, iar 46,9% sunt total de acord că „statul trebuie să proteje­ze populația chiar și cu riscul de a nu ne mai putea plăti datoriile”. Acești itemi pot fi folosiți ca indicatori-proxy pentru anti-elitism, cerere de resetare politică și populism în sensul de protecționism economic²⁰.

Arhiva Institutului Roman pentru Evaluare si Strategie (IRES) include studii precum „Cum văd românii vii­torul Europei și locul României în UE” din mai 2026, „Securitatea Europei: amenințări, vulnerabilități, încredere” din februarie 2026, „Ro­mânii în anul 2025”, „Agenda publi­că internațională” și studii despre tineri în anul electoral 2024. Datele din cercetările sociologice efectuate de IRES sunt utile mai ales pentru climat social, încredere, democrație, direcția țării, raportarea la UE/NATO și teme generaționale²¹.

Center for Urban and Regional Sociology (CURS) oferă date electo­rale și de climat social utile pentru evaluarea tentațiilor populiste. În sondajul din mai 2026, CURS rapor­tează că 82% dintre respondenți con­sideră că România se îndreaptă într-o direcție greșită, Parlamentul are 24% încredere, Guvernul 26%, Justiția 20%, iar 56% consideră că România are nevoie de alegeri anticipate. Ace­lași sondaj plasează AUR la 32% în intenția de vot parlamentară și mai notează că aceast partid capitalizează eficient nemulțumirea socială.

Raportul Public Attitudes and Security Perceptions in Romania 2025 realizat GLOBSEC relevă o susținere consistentă a democrației în rândul populației românești. Un pro­cent covârșitor de 84% dintre res­pondenți sunt de acord că democra­ția, definită în sondaj ca un sistem bazat pe egalitate, drepturile omului, libertăți și statul de drept, este bună pentru țară. Respingerea autoritaris­mului este relativ puternică, 69% fiind în dezacord cu faptul că un sis­tem totalitar ar fi benefic pentru țara lor. Cu toate acestea, sprijinul pentru un astfel de sistem ajunge la 26% în rândul românilor, cel mai mare scor din Europa Centrală și de Est²². Aceaste date conturează existența unui spațiu electoral fertil pentru germenii populismului și tentațiilor autoritatiste în România contempora­nă.

Figura 1. Ponderea celor care sunt de acord că sistemul totalitar în care se afirmă puterea nelimitată a statului, fără alegeri regulate, este bun pentru țara noastră

Sursa: GLOBSEC Trends (2025),

https://www.globsec.org, ultima accesare mai 2026

Discursul populist din România actuală se suprapune peste narațiuni conspirative sau naționaliste, accen­tuând opoziția între „popor” și „elite” percepute ca deconectate de la reali­tățile cotidiene. Populismul românesc găsește un mediu extrem de favorabil în polarizarea socioeconomică de astăzi. Guvernanții de ieri și de azi par insensibili șa nevoile oamenilor, inegalitățile sunt prea mari, clasa de mijloc se subțiază, iar povara reglării dificitului bugetar este pusă pe umerii celor mulți, slabi, fără voce puterni­că: elevii, persoanele cu dizabilități, bolnavii cronici, săracii satelor și ora­șelor. Tăierea salariilor, reducerea beneficiilor sociale, creșterea taxelor și impozitelor, inflația galopantă aruncă oamenii disperați în brațele liderilor care practică un discurs po­pulist. Toate acestea conduc la o creștere a neîncrederii în instituțiile democrației, așa cum se reflectă și în datele din figura următoare.

Figura 2. Încrederea cetățenilor în următoarele instituții din România

Sursa: GLOBSEC Trends (2025),

https://www.globsec.org, ultima accesare mai 2026.

Conform datelor GLOBSEC Trends 2025, România prezintă un profil insti­tuțional dezechilibrat al încre­derii publice. Instituțiile militare (armata și poliția) înregistrează cele mai ridicate niveluri de încredere, în timp ce insti­tuțiile politice (guvernul, parlamentul și președinția) sunt eva­luate cu mai mult scepticism de către cetățeni. Gra­ficul indică o polarizare clară a încrederii instituționale: arma­ta ajunge la 78%, poliția la 66%, iar instanțele și sistemul judiciar se men­țin la 50%, în timp ce guvernul și parlamentul coboară la 36%, iar pre­ședinția la 35%. În inter­pretarea noastră, cetă­țenii dezavuează clasa politică, insti­tuțiile democratice, lea­dership-ul rezultat din alegeri. Neîn­crederea în instituțiile funda­mentale ale demo­crației creează un context favorabil apariției liderilor și mișcări­lor popu­liste. Totodată, încre­derea ridicată în armată și poliție sugerează persistența unei cereri sociale pentru ordine, sta­bilitate, și auto­ritate, ale cărei forme reziduale provin din pe­rioada comu­nistă.

Aceste date sunt relevante pentru cercetarea populismului în România. Populismul se alimentează tocmai din decalajul dintre încrederea în „in­stituțiile de forță” și neîncrederea în „instituțiile reprezentării/ democrați­ei”. Atunci când guvernul, parlamen­tul și președinția sunt percepute ca distante, ineficiente, compromise sau rupte de interesele cetățenilor, devine mai ușor de activat discursul anti-elitist. Liderii populiști pot interpreta această neîncredere ca dovadă a „cap­turării statului” de către elite politice, birocrați, partide tradiționale sau rețele de interese. În același timp, încrederea ridicată în instituțiile de forță poate favoriza forme de popu­lism orientate spre ordine, suveranita­te și autoritate.

Populismul anti-intelectual: perspective teoretice și forme concrete de manifestare în dis­cursul politic

Conform lui Eric Merkley, popu­lismul este asociat cu anti-intelec­tu­alismul, înțeles ca o perspec­tivă asu­pra lumii care interpretează conflictul politic în termenii opoziției dintre cetățenii obișnuiți și o elită socială privilegiată. Anti-intelectualismul devi­ne o predispozi­ție care îi face pe indi­vizi să respingă opiniile intelec­tualilor și experților, mai ales când acestea contrazic intui­țiile sau cre­zurile lor politice²³. Ne­mulțumiți, deza­măgiți și frustrați de elita conducătoare, care cuprinde in­clusiv experții, tehno­crații, intelectua­lii, oamenii recurg doar la ceea ce au învățat din expe­riență, cu­noașterea comună, bunul-simț.

Reflectând la ceea ce s-a întâm­plat în timpul pandemiei de COVID-19, Cristóbal Bellolio se întreabă da­că populismul este intrinsec anti-științific și distinge trei obiecții popu­liste față de știință: obiecția morală atunci când savanții sunt considerați corupți sau controlați de interese stră­ine; obiecția democratică care afirmă că experții nealeși nu trebuie să deci­dă în locul poporului; obiecția epis­temică care critică știința pe motiv că este prea abstractă, prea lentă, prea departe de bunul-simț popular²⁴.

În timpul campaniei pentru Brexit (2016) a rămas întipărită replica Lor­dului Michael Gove, Baron Gove: „the people of this country have had enough of experts”. Această a deve­nit una dintre cele mai invocate for­mule ale populismului anti-expertiză, întrucât nu respinge doar o opinie tehnică, ci sugerează că expertiza însăși ar fi parte a unei elite distante, arogante și greșite²⁵.

Pe aceeași linie se situează și Mede și Schäfer care propun concep­tul de science-related populism. Cei doi autori indică discursurile în care universitățile, institutele de cercetare, experții și savanții sunt percepuți ca elită epistemică ilegitimă, iar „oame­nii obișnuiți” sunt prezentați ca pose­sori ai unei cunoașteri autentice, ba­zate pe experiență și bun-simț. În loc ca expertiza să fie văzută ca resursă publică, ea devine suspectă, artificia­lă, birocratică, ruptă de viața oameni­lor²⁶. Aceeași perspectivă este îmbră­țișată de Tuukka Ylä-Anttila conside­ră că, populismul valorizează adesea ideea de common sense în detrimen­tul expertizei și poate construi autori­tăți alternative de cunoaștere²⁷.

Potrivit cercetătoarei Mimi Mihăilescu, anti-intelectualismul pri­vilegiază intuiția în raport cu experti­za, convingerile personale în raport cu evidențele empirice și solidaritatea de grup în raport cu exigențele res­ponsabilității epistemice. Cultivarea unei asemenea orientări antiintelectu­ale produce un climat cognitiv vulne­rabil la dezinformare, expunere la fake news și manipulare politică. În Europa Occidentală, manifestările anti-intelectualismului sunt explicate frecvent prin deteriorarea situației economice, excluziune socială și re­sentimente generate de sărăcie. În cazul României, anti-intelectualismul se articulează în jurul temelor identi­tare: suveranitatea națională, patrio­tismul, anxietățile culturale. În con­textul alegerilor prezidențiale din 2025, unii candidați au reprezentat expertiza nu doar ca ineficientă sau ruptă de realitățile sociale, ci ca un vehicul al unor valori străine, perce­pute ca amenințare la adresa specifi­cului cultural românesc²⁸.

Discursul populist este un discurs instigator la ură împotriva elitelor intelectuale și culturale. Populismul anti-intelectual (sau anti-intelectualismul populist) este o for­mă specială de radicalizare a opoziți­ei dintre „intelectuali” și „popor”. În acest caz, „vinovații de serviciu” sunt profesorii, cercetătorii, scriitorii, ex­perții, tehnicienii, jurnaliștii, poseso­rii titlului științific de doctor. În acest registru, expertiza este suspectată de aroganță, cunoașterea științifică este relativizată, iar „bunul-simț popular” este considerat criteriul ultim de vali­dare a adevărului. Populismul anti-intelectual valorizează mai degrabă cunoașterea comună, bazată pe expe­riența lucrului făcut și știut din fami­lie, izvorâtă din tradiție sau întemeia­tă pe tot felul de percepte religioase. Cunoașterea științifică, pozitivă, ba­zată pe experiment și dovezi este tri­misă în derizoriu.

Fundamentele populismului anti-intelectual își au rădăcinile în mar­xism cu variantele leniniste și stali­niste, care au contribuit la disemina­rea unei suspiciuni privind elitele intelectuale. Potrivit ideologiei mar­xiste, intelectualii sunt văzuți în ra­port cu poziția lor de clasă, ca parte a elitei conducătoare. La Karl Marx, conștiința socială este determinată structural de poziția în raport cu mij­loacele de producție, iar ideologia dominantă este expresia intereselor clasei dominante (burghezia/ capita­liștii). În logica marxistă, intelectualii pot deveni purtători ai „falsei conști­ințe” dacă prin ideile lor legitimează hegemonia burgheză. Cu toate că regimul comunist privilegia clasa muncitoare (proletariatul) în raport cu intelectualii, au existat o mulțime de situații în care liderii comuniști utili­zau tot felul de titluri academice pen­tru a-și legitima autoritatea: „tovarășa academician doctor inginer și savant de renume mondial Elena Ceaușescu” – formula de adresare către titulara „cabinetului numărul doi” din Republica Socialistă România.

Varianta anti-intelectuală a popu­lismului nu respinge doar elitele inte­lectuale, culturale, artistice, ci și insti­tuțiile (școala, universitatea, centrele de cercetare științifică, Academia) care furnizează cunoașterea și exper­tiza bazată pe dovezi. Aceste instituții sunt criticate și contestate pe motiv că sunt rupte de realitatea cotidiană, nu furnizează forță de muncă adapta­tă la cerințele pieței muncii, sunt cap­tive unor interese ascunse, nu sunt profitabile, sunt prea costisitoare, insuportabile pentru poporul care este apăsat de greutăți (taxe și impozite). În esență, populismul anti-intelectual delegitimează expertiza și cunoaște­rea instituționalizată. Acei lideri care practică un discurs excesiv de critic sau instigator la ură împotriva inte­lectualilor pretind că ei, și numai ei, sunt interpreții autentici ai voinței poporului (vocea poporului). De mul­te ori invocă legitimitatea votului care, trebuie să recunoaștem, uneori este vecină cu tirania majorității asu­pra minorităților conducătoare, inte­lectuale, culturale, etnice și de gen. În acest fel, conflictul politic se trans­formă într-o relativizare a adevărului însuși, iar disputa democratică se mu­tă din planul programelor și politici­lor publice în cel al relativizării cu­noașterii științifice.

Populismul anti-intelectual are și o componentă conspiraționistă. În acest sens, cei care beneficiază de cunoașterea științifică, validată în instituții de învățământ și de cerceta­re, dovedită prin diplome de doctorat și alte certificate, sunt considerați malefici, posesori ai unor „secrete” pe care le utilizează pentru profit per­sonal, în detrimentul poporului. „An­tivaxerii” (antivacciniștii) alimentea­ză continuu scepticismul față de sigu­ranța și eficacitatea vaccinurilor, con­testând efectele beneficice ale aplică­rii descoperirilor științei medicale și tratarea bolilor. În acest context, reamintim de sloganul „moarte inte­lectualilor” sau de „noi muncim, nu gândim”, utilizat în România anilor 1990, în timpul mineriadelor. Atunci, partidele istorice (PNȚCD și PNL) și o parte semnificativă a intelectualită­ții publice grupată în jurul Grupului pentru Dialog Social (GDS) și al Re­vistei 22 au susținut decomunizarea, lustrația și democratizarea accelerată.

Lozinca „moarte intelectualilor” a apărut în contextul confruntării dintre un proiect de democratizare susținut de elitele civice și un populism emer­gent care exploata frustrarea socială în anevoioasa tranziție postcomunis­tă²⁹. Impotriva intelectualilor critici din anii 1990 s-au mobilizat forțele politice care doreau o „democrație originală” (à la Roumaine), care să mențină status quo-ul comunist. Pre­ședintele de atunci, Ion Iliescu, „a invitat” minerii să administreze o corecție „golanilor” (tinerilor, studen­ților, profesorilor) din Piața Universității, care doreau o Românie fără comunism, securism și alte racile ale vechiului regim. Mineriada din 13-15 iunie 1990 a reprezentat mo­mentul culminant al radicalizării îm­potriva intelectualilor civici. Intelec­tualii, studenții și jurnaliștii au fost prezentați în discursul oficial drept „instigatori”, „huligani”, „elemente destabilizatoare”. Ca urmare a insti­gării la ură a minerilor, „golanii” au fost pedepsiți cu violență fizică, umi­lințe, iar unii dintre ei au decedat din cauza loviturilor primite.

Mai târziu, în contextul crizei economice (2009-2012) și al dezbate­rilor privind reforma educației și ori­entarea acesteia către piața muncii, președintele Traian Băsescu a susți­nut că România are nevoie de „ingi­neri, nu de filosofi”³⁰. Evident, afir­mația președintelui de atunci poate fi interpretată și ca un argument pentru corelarea educației și formării profe­sionale cu cererea pieței muncii, dar și ca o valorizare a formării în științe­le tehnice în detrimentul științelor umaniste. Interesant este faptul că, până să ironizeze filosofii, președin­tele Băsescu s-a înconjurat de intelec­tuali, filosofi, scriitori, oameni de cultură. La un moment dat, președin­tele a invitat anumiți intelectuali (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici și alții) la vila de protocol de la Neptun a Ad­ministrației Prezidențiale. Atunci a apărut în spațiul public sintagma „in­telectualii lui Băsescu”, despre care filosoful Gabriel Liiceanu notează următoarele: „Nouă însă, celor care am votat cu Traian Băsescu, celor care am socotit că nu putem închide ochii la malversațiunile din viața po­litică, ni s-a lipit eticheta «intelectuali ai lui Băsescu. Băsistule!», aruncat cu fața schimonosită de ură, ca o flegmă, pe stradă, a devenit, în ulti­mii ani, pentru mine și unii dintre prietenii mei, monedă curentă”³¹.

Recent, premierul Ilie Bolojan a afirmat că „…Dacă ar fi să fim corecți și cinstiți, nu de diplome ducem lipsă, ci de mai multă competență, dedica­re, determinare. Ești deja remunerat în funcție de gradul universitar, care include și diploma de doctorat”³². Cu oarecare îngăduință, putem înscrie afirmația premierului într-un registru discursiv centrat pe problema calității formării competențelor practice, nu pe acumularea formală de titluri aca­demice. De aici a fost doar un pas până la discuția despre finanțarea facultăților în concordanță cu cererea pieței muncii. Aceasta a fost scânteia care a aprins scandalul diplomelor de doctorat. În cele din urmă, Guvernul condus de Ilie Bolojan a decis redu­cerea sporului de doctorat. Până de curând, posesorii titlului științific de doctor primeau circa 500 de lei net pe lună, acum vor primi 293 de lei net. Sub povara măsurilor de austeritate care prevăd și reducerea cheltuielilor cu resursele umene, multe instituții publice au renunțat la acordarea spo­rului de doctorat³³. O parte a publicu­lui simpatizează cu această măsură pe motiv că doctoratul a fost aruncat în derizoriu de când cu plagiatele unor politicieni marcanți. Drept consecin­ță, stagiul de doctorat a fost banalizat, unii îl consideră „învățământ de ma­să”.

În tabelul următor am sintetizat o serie de forme de polulism anti-intelectual lansate în spațiul public românesc, în perioada 1990-2025, pe care am încercat să le periodizăm, contextualizăm și interpretăm.

Tabelul 2. Populismul anti-intelectual: perioade, mostre, registre și surse

Tabelul de mai sus sintetizează evoluția populismului anti-intelectual în România postcomunistă, de la un anti-intelectualism explicit, brutal și de stradă, vizibil în anii 1990 prin lozinci precum „Noi muncim, nu gândim!” sau „Moarte intelectuali­lor!” către forme mai sofisticate, me­diatizate și digitalizate de delegitima­re a expertizei, presei, universității, societății civile și instituțiilor demo­cratice.

În prima etapă, intelectualul este reprezentat ca adversar social al „oamenilor muncii”, fiind asociat cu dezordinea, elitismul și ruptura față de „poporul real”. În etapa național-populistă a anilor 1990-2000, regis­trul anti-intelectual se combină cu su­ve­ranismul economic, nostalgia co­mu­nistă, retorica antioccidentală și pamfletul politic, iar intelectualii, jurnaliștii sau reformatorii sunt pre­zentați ca „trădători”, „vânduți” sau complici ai unor interese străine.

După aderarea României la Uniu­nea European (2007), anti-intelec­tualismul se deplasează spre zona conspiraționismului anti-instituțional: „statul paralel”, „siste­mul”, „oligarhii”, „sorosiștii” sau „oengiștii” devin fi­guri simbolice ale unei elite ocultate, acuzate că ar acți­ona împotriva po­porului. În perioada pandemiei și post-pandemiei, această retorică se radicalizează prin contes­tarea exper­tizei medicale, a științei, a vaccinării, a instituțiilor europene și a presei profesionale.

Populismul anti-intelectual, propaganda și avatarurile „minții captive”

Dincolo de manifestările sale electorale, instituționale sau discursi­ve, populismul contemporan ridică o problemă mai profundă, de ordin fi­losofic și normativ: vulnerabilitatea spiritului democratic în fața degradă­rii gândirii critice și a capturării sim­bolice a conștiinței publice. În acest sens, populismul anti-intelectual nu poate fi redus doar la o strategie de mobilizare politică sau la un stil reto­ric conflictual. El exprimă și o criză a raportului dintre adevăr, cunoaștere, expertiză și judecata publică.

Reflectând asupra procesului lui Adolf Eichmann, Hannah Arendt introduce celebra formulă a „banali­tății răului” pentru a descrie nu mon­struozitatea excepțională a criminalu­lui politic, ci tocmai caracterul apa­rent obișnuit al indivizilor care parti­cipă, prin conformism, obediență și suspendarea reflecției morale, la me­canismele răului politic. Lecția esen­țială a acestei perspective este că de­gradarea ordinii democratice nu în­cepe întotdeauna prin violență expli­cită sau dictatură deschisă, ci prin erodarea lentă a capacității indivizilor de a gândi critic, de a discerne și de a rezista manipulării.

În societățile contemporane, do­minate de fluxuri informaționale ac­celerate, rețele sociale, propagandă digitală și spectacol mediatic perma­nent, această vulnerabilitate capătă forme noi. Populismul exploatează anxietăți reale – insecuritate econo­mică, neîncredere instituțională, frus­trări identitare, sentimentul abando­nului social –, dar le transformă într-o narațiune simplificatoare și antago­nică despre „poporul autentic” și „eli­tele corupte”. În acest proces, exper­tiza devine suspectă, deliberarea de­mocratică este substituită de reacția emoțională, iar adevărul factual este relativizat prin pseudo-cunoaștere, conspiraționism și propagandă.

Fenomenul poate fi înțeles și prin ceea ce Czesław Miłosz numea „min­tea captivă”: starea în care individul își pierde autonomia critică sub pre­siunea ideologiei, a conformismului colectiv sau a seducției propagandis­tice. În prezent, capturarea conștiinței nu se mai realizează exclusiv prin coerciție politică directă, ci și prin suprasaturare informațională, mani­pulare emoțională, polarizare digitală și transformarea spațiului public într-un spectacol permanent al indignării, resentimentului și conflictului simbo­lic. Individul contemporan riscă să devină nu doar consumator de infor­mație, ci și purtător involuntar al pro­pagandei, reproducând stereoti­puri, etichete și lozinci fără exercițiul re­flecției critice³⁴.

În acest context, populismul anti-intelectual devine mai mult decât o simplă critică a elitelor culturale sau academice. El reprezintă o contestare a însăși autorității epistemice pe care se sprijină societățile democratice mo­derne: universitatea, cercetarea științi­fică, presa profesionistă, exper­tiza administrativă și deliberarea rați­onală. Atunci când „bunul-simț” este absolutizat împotriva cunoașterii spe­cializate, când emoția substituie ar­gumentul, iar propaganda înlocuiește dezbaterea publică, democrația riscă să se transforme într-un spațiu al ma­nipulării colective și al radicalizării permanente.

Societatea spectacolului propa­gandistic amplifică aceste tendințe. Politica devine performanță mediati­că, competiție pentru vizibilitate și producție continuă de emoții colecti­ve. În locul dezbaterii asupra politici­lor publice apar scandalul permanent, conflictul teatralizat și sloganul viral. În asemenea condiții, cetățeanul este împins spre pasivitate reflexivă și reacție afectivă imediată. Spectacolul populist nu urmărește doar câștigarea puterii electorale, ci și remodelarea percepției realității prin control sim­bolic, simplificare narativă și delegi­timarea criticii.

Experiența istorică a secolului XX arată că democrațiile nu sunt distruse exclusiv prin forță, ci și prin acumu­larea treptată a conformismului, a fricii, a propagandei și a degradării culturii civice. De aceea, apărarea democrației nu poate depinde doar de instituții juridice și proceduri electo­rale. Ea presupune existența unei cul­turi a responsabilității publice, a plu­ralismului, a educației democratice și a exercițiului permanent al gândirii critice. În acest sens, critica populis­mului nu trebuie să conducă la ideali­zarea elitelor sau la ignorarea pro­blemelor reale care alimentează neîn­crederea publică. Inegalitățile sociale, corupția, distanța dintre guvernanți și guvernați, birocratizarea excesivă și tehnocratizarea deciziei politice con­stituie surse reale ale frustrării demo­cratice. Însă transformarea acestor nemulțumiri legitime într-un discurs anti-intelectual, conspiraționist și anti-pluralist riscă să erodeze tocmai fundamentele societății democratice.

O democrație funcțională are ne­voie simultan de participare populară și de expertiză, de reprezentare poli­tică și de responsabilitate epistemică, de libertatea opiniei și de respect pen­tru adevărul factual. În absența aces­tor echilibre, societatea riscă să alu­nece fie spre tehnocratizare excesivă, fie spre populism resentimentar și autoritar. Între aceste două excese, apărarea spiritului democratic depin­de de capacitatea cetățenilor și a eli­telor de a păstra vie cultura dialogului critic, a lucidității și a responsabilită­ții publice.

Concluzii

Analiza de față arată că populis­mul anti-intelectual reprezintă o for­mă recurentă de structurare simbolică a conflictului dintre „popor” și „eli­te”, în care intelectualii, experții, pro­fesorii, cercetătorii, jurnaliștii și insti­tuțiile cunoașterii (școli, universități, centre de cercetare, academii) sunt transformați periodic în ținte ale frus­trării sociale și ale discursului instiga­tor la ură instrumentalizat politic. De la lozincile violente ale anilor 1990 până la formele recente de conspira­ționism digital, anti-expertiză medi­cală, pseudoștiință spiritualizată și delegitimare a mediului academic, anti-intelectualismul populist s-a re­configurat continuu, adaptându-se la noile medii de comunicare și la noile crize ale societății românești.

În plan istoric, se poate observa o deplasare de la anti-intelectualismul proletar, direct și agresiv, asociat tranziției postcomuniste și conflictu­lui dintre forțele democratizării și reflexele autoritare ale vechiului re­gim, către un anti-intelectualism mai difuz, mediatizat și digitalizat. Dacă în anii 1990 intelectualul civic era prezentat ca „golan”, „instigator” sau adversar al „oamenilor muncii”, în perioada recentă figura intelectualu­lui este absorbită într-o categorie mai largă a „elitelor globaliste”, „tehno­craților”, „sorosiștilor”, „oengiștilor”, „experților de sistem” sau „jurnaliști­lor vânduți”, „statului paralel”. Această schimbare indică o rafinare și extindere a anti-intelectualismului populist.

Din punct de vedere sociologic, populismul anti-intelectual se alimen­tează din neîncrederea în instituțiile reprezentative, din percepția rupturii dintre guvernanți și guvernați, din precaritate socială, din anxietăți iden­titare și din sentimentul că expertiza funcționează în favoarea unor grupuri privilegiate. În asemenea contexte, „bunul-simț popular” este opus cu­noașterii specializate, iar experiența comună este prezentată ca superioară dovezilor, cercetării, deliberării și competenței profesionale. Populismul anti-intelectual nu contestă doar elite­le, ci însăși autoritatea epistemică pe care se sprijină procesul de elaborare și implementare a politicilor publice.

Într-o democrație pluralistă, elite­le politice, administrative, academice sau mediatice sunt criticate, evaluate sau sancționate prin vot. Însă critica la adresa elitelor devine problematică atunci când se convertește în ură față de cunoaștere, în dispreț față de com­petență și în delegitimarea sistemati­că a instituțiilor care produc experti­ză. O democrație funcțională are ne­voie atât de participare populară, cât și de expertiză.

Prevenirea și combaterea excese­lor populismului implică consolida­rea culturii democratice, sancționarea exceselor retoricii politice, alfabeti­zare științifică, comunicare publică responsabilă. Un rol important în consolidarea democrației și igieniza­rea spațiului public de excesele popu­lismului îl au elitele, indiferent de specializarea lor, care trebuie să fie receptive la problemele cu care se confruntă cetățenii și să furnizeze soluții concrete la acestea.

Note

• Margaret Canovan, „Populism”, în David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura Humanitas, București, 2000, p. 579.
• În legătură cu The People’s Party, Margaret Canovan precizează că aces­ta s-a destrămat după înfrângerea în alegerile prezidențiale din 1896 a lui W. J. Bryan, un democrat ce și-a des­fășurat campania pe o platformă în bună măsură populistă. Vezi și lucrări­le M. Canovan, Populism, Function Book, London, 1981; M. Canovan, „Trust the People! Populism and two faces of democracy”, Political Studies, 47 (1), March 1999, pp. 2-16; -, „People, politicians and populism”, Government and Opposition 19 (3), Summer 1984; -, „Two strategies for the study of populism”, Political Studies (30), 1982.
• Ciprian Iftimoaei, Sociologia elitelor. Abordări clasice și contemporane, Editura Institutul European, Iași, 2023, p. 123.
• Guy Hermet, Poporul contra democra­ției, Editura Institutul European, Iași, 1998, p. 147.
• Idem, Sociologia populismului, Editura Institutul European, Iași, 2007, p. 15.
• Daniele Albertazzi, Duncan O’Donnell, „Introduction” in Daniele Albertazzi, Duncan O’Donnell (ed.), Twenty-first Century Populism. The Spectre of Western European Democracy (Oxford: Palgrave, 2008), p. 3, apud Sergiu Mișcoiu, „Intro­ducere”, în Sergiu Gherghina, Sergiu Mișcoiu (ed.), Partide și personalități populiste în România post-comunistă, Editura Institutul European, Iași, 2010, p. 15
• Daniel Șandru, „Componente ideologice ale populismului”, Sergiu Gherghina, Sergiu Mișcoiu și Sorina Soare (editori), Populismul contempo­ran. Un concept controversat și formele sale diverse, Editura Institutul European, Iași, 2012, pp. 73-112.
• Marco Tarchi, Populism: Ideology, Political Style, Mentality?, Politologický časopis / czech journal of political science No 2/2016, pp. 95-109.
• Robert Adam, Două secole de populism românesc, Editura Humanitas, București, 2018, p. 12.
• Ernesto Laclau, „Populism: What’s in a Name?”, în Francisco Panizza, ed., Populism and the Mirror of Democracy, London/New York: Verso, 2005, pp. 32-49; Ernesto Laclau, On Populist Reason, London/New York: Verso, 2005.
• Benjamin Moffitt, The Global Rise of Populism: Performance, Political Style, and Representation (Redwood City, CA, 2016; online edn, Stanford Scholarship Online, 19 Jan. 2017), https://doi.org/10.11126/stanford/9780804796132.001.0001, (accesat 28.05.2026).
• Cas Mudde, „Populism in the Twenty-First Century: An Illiberal Democratic Response to Undemocratic Libe­ralism”, https://amc.sas.upenn.edu/ cas-mudde-populism-twenty-first-cen-tury, (accesat 28.05.2026); Cas Mudde. ‘The Populist Zeitgeist’, Government and Opposition, 39:4, 2004, pp. 541-563; Mudde, Cas and Cristóbal Rovira Kaltwasser, Populism: A Very Short Introduction. Oxford: Oxford University Press, 2017; Cas Mudde, „The Populist Radical Right: A Pathological Normalcy”, West European Politics, 33:6, 2010, pp. 1167-1186..
• Margaret Canovan, „Trust the People! Populism and the Two Faces of Democracy”, Political Studies, 1999, https://doi.org/10.1111/1467-9248.00184, (accesat 27.05.2026).
• Ciprian Iftimoaei, cit., p. 126.
• Radu Carp, „Puterea fără politică. Criza reprezentării, povara populismu-lui și tentația autocrației”, în Revistă de Științe Politice , nr. 3 (45), vol. XII, iunie-august 2024, pp. 7-15.
• Vezi cercetările sociologice, sondajele, barometrele de opinie efectuate de INSCOP Research, Center for Urban and Regional Sociology (CURS), Institutul Roman pentru Evaluare si Strategie (IRES), Eurobarometer, European Social Survey, World Values Survey și European Values Study și alte instituții care furnizează evaluări privind starea democrației, neîncre-derea în instituțiilor publice, politicieni și partide, atitudini și comportamente politice, inclusiv pe dimensiuni care interesează populismul.
• Vezi John Gramlich & Katie Simmons, “5 key takeaways about populism and the political landscape in Western Europe”, Pew Research Center, 2018, https://www.pewresearch.org/fact-tank/ 2018/07/12/5-key-takeawaysabout-po-pulism-and-the-political-landscape-in-western-europe, (accesat 28.05.2026).
• Dan Sultănescu, Bogdan Teodorescu, Dana Sultănescu, „Atitudini și discur-suri populiste în România. Dinamici în 2019-2021 și posibile explicații ale impactului AUR”, în revista de științe politice Polis , 4 (34)/ 2021, Vol. IX, pp. 233-252.
• Daniel Buti, Dan Sultănescu, Dana C. Sultănescu, Political Shifts and Social Dynamics in Eastern Europe: Exploring the Recent Rise of Romania’s Populist Radical Right Movement, în Romanian Journal of Communication and Public Relations, vol. 27, no. 3 (66) / December 2025, pp. 7-25.
• INSCOP Research, https://www.inscop.ro/martie-2026-b-arometrul-informat-ro-inscop-researc-h-editia-a-viii-a-capitolul-4-pozition-area-romaniei-intre-ue-si-sua, (accesat 28.05.2026).
• Institutul Roman pentru Evaluare si Strategie (IRES), https://ires.ro/arhiva/ studii, (accesat 27.05.2026).
• GLOBSEC Trends, https://www.globsec.org/what-we-do/ publications/public-attitudes-in-roma-nia-2025, (accesat 27.05.2026).
• Eric Merkley, „Anti-Intellectualism, Populism, and Motivated Resistance to Expert Consensus”, Public Opinion Quarterly, 84(1), 2020, pp. 24-48.
• Cristóbal Bellolio, „An inquiry into populism’s relation to science”, Philosophy & Social Criticism, Volume 44, Issue 3, 2024, https://doi.org/10.1177/02633957221109541, (accesat 27.05.2026).
• Interviu cu Lordul Michael Gove – Faisal Islam, Sky News, 3 iunie 2016; transcript Sky Group, https://www.skygroup.sky/article/eu-in-or-out-faisal-islam-interview-with-michael-gove-30616-8pm, (accesat 26.05.2026)..
• Niels G. Mede și Mike S. Schäfer, „Science-related populism: Concep-tualizing populist demands toward science”, Public Understanding of Science, Volume 29, Issue 5, 2020, https://doi.org/10.1177/0963662520924259, (accesat 27.05.2026).
• Tuukka Ylä-Anttila, „Populist knowledge: ‘Post-truth’ repertoires of contesting epistemic authorities”, European Journal of Cultural and Poli-tical Sociology, 2018, https://doi.org/ 10.1080/23254823.2017.1414620, (accesat 27.05.2026).
• Mimi Mihăilescu, „Romania’s 2025 elections and the allure of anti-intellectualism”, The Loop, ECPR, 22 mai 2025, https://theloop.ecpr.eu/ romanias-2025-elections-and-the-allu-re-of-anti-intellectualism, (accesat 28.05.2026).
• Andreea Ofițeru, „Mineriada din 13-15 iunie 1990. Cronologia unei pagini negre din Istoria României”, Europa Liberă România, https://romania.europalibera.org, (accesat 27.05.2026).
• Vezi Calea Europeană, Băsescu: Învățământul românesc produce academicieni șomeri și ingineri insuficient pregătiți, 2011, https://www.caleaeuropeana.ro, (accesat 27.05.2026).
• În acest sens, vezi articolul semnat de Gabriel Liiceanu, O ultimă precizare despre „intelectualii lui Băsescu”, în Contributors, 2014, https://www.contributors.ro, ultima accesare mai 2026.
• Viorela Marin, „ Reacția premierului Bolojan, după ce un cunoscut profesor universitar și-a rupt diploma de doctor, în direct la TV: „Nu de diplome ducem lipsă”, ro, https://hotnews.ro, (accesat 29.05.2026).
• Ana Moise, „ Sporul de doctorat este redus la 500 lei brut pe lună doar în anul 2026. Suma înseamnă apro-ximativ 293 lei net”, platforma EduPedu, https://www.edupedu.ro, (accesat 27.05.2026).
• Anton Carpinschi, „Mintea captivă” nu este doar titlul unei cărți”, în Revistă de Științe Politice, Volum XIII, Nr. 2 (48), Serie nouă, martie – mai, 2025, pp. 297 – 307”. În acest sens, vezi și Anton Carpinschi, Ieșind din mintea captivă, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2021.

Bibliografie

Lucrări cu caracter general și special

ADAM, R., Două veacuri de populism românesc, Editura Humanitas, București, 2018.

CARPINSCHI, A., Ieșind din mintea captivă, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2021.

CANOVAN, M., Populism, Function Book, London, 1981.

GHERGHINA, S., MIȘCOIU, S., (ed.), Partide și personalități populiste în România post-comunistă, Editura Institutul European, Iași, 2010.

GHERGHINA, S., MIȘCOIU, S., și SOARE, S. (editori), Populismul contemporan. Un concept controversat și formele sale diverse, Editura Institutul European, Iași, 2012.

HERMET, G., Sociologia populismului, Editura Institutul European, Iași, 2007.

HERMET, G., Poporul contra demo-crației, Editura Institutul European, Iași, 1998.

IFTIMOAEI, C., Sociologia elitelor. Abordări clasice și contemporane, Editura Institutul European, Iași, 2023.

LACLAU, E., On Populist Reason, London/New York: Verso, 2005.

MOFFITT, B., The Global Rise of Populism: Performance, Political Style, and Representation, Redwood City, CA, 2016; online edn, Stanford Scholarship Online, 19 Jan. 2017.

MUDDE, C. and Kaltwasser, C.R., Populism: A Very Short Introduction, Oxford University Press, 2017.

ȘANDRU, D., „Componente ideologice ale populismului”, Sergiu Gherghina, Sergiu Mișcoiu și Sorina Soare (editori), Populismul contemporan. Un concept controversat și formele sale diverse, Editura Institutul European, Iași, 2012.

Articole și studii

ALBERTAZZI, D., O’DONNELL, D., „Introduction” in Daniele Albertazzi, Duncan O’Donnell (ed.), Twenty-first Century Populism. The Spectre of Western European Democracy, Oxford: Palgrave, 2008.

BELLOLIO, C., „An inquiry into popu-lism’s relation to science”, Philosophy & Social Criticism, Volume 44, Issue 3, 2024.

BUTI, D., SULTĂNESCU, D., SULTĂNESCU, D.,, „Political Shifts and Social Dynamics in Eastern Europe: Exploring the Recent Rise of Romania’s Populist Radical Right Movement”, în Romanian Journal of Communication and Public Relations, vol. 27, no. 3 (66) / December 2025.

CARPINSCHI, A., „Mintea captivă” nu este doar titlul unei cărți”, în Polis. Revistă de Științe Politice, Volum XIII, Nr. 2 (48), Serie nouă, martie – mai, 2025.

CANOVAN, M., „Populism”, în David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura Humanitas, București, 2000.

CANOVAN, M., „Trust the People! Populism and two faces of democracy”, Political Studies, 47 (1), March 1999.

CANOVAN, M., „People, politicians and populism”, Government and Opposition 19 (3), Summer 1984;

CANOVAN, M., „Two strategies for the study of populism”, Political Studies (30), 1982.

CARP, R., „Puterea fără politică. Criza reprezentării, povara populismului și tentația autocrației”, în Polis. Revistă de Științe Politice nr. 3 (45), vol. XII, iunie-august 2024.

LACLAU, E., „Populism: What’s in a Name?”, în Francisco Panizza, ed., Populism and the Mirror of Demo-cracy, London/New York: Verso, 2005.

MEDE, N.G. and SCHÄFER, M.S, „Science-related populism: Concep-tualizing populist demands toward science”, Public Understanding of Science, Volume 29, Issue 5, 2020.

MERKLEY, E., „Anti-Intellectualism, Populism, and Motivated Resistance to Expert Consensus”, Public Opinion Quarterly, 84(1), 2020.

MIHĂILESCU, M., „Romania’s 2025 elections and the allure of anti-intellectualism”, The Loop, European Consortium for Political Research (ECPR), 22 mai 2025, https://theloop.ecpr.eu, ultima accesare mai 2026.

MUDDE, C., „The Populist Radical Right: A Pathological Normalcy”, West European Politics, 33:6, 2010.

MUDDE, C., ‘The Populist Zeitgeist’, Government and Opposition, 39:4, 2004.

SULTĂNESCU, D., TEODORESCU, B., SULTĂNESCU, D., „Atitudini și discursuri populiste în România. Dinamici în 2019–2021 și posibile explicații ale impactului AUR”, în Polis. Revistă de Științe Politice nr. 4 (34) Vol. IX./ 2021.

TARCHI, M., Populism: Ideology, Political Style, Mentality?, Politolo-gický časopis / czech journal of political science No 2/2016.

YLÄ-ANTTILA, T., „Populist know-ledge: ‘Post-truth’ repertoires of contesting epistemic authorities”, European Journal of Cultural and Political Sociology, 2018.

Resurse electronice

ADEVĂRUL, Proteste în București și în marile orașe. Oamenii scandează lozinci împotriva autorităților, reclamă dictatura medicală și dau foc măștilor de protecție, https://adevarul.ro/stiri-interne/evenimente/proteste-in-bucuresti-si-in-marile-orase-oamenii-2086000.html.

CALEA EUROPEAN, Băsescu: Învăță-mântul românesc produce academicieni șomeri și ingineri insuficient pregătiți (2011), https://www.caleaeuropeana.ro/ basescu-invatamantul-romanesc-produ-ce-academicieni-someri-si-ingineri-ins-uficient-pregatiti.

CONTEXT, Listele extremiștilor revin. Cum contribuie un fost colonel SRI, un senator și un neo-nazist la extremismul online, https://context.ro/listele-extre-mistilor-revin-cum-contribuie-un-fost-colonel-sri-un-senator-si-un-neo-nazist-la-extremismul-online.

COTIDIANUL.RO, Protest AUR în capitală: „Nu ne vindem țara!”, https://www.cotidianul.ro/protest-aur-in-capitala-nu-ne-vindem-tara.

CURS – Center for Urban and Regional Sociology, https://curs.ro, ultima accesare mai 2026.

DIGI24, 1990. Cine erau „golanii” din Piața Universității, https://www.digi24.ro/ fara-categorie/1990-cine-erau-golanii-din-piata-universitatii-385482.

EDUPEDU, Sporul de doctorat este redus la 500 lei brut pe lună doar în anul 2026. Suma înseamnă aproximativ 293 lei net, https://www.edupedu.ro/oficial-sporul-de-doctorat-este-redus-la-500-le-i-brut-pe-luna-doar-in-anul-2026-suma-inseamna-aproximativ-293-lei-net.

EUROPA LIBERĂ ROMÂNIA, Mine-riada din 13-15 iunie 1990. Cum a vrut regimul condus de Ion Iliescu să detur-neze România de pe orbita democrației, https://romania.europalibera.org/a/mineriada-13-15-iunie-1990-ion-iliescu-pia-ta-universitatii/33439975.html.

G4MEDIA.RO, Circa 200.000 de mani-festanți aduși la mitingul PSD. Dragnea a promis victoria finală în lupta pentru libertate cu statul paralel, reprezentat de Kovesi si generalii SRI, https://www.g4media.ro/livetext-zeci-de-mii-de-manifestanti-la-mitingul-psd-piata-victoriei-e-alba.html.

GLOBSEC Trends, https://www.globsec.org/ what-we-do/publications/public-attitu-des-in-romania-2025.

HOTNEWS.RO, Dan Diaconescu: Am eliberat 500 de localitati de ciocoi. Am animat scena politica si o sa o OTV-izam, https://hotnews.ro/dan-diacones-cu-am-eliberat-500-de-localitati-de-cio-coi-am-animat-scena-politica-si-o-sa-o-otv-izam-635357?utm_source=chatg-pt.com.

INSCOP Research, https://www.inscop.ro/ martie-2026-barometrul-informat-ro-in-scop-research-editia-a-viii-a-capitolul-4-pozitionarea-romaniei-intre-ue-si-sua.

IRES – Institutul Roman pentru Evaluare si Strategie, https://ires.ro/arhiva/studii.

LIBERTATEA, Călin Georgescu vorbește exact ca Olaf, omul de zăpadă din Regatul de Gheață: „Apa are o memo-rie”, https://www.libertatea.ro/stiri/ calin-georgescu-vorbeste-exact-ca-olaf-omul-de-zapada-din-regatul-de-gheata-apa-are-o-memorie-5127774.

GRAMLICH, J. & SIMMONS, K., “5 key takeaways about populism and the political landscape in Western Europe”, Pew Research Center, 2018, https://www.pewresearch.org.

ISLAM, F., Interviu cu Lordul Michael Gove, Sky News, 3 iunie 2016; trans-cript Sky Group, https://www.skygroup.sky.

LIICEANU, G., „O ultimă precizare despre „intelectualii lui Băsescu””, în Contributors, 2014, https://www.contributors.ro, ultima acce­­sare mai 2026.

MARIN, V., „Reacția premierului Bolojan, după ce un cunoscut profesor universitar și-a rupt diploma de doctor, în direct la TV: „Nu de diplome ducem lipsă”, HotNews.ro, https://hotnews.ro.

MOISE, A., „Sporul de doctorat este redus la 500 lei brut pe lună doar în anul 2026. Suma înseamnă aproximativ 293 lei net”, platforma EduPedu, https://www.edupedu.ro.

MUDDE, C., „Populism in the Twenty-First Century: An Illiberal Democratic Response to Undemocratic Libera-lism”, https://amc.sas.upenn.edu/cas-mudde-populism-twenty-first-century.

OFIȚERU, A., „Mineriada din 13-15 iunie 1990. Cronologia unei pagini negre din Istoria României”, Europa Liberă România, https://romania.europalibera.org,.

RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂȚI, Băsescu vrea să continue lupta cu sistemul ticăloșit”, https://www.romania-actualitati.ro/stir-i/basescu-vrea-sa-continue-lupta-cu-sis-temul-ticalosit-id3959.html.